„Pagini de Conștiință: Ziariști și scriitori”
de Gelu DRAGOŞ | 16 Iulie 2026
Semnal editorial – „Pagini de Conștiință: Ziariști și scriitori”, volumul I, autor Al. Florin Tene
Într-o perioadă în care memoria culturală riscă adesea să fie estompată de efemeritatea informației cotidiene, scriitorul Al. Florin Țene propune cititorilor un volum de referință: „Pagini de Conștiință: Ziariști și scriitori”, volumul I, apărut la Editura Napoca Star, sub îngrijirea directorului Dinu Virgil-Ureche. Lucrarea se înscrie în seria demersurilor critice și documentare prin care autorul recuperează și valorifică destinele unor personalități care au contribuit, prin opera și activitatea lor publicistică, la consolidarea patrimoniului spiritual românesc.
Încă din paginile introductive, Al. Florin Țene își definește limpede intenția: aceea de a reuni evocări critice și medalioane literare dedicate unor scriitori și jurnaliști a căror creație depășește dimensiunea estetică, transformându-se într-o expresie a responsabilității civice, morale și culturale. Autorul nu urmărește doar analiza unor opere, ci reconstruiește trasee biografice și intelectuale, surprinzând felul în care fiecare dintre cei prezentați și-a asumat misiunea de a sluji cultura și limba română.
Volumul impresionează prin amploarea perspectivei și prin diversitatea personalităților reunite între copertele sale. Al. Florin Țene alcătuiește un veritabil mozaic al literaturii și publicisticii române contemporane, reunind scriitori, poeți, eseiști, critici literari, jurnaliști și promotori culturali proveniți din toate provinciile istorice ale României, dar și din diaspora. Fiecare portret este construit cu grijă, pe baza unei documentări consistente, fiind evidențiate atât reperele biografice, cât și contribuția autorilor la dezvoltarea literaturii, jurnalismului și vieții culturale.
Printre personalitățile evocate se numără: Cassian Maria Spiridon, Varujan Vosganian, George Roca, Mihai Sălcuțan, Janet Nică, Menuț Maximinian, Radu Botiș, Doina Drăguț, Dumitru Popovici, Andrei Breabăn, Angelo Mitchievici, Ilie Serediuc, Mihaela CD, Johnny Ciatloș-Deak, Gelu Dragoș, Gavril Moisa, Marian Barbu, Titina Nică Țene, Lucia-Elena Locusteanu, Liliana Moldovan, Lucia Bibarț, Ionuț Țene, Eugen Emil Coța, Antonia Bodea, Lucia Trușcă, Vasile Bănescu, Marinela Belu-Capșa, Rodica Fercana, Lucian Gruia, Ion Nălbitoru și numeroase alte personalități care alcătuiesc un impresionant tablou al culturii române contemporane și nu-i puțin lucru.
Al. Florin Țene nu se limitează la simple prezentări biografice. Fiecare medalion reprezintă o sinteză critică, în care analiza operei se împletește armonios cu evocarea omului din spatele cărților. Autorul urmărește evoluția fiecărui creator, insistând asupra valorilor promovate, asupra impactului cultural și asupra modului în care scrisul devine o formă de asumare a responsabilității față de societate. Astfel, cartea depășește statutul unui dicționar biografic și capătă dimensiunea unei istorii vii a literaturii și jurnalismului contemporan.
Stilul critic practicat de președintele LSR Al. Florin Țene este echilibrat, elegant și accesibil. Observațiile sale sunt formulate cu obiectivitate și respect pentru valoarea fiecărui autor, evitând atât excesul encomiastic, cât și verdictul tranșant. Criticul preferă argumentul, contextualizarea și analiza comparativă, oferind cititorului suficiente repere pentru a înțelege locul fiecărui scriitor în peisajul literar actual.
O dimensiune aparte a volumului este cea documentară. Informațiile bibliografice, reperele biografice și comentariile critice transformă cartea într-un instrument util cercetătorilor, profesorilor, studenților și tuturor celor interesați de fenomenul literar contemporan. În același timp, limbajul limpede și construcția fluentă fac lectura accesibilă publicului larg, demonstrând că exigența critică poate coexista cu plăcerea lecturii.
