Vasile Lucaciu și mișcarea memorandistă
de admin | 2 Octombrie 2026
Prof.Mircea BOTIȘ,UZPR,Filiala Sibiu
Analizând etapă cu etapă, istoria românilor din Transilvania, putem afirma cu tărie că, la sfârșitul secolului al XIX-lea, aceasta a cunoscut un reviriment excepțional, prim mișcarea memorandistă. Memorandul reprezintă prin excelență, punctul culminant al mișcării politice naționale românești din perioada 1848-1918. Importanța sa incomensurabilă poate fi analizată dintr-o dublă perspectivă: în plan imediat, a stimulat conștiința de unitate națională ce s-a manifestat la nivelul întregului popor român; în plan îndepărtat, puseurile sale au contribuit în mod excepțional la marea mobilizare a națiunii române, atât pe parcursul primului război mondial, cât și în întregul an 1918, culminând cu împlinirea obiectvului național: MAREA UNIRE.
Ca formă de luptă națională, Memorandul poate fi încadrat în categoria mișcărilor petiționale ale românilor, care debutează prin celebrul ,,SUPPLEX’’ de la 1791, și se finalizează în anul 1892. Dealtfel, memorandumul poate fi considerat apogeul mișcării politice naționale, cu caracter petițional, adevăratul strigăt de luptă al națiunii române din Transilvania. Mișcarea memorandistă a infuențat în mai multe direcții acțiunea națională: prin manifestarea opiniei publice din Transilvania, a opiniei publice din România, unde, mai ales prin activitatea LIGII CULTURALE, se propagă și se întreține cu deosebit succes ideea unității naționale a tuturor românilor. În al III-lea rând, opinia publică europeană, este influențată, în special în țările ANTANTEI, pentru care situația naționalităților din multinaționalul imperiu Austro-Ungar, și a românilor în special, devine o problemă de interes european[1].
Fiind un act foarte controversat încă de la apariția lui, Memorandumul românilor din Transilvania și Ungaria, a trezit un viu interes, fiind motivul multiplelor polemici apărute pe marginea textului său. Prin numeroase memorii, articole și broșuri ocazionale, problema redactării sale a fost dezbătută de către Ruben Patiția, Eugen Brote, Vasile Braniște, ș.a. În fapt, chestiunea alcătuirii unui memorial care să fie adresat direct împăratului de la Viena, este mult mai veche. Încă din primăvara anului 1870, Ioan Rațiu, împreună cu mai mulți fruntași politici transilvăneni, au pus problema redactării unui asemenea act, care, mai apoi, să fie înaintat împăratului de la Viena, prin intermediul unei delegații formată din 12 persoane. Au trecut anii, actul în sine fiind alcătuit abia în anul 1892, în conformitate cu cerințele CONFERINȚEI NAȚIONALE a Partidului Național Român, din anul precedent; actul era un strigăt de alarmă, adresat opiniei publice internaționale, care reclama drepturi naționale pentru un popor care trăia în propria casă: poporul român din Transilvania. Putem afirma pe drept cuvânt faptul că, Memorialul lui George Barițiu din 1882, este un precursor al Memorandului din 1892, revirimentul ce s-a produs la apariția lui fiind o prefață a mișcării memorandiste[2].
Sub impulsul memorialului din anul 1882, apare ideea redactării unui MEMORAND de nuanță ,,Curat politică’’, adresat opiniei publice și nu împăratului, în 1883. Conferița națională de la Sibiu din 01-03.06.1884, hotărăște realizarea unui Memorand al românilor din Transilvania și Ungaria. În prima ședință a comitetului nou ales la 03.06.1884, este decisă elaborarea unui MEMORIAL politic destinate special politicienilor neromâni din patrie și străinătate, în care să fie descrisă situația politică de nesuferit a românilor de sub Coroana Sf. Ștefan[3]. Pentru elaborarea proiectului viitorului act, este desemnat Vincențiu Babeș, dându-i-se ca termen, ca termen ultim luna septembrie 1884. Într-o ședință de comitet executive al PNR, din 24.09.1884, în care Aurel Mureșanu ia locul lui Partenie Cosma, s-a discutat și despre proiectul ce urma să îl realizeze Vincețiu Babeș.
La nivelul Comitetului Central al partidului, problema redactării Memorandumului, nu s-a mai discutat până în 1887, astfel că sfârșitul anului 1884, poate fi considerat și încheierea primei faze privind realizarea memorialului.
