O LUCRARE DE INTERES MAJOR PENTRU LITERATURĂ ŞI PENTRU VIAŢĂ
de Cezarina Adamescu | 29 Iulie 2009
CRONICĂ DE ÎNTÂMPINARE: CONSTANTIN VLAICU, „STRĂJER LA PORŢILE PĂDURII”, Editura
SINTEZE, Galaţi, 2009
Creaţia de până acum a tânărului scriitor bănăţean Constantin Vlaicu se înscrie în spiritul tradiţionalismului autentic românesc de esenţă seculară, între jurnalism cultural, memorialistică, literatură de evocare, literatură angajată şi militantă în favoarea sănătăţii mediului, a echilibrului natural, breviarul său epic împletindu-se armonios cu un ideal fixat în inimă cu fire de aur nevăzute – de la care nu poate face rabat nici o clipă.
Volumul de referinţă, „Străjer la porţile pădurii”, cuprinzând principalele articole de publicistică, de informare şi documentare, este structurat astfel încât să atingă acele coordonate umane legate de arealul în care a văzut lumina zilei şi şi-a desfăşurat activitatea până la această dată.
Este un adevăr ştiut, că, o trăsătură specifică de caracter a bănăţenilor este aceea că, pe oriunde i-ar purta paşii, ei nu-şi uită matricea, da-seinul, locul de unde au survenit ca fiinţe, nici neamul, nici limba, nici meginţii, şi nu-şi renegă numele de român, reîntorcându-se pe meleagurile natale.
Nici autorul de faţă nu face excepţie, dimpotrivă.
De asemenea, principalele virtuţi creştine şi civice, corectitudinea, onoarea, eroismul, modestia, stau mărturie în veac şi fac cinste numelui de român, apărător vajnic al neamului, al bunurilor moştenite, al valorilor spirituale tradiţionale, garanţie a trăiniciei şi perenităţii lor pe aceste meleaguri.
O datorie morală sfântă pentru bănăţeni este cunoaşterea istoriei locurilor de baştină, păstrarea vie a memoriei înaintaşilor, cinstirea valorilor autentice ale neamului şi gliei.
Păstrând vie memoria oamenilor care au răsărit pe aceste binecuvântate meleaguri ei îşi asigură astfel viitorul, întinzând un arc peste timp de la cei care au fost, către cei care vor veni.
Astfel devin mijlocitori de gând, cuvânt şi faptă care nu-şi îngăduie nici o clipă uitarea – echivalentă în viziunea lor cu trădarea, stau de veghe la porţile cetăţii, la porţile pădurii şi ale propriilor case, cu ochi vigilent la hotar de suflet şi sădesc seminţele vredniciei de neam, în pământul curat al sufletului urmaşilor.
Ce altă misie mai onorantă şi mai responsabilă decât aceasta?
Aşa cum subliniază autorul Constantin Vlaicu, memoria identităţii spirituale este un examen de conştiinţă al oricărui român.
Autorul mai crede că, a modela conştiinţa umană este cea mai nobilă îndeletnicire, prin urmare, precum ilustrul filozof şi gânditor Baruh Spinoza a şlefuit toată viaţa lentile, Constantin Vlaicu vrea să modeleze PRIN CUVÂNTUL SĂU, să şlefuiască suflete, caractere, voinţe, aducându-le cât mai aproape de perfecţiune.
Întreprindere temerară, dar cât se poate de nobilă şi frumoasă în acelaşi timp.
O aventură a spiritului viu, care-şi schimbă mereu coordonatele, direcţia de înaintare şi, când nu te aştepţi, apucă pe cărări nebănuite, în căutarea adevărurilor esenţiale şi a luminişului.