Titlul cărții nu este întâmplător. „Pagini de Conștiință” trimite la ideea că literatura și jurnalismul nu sunt simple exerciții de expresivitate artistică sau informativă, ci forme prin care creatorii participă la modelarea conștiinței publice. În această perspectivă, fiecare portret devine o mărturie despre puterea cuvântului de a păstra memoria, de a apăra valorile și de a construi identitatea unei comunități.
Volumul se înscrie firesc în preocupările constante ale lui Al. Florin Țene pentru recuperarea și promovarea valorilor literare românești. De-a lungul activității sale, autorul a publicat numeroase lucrări de critică, istorie literară, eseu și memorialistică, devenind unul dintre cei mai activi promotori ai scriitorilor contemporani. Experiența sa de critic și animator cultural se reflectă în fiecare pagină a acestei cărți, unde competența documentară este dublată de pasiunea autentică pentru literatură.
Prin valoarea documentară, prin rigoarea critică și prin respectul acordat creatorilor, acest prim volum se impune ca o apariție editorială importantă, deschizând o serie care are toate premisele să devină o veritabilă enciclopedie a scriitorilor și jurnaliștilor contemporani. Este un act de cultură salutar și un gest de recunoștință față de cei care au făcut din cuvânt o formă de slujire a adevărului, a frumosului și a conștiinței naționale.
Aș încheia spunând „Pagini de Conștiință: Ziariști și scriitori” este mai mult decât o colecție de medalioane literare. Este o radiografie a unei epoci culturale, o pledoarie pentru demnitatea scriitorului și jurnalistului și o invitație la redescoperirea unor personalități care, prin creația lor, au contribuit la păstrarea și dezvoltarea identității culturale românești. Cartea confirmă încă o dată vocația lui Al. Florin Țene de cronicar al vieții literare și de constructor al unei memorii culturale durabile.
Topic: Recenzii | Fără Comentarii »
REMEMBER
de Radu Botiş | 11 Iulie 2026
Angela-Monica JUCAN
Topic: Diverse | Fără Comentarii »
BISERICA DE LEMN DIN ULMENI-SĂLAJ, MARAMUREȘ
de admin | 6 Iulie 2026
Prof. OLIMPIA MUREȘAN, UZPR, Ulmeni, MM
Motto: „Biserica este familia sfântă a celor răscumpărați prin Iisus Hristos.
Preotul e stăpânit de problemele misiunii apostolice, de a pregăti căile Domnului, în inimile credincioșilor săi – și, de împlinirea datoriei sfântă, de a învăța cuvântul ales și cu exemplul vieții; așa va contribui la mântuirea sufletelor credincioșilor lui Dumnezeu.” (Monografia Comunei Ulmeni pe Someș, Căminul Cultural, județul Maramureș 1900-1920, 1921-1939, 1940-1990, Editura Tipografia Județeană, Baia Mare scrisă în anul 1990 de către preotul paroh și protopop Emil Negruțiu împreună cu Ioan I. Șimon, fost subofițer activ al Batalionului de Moți „Avram Iancu”-Abrud, fiu al satului, veteran din al doilea război mondial 1941-1945, inspector financiar, colaborator istoric și pensionar.
Din multitudinea datelor prezentate în această monografie am ales cele referitoare la biserica veche de lemn din centrul orașului care e declarată monument istoric și care, de curând a început să fie renovată. Meritul enorm pentru această renovare îl are actualul preot paroh Giurgiu Dumitru, care alături de credincioșii din Ulmeni și de harnicii coratori ai parohiei au reușit nu numai să renoveze biserica veche pornind de la clopotniță, ci să construiască altă biserică din temelii, nouă și frumoasă și mai ales mult mai încăpătoare – potrivită numărului tot mai mare de credincioși. Dar, despre această minunată biserică nouă voi scrie cu altă ocazie.
BIsericile de lemn din Maramureș au rezistat dincolo de timp și vremi; aceasta de la Ulmeni până nu demult a fost funcțională, dar mereu neîncăpătoare; se țineau slujbele tot timpul până când s-a hotărât construirea unei biserici noi, vizavi de Centrul de Cultură și Artă al orașului Ulmeni, pe terenul donat pentru așa ceva de urmașii din familia Dulfu, filială familială care l-a dat poporului român și pe scriitorul Petre Dulfu din satul Tohat.