De o importanță deosebită pentru acțiunea politică din Transilvania se bucură Conferința Națională a Partidului, din 07-09 mai 1887. Cu această ocazie au fost luate două decizii istorice pentru mișcarea națională, a românilor din Transilvania: declararea pasivismului ca tactică politică și înaintarea memorandului către împăratul dualist. La o zi după încheierea lucrărilor acestei conferinție, George Barițiu, prin intermediul biroului nou ales (Barițiu, Brote, Slavici), îl desemnează pe Ioan Slavici să întocmească o schiță scurtă de Memorand. Șeful ,,Tribunei’’ de la Sibiu, se achită rapid de această sarcina, prezentând proiectul în cadrul Plenarei Comitetului Central al PNR, din 29-30 iunie 1887; în prealabil proiectul fusese multiplicat în 11 manuscrise pentru a fi încredințat membrilor comitetului spre studiere, aceștia urmând apoi să-l remită până la 20 august 1887.
În ședința Conferinței Naționale din 30 august 1887, care urma să se întrunească la Sibiu, cu prilejul Adunării Generale a Astrei, trebuia să se stabiliească textul definitive al documentului. La această ședință, datorită, realegerii lui Slavici, s-au încredințat proiecte ale Memorandului lui Iuliu Coroianu și Andrei Mureșanu. Ei urmau apoi să întocmească proiecte separate și să le prezinte până în decembrie 1887, într-o ședință plenară a Comitetului. Din păcate, se întârzie cu redactarea lor; totuși la mijlocu lui februarie 1888, Iuliu Coroianu îl anunță pe Barițiu că proiectul său este gata, însă Andrei Mureșanu nu-și realizase proiectul său. Datorită acestei întârzieri, Comitetul Central al PNR este convocat abia în intervalul 22-25 decembrie 1888, la propunerea lui Gheorghe Pop de Băsești, Vasile Lucaciu, Iuliu Coroianu și Ioan Rațiu. Comitetul se reunește sub președenția lui Barițiu; sunt analizate cele două proiecte și se constată că acestea ,,sunt pătrunse de aceleași idei’’ deci trebuie să ,,fuzioneze’’ pentru a ieși un act mai complet. Mureșanu este de acord cu propunerea dar nou act în forma lui finală trebuia să aibă la bază proiectul său. Cererea acestuia nefiind acceptată, Andrei Mureșanu demisionează din Comitet în aceeași zi, părăsind Sibiul. Iuliu Coroianu este în consecință împuternicit să prelucreze documentul.[4]
Memorandul lui Coroianu a fost dezbătut în cadrul ședinței Comitetului la Turda, în data de 28 mai 1889; textul rămâne în această formă până la începtului lui 1890.
La 19 februarie 1890, Comitetul Central al PNR, se întrunește din nou, pentru a discuta oportunitatea înaintării Memorandului. S-a stabilit ca până la data de 30 martie 1890, proiectul de Memorand să rămână la Coroianu, iar acesta să-l pună la dispoziția fiecărui membru pentru a-l analiza și a veni cu eventuale propuneri.
Ședința Comitetului Central al PNR din 30 martie 1890, de la Budapesta, ce avea drept scop ,,subscrierea memorialului și stabilirea termenului de predare’’[5], n-a luat o hotărâre definitive. Acesta este motivul pentru care Rațiu, de comun acord cu Coroianu, au decis ca următoarea ședință a Comitetului Central al PNR să aibă loc la 8 iunie 1890, la Cluj. Până la acestă dată trebuiau rezolvate mai multe probleme: Vasile Lucaciu urma să afle care este atitudinea Curții de la Viena, în legătură cu Memorandul; Eugen Brote trebuia să ia legătura cu generalul Traian Doda, întru cât tribuniștii îl doreau în fruntea delegației ce urma să ducă memorial la Viena; Iuliu Coroianu urma să plece la București pentru a lua legătura cu cercurile politice din România. Cu ocazia vizitei de la București, Coroianu, însoțit de Lucaciu, urmau să prezinte textul Memorandumului, oamenilor politici de aici: regelui Carol I, I.C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu și D.A. Sturdza.
Comitetul Central întrunit la Cluj, la 19 februarie 1890, dorește redactarea documentului la acea data; acestei hotărâri i se opune, din păcate, gruparea Babeș-Mocioni, cu prilejul ședinței de la Budapesta din 30 martie 1890, care reprezenta tendința tribuniștilor de a acționa pe cont propriu.
