SCRIITORII DESPRE SCRIITORI
de Năstase Marin | 4 August 2009
NĂSTASE MARIN DESPRE : OLIMPIA SAVA, „Regăsite (uni)versuri”, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi, 2007
În primăvara acestui an, pe ogorul literaturii gălăţene au răsărit trei frumoase volume de poezii, sădite de talentata scriitoare Olimpia Sava. Este vorba de volumele: „Desenăm şi colorăm, împreună învăţăm” (editura Şcoala gălăţeană), „Împreună învăţăm ghicitori să dezlegăm” şi „Regăsire (uni)versuri”, (ultimele două la editura Pax Aura Mundi).
Olimpia Sava este un talent prolific, debordant, care curge ca un fluid poetic. Dăruită de Dumnezeu cu o imensă imaginaţie şi uşurinţă în versificaţie, are aceste calităţi structurate într-un suflet generos, ca o azimă caldă, aburindă, ce se rupe continuu în infinite bucăţi, oferite cu bucurie sufletească celor mici flămânzi de Cunoaştere.
De aceea opera sa poetică se conturează treptat-treptat într-o enciclopedie a universurilor din lumea înconjurătoare, căutate şi cercetate cu migală, pe care le transfigurează cu alchimia talentului său în (uni)versuri.
Prin această inspirată licenţă poetică, Olimpia Sava îşi defineşte demersul de a-i însoţi pe copii pe tărâmurile Mirării,demers aparent simplu, ca o excursie la iarbă verde,dar plin de capcane şi obstacole pentru fragilele uzine de înţelegere ale micuţilor. Căci acolo, în ţinuturile sălbatice ale Cunoaşterii enigmele acesteia sunt păzite cu străşnicie de cuvintele „fiare”, care muşcă limba şi sfâşie mintea, fugărindu-i chiar şi pe adulţi, darămite pe micuţii sperioşi. Or, poeta Olimpia Sava se pare că a găsit ”iarba fiarelor”, atât de căutată şi dorită de toţi părinţii şi truditorii din domeniul educaţiei şi instrucţiei. Probabil de aceea distinsa poetă Cezarina Adamescu, în cartea sa „Monumentul cărţii şi mucenicia cuvântului”, o caracterizează pe Olimpia Sava ca pe o „îmblânzitoare de cuvinte sub cupola Limbii române”.
Eu cred că porţile sufletelor rămân încuiate dacă nu ai cheia generozităţii. Cei care nu ştiu să dăruiască, sau nu pot, ori nu au ce, nu reuşesc să deschidă porţile sufletelor. Însă poeta Olimpia Sava deţine această „cheie”, formată din versuri simple, calde, cu metafore uşor accesibile înţelegerii. Aceste expresii simple obţinute prin îngemănarea cuvintelor obişnuite cu „fiarele” ştiinţifice, învăluite deseori cu inefabile fire de ironie şi umor, ţesute în diafane pânze poetice cu nuanţe de visare.
Şi astfel poeta obligă „îmblânzitele cuvinte” ale limbajului ştiinţific să poarte mesajele cu enigmele descifrate către ţinuturile Mirării din Ţara Copilăriei. Acestea sunt (uni)versurile dăruite de Olimpia Sava copiilor, în multele sale volume de poezii, grupate, cel mai multe, în colecţii: „Poezii ecologice”; „Desenăm şi colorăm împreună învăţăm”, „Împreună învăţăm”, (uni)versuri realizate după un mirific „patent” care aminteşte de fina observaţie asupra microcosmosului, în suava proză a lui Gârleanu, contopită cu verva prozodică a lui Topârceanu. Şi toate acestea poeta le prelucrează în creuzetul de rimare-ritmare cantabilă, a versului popular. Spaţiul nu-mi poate permite să insist asupra acestui creuzet de creaţie al poetei, în care modelează frumoasele versuri ale „enciclopediei” sale. Nu pot nici măcar să enumăr volumele apărute în aceste colecţii.