Pentru autorul de faţă, întâlnirea cu anumite nume de referinţă ale culturii şi spiritualităţii româneşti a însemnat un moment de cotitură în existenţa sa, aşa cum mărturiseşte în articolul: „Nu suntem singuri. Ne-a rămas un crâmpei din fiinţa românească” – în care evocă în cuvinte calde şi emoţionante, figura luminoasă a mentorului său, cărturarul de excepţie Prof. Dr. Artur Silvestri, care l-a îndrumat, arătându-i calea spre acea „Românie Tainică”, loc de comuniune spirituală în care Profesorul a polarizat cele mai autentice personalităţi din ţară şi diaspora care s-au raliat acestei idei.
Descoperirea acestei realităţi tainice a avut efectul unui miracol existenţial şi l-a determinat pe Constantin Vlaicu să-şi canalizeze forţele creatoare în această direcţie, punându-şi la dispoziţie întreaga energie, tot avântul tineresc şi generozitatea sufletească, în slujba acestei idei şi pentru a-şi îndeplini mandatul încredinţat, de redactor şi editor on-line al unor publicaţii purtând sigla Asociaţiei Române pentru Patrimoniu.
Demers dificil la început, dar prin perseverenţă, dăruire totală, a ajuns la adevărate performanţe artistice în acest domeniu informatic.
Legat de Istoria Mehadiei şi a ţinutului Banatului montan, Constantin Vlaicu are doar cuvinte de îndemn la reflecţie, cinstire şi păstrare a memoriei şi a spiritului locului, oamenilor, tradiţiilor şi specificului local, de a răspândi cu credinţă cuvântul bun şu cu folos sufletesc, pentru a nu se pierde bunele obiceiuri şi datini încredinţate lor de către înaintaşi.
Ce dovadă mai mare de patriotism decât acesta?
Toate aceste elemente esenţiale, componente ale specificului naţional, cu care poate fi identificat poporul român, stau la loc de cinste în mintea şi conştiinţa autorului de faţă, el aşezându-le pe altarul său sufletesc ca pe nişte efigii şi sfinţindu-le prin cuvânt şi faptă.
Autorul aminteşte în acest sens, obiceiul locului de a organiza manifestări comemorative, montări de plăci memoriale, dezveliri de busturi, de monumente, „Simpozionul Cetăţii”, manifestarea numită „Fiii satului” şi cinstirea prin cântec, vers şi dans tradiţional a acestor personalităţi locale, care au lăsat o urmă vizibilă pe răbojul Istoriei neamului şi în conştiinţa acestor meleaguri.
Revista locală „Vestea” pe suport clasic şi ediţie on-line, este de asemenea, o tribună spirituală de mare valoare şi cu deschidere universală, care a întrunit aprecieri unanime din partea unor personalităţi de peste hotare, revistă prin care Cuvântul bănăţenilor din acest areal încărcat de farmec şi miresme tainice, se face auzit astăzi, pretutindeni în lume.
O lucrare de o importanţă covârşitoare pentru generaţiile care sunt şi care vor veni, pentru silvicultori, dar nu numai, prezentată în acest volum publicistic, sub formă de „Fragmente descriptive” – este intitulată: „Aurul verde – de la Mehadia”, în care autorul prezintă pe scurt monografia Ocolului silvic din localitate, ca parte componentă a Banatului montan, cu istoria lui veche şi frământată, cu oamenii lui dârzi şi hotărâţi, cu spirit eroic, care poartă specificul locului ca pe o emblemă de mare preţ.
Foarte bine documentat, autorul oferă date şi fapte din istoria şi specificul Ocolului Silvic Mehadia, fixându-i coordonatele temporale şi spaţiale, importanţa excepţională a acestui tezaur verde al locului şi al ţării întregi, prin bogăţia inestimabilă pe care o are. Autorul zugrăveşte totodată chipuri de silvicultori care au slujit cu devoţiune şi competenţă acest important obiectiv strategic, naţional şi economic – Pădurea – care oferă omului, adăpost, hrană, material de construcţie, suport material şi spiritual, fiind totodată o vatră milenară şi o comoară de spiritualitate.