Acțiunea de solidarizare cu mișcarea națională din Transilvania, a celor din România, temporizează, într-o anumită măsură lucrurile, până la Convocarea Comitetului Central din 8 iunie de la Cluj. Fermitatea în hotărâri a grupării memorandiste, obligă gruparea Mociuni să devină mai conciliată, propunând în iunie 1890 alcătuirea unui Memorand ,,care să nu se aștearnă Coroanei, ci să se publice’’[6]
În cadrul Conferinței Naționale din 27-28 octombrie 1890, se caută noi soluții pentru a se reuși colaborarea cu gruparea Babeș-Mocionii care, considera pe mai departe ca fiind inoportună înaintarea în această perioada, a memorialului către Coroană. Din fericire, Conferința nu a dat câștig de cauză tribuniștilor, dându-și și ei în final acordul pentru “subșternerea” unui memorial politic, care să fie dat publicității : interesul de grup se subsumează interesului național, tribuniștii conștientizând necesitatea moțiunii comune a tuturor fruntașilor politici români.
Prima Conferință a anului 1891 (9-10 ianuarie), ținută la Sibiu, hotărăște publicarea proiectului lui Coroianu, de către el și Vincențiu Babeș, urmând apoi să fie distribuit spre studiere membrilor comitetului. Se pare insă, că publicarea a fost tergiversată, deoarece la 30 aprilie, Ioan Rațiu se adresează lui Vincențiu Babeș cerându-i pe un ton imperativ să-l publice.7
La 14 iulie 1891, Rațiu revine din nou în această chestiune, rugându-l pe Mocionii să se întâlnească cu Coroianu pentru a revedea textul pe care mai apoi, să-l tipărească și să-l multiplice, iar mai apoi să-l împartă membrilor comitetului spre studiere. Vincențiu Babeș, care acum era șeful partidului, ține cont de propunerea lui Rațiu, și-i cere lui Coroianu “Memorandul cu toate datele ce i-am fost transmisă eu”8. Cu toate acestea, la ședința din 24 octombrie 1891, încă memorial nu este tipărit. În această ședință se hotărăște ca până în ianuarie 1892, “elaboratul domnului Coroianu care l-a predate biroului, să se multiplice și să se impartă între membrii comitetului, și tot pana la acel termin să ne vina domnul Mureșanu cu un memorial scurt, menit a fi publicat.”9
Afirmația potrivit căreia Valeriu Braniște îl nominalizează pe Ioan Slavici ca fiind autorul redactării actului, este absolut neîntemeiată, acesta neparticipând la realizarea lui efectivă. Aportul lui Slavici a constat în traducerea Memorandului, nu și la redactarea lui. Atât conceptele manuscrise și tipărite, cât și exemplarul oficial s-au elaborate prin contribuția colectivă a mai multor fruntași politici transilvănieni, receptivi în faza de definitivare, la sugestiile unor personalități din România.
Semnat la 26 martie 1892, Memorandul este prezentat la 28 mai împăratului Francisc Iosif, de către o delegație formată din peste 300 de personae. Comitetul Central al partidului l-a desemnat pe Vasile Lucaciu pentru a pregăti și organiza deplasarea delegației la Viena. Lucaciu însuși a adus pe cheltuială proprie 4 țărani: Gheorghe Avram din Șișești, Constantin Dipșe din Șurdești, Pavel Bala din Unguraș și Atanasie Demian din Negreia.
Presa maghiară dezlănțuie o virulentă campanie, atât împotriva delegației, cât și a memorandului, proferând cele mai josnice amenințări.
La Viena “deputațiunea română” a fost primită de către populația orașului cu ovații și simpatie, organizând mai multe întruniri în semn de solidaritate cu memorandiștii. În pofida măsurilor polițienești care au interzis adunarea de la Primăria Veche, convocată pentru 28 mai, s-au organizat în zilele de 30 si 31 mai, întruniri de solidarizare cu mișcarea națională a românilor. Vorbitorii, Klaus Lenger, Eric Schneider, Silvio Bianchini, și militanții Ioan Rațiu, Gheorghe Pop de Băsești, Eugen Brote, au condamnat politica guvernului maghiar condus de Szapary Gyula de deznaționalizare, ca și tratamentul inuman la care erau supuși românii, în general toate națiunile din imperiul dualist. Și cu acest prilej a răsunat vocea lui Lucaciu care vine în sprijinul cauzei naționale. Adresându-se mulțimii, el a spus: “Fraților, de vom pierii noi cari am venit la Viena, ca reprezentanți în număr de 300 de oameni, nația noastră nu va pierii, pentru că acasă mai sunt 2 milioane nouă sute nouăzeci si nouă de români…Azi vorbim înaintea Europei…Trăiască frații noștrii în apărarea cauzei naționale”.