Mă voi limita doar la ultimul volum apărut, cel intitulat „Regăsite (uni)versuri”, titlu care exprimă chintesenţa operei sale poetice. Zăbava mea asupra acestui volum se datorează incitantului său itinerar poetic. De astă dată, Olimpia Sava invită interlocutorul său, adult sau copil, într-o călătorie în ţinuturile sensibile şi emoţionante ale sufletului omenesc. Foloseşte aceleaşi mijloace ale versului simplu şi direct, cu încărcătură emoţională. Pentru că ne duce în adâncul intim al universului Familiei, acolo unde strălucesc coloniile de corali ai sentimentelor omeneşti, care ar trebui să ne desfete cu splendorile lor, dar care, deseori, sunt capcane care provoacă traume şi drame sufleteşti.
Mesajele poeziilor din acest volum sunt motivate şi prevestite de versurile-moto: „nimic n-aduce alinare/ ca un copil pe care-l vezi/ că zâmbetul senin îl are/ şi foarte fericit îl crezi.”
Dar… abrupt, poeta ne trimite în prima capcană a strălucitului univers. Prima poezie, intitulată „Scrisoare”, ne oferă cu multă cruzime un mesaj răscolitor: „dragă mamă, dragă tată,/ ştiţi că m-aţi născut odată?/ după ce viaţă mi-aţi dat,/ altora m-aţi aruncat.” În continuare versurile ascuţite încearcă să
sfâşie conştiinţele. „Oare, seara, la culcare,/ nu vă puneţi o-ntrebare?/ am mâncat, îmi este bine,/ vă rugaţi şi pentru mine?”… Sufletul „aruncat” le aminteşte modest „aruncătorilor” săi că „nu vreau bani, nu vreau avere,/ eu vreau doar o mângâiere” şi îi întreabă mirat: „poate că nu v-aţi iubit,/ însă eu cu ce-am greşit?” În faţa acestui „coral” sentimental rămâi consternat. Oare va reuşi să străpungă conştiinţele destinatarilor? Mai ales ale unor mame cărora poeta le adresează încă o scrisoare: „Dragă mamă”, în care cel/cea „aruncat/aruncată” o întreabă cu inocentă mirare: „cum se poate oare/ nicăieri să nu găsesc/ nici o-mbrăţişare?!”
Şi dacă, insensibili, „aruncătorii de suflete” nu ştiu ce vor de la cei „aruncaţi/părăsiţi, poeta le aminteşte că dorinţele lor sunt infime: „vreau să te strâng la piept,/ să-ţi spun că nu-ţi port pică,/ să ştii că eu te iert” („Vreau”).
Mai departe, printre stâncile ascuţite de disperate sentimente, poeta descoperă în poezia „Mă tem” copilul speriat, lăsat singur în casă; „sunt singură în casă,/ nu am deloc lumină.”
Vă închipuiţi ce simte acest copil care vede „cu ochii minţii/ figuri urâte, slute,/ care-mi zâmbesc cu dinţii…” Oare câţi copii aşteaptă pe mama îngroziţi, închişi singuri în casă? Şi noi ce facem să nu mai aştepte? Măcar în aceste situaţii, părinţii, totuşi, vin acasă, oricât de târziu. Însă în poezia „Suflet însingurat”, cu multă tristeţe, poeta constată că la cel „aruncat” într-un cămin părinţii nu vin nici în vacanţe. De aceea are „sufletul pe dos” şi vrea să meargă la rude,să le implore „să mă recunoască/ să-mi facă loc în viaţa lor.”
Verbul poetei devine tot mai incisiv, pe măsură ce navighează tot mai adânc, prin cotloanele tot mai întunecate ale copiilor părăsiţi, aruncaţi de părinţi-monştri, inconştienţi, egoişti, fără suflet. Aşa apar copii speriaţi, debusolaţi, neajutoraţi într-o societate strâmbă, cu oameni străini şi răi. Cu indignare şi revoltă descoperă neştiutele faţete ale sufletelor acestor copii, aruncaţi de soartă în vitregele împrejurări ale vieţii. Şi aceste faţete întunecate, poeta le aduce la lumină, în vizorul nostru de oameni indiferenţi, care mimăm uimirea şi oroarea, dar nu facem nimic pentru ei. Sau, pur şi simplu îi ocolim, nu vrem să ştim de ei, că ne incomodează prezenţa lor dezagreabilă. Astfel de obsedante popasuri în aceste suflete îndurerate, poeta le zugrăveşte cu mult talent în poeziile: „Ce mult aş vrea” şi emoţionantul moment din „Copil orfan”.
