BISERICA DE LEMN DIN ULMENI-SĂLAJ, MARAMUREȘ
de admin | 6 Iulie 2026
Prof. OLIMPIA MUREȘAN, UZPR, Ulmeni, MM
Motto: „Biserica este familia sfântă a celor răscumpărați prin Iisus Hristos.
Preotul e stăpânit de problemele misiunii apostolice, de a pregăti căile Domnului, în inimile credincioșilor săi – și, de împlinirea datoriei sfântă, de a învăța cuvântul ales și cu exemplul vieții; așa va contribui la mântuirea sufletelor credincioșilor lui Dumnezeu.” (Monografia Comunei Ulmeni pe Someș, Căminul Cultural, județul Maramureș 1900-1920, 1921-1939, 1940-1990, Editura Tipografia Județeană, Baia Mare scrisă în anul 1990 de către preotul paroh și protopop Emil Negruțiu împreună cu Ioan I. Șimon, fost subofițer activ al Batalionului de Moți „Avram Iancu”-Abrud, fiu al satului, veteran din al doilea război mondial 1941-1945, inspector financiar, colaborator istoric și pensionar.
Din multitudinea datelor prezentate în această monografie am ales cele referitoare la biserica veche de lemn din centrul orașului care e declarată monument istoric și care, de curând a început să fie renovată. Meritul enorm pentru această renovare îl are actualul preot paroh Giurgiu Dumitru, care alături de credincioșii din Ulmeni și de harnicii coratori ai parohiei au reușit nu numai să renoveze biserica veche pornind de la clopotniță, ci să construiască altă biserică din temelii, nouă și frumoasă și mai ales mult mai încăpătoare – potrivită numărului tot mai mare de credincioși. Dar, despre această minunată biserică nouă voi scrie cu altă ocazie.
BIsericile de lemn din Maramureș au rezistat dincolo de timp și vremi; aceasta de la Ulmeni până nu demult a fost funcțională, dar mereu neîncăpătoare; se țineau slujbele tot timpul până când s-a hotărât construirea unei biserici noi, vizavi de Centrul de Cultură și Artă al orașului Ulmeni, pe terenul donat pentru așa ceva de urmașii din familia Dulfu, filială familială care l-a dat poporului român și pe scriitorul Petre Dulfu din satul Tohat.
Din documentele istorice existente, localitatea Ulmeni este cunoscută încă din anul 1405, din perioada iobăgiei romane, având mai mulți stăpânitori care s-au perindat la conducere: unii conți și baroni, iar din timpul acestora apar primii țărani liberi de iobăgie domnească. În 1701 – printre toți aceștia se găseau: Pop Costan, Mercea Lupu, Miron Lazăr, Anca Simion și mulți alții; în 1808 devine stăpâna satului Ulmeni dna. Kartp Ana; întreg satul a fost ars din temelie de niște oameni germani care au venit din Polonia și au trecut prin România, cazul numai ei l-au cunoscut, fără să fie consemnat motivul. „După această dată, marii proprietari-conți, baroni-stabiliți în străinătate, au început să-și arendeze moșiile la anumiți arendași ca de exemplu: Recsei Endre din Ulmeni-care avea doi băieți și o fată- iar ca administrator el avea pe Bodor Calman care cunoștea medicina veterinară, un om bun la suflet față de fiecare român. Primul băiat era Bondi, plecat în Ungaria, apoi Ludovic -căsătorit cu fata moșierului Benkei de la Sălățig- plecați la Valea lui Mihai, iar fiica s-a căsătorit în anul 1918, cu un ofițer român în gradul de maior la București.