Studențimea cehă, croată, sârbă, germana și slovacă, au organizat manifestări de simpatie.
La intervenția primului ministru al Ungariei, împăratul Francisc Iosif, a refuzat să primească delegația fruntașilor naționali români, decizând în același timp, ca documentul să fie trimis la Budapesta. Șeful guvernului maghiar, Iuliu Szapary trimite însă plicul cu memoriul prefectului din Turda; acesta urma mai apoi, să-l transmită lui Ioan Rațiu, președintele Partidului Național Român. Gestul Curții vieneze a reprezentat un usturător eșec diplomatic al lui Francisc Iosif, al oligarhiei austro-ungare, demonstrând până la evidență, că națiunilor conlocuitoare nu li se deschide altă cale, decât constituirea de state naționale, în granițe naționale, pe ruinele monstruoasei închisori a popoarelor care este Imperiul Austro-Ungar.
Întrucât Rațiu a fost nevoit să părăsească Turda, în urma manifestărilor ce au avut loc împotriva lui, plecând la Sibiu, prefectul de Turda s-a văzut nevoit să trimită Memorialul, prefectului de Sibiu.
După întoarcerea de la Viena, Vasile Lucaciu, conform principiilor sale democratice de a informa țăranii și intelectualii din cercul electoral Baia Mare, a convocat la 6 iulie 1892, o conferință la Șișești. În manifestul convocator lansat la 2 iulie, Lucaciu prezenta și scopul acesteia: ”a aduce la cunoștința poporului rezultatul susținerii Memoranului la Viena, măsurile ce urmează a fi luate față de samavolniciile cercurilor reacționare maghiare de la Turda, Șimleu, și Arad cu știrea și cu conlucrarea autorităților publice.”10
Eșecul delegației românești de la Viena încurajează oficialitățile și justiția maghiară, care pune sub acuzare pe cale judecatorească, pe capii mișcării memorandiste, ca instigator contra ordinii si siguranței statului maghiar.
Din pleiada de luptatori naționali, Lucaciu este vizat între primii, fiind chemat în mai multe rânduri în fața autărităților, trimis abuziv la închisorile din Satu Mare, Seghedin și Budapesta. Chiar și autoritățiile ecleziastice de la Gherla aflate în slujba guvernului maghiar, au luat măsuri arbitrare de suspendare din parohia de la Șișești. Motivele invocate de autorități, erau mai vechi (inaugurarea bisericii de la Șișești) și mai noi (participarea alături de cei 300 de delegați cu Memorandul la Viena).11
La 24 mai 1892, este citat pentru interogare în fața Tribunalului din Satu Mare. Cu toate că a făcut apel la Curtea de Casație, dosarul său este înaintat tribunalului amintit, care a dezbătut procesul în data de 27 ianuarie 1893. Lucaciu a fost condamnat, în baza acestor acuzații, pentru calomniere publică a guvernului maghiar, la 4 ani de închisoare ordinară.