Mai departe, poeta descoperă surprinzătoare aspecte ale sufletelor de copii „aruncaţi”, care au dorinţe neaşteptate, redate în versuri copleşitoare în poeziile: „Schimb de mamă” şi „Cumpăr inimă de tată”.
Pentru a-i sensibiliza pe cei care-şi părăsesc sau îşi aruncă sufletele aduse pe lume, poeta recurge şi la fabulă, ca în poezia „Zgribulit şi supărat”, în care descrie drama unui căţel părăsit în frig şi ploaie de căţeaua mamă, plecată „pe undeva/ şi vrea singură să fie”. Tot la fabulă recurge şi în poezia „Inconştienţă”, unde…”strigă Pupăza pe ram:/ ia vedeţi ce pene am!/ vine Cucul şi suspină/ că-i o pupăză…divină…”
Pe alte meridiane ale sufletului omenesc, încrustate în axa timpului, poeta descoperă în poeziile „De neiertat” şi „E prea târziu”, buchete ofilite de regrete tardive, pe care zadarnic încearcă cei vinovaţi să le împrospăteze cu inutile lacrimi: „A, avut un pui şi eu,/ dar l-am părăsit la greu” sau „am preferat să nu te ştiu/ şi fără tine să trăiesc,/ iar astăzi este prea târziu/ să-ţi spun ce mare preţ plătesc.”
Poeziile sunt adevărate avertismente pentru cei care comit păcatele monstruoase ale părăsirii sau aruncării sufletelor aduse pe lume. Dar aceste păcate se pot dubla, ca în poezia „Copil din flori”, când părăsitul/aruncatul doreşte să fie recunoscut de mama sa, („doamnă mare”), iar aceasta nu vrea să-l recunoască.
În alte adâncimi de suflet, („Viaţă grea”), poeta descoperă starea de teroare permanentă ce provoacă atmosfera traumatizantă, unde „tata are chef de ceartă/ că mâncarea nu-i prea fiartă,/ că el ştie foarte bine/ unde-a fost mama, cu cine…” Evident, reacţia copilului traumatizat este una singură: „fără el ar fi mai bine!”
Până la urmă, poeta, indignată şi întristată, părăseşte aceste tărâmuri întunecate ale sufletului omenesc din universul Familiei, dorind să regăsească acele peisaje cu sentimente frumoase după care tânjim cu toţii, iremediabil nostalgici ai armoniei şi echilibrului în familie. Şi, într-adevăr, acestea sunt mult (încă!??!), cu o paletă largă de nuanţe sclipitoare pe care poeta, bucuroasă, le surprinde şi le redă transfigurându-le în regăsite (uni)versuri, nepreţuite nestemate oferite în poeziile „Revenire”, „Nerăbdătoare-n gară” (a plecat măicuţa-n gară./ o scrisoare a primit/ c-o să vină-n astă seară/ fecioraşul ei iubit”(, „Dor de părinte” („şi din ţara cea străină/ s-ar putea curând să vină…”) „Dar de suflet”, „Părinţi adevăraţi” (dragă tată minunat/ ştiu că viaţă nu mi-ai dat”) şi, nu în ultimul rând, strălucitoarea nestemată „Puterea dragostei de mamă”, în care aceasta răstoarnă o maşină, de unde scoate copila sa accidentată.
Un nestemat aparte, cu claritate de cristal, este poezia „Fără tată”, dar care cuprinde anumite umbre-avertisment pentru părintele vitreg, nevoit să crească un copil obţinut prin căsătorie, suflet hipersensibil, cu nostalgia tatălui natural.
Poeta mi surprinde, pe alt meridian sufletesc de pe axa timpului o altă strălucitoare nestemată, cu alte „umbre” dureroase, când copilul crescut frumos uită că „mama ta mereu te cheamă/ ai uitat că ai mamă?” şi cu toate acestea, îndureraţii părinţi îi transmit „uitucului” că „ne gândim mereu la tine,/ ne rugăm să-ţi fie bine.” (Dragoste de părinte”).
Fire generoasă şi optimistă, poeta nu putea încheia acest periplu sentimental decât în aceiaşi termeni de iubire ai „regăsitului (uni)vers” din poezia „Răsplata”, unde copiii transmit părinţilor „Să fiţi fericiţi/ c-aţi ŞTIUT să ne iubiţi” şi îi asigură că… „de vă tremură o mână,/ vă suntem la îndemână”. Astfel de părinţi reprezintă modelul de urmat, cărora copiii să le spună „Şi am vrea să fim ca voi.”