Autorul subliniază necesitatea ca toţi cei care slujesc acest obiectiv naţional, să-l respecte şi să-l păstreze în bune condiţiuni, atât pentru ei cât şi pentru urmaşii lor, ca pe un tezaur preţios al ţării şi al lumii.
Pledând pentru sănătatea şi echilibrul ecologic al naturii, Constantin Vlaicu pledează, de fapt, pentru viaţă, argumentele sale fiind de bun simţ şi perfect îndreptăţite.
Constantin Vlaicu are în scrierile sale un stil direct şi curat, jurnalistic, despodobit şi la obiect, în toate descrierile şi convorbirile sale cu diverşi interlocutori de marcă ai locului şi ai întregii lumi.
Lucrarea „Aurul verde de la Mehadia” – este de un real interes, atât pentru silvicultori, pentru elevii de la liceele de profil, dar şi pentru toţi cei care doresc să se informeze despre această zonă mirifică a ţării – încărcată de istorie, de legende şi de mister, din care s-au desprins oameni de seamă, elita militară formată din 20 de generali, a grănicerilor bănăţeni ce au creat prima „armată” verde a pădurarilor şi brigadierilor silvici, care luptau în serviciul pădurii, asigurându-i gospodărirea, paza şi continuitatea.
Constituindu-se ca un adevărat ghid pentru silvicultori, dar şi pentru cei care vor să afle mai multe despre zona Banatului montan, cartea, numită atât de inspirat metaforic: „Străjer la porţile pădurii” este totodată şi o lectură plăcută şi antrenantă despre oameni şi locuri care au intrat în istorie.
Articole despre aceşti oameni care sfinţesc locurile – sunt adevărate evocări şi portrete literare, profiluri umane de excepţie, cum e acela al preotului Dumitru Băşulescu din Valea Bolvaşniţei, Nicolae Danciu Petniceanu, personalitate marcantă a Mehadiei, scriitor, jurnalist, redactor şef al publicaţiei „Vestea”, un veritabil fiu al satului care s-a remarcat printr-o prodigioasă activitate dedicată acestor tradiţii şi locuri, ajungând la performanţe de invidiat.
„Întâlniri cu fiii satului”; „Simpozionul Cetăţii (2 ediţii); Simpozionul „Datini, obiceiuri, tradiţii”; Simpozionul: „Un veac de istorie, religie şi tradiţie la Mehadia” şi Simpozionul: Ion Florian Panduru, sunt tot atâtea evenimente cultural-spirituale, devenite repere.
Autor a numeroase cărţi, monografii, lucrări memorialistice, proză scurtă, roman, două cărţi de folclor, ş.a. Nicolae Danciu Petniceanu este intervievat de Constantin Vlaicu, prilej de comuniune spirituală şi de incandescenţă lirică.
Constantin Vlaicu evidenţiază, de asemenea, figura luminoasă a unei alte personalităţi: Preot Coriolan Iosif Buracu – „apostol al armatei române în primul război mondial şi promotor al ideii de unitate naţională a românilor din Banatul de sud.”
Pentru autorul de faţă, punerea în valoare a adevăraţilor eroi ai neamului românesc constituie o datorie de conştiinţă şi raportarea la ei, ca la repede fundamentale de conduită, înseamnă, de asemenea, o înaltă responsabilitate morală.
Evenimente locale, izvorâte din tradiţii străvechi –sunt evidenţiate de autor cu profesionalism, în articole precum: „Plugova în sărbătoare”, care relatează despre o impresionantă paradă a portului popular ce a marcat debutul manifestărilor denumite sugestiv: „Port, datină, obicei şi tradiţie în Banatul montan”, comunicări, lansări de cărţi, dar şi comemorări ale unor personalităţi locale, cum a fost cea pentru Ion Cornianu, la Plugova, culminând cu dezvelirea plăcii comemorative montată pe zidul casei memoriale.