Suspendarea din parorhia Șișești a produs multe nemulțumiri la nivelul națiunii române, atât în Transilvania, cât și în România. Au urmat nenumărate proteste împotriva episcopului Ioan Szabo din Gherla, din partea enoriașilor de la Șișești. Proteste au făcut și tinerii studenți români aflați la Viena, Paris, Strasbourg; de asemenea cler și mireni din Șimleul Silvaniei, Mociu, Blaj, dioceza Gherla, Șoimuș, Valea Bârgăului, Turț, Băile Tușnad, Năsăud, Săliște, Unimăt, Huedin, Orșova, Alba Iulia, Bârsăul de Sus, și alte locuri.12
Pentru a lămuri opinia publică care este realitatea, ziarul ”Tribuna” de la Sibiu a publicat o scrisoare deschisă a lui Lucaciu, către episcopal Ioan Szabo13, în care dezvăluie scopul urmărit prin suspendarea sa : ”Înainte de toate, pentru liniștirea oamenilor de bine și de cinste, declar că toate motivele aduse în actul de suspendare sunt neadevărate, lucruri forțate, spre justificarea nevrednicului abuz, cu puterea și autoritatea episcopală”.14 În încheiere, face o confesiune de credință, un adevărat legămănt, de care s-a tinut apoi toată viața; sună așa ”În mijlocul furtunilor groaznice ce se ridică asupra mea, conștiința nevinovată mă liniștește, iar manifestările de simpatie și de aderență din partea fraților mei, preoți și mireni, mă încurajează și mă îmbărbătează, cu atât mai mare resoluțiune să lupt pentru cauza noastră națională și așa-mi spune toată ființa mea, că nu voi înceta niciun moment a fi cel mai credincios și sub stindardul național, pentru libertatea și independența poporului românesc”.15
Drept consecință a tuturor acțiunilor enumerate mai sus, încep mai multe procese de înaltă trădare, acestea culminând cu procesul Memorandumului care, prin amploarea și răsunetul său, s-a bucurat de o importanță europeană.
Primul chemat să răspundă pentru realizarea acestor „crime publice” a fost Eugen Brote, proprietarul Institutului Tipografic din Sibiu, unde a fost tipărit memorialul. Cercetările au fost extinse apoi și asupra celorlalți membri ai comitetului executiv național. În paralel cu acțiunea întreprinsă împotriva lui Brote, s-a derulat și interogatoriul lui Vasile Lucaciu care, în acel timp, era la închisoarea din Seghedin; acesta refuzând să răspundă întrebărilor care i-au fost adresate în limba maghiară.
Vestitul proces al Memorandumului s-a desfășurat la Cluj, între 7-25 mai 1894. Cu toate că inculpații au beneficiat de o asistență juridică de cea mai bună calitate, sentințele pronunțate față de ei au fost foarte grele, însumând 28 de ani și 5 luni de închisoare. Chiar dacă împotriva memorandiștilor ca Ioan Rațiu, Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băsești, Dimitrie Comșa, Dimitrie Pop Bărcianu, Nicolae Cristea, Iuliu Coroianu, Theodor Mihali, Petre Barbur, Aurel Suciu, Ruben Patiția, Nicolae Veliciu, George Domide și Dionisie Roman au fost pronunțate sentințe grele, procesul de la Cluj a însemnat o victorie morală a acuzaților, reprezentanți aici ai națiunii române oprimate din Transilvania. 16
În desfășurarea procesului, memorabile au rămas cuvintele președintelui PNR, Ioan Rațiu, care nu putea admite ca poporul român, prin reprezentanții săi, să fie condamnat la el acasă: „Ceea ce se discută aici, domnilor, este însăși existența poporului român. Existența unui popor nu se discută, se afirmă! De aceea nu ne e în gând să venim în fața dumneavoastră să dovedim că avem dreptul la existență. Într-o asemenea chestiune nu ne putem apăra în fața dumneavoastră, nu putem decât să acuzăm în fața lumii civilizate sistemul asupritor care tinde să ne răpească ce un popor are mai scump: legea și limba! De aceea nu mai suntem aici acuzați, ci acuzatori.”17
Memorandul românilor din Transilvania și Ungaria este un act politic care își propune să radiografieze situația politică a Transilvaniei în perioada 1877-1892. Este în același timp un act de acuzare, de apărare a legitimității naționale, o acțiune de nuanță politică îndreptată împotriva sistemului opresor dualist. Memorandumul, act cu caracter politic, avea ca scop final realizarea dezideratului de veacuri al poporului român, unirea tuturor românilor într-un singur stat, suveran și independent, prin demolarea instituțiilor constituționale ale monarhiei dualiste.18 Prin conținutul și dimensiunea sa, Memorandul rămâne cea mai importantă acțiune politică a românilor din Transilvania din ultimul pătrar al secolului al XIX-lea.