După ce ai citit toate aceste poezii nu mai poţi spune sau gândi nimic. Pentru că toate fibrele sufletului îţi vibrează la maxim, pentru că poeta a ştiut să-ţi transmită acele emoţii sufleteşti descoperite în (uni)versul cercetat de ea, emoţii oferite cu drag de sufletul ei cald ca o azimă aburindă.”
Topic: Recenzii | Comments Off on SCRIITORII DESPRE SCRIITORI
MĂ SIMT LEGAT DE EI…
de Nicolae Nicoară-Horia | 3 August 2009
Miercuri, Întâi aprilie 2009.
Mă simt legat de ei pentru vecie,
Precum sunt zalele de lanţul lor!
Dacă o fi s-adorm în Poezie
Tot înspre Munţi îmi voi trimite-un Dor
Ce l-a avut şi el atunci-Nebunul!
Cel mai înţelept de pe pământ!
Mă doare ne-odihna-i sub Gorunul
A cărui ramuri astăzi nu mai sunt…
Mă simt legat de ei şi ei de mine,
Cum gemenii de pieptul Maicii lor,
Senini de sunt şi mie-mi este bine,
De plâng Acolo, pleoapele mă dor!
Şi iarăşi vin să spun, nu-i întâmplare
Că versul meu miroase a răşină,
Mi-au dat un nume, dureros de mare,
Un nume de-Adevăr şi de Lumină!
Nu-i laudă, e mântuire poate
Fiorul care-l port prin trup mereu-
Mă simt legat de ei până la moarte,
Mă simt legat până la Dumnezeu!
El Este, va fi Singurul în stare
Să mă dezlege de Blestemul lor,
Cum nu e altul mai sublim sub soare-
Mă simt legat ca Umbra Lui, de nor…
Topic: Poezii | Comments Off on MĂ SIMT LEGAT DE EI…
IN MEMORIAM: PROF. DR. MIRCEA SABĂU
de George Roca | 31 Iulie 2009
MEMBRU EMERITUS AL ACADEMIEI ROMÂNO-AMERICANE
Luni, 15 iunie 2009, s-a înalţat spre ceruri prof. Dr. Mircea Sabău, colegul nostru de la Academia Româno-Americană, născut la 24 August, 1934, la Turda, din parinţi ardeleni din Ţara Moţilor. Iată ce ne relatează soţia sa Dr. Carmen Sabău şi fiica acestuia, prof. Dr. Isabella Sabău:
„Şcoala primară şi studiile liceale le-a urmat la Turda, de unde a plecat apoi la Bucureşti, pentru a urma, între 1952-1957, cursurile Facultăţii de Fizică a Universităţii C.I. Parhon. Încă de copil s-a dovedit curajos, integru şi demn, cu o voinţă de fier, iubind şi căutând adevărul peste tot. În timpul anilor de liceu şi cei de facultate a suferit nedreptăţile şi cruzimea regimului comunist, care l-a pedepsit, precum pe atâtea milioane de români, pentru faptul că a avut în familie oameni dintr-o bucată, doi unchi, unul – preot greco-catolic, care a refuzat să treacă la ortodoxism, răspunzând la provocări prin „eu vreau să mor în religia în care m-am născut!”. Pentru afirmarea si respectarea acestei dorinte, acest unchi a fost închis 17 ani, după care restul vieţii şi l-a petrecut cu „domiciliu forţat”, în creierul Munţilor Apuseni, unde se născuse. Al doilea unchi, a fost găsit „vinovat” pentrucă era „jurnalist” care propovaduia adevărul şi dreptatea. Şi el a fost închis mulţi ani. Iar nepotul, a suferit pentrucă avea doi unchi în inchisorile comuniste! Lanţul slăbiciunilor….
Pasiunea cea mai mare a „Omului” Mircea Sabău era cititul, studiul, cultura, fapt pentru care şi-a ales cu multă grijă profesiunea, considerând că ştiinţa îl va ajuta să descopere Adevarul şi Dreptatea. Dar şi pentru această pasiune a lui a avut de suferit, pentru că citea tot ce a creat mai bun mintea omenească şi căuta să înţeleagă istoria, filozofia, sursele şi cauzele nedreptăţii în lume, iar când a adunat un bagaj mare de cunoştiinţe, devenind o adevarată enciclopedie, şi a înţeles ce inseamnă Adevărul, Dreptatea, Libertatea şi Democraţia, a devenit un anticomunist înfocat.