De asemenea – manifestările organizate la Uzdin – relatate pe larg în articolul: „Un cuib de românitate, Uzdin – focar cultural şi de conştiinţă naţională” – au avut ca subiect Festivalul Internaţional de Poezie „Drumuri de spice”, Simpozionul Internaţional „Oameni de seamă ai Banatului”, organizat cu periodicitate anuală la Uzdin.
Volumul conţine şi un Memorial colonel protopop Pavel Boldea din Borlovenii Vechi, devenit „fenomenul Boldea”.
Cinstirea acestei personalităţi a avut loc, printr-o slujbă religioasă, dezvelirea şi sfinţirea plăcii comemorative dedicată marelui dispărut, momente de evlavie şi pietate creştină care au rămas în memoria localnicilor.
Alte momente, cum a fost: vizita scriitorului şi gânditorului care trăieşte actualmente în S.U.A., Alexandru Nemoianu – la Mehadia, fiindcă, se ştie că, această personalitate este legată sufleteşte de aceste meleaguri prin strămoşii săi, moment rămas încrustat de asemenea în memoria bănăţenilor ce constituie un reper spiritual şi cultural de neuitat pentru toţi locuitorii, sau întâlnirea de suflet cu scriitorul Dimitrie Grama (Danemarca), la Băile Herculane, în mai 2008, apoi, dezbaterea pe teme de istorie, contemporaneitate şi viitor cu profesorul Viorel Roman (Germania), cel care a oferit o percepţie originală a realităţii româneşti, constituie puncte forte ale spiritualităţii locale, adevărate întâlniri providenţiale care au provocat mutaţii în conştiinţele localnicilor, mobilizându-i şi sensibilizându-i către acest gen de manifestări şi comuniuni sufleteşti.
Constantin Vlaicu inserează în volum mai multe interviuri cu fiii satului care se reîntorc acasă. Un astfel de interviu este cu inginerul Ioan Băcilă, fiul învăţătorului şi profesorului Ion Băcilă, una din personalităţile locale ale Mehadiei, autorul unei cunoscute Monografii despre Mehadia.
Jurnalistul Constantin Vlaicu evocă, de asemenea, chipul luminos al acestui mare iubitor al vetrei satului, învăţătorul Ion Băcilă.
Un alt dialog de suflet, constructiv şi interesant prin datele pe care le oferă, este cel cu inginerul Ovidiu Dan Câmpan, şeful Ocolului Silvic Mehadia, dar şi cu medicul ginecolog Borziac Grigore din Republica Moldova, care a ales Mehadia pentru desfăşurarea activităţii medicale pentru frumuseţea locului, pentru oamenii, tradiţiile şi obiceiurile de aici.
Partea a II-a a volumului este constituită exclusiv din articole şi interviuri pe teme de educaţie ecologică. Autorul explică termenul, motivaţia ecologiei care înseamnă ştiinţa menţinerii unui echilibru între om şi natură.
Autorul este un militant activ pentru sănătatea mediului înconjurător şi consideră că, a fi ecologist, este o îndatorire, atât pentru cei prezenţi, dar, în special pentru cei ce vor urma.
În cuvinte emoţionante şi percutante, Constantin Vlaicu aduce un elogiu Naturii, în speţă – Pădurii – acest organism Viu care ne ţine, în seria de articole: „La început a fost pădurea”, subliniind că pădurea înseamnă viaţă, trebuie respectată şi păstrată cu sfinţenie.
Un dialog interesant la început de drum, care-l are ca interlocutor pe inginerul Alexandru Vînătoru, şeful Ocolului Silvic Medadia, ori, mai recent, cu managerul Ocolului Silvic, inginer Sabin Nicolescu, subliniază aspecte actuale ale acestei profesiuni – de silvicultor – legate de Luna Pădurii şi rolul ei ca factor ecologizant, ca şi atitudinea românilor faţă de acest aspect, în context european.