Procesul memorandist a avut un larg răsunet, dezbaterile fiind urmărite și în străinătate, determinând astfel formarea unui curent de simpatie în favoarea cauzei naționale a românilor transilvănieni. Aceste lucruri rezultă și din faptul că, la proces au participat 30 de ziariști străini: italieni, germani, cehi, slovaci și alții. Procesul a stârnit un val de proteste în rândul maselor țărănești din Transilvania. În zilele premergătoare procesului, mii de țărani în straie de sărbătoare se îndreptau spre Cluj pentru a participa la procesul “libertății naționale”. Presa românească din Transilvania a redat amănunțit manifestările ce au avut loc în aceste zile, iar “Tribuna” descrie drumul parcurs de acuzați de la Sibiu, la Cluj: “După o călătorie triumfală, întâmpinați pe tot parcursul, la toate gările și haltele de mulțimea poporului roman, adunat cu mic, cu mare, bătrâni, bărbați, juni, tineri, fete, fetițe, cu toții în veșmânt de sărbătoare, aclamați pretutindeni de mii de glasuri, încărcați cu flori, de buchete și de coronae oferite în toate stațiunile de deputațiunile fetelor române, în auzul aproape neîntrerupt al trenului, detașamentele române, membrii Comitetului Național porniți din Sibiu, în frunte cu venerabilul președinte, domnul Ioan Rațiu, au intrat în gara Cluj la orele 6 p.m. ”19
Aproape toate zonele Transilvaniei au fost reprezentate în aceste zile la Cluj: Banatul, Crișana, Maramureșul, Sălajul, Bistrița, zona Munților Apuseni. Pentru a se dovedi că întreaga țară este de partea memorandiștilor, au avut loc mitinguri de protest la Brașov, Turda, Turnu Severin, Baia Mare, Satu Mare, Hunedoara, Făgăraș, Iași, București. Din județul Satu Mare trimit scrisori românii din Finteușul Mare, din Șomcuta Mare, semnate de 176 de persoane. Ei subliniau că, “acel memorand e și al nostrum în toate proiectele sale. Procesul pornit împotriva Comitetului Național este o prigonire împotriva întregului popor roman și îi rugăm pe fruntașii noștri conducători ca fără de frică încredințăm că noi pururea suntem ca ei”.20
După rostirea sentinței în cazul Lucaciu (un an închisoare de stat, 500 de florin amendă și 40 de florin cheltuieli de judecată), acesta a plecat acasă la Șișești, în așteptarea rezultatului final.
Eliberarea lui Lucaciu a determinat un val de simpatie și satisfacție în rândul românilor.
Curtea de Casație de la Budapesta a respins apelul depus de către membri Comitetului PNR, la Curtea de Apel din Cluj. Astfel, Vasile Lucaciu este arestat la 26 iulie 1894 și dus la închisoarea din Seghedin, în timp ce restul condamnaților au fost întemnițați la Vacz. I se propune de către autorități să fie grațiat și făcut episcop, cu condiția renunțării la lupta națională. Sub presiunea unor factori favorabili condamnaților, cum ar fi Congresul din mai 1895, întrunit la Budapesta și la care au participat reprezentanții națiunilor din Ungaria si Transilvania, și în cadrul căreia românii, slovacii și sârbii, au încheiat o alianță politică, precum și datorită agitației maselor și a protestelor opiniei publice europene. Împăratul Francisc Iosif, se vede nevoit la 15 septembrie 1895, să-i grațieze pe luptătorii memorandiști. În scurt timp, Lucaciu revine la Șișești, bolnav și lipsit de posibilități materiale, dar cu gândul la noi acțiuni în folosul cauzei naționale.
Acțiunea națională românească din timpul Memorandului a ținut să dovedească dârzenia și spiritul de sacrificiu de care au dat dovadă luptătorii noștri naționali de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Perioada memorandistă a reprezentat o etapă și un moment important în lupta de eliberare națională a românilor din imperiul dualist, și implicit, în viața lui Lucaciu. Documentele din acea perioadă reflectă rolul deosebit al lui Lucaciu, munca, curajul și abnegația, puse în slujba idealului national.
Bibliografie:
1. Alexandru Lupeanu- Leul de la Șișești, în “Cultura creștină”, 16, 1936, p.724.
2. Șerban Polverejan, Nicolae Cordoș- Mișcarea memorandistă în documente (1885-1897), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1973, p.26.
3. Ibidem, p.32
4. Ibidem, p.38
5. Ibidem, p.42
6. Ibidem, p.43
7. Biblioteca Centrală Universitară Cluj-Napoca- Secția manuscrise, corespondența Vincențiu Babeș, pachet 1, document nr.33.
8. Ibidem- Secția manuscrise, în continuare corespondența Francisc Hossu-Longin, m.s.s. 4119, vol.1, f.16-18.
9. Ibidem, f.12
10. “Tribuna”, an IX, nr.142, din 24 iun./6 iul. 1892; nr.146, din 28 iun./10 iul. 1892.