După ce şi-a luat licenţa în Fizică Nucleară (1957), a lucrat timp de optsprezece ani la Institutul de Fizică Atomică din Bucureşti, la început în Secţia de Reactori Nucleari, iar dupa ce s’a pus la punct „fizica reactorului”, a început să studieze şi „fizica energiilor înalte”, transferându-se la secţia respectivă şi luându-şi doctoratul în acest nou domeniu (1970). Datorită specializării superioare obţinute a fost trimes să lucreze pentru o perioadă de cinci ani la Institutul Unificat de Fizică Nucleară dela Dubna, URSS, in cadrul colaborarii dintre cele doua institute.
În cele din urmă, dragostea lui pentru Libertate şi Democraţie a învins! Dictatura şi teroarea comunistă nu l-au îndoit, ci i-au dat putere să lupte din ce în ce mai îndârjit să scape de ele, de controalele din ce în ce mai umilitoare şi greu de suportat… până şi a „gândurilor”! Şi-a dat seama că 30 de ani de comunism au fost mai mult decât suficienţi pentru a-l face să înţeleagă că numai plecând spre Libertate, va putea să-şi ajute ţara pe care o iubea atât de mult!
În 1975 s-a refugiat împreună cu familia în Apus, unde a început imediat să lupte cu armele lui – creionul şi hârtia – arătând lumii ce înseamnă tirania şi dictatura. În drum spre Statele Unite, a lucrat impreună cu soţia sa – chimista – un an în Germania, la Institutul de Cercetări Nucleare din Karlsruhe.
În noua sa patrie, următorul loc de muncă a fost la prestigiosul Laborator Naţional dela Argonne – Chicago, unde a fost angajat pentru o perioadă de timp la Secţia de Fizică a Energiilor Înalte. Când aceasta a devenit un domeniu „prea costisitor” (chiar şi pentru americani!), laboratoare similare închizându-se pe rând, sau reprofilându-se pe alte domenii de activitate, a început să înveţe din nou o altă meserie, reprofilându-se pe Fizica Medicală, domeniu pe care şi l-a însuşit temeinic, cu seriozitate şi cu pasiunea-i caracteristică. După ce şi-a completat studiile în acestă specialitate, dand toate examenele cerute, a lucrat timp de optsprezece ani la University of Chicago, ca profesor de Fizică Medicală, având şi responsabilitatea echipamentelor complexe şi noi ale Spitalului Universităţii. Au urmat apoi alţi patru ani la Baylor Medical Center al Universităţii din Dallas, – ca profesor de Fizică Medicală, având şi sarcina organizării Laboratorului de Echipamente pentru Diagnoză şi Tratament. În toţi aceşti ani a publicat peste 150 de lucrări ştiintifice în jurnalele de specialitate şi a prezentat aproximativ cincizeci de lucrări la conferinţe şi congrese internaţionale.
Toată viaţa sa, prof. Dr. Mircea Sabău a fost un exemplu de cinste, integritate şi respect pentru demnitatea Omului. Curajul şi voinţa cu care a luptat cu necruţătoarea boală, calmul şi liniştea cu care a îndurat durerile atroce şi suferinţele cumplite, i-au inspirat şi umplut de admiratie pe cei din jurul lui. Platon şi Socrates au fost filozofii lui cei mai iubiţi, după care s-a condus cu conştiinciozitate, principiile lui de bază fiind: căutarea şi promovarea Binelui şi al Adevărului, Integritatea, Demnitatea, Respectul şi Consideraţia pentru Om. El a fost „făclia” noastră, care ne-a ajutat să rezistăm şi să progresăm… dar care acum s-a stins… Oare vom fi in stare s-o ducem noi două mai departe?”.