Din documentele istorice existente, localitatea Ulmeni este cunoscută încă din anul 1405, din perioada iobăgiei romane, având mai mulți stăpânitori care s-au perindat la conducere: unii conți și baroni, iar din timpul acestora apar primii țărani liberi de iobăgie domnească. În 1701 – printre toți aceștia se găseau: Pop Costan, Mercea Lupu, Miron Lazăr, Anca Simion și mulți alții; în 1808 devine stăpâna satului Ulmeni dna. Kartp Ana; întreg satul a fost ars din temelie de niște oameni germani care au venit din Polonia și au trecut prin România, cazul numai ei l-au cunoscut, fără să fie consemnat motivul. „După această dată, marii proprietari-conți, baroni-stabiliți în străinătate, au început să-și arendeze moșiile la anumiți arendași ca de exemplu: Recsei Endre din Ulmeni-care avea doi băieți și o fată- iar ca administrator el avea pe Bodor Calman care cunoștea medicina veterinară, un om bun la suflet față de fiecare român. Primul băiat era Bondi, plecat în Ungaria, apoi Ludovic -căsătorit cu fata moșierului Benkei de la Sălățig- plecați la Valea lui Mihai, iar fiica s-a căsătorit în anul 1918, cu un ofițer român în gradul de maior la București.
Românii de pe teritoriul Transilvaniei și-au păstrat forma autohtonă de organizare-voievodatul-ca și celelalte țări române, chiar și un cărturar ungur scria în 1783, că ; „Țara Ardealului cu care Ungaria se învecina la răsărit, se numea cândva „Dacia de Mijloc”, el se referea la venirea ungurilor în acest spațiu și, mai arăta că „regii unguri l-au stăpânit prin voievozii Ardealului.” După moartea preotului român Mihai Cristea care a păstorit din 1824 până în 1840 când a murit, la Ulmeni vine preotul Ananie Pop- care „ timp de 56 de ani a păstorit această parohie când în 1897 moare, împărtășit și urmat de stima și dragostea tuturor.”La început, preotul Ananie Pop locuiește în modesta casă parohială, casă țărănească mică, acoperită cu paie; în 1896 unul dintre credincioșii săi, Matei Covaciu, bine situat, proprietar la trei mori pe Someș, moștenitor de pământ și vite multe, cumpără biserica de lemn din Șomcuta Mare, angajează pe antreprenorul Babici din Șomcuta Mare ca să o transporte și să o construiască din nou, așa cum a fost în Șomcuta, în aceeași formă și dimensiuni, cu excepția turnului, a cărui înălțime e mai mică cu doi metri; biserica s-a cumpărat cu tot ceea ce a fost în ea: iconostase, șfeșnice și un harmoniu.
Când s-a început construirea bisericii, primăria ungurească de atunci și primpretorul de plasă din Cehul Silvaniei au încercat totul să-I împiedice în planul de a zidi biserica românească, în mijlocul comunei Ulmeni în loc frumos, unde se afla și în anul 1990, loc de frunte, dar „badea Maștei” cum i se mai zicea, a fost mai înțelept, a avut o presimțire și i-a prevenit, așa încât pe când ungurii aceștia își manifestau ura și răutatea, pe când prim pretorul a ieșit la fața locului, și voia să-I împiedece cu jandarmii unguri, avea deja în mână și le-a prezentat actul prin care prefectul comitetelor supreme a aprobat, i-a dat voie să ridice biserica pe acest loc, unde este și acum, care de altfel fusese proprietatea lui Maștei Covaciu, zis a Dochi.
Prețul de cumpărare, transportare și reconstruire tot ce s-a spesat până a fost gata și îngrădită cu gard de zid au fost suportate de acest singur credincios, tot el a cumpărat și crucea din curtea bisericii, ridicată în anul 1906, care servește de monument și aici a fost înmormântat Covaciu Maștei, când a decedat la 25 mai 1935; inscripția de pe cruce este următoarea: „Covaciu Maștei născut în anul 1844, care spre mărirea lui Dumnezeu, a zidit această biserică, din averea sa proprie, în anul 1906 s-a ridicat pe spesele sale, să-I fie amintirea binecuvântată.”