11. Arhiva Tribunalului Satu Mare (A.T.S.M.), nr.9451, din 1892
12. “Tribuna”, an. IX, nr.196, 197, 201, 202, 203, 206, 207, 208, 209, din 2/sept; 3/15 sept 5/17 sept; 8/20 sept; 11/23 sept; 16/28 sept; 17/29 sept; 18/30 sept. 1892.
13. Ibidem, an IX, sept.1892.
14. Șerban Polverejan, Nicolae Cordoș-op.cit. p.53.
15.”Tribuna”, nr. 84, 26 apr. – 8 mai 1894, p.1.
16. Ibidem Șerban Polverejan, Nicolae Cordoș-op.cit. p.54.
17. A.T.S.M, nr. 9451 din 1892.
18. Nicolae Cordoș – Memodandumul din 1892 și semnificația sa politică, în vol. ,,Românii din Transilvania împotriva dualismului’’, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p.224.
19. ,,Memodandul românilor din Transilvania și Ungaria’’ în ,,Românii din Transilvania împotriva dualismului austro-ungar’’, Cluj-Napoca, 1978, p. 240.
20. Ibidem p.241-242.
Topic: Diverse | Fără Comentarii »
Revista Marmația literară
de Radu Botiş | 27 Septembrie 2026
Topic: Diverse | Fără Comentarii »
UZPR PROTESTEAZA
de Radu Botiş | 18 Septembrie 2026
UZPR PROTESTEAZA
FAȚĂ DE AGRESIUNILE ÎMPOTRIVA ZIARIȘTILOR AFLAȚI ÎN TIMPUL EXERCITĂRII PROFESIEI
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) protestează ferm față de actele de violență îndreptate împotriva jurnaliștilor aflați la datorie în Piața Victoriei, evenimente care au pus în pericol siguranța reprezentanților presei și au culminat cu agresarea fizică a echipei de la Realitatea Plus.
UZPR reamintește că dreptul la protest este fundamental într-o societate democratică, însă exercitarea acestuia nu poate justifica, sub nicio formă, intimidarea, împiedicarea sau agresarea jurnaliștilor. Reprezentanții presei aflați în teren nu sunt parte a confruntărilor și nu pot fi transformați în ținte. Ei îndeplinesc o misiune de interes public, iar orice atac asupra lor lovește direct atât în libertatea presei, cât și în dreptul cetățenilor de a fi informați.
UZPR atrage atenția că asemenea incidente nu pot fi privite izolat. În ultima perioadă, atacurile verbale, amenințările și manifestările de ostilitate la adresa reprezentanților mass-media s-au intensificat, alimentate uneori inclusiv de discursuri publice iresponsabile. Tolerarea sau relativizarea unor asemenea gesturi riscă să transforme violența împotriva presei într-un fapt obișnuit, incompatibil cu valorile unei societăți democratice.
Ca susținătoare a libertății de exprimare, UZPR este, în același timp, un apărător ferm al libertății presei și al dreptului fiecărui jurnalist de a-și exercita profesia în deplină siguranță, indiferent de instituția media pe care o reprezintă sau de orientarea editorială a acesteia.
UZPR ia act de faptul că Poliția Capitalei s-a sesizat din oficiu și solicită identificarea rapidă a persoanelor responsabile, clarificarea tuturor împrejurărilor în care s-au produs agresiunile și aplicarea măsurilor prevăzute de lege. Siguranța jurnaliștilor trebuie tratată ca o prioritate în gestionarea oricărei manifestații publice.
UZPR își exprimă deplina solidaritate cu jurnalista și operatorul agresați, precum și cu toți colegii din presă a căror siguranță a fost pusă în pericol în timpul evenimentelor de astăzi.
O societate democratică nu poate funcționa fără o presă liberă și puternică și fără jurnaliști care să poată relata faptele fără teama că vor fi amenințați, loviți sau împiedicați să își facă meseria.
Topic: Diverse | Comments Off on UZPR PROTESTEAZA
FESTIVALUL DE LITERATURĂ Vasile Lucaciu ed. XXIV – 2026
de Radu Botiş | 11 Septembrie 2026
Topic: Diverse | Comments Off on FESTIVALUL DE LITERATURĂ Vasile Lucaciu ed. XXIV – 2026
« Anteriorul