În 1998, profesorul universitar Dr. Mircea Sabău a ieşit la pensie, dedicându-se cu dragoste şi pasiune – împreună cu soţia sa, Dr. Carmen Sabău – culturii româneşti, pe care, tot cu armele dumnealor „creionul şi hârtia”, începuseră să o promoveze în lumea apuseană cu douăzeci de ani în urmă. În acest scop, şi-au adus aportul la bunul mers al unor asociaţii de prestigiu unde erau membri, precum ARA (Academia Româno-Americană de Arte şi Ştiinte, din 1978) şi RMMLA (Rocky Mountain Modern Language Association, din 2003) – o societate care promoveaza culturile etnice. In cadrul acesteia, au creat împreună cu alte membre, o secţie română, în care, mai bine de şapte ani au activat toţi cei din familia Sabău – părinţii şi fiica – prezentand lucrări de cultură românească. N-au scăpat nicio ocazie de a prezenta conferinţe despre România şi cultura acestei ţări la diferite evenimente, „seri culturale” sau sărbători ale unor grupuri etnice de pe teritoriul american. De-asemenea, timp de zece ani, au reprezentat un DPI-NGO (Department of Public Information – Non-Government Organisation) din Romania la ONU, la „Lucrările Comisiei pentru Drepturile Omului”.
Prof. Dr. Mircea Sabău, a fost membru al Biroului Director şi Raportor la ONU al Consiliului Mondial Român. Împreună cu soţia sa, au contribuit la compunerea şi iscalirea a zeci de documente, scrisori şi petiţii, menite să apere Drepturile Omului şi şi-au adus un mare aport la recunoaşterea prestigiului românesc în afara perimetrului naţional, la cunoaşterea pozitivă a ţării din care proveneau, România.
Requiscat in Pace!
27 iunie, 2009
————————————————————————————————————————–
ÎN LOC DE POST-SCRIPTUM.
De curând am primit o veste îmbucurătoare de la conducerea Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe, prin persoana preşedintelui acesteia, dl. prof. Dr. Ion Paraschivoiu. Domnia Sa propune instituirea unui premiu anual numit „MIRCEA SABĂU ARA AWARD” în cinstea marelui dispărut. Iată textul mesajului care a fost făcut cunoscut membrilor ARA:
… Acum, când aud această ştire tristă, nu îmi vine să cred că Academia Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe este lipsită de un alt om de seamă, MIRCEA SABĂU, membru Emeritus ARA, după ce recent i-am pierdut pe George Emil Palade şi Virgil N. Constantinescu, membrii de onoare ARA…
… Consider că Academia Româno-Americană de Arte şi Ştiinte poate cinsti memoria celui care a servit-o cu devotament şi profesionalism prin instituirea unui premiu numit „MIRCEA SABĂU ARA AWARD” acordat celei mai valoroase lucrări ştiintifice, prezentată la Congresul Anual ARA, din domeniul Ştiinţelor
Inginereşti, Fizică, Chimie, etc.
Sunt convins ca această propunere a mea va găsi un ecou pozitiv la toate categoriile de membri precum şi la Comitetul Executiv ARA.
În numele meu şi în numele Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe (ARA) cu profundă durere transmit familiei sincere condoleanţe!
Ion Paraschivoiu,
ARA President
www.meca.polymtl.ca/ion/ARA-AS/
A consemnat Ligya Diaconescu
Topic: Biografii | Comments Off on IN MEMORIAM: PROF. DR. MIRCEA SABĂU
AVEAM ŞI EU O MAMĂ
de Arionda Adamescu | 30 Iulie 2009
Aveam şi eu o mamă,
Bătrână şi cu părul alb
Bună era s-o pui la rană,
O fi murit sărmana mamă.
Cu ochii scurşi de dorul meu
Căci era departe şi apoi…
Era o graniţă-ntre noi.
Şi mama mult a plâns şi m-a dorit
Şi n-am fost lângă ea când a murit.
Străină biata mamă a fost şi ea,
N-avea o mângâiere de-undeva.
Străină am fost apoi şi eu,
Bătută de soartă mereu.
N-am avut parte s-o văd nici moartă.
Şi au trecut anii şi mă văd şi eu
Bătrână ca şi mama şi mi-e greu.
Ca mâine m-oi duce la ea,
Să-i povestesc durerea mea.
Acolo unde-i pace şi nu-s suferinţi
Şi unde se-ntâlnesc, copiii cu părinţii.
Pe lumea asta nu ne-am putut vedea
Dar pe cealaltă, sper că da.
Topic: Poezii | Comments Off on AVEAM ŞI EU O MAMĂ
« AnteriorulUrmătorul »