Părintele paroh Dumitru Giurgiu a intrat de curând în posesia unei Declarații semnate la 1902 de reprezentanții comunității greco-catolice din Ulmeni în urma unei noi donații a lui Covaciu Maștei: casa parohială. Donatorul se obliga să susțină cheltuielile de reparații necesare casei, dar exonerează urmașii săi de aceste cheltuieli. De asemenea, donatorul se obligă ca în fiecare duminică să aducă la biserică o prescură, vin, lumină și lumânare. În schimb, „pentru Covaciu Floare I. Mașteiu-până când o să trăiască… se va servi în fiecare săptămână una SF. Lyturgie.” Documentul a fost donat Parohiei Ortodoxe Ulmeni de strănepotul (de frate) al lui Covaciu Maștei, dl.Covaci Vasile Florin. Cu aproape 100 de ani mai târziu, în ultima decadă a secolului al XX-lea, urmașii lui Covaciu Maștei au continuat seria donațiilor către biserici: nepotul său (nepot de frate și bunic al dl. Covaci Vasile Florin) a donat pământul pentru noua biserică ortodoxă; iar așa cum mai scrisesem Covaciu Maștei este înmormântat cu onoare în fața vechii biserici de lemn.
Sfințirea bisericii de lemn din Ulmeni a avut loc în 14 august 1988 luând parte soborul de preoți cu Episcopul Clujului, cu această ocazie se atribuie distincția „brâu roșu” preotului paroh-dlui. Savu Alexandru, această sfințire are loc după ce biserica a fost recondiționată atât în interior, cât și în exterior din banii tuturor locuitorilor din Ulmeni. Deci, ctitorul bisericii de lemn din Ulmeni a fost Matei Covaciu-fiul lui Onuț Covaciu și Deca Zag, născut în 1844 și decedat în 1935, a trait 91 de ani, avea pe fiica Eudochia și fiul Matei.
Biserica de lemn „Sf. Arhangheli” din Ulmeni e situată pe strada Petre Dulfu, numărul 36; județul Maramureș și aparține zonei etnografice Ținutul Codrului, o zonă cu un caracter preponderant rural, explicabil prin apartenența de-a lungul timpului la mai multe unități administrative și absența unui centru urban; biserica este amplasată în centrul localității și este mărginită de artera principal, strada Petre Dulfu (fosta stradă Principală) și de strada Unirii (fosta stradă „Dintre biserici”. Această biserică a fost ridicată în Ulmeni în 1895, așa cum am mai scris corpul bisericii (butea, bolta, turnul, șarpanta) a fost adus din Șomcuta Mare, cumpărată, transportată și reconstruită pe cheltuiala lui Covaci Maștei; Parohia Ortodoxă Ulmeni păstrează Raportul Oficiului Parohial în care preotul Emil Negruțiu prezintă în 1962 istoricul bisericii și Declarația prin care comunitatea locală își asumă anumite obligații față de Covaci Maștei; în 1902 când a donat o casă pentru a deveni casă parohială. Biserica din Șomcuta Mare a cărei vechime ar putea fi datată în secolul al XVIII-lea a fost modificată la relocarea sa în Ulmeni astfel: pereții realizați din bârne de lemn au fost tencuiți atât la interior cât și la exterior, picturile din interior au fost acoperite cu stratul de tencuială, acoperișul a fost modificat, au fost înlocuite elementele degradate la șarpantă cu piese identice ca formă, dimensiuni și material, vopsitorii la tâmplăria de lemn, reparații la zugrăveli interioare, la tencuieli exterioare, executarea trotuarului de protecție etc.
Biserica „Sfinții Arhangheli”din orașul Ulmeni a rămas nefolosită odată cu darea în folosință a noii biserici ortodoxe, în acest răstimp șindrila s-a degradat lăsând apa să pătrundă în interior. Semne de degradări se văd în tavanul pronaosului unde tencuiala executată pe suport de trestie a căzut pe alocuri.
În anul 2016 biserica cea nouă a fost târnosită în urma finalizărării picturii interioare, și astfel părintele Dumitru Giurgiu, preotul bisericii din Ulmeni, a început să se preocupe și de vechea biserică rămasă în uitare. La începutul anului 2019 a demarat acțiunea de refacere a învelitorii în cadrul unui proiect de intervenție în regim de urgență, susținut financiar de Consiliul Județean Maramureș prin „Programul județean de acordare a sprijinului financiar pentru unitățile de cult din județul Maramureș în anul 2019.”