Un portret de codrean – relevă faptul că omul – slujbaş al naturii, poate să se dedice acestei meserii interesante şi dificile, cu întreaga voinţă şi capacitate, slujind-o cu devotament şi simţ de răspundere, dar şi cu dragoste necondiţionată.
Toate aceste aspecte privind „înţelesul tainic al naturii” sunt prezentate de autor cu farmec, profesionalism, discernământ şi cu măiestrie artistică, astfel că volumul „Străjer la porţile pădurii” câştigă interesul, nu numai al profesioniştilor, dar al tuturor iubitorilor de natură şi de plaiul străbun, zestre care trebuie păstrată cu înţelepciune pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii pe această planetă.
Şi faptul că autorul ne oferă aceste pagini interesante – este o dovadă de responsabilitate extremă faţă de acest tezaur de preţ încredinţat omului spre custodie vremelnică.
25 iunie 2009
Topic: Recenzii | Comments Off on O LUCRARE DE INTERES MAJOR PENTRU LITERATURĂ ŞI PENTRU VIAŢĂ
IUBIREA TINEREŢII MELE
de Constantin Mîndruţă | 28 Iulie 2009
În fumul de albastre amintiri
Încearcă ochii să clipească dorul,
Iubirea mea născută din iubiri
Mereu găseşte-n inimă izvorul.
Se lasă fruntea dintr-o plamă-ntr-alta,
Trăiesc din nou prin parc şi pe alei,
Tu, pentru suflet iarăşi îmi eşti dalta,
Sculptezi frumosul prins între idei.
Au fost destule nopţi doar ale noastre,
Cu capetele puse peste umăr,
Cu ochii căutam prin ramuri astre,
Nu mă lăsai să-ncerc să le mai număr.
Ne sărutam sub farmecul de lună,
Eram doar noi şi noaptea înstelată,
În parcul nostru şi acum se-adună
Tineri ca noi, ca noi, ca altădată.
Spre dimineaţă cânta ciocârlia
Şi inima se-oprea să o asculte,
Simţeam cu ea că-i sfântă bucuria
Şi dimineţi de basm am avut multe.
În şcoală-am fost alături patru ani,
Apoi, de zbor, s-a frânt orice speranţă
Şi ne-am trezit în dragoste sărmani,
Cu dialog în plic, de la distanţă.
Plângeau cuvinte prinse-n propoziţii,
Te aşteptam să vii într-o scrisoare,
Îmi bântuiau prin suflet supoziţii,
Iubirea ne-nţeleasă, ce mult doare !
O încercare n-am avut mai mare,
În uniformă nu puteam nimic,
Simţeam încet cum inima îmi moare,
Iubirea am redus-o la un plic.
Dragostea noastră n-a avut destin,
Când mă gândesc, iar fruntea mi se-ncruntă,
Ne-a luminat frumos, dar nu deplin,
A ars în noi cât lumânări de nuntă.
Măcar şi ţie să-ţi fi fost tot bine,
Ne mai iubim şi azi, înstrăinaţi,
Din când în când te simt tot lângă mine
Şi-mi pare că am ochii sărutaţi.
Nu ştiu ce loc avem la Dumnezeu,
Ne-am regăsit, va fi şi altădată,
Iubirea mea cu tine e mereu
Şi liniştea, într-un băiat şi-o fată.