Discretă în peisajul cvasi-urban al orașului Ulmeni, vechea biserică de lemn este generoasă cu cei curioși. Ea cuprinde secvențe de istorie a două comunități-cea din Șomcuta Mare în perioada secolelor XVIII-XIX și cea din Ulmeni în perioada secolelor XIX-XX.-lea. Cercetări viitoare vor putea aduce informații noi privitoare la biserica de lemn din Ulmeni, la povestea bisericii de lemn din Șomcuta Mare, dar și la istoria comunității locale din Ulmeni, dinainte de aducerea bisericii de lemn din Șomcuta Mare în Ulmeni de către donatorul Covaciu Maștei. Dar, acum atenția comunității locale trebuie să se îndrepte spre reabilitarea vechii biserici de lemn și punerea ei în valoare. Astfel a fost înlocuită învelitoarea de șindrilă pentru a opri procesul de umezire a structurii de lemn și avansarea suprafețelor afectate de atacuri biologic; a fost instalată crucea deasupra turnului împreună cu paratrăsnetul respectiv. La ridicarea crucii pe biserică mă aflam și eu ca din întâmplare pe acolo și m-am convins încă o dată că nimic nu este întâmplător pe lumea aceasta și, uite, acum mă trezesc scriind despre biserica unde și eu am fost cununată pe vremuri de părintele Negruțiu. Este lăudabilă ideea părintelui paroh Dumitru Giurgiu, susținută și de coratorii bisericii, de a începe și de a continua procesul de restaurare a bisericii de lemn și de transformare a ei în muzeu în care fragmente de istorie a localității Ulmeni să poată fi expuse.
Noi, locuitorii actuali ai Ulmeniului suntem alături de inimosul părinte Giurgiu și față de Consiliul Parohial care, împreună au reușit și vor continua să ne ridice spiritual spre o lume mai bună, mai dreaptă după preceptele Sfintei Scripturi.
Topic: Diverse, Studii | Fără Comentarii »
Viața de care fugim
de Radu Botiş | 19 Iunie 2026
Ioan Andreica alias Nelu Andreica – Viața de care fugim, – Între dor și destin – un volum de nuvele la granița dintre memorie, roman și destin uman
Într-o literatură preocupată adesea de spectaculos, de rupturi și de efecte rapide, volumul de nuvele Viața de care fugim de Nelu Andreica se așază într-un spațiu aparte: acela al literaturii de observație, al memoriei afective și al destinelor umane urmărite cu răbdare și sensibilitate. Este o carte despre oameni obișnuiți, dar despre acei oameni a căror viață, privită cu atenție, devine o adevărată epopee. Autorul ne prezintă nuvele bine constituite în mod unitar cu trăsături specifice genului literar dar cu particularități aparte fiecare astfel încât să fie dinstincte fiecare deși cu același personaj central, același spațiu, aceleași acțiuni, de multe ori aceleași personaje în ansamblu purtând și caracteristicile unui roman. Viața de care fugim. este un volum de nuvele, construit cu grijă, în care fiecare text are propria sa identitate artistică, propriul conflict și propria închidere epică, dar toate se întâlnesc într-un univers comun, prin personaje, teme și atmosferă. Fiecare nuvelă poate fi citită separat, însă împreună ele alcătuiesc imaginea amplă a unei lumi și a unor destine aflate într-o continuă căutare. Se observă că autorul a construit conștient de munca sa genul literar dorit ca nuvele și nu ca simple povestiri sau text întâmplător. Autorul este conștient că nuvela presupune o construcție concentrată, o tensiune interioară și personaje surprinse într-un moment esențial al existenței lor. În volumul lui Nelu Andreica, fiecare nuvelă devine o fereastră deschisă spre o experiență umană, iar ansamblul lor formează o frescă amplă a unei generații. Inspirându-se din tradiția marilor literaturi ale lumii, autorul așază această formulă narativă într-o zonă de interferență cu literatura nuvelistică nordică – Irlanda, Norvegia, Danemarca –, dar și cu spații culturale precum Cehia sau Slovacia având rădăcini puternice în literatura slavă, în special în tradiția rusă. Prin această perspectivă, Viața de care fugim se înscrie într-un dialog mai larg al nuvelei universale și propune, în același timp, o viziune personală asupra nuvelei românești contemporane. Titlul volumului este cheia întregii construcții simbolice. Viața de care fugim nu vorbește doar despre plecare, ci despre relația complicată dintre om și propriul destin. Personajele fug de sărăcie, de singurătate, de lipsa perspectivelor, de limitele impuse de locul în care s-au născut. Dar, pe măsură ce înaintează în viață, descoperă că trecutul nu poate fi abandonat complet. Rădăcinile rămân, iar ceea ce părea cândva o povară devine, cu timpul, o parte prețioasă a identității. Universul cărții este dominat de satul românesc, nu ca simplu decor, ci ca personaj colectiv. Este lumea oamenilor care muncesc mult, visează discret și își duc existența între obligații și speranțe. Autorul surprinde o perioadă istorică în care educația devine o cale de ieșire, iar școala reprezintă pentru mulți tineri singura posibilitate de a depăși condiția în care s-au născut. Una dintre figurile centrale ale volumului este Maria, personaj feminin construit cu multă sensibilitate. Viața ei este marcată de lipsuri și responsabilități încă din copilărie. Crescută fără tată, alături de o mamă care luptă pentru existență, Maria învață devreme valoarea muncii și a sacrificiului. Între munca la colectiv, grijile gospodăriei și pregătirea pentru școală, ea reprezintă imaginea unei generații care nu a avut privilegiul tinereții ușoare. Plecarea Mariei spre un post de profesoară într-un sat izolat este una dintre marile teme ale volumului: desprinderea de locul natal. Drumul ei este mai mult decât o schimbare de adresă; este o trecere spre maturitate. Ea pleacă spre necunoscut cu emoție și teamă, dar și cu speranța că prin educație și muncă își poate construi un alt destin. În jurul acestor personaje se dezvoltă și o poveste de iubire discretă între Maria și profesorul Nelu. Este o iubire specifică unei lumi în care sentimentele nu se exprimau prin gesturi spectaculoase, ci prin respect, răbdare și încredere. O carte oferită în dar, o melodie ascultată împreună, o plimbare prin zăpadă sau câteva cuvinte rostite în taina unei cancelarii devin momente de mare intensitate afectivă. Forța acestei relații constă tocmai în fragilitatea ei. Cei doi nu trăiesc o iubire desprinsă de realitate, ci una supusă responsabilităților, distanțelor și nesiguranțelor. Sentimentele lor cresc într-un spațiu al reținerii și al demnității, devenind o formă de sprijin într-o lume dificilă. O altă temă importantă a volumului este memoria unei lumi dispărute. Autorul reconstituie cu multă atenție atmosfera satului de altădată: școala de țară, drumurile dificile, naveta profesorilor, sărbătorile de iarnă, colindele, întâlnirile tinerilor și micile bucurii ale comunității. Scenele de sărbătoare au o frumusețe aparte. Colindătorii care străbat ulițele întunecate, dansurile organizate în cămine culturale modeste, mesele de Crăciun și întâlnirile dintre oameni alcătuiesc imaginea unei lumi în care legăturile umane aveau o valoare fundamentală. Nu este o lume idealizată, ci una privită cu înțelegere și nostalgie. Din punct de vedere artistic, Nelu Andreica cultivă o proză limpede, calmă, apropiată de ritmul vieții reale. Descrierile naturii au adesea o valoare lirică: zăpezile, dealurile, pădurile, drumurile satului și lumina anotimpurilor se transformă în reflexe ale stărilor sufletești ale personajelor. Cititorul are senzația că răsfoiește un album vechi de fotografii în care fiecare imagine ascunde o poveste. Personajele nu sunt oameni excepționali prin fapte spectaculoase, ci prin felul în care rezistă, iubesc, speră și merg mai departe. Prin Viața de care fugim, Nelu Andreica propune nu doar o serie de nuvele bine construite, ci și o meditație asupra timpului, memoriei și destinului. Fiecare nuvelă este o lume în sine, iar împreună ele creează imaginea unei existențe colective, a unei generații care a cunoscut greutățile, dar și frumusețea lucrurilor simple. Este o carte despre oameni care au fugit de limite, dar au descoperit valoarea rădăcinilor. O carte despre iubire, muncă, educație și speranță. O contribuție personală la revitalizarea nuvelei românești contemporane, în care tradiția literară se întâlnește cu sensibilitatea unui autor preocupat de adevărul vieții. Viața de care fugim nu este doar un titlu. Este o întrebare adresată fiecărui cititor: de ce fugim uneori de ceea ce, mai târziu, ajungem să iubim cel mai mult?
Topic: Diverse, Recenzii | Comments Off on Viața de care fugim
« Anteriorul