Topic: Poezii | Comments Off on IUBIREA TINEREŢII MELE
Să le salvăm sau să le lăsăm să piară?
de Nyeste László-Csaba | 27 Iulie 2009
Atunci când izbucneşte un incendiu undeva, fugim imediat să salvăm clădirea respectivă şi pe cei ce locuiesc în ea. Dacă cineva se înneacă, fără să stăm pe gânduri sărim în apă să-l salvăm. Dacă aflăm că cineva este bolnav ne străduim să îl vizităm câd mai repede şi ne oferim ajutorul. Atunci când, ca un trăsnet din cer senin, primim vestea că unul din apropiaţii noştri a suferit un accident, lăsăm totul deoparte şi ne grăbim la locul faptei sau la spital, să vedem dacă putem ajuta în vreun fel. Nu voi mai continua această înşiruire de exemple luate din viaţa reala şi chiar trăite uneori, deoarece vroiam numai să atrag atenţia asupra faptului că omul se străduieşete să îşi păstreze bunurile şi face tot ceea ce poate în acest sens. Ceea ce este important pentru noi nu lăsăm să se piardă, să dispară sau să se distrugă. În astfel de cazuri întrebarea din titlu de fapt nici nu este o întrebare pentru noi.
De ce avem dubii atunci când vine vorba despre salvarea bisericilor noastre din diaspora? De ce analizăm aşa de mult problema din toate punctele de vedere? Să le salvăm sau să le lăsăm să piară? Cu ocazia dezbaterilor sau a rapoartelor scrise apara la lumină tot felul de argumente pro sau contra. Iar la sfârşit întrebarea se transformă, demonstrând caracterul nostru pragmatic în: merită sau nu merită?
După cum se ştie am dori să renovăm Biserica Reformată din Câţcău ce aparţine de Protopotiatul Misionar din Cluj şi să o salvăm de la distrugere. Comunitatea numără numai 8 suflete şi cu toate acestea am hotărât că nu vom privi cu mâinile în sân cum se degradează an de an, să nu ne plângem că este imposibil, ci credinţa în Dumnezeu, cu optimismul specific credincioşilor, încercăm să facem ceva pentru ca ceea ce au construit strămoşi noştri şă nu se “transforma în nimic”.
Părerile contra, aşa zisele argumente ale “realiste” au fosat aduse la lumina zile de mai multe ori şi în alte cazuri. Ştiu că în majoritatea cazurilor este vorba de comunităţi pe cale de dispariţie, că nu este pentru cine să salvăm biserica. Ştiu că trebuie să ne preocupăm mai ales de viitor şi să ajutăm acolo unde mai sunt comunităţi. Ştiu că situaţia economică este grea, că nu sunt bani. Ştiu că nici în comunităţile mai mari viaţa nu este în roz, şi acolo sunt multe cheltuieli, şi acolo se contruieşte, se repară. Ştiu că multe din bisericile fără stăpân sunt tâlhărite şi distruse. Ştiu că acei bani ar putea fi cheltuiţi mai bine pe cei vii. Toate aceste argumente sunt valabile, dar cu toate acestea nu mă liniştesc. Deci să lăsăm să se distrugă valorile seculare? Să lăsăm să dispară clădirile nostre, construite cu multă sudoare şi privaţiuni, ce vorbesc despre trecutulglorios?
Eu sunt în principal de partea “pro”. De ce? Deoarece ca preot misionar am învăţat – e drept că destul de greu – că nu ne putem gândi aşa: merită sau nu merită. Mai ales în diaspora nu se poate pune aşa problema. Deoarece dacă vom face aşa, încet, acolo totul va dispărea. Atunci renunţăm la ceea ce Dumnezeu nu renunţă niciodată. Pentru că la Câţcău şi acele 8 suflete sunt la fel popoorul lui Dumnezeu ca de exmplu cei 3000 dintr-o comunitate mai mare. Şi aici au fost cândva mai mulţi, au fost colonizaţi. Cine ştie ce va aduce viitorul?
Aici în dispora am înăţat un lucru foarte important, care mă îndeamna să fac totul în interesul bisericilor noastre, şi anume că aceste pietre şi cărămizi nu sunt numai pietre şi cărămizi. Acesta este trecutul. Iar trecutul trebuie respectat. Acest trecut este al NOSTRU. În multe locuri, di pacate, numai trecutul este al nostru. Iar dacă este al nostru atunci trebuie avut grijă de el, trebuie păstrat. A noastră este aici la Câţcău biserica şi parohia. Al nostru este Berde Sándor fostul preot paroh, al nostru este Berde Amál, pictoriţa, şi Berde Mária, scriitoarea.
Să le salvăm sau să le lăsăm să piară? Cum este mai uşor? Să ne uităm pasivi cum se îneacă cel ce nu ştie să înoate, cum se face scrum casa cuiva, cum se chinuie bolnavul suferind sau să facem ceva? Putem privi pasivi aici în Ardeal, cum se dărâmă în multe locuri trecutul? Prin solidaritate se poate salva Biserica Reformată din Catcău. Dacă cei mari îi ajută pe cei mici, cei puternici pe cei mai slabi, maghiarul pe maghiar. Doar aşa se poate. Cred ca Dumnezeul care este stăpânul trecutului-prezetului-viitorului, de va binecuvânta strădaniile în acest sens. La El nu există împosibil.
Să le salvăm sau să le lăsăm să piară? Pentru mine aceasta nu este întrebare.
——————————————————————————–
Nyeste László-Csaba
preot misionar
traducere din limba maghiară Losonczy Alexandru
——————————————————————————–
Cine doreşte să ajute poate trimite donaţiile la adresa, respectiv în contul bancar de mai jos, deoarece Biserica Reformată din Câţcău, precum şi cei 8 enoriaşi aparţin de Parohia Reformată Misioanară din Cuzdioara:
Parohia Reformată Cuzdrioara (Kozárvár)
407260 Cuzdrioara, jud. Cluj,
Str. Coşbuc, nr. 4, România
Tel. 0040-264-229.980
Mobil: 0040-743-168.570
Banca Comercială Română, Sucursala Dej,
SWIFT: RNCB RO BU
RO63RNCB0108001996050001 (lej)
RO52RNCB0108001996050005 (euró)
Dumnezeu săi binecuvânteze pe donatori!
Topic: Editoriale | Comments Off on Să le salvăm sau să le lăsăm să piară?
ÎNCĂ MAI SCRIU CU MAJUSCULĂ
de Mirela Nicoleta Hîncianu | 24 Iulie 2009
litere rotunde, caligrafice
pliurile necuvintelor se-nchid în non-sensuri
piramide la umbra soarelui
încă mai scriu cu majusculă
semnul neîncrederii în umbra alfabetului
asupra cerului care-mi acoperă ochii
nu este nici o urmă de şantaj
la şcoală învăţat-am semnele de punctuaţie
azi nu mai ştiu să scriu decât cu tălpile
pe alei de noroi, uscat, semnul trecerii
pune tu punct venirii dinspre răsărit
arată calea spre apus
săgeată de lemn, troiţă în mijloc de câmp
flori s-au vestejit la piciorul crucii
nu, nu ştii pentru că este foarte cald
aşa spunea la radio
o sa fie şi mâine chiar dacă într-un singur loc
se vând covrigi calzi şi răsucirea lor asudă frunţi
merge, merg, mergem, mişcare
podeaua scârţâie când intră mama
să mai aşeze un franjur la covorul proaspăt spălat
arunc dintr-o privire ochii spre înălţimi
nu văd decât căderea mai jos
decât firul de iarbă care creşte-n mine
ca-ntr-o primăvară în care mai întâi se numără
florile de cireş şi apoi încet, pe degete,
zilele care-au mai rămas până când
o sa-mi fie atât de sete de cer încât
voi stoarce ultima picătură de ploaie
în palma ta să-mi sorb lacrima
şi să-ţi cer, să-ţi cer, mângâierea…
5 IULIE 2009
Topic: Poezii | Comments Off on ÎNCĂ MAI SCRIU CU MAJUSCULĂ
« AnteriorulUrmătorul »