Românii de pe teritoriul Transilvaniei și-au păstrat forma autohtonă de organizare-voievodatul-ca și celelalte țări române, chiar și un cărturar ungur scria în 1783, că ; „Țara Ardealului cu care Ungaria se învecina la răsărit, se numea cândva „Dacia de Mijloc”, el se referea la venirea ungurilor în acest spațiu și, mai arăta că „regii unguri l-au stăpânit prin voievozii Ardealului.” După moartea preotului român Mihai Cristea care a păstorit din 1824 până în 1840 când a murit, la Ulmeni vine preotul Ananie Pop- care „ timp de 56 de ani a păstorit această parohie când în 1897 moare, împărtășit și urmat de stima și dragostea tuturor.”La început, preotul Ananie Pop locuiește în modesta casă parohială, casă țărănească mică, acoperită cu paie; în 1896 unul dintre credincioșii săi, Matei Covaciu, bine situat, proprietar la trei mori pe Someș, moștenitor de pământ și vite multe, cumpără biserica de lemn din Șomcuta Mare, angajează pe antreprenorul Babici din Șomcuta Mare ca să o transporte și să o construiască din nou, așa cum a fost în Șomcuta, în aceeași formă și dimensiuni, cu excepția turnului, a cărui înălțime e mai mică cu doi metri; biserica s-a cumpărat cu tot ceea ce a fost în ea: iconostase, șfeșnice și un harmoniu.
Când s-a început construirea bisericii, primăria ungurească de atunci și primpretorul de plasă din Cehul Silvaniei au încercat totul să-I împiedice în planul de a zidi biserica românească, în mijlocul comunei Ulmeni în loc frumos, unde se afla și în anul 1990, loc de frunte, dar „badea Maștei” cum i se mai zicea, a fost mai înțelept, a avut o presimțire și i-a prevenit, așa încât pe când ungurii aceștia își manifestau ura și răutatea, pe când prim pretorul a ieșit la fața locului, și voia să-I împiedece cu jandarmii unguri, avea deja în mână și le-a prezentat actul prin care prefectul comitetelor supreme a aprobat, i-a dat voie să ridice biserica pe acest loc, unde este și acum, care de altfel fusese proprietatea lui Maștei Covaciu, zis a Dochi.
Prețul de cumpărare, transportare și reconstruire tot ce s-a spesat până a fost gata și îngrădită cu gard de zid au fost suportate de acest singur credincios, tot el a cumpărat și crucea din curtea bisericii, ridicată în anul 1906, care servește de monument și aici a fost înmormântat Covaciu Maștei, când a decedat la 25 mai 1935; inscripția de pe cruce este următoarea: „Covaciu Maștei născut în anul 1844, care spre mărirea lui Dumnezeu, a zidit această biserică, din averea sa proprie, în anul 1906 s-a ridicat pe spesele sale, să-I fie amintirea binecuvântată.”
Părintele paroh Dumitru Giurgiu a intrat de curând în posesia unei Declarații semnate la 1902 de reprezentanții comunității greco-catolice din Ulmeni în urma unei noi donații a lui Covaciu Maștei: casa parohială. Donatorul se obliga să susțină cheltuielile de reparații necesare casei, dar exonerează urmașii săi de aceste cheltuieli. De asemenea, donatorul se obligă ca în fiecare duminică să aducă la biserică o prescură, vin, lumină și lumânare. În schimb, „pentru Covaciu Floare I. Mașteiu-până când o să trăiască… se va servi în fiecare săptămână una SF. Lyturgie.” Documentul a fost donat Parohiei Ortodoxe Ulmeni de strănepotul (de frate) al lui Covaciu Maștei, dl.Covaci Vasile Florin. Cu aproape 100 de ani mai târziu, în ultima decadă a secolului al XX-lea, urmașii lui Covaciu Maștei au continuat seria donațiilor către biserici: nepotul său (nepot de frate și bunic al dl. Covaci Vasile Florin) a donat pământul pentru noua biserică ortodoxă; iar așa cum mai scrisesem Covaciu Maștei este înmormântat cu onoare în fața vechii biserici de lemn.
Sfințirea bisericii de lemn din Ulmeni a avut loc în 14 august 1988 luând parte soborul de preoți cu Episcopul Clujului, cu această ocazie se atribuie distincția „brâu roșu” preotului paroh-dlui. Savu Alexandru, această sfințire are loc după ce biserica a fost recondiționată atât în interior, cât și în exterior din banii tuturor locuitorilor din Ulmeni. Deci, ctitorul bisericii de lemn din Ulmeni a fost Matei Covaciu-fiul lui Onuț Covaciu și Deca Zag, născut în 1844 și decedat în 1935, a trait 91 de ani, avea pe fiica Eudochia și fiul Matei.
Biserica de lemn „Sf. Arhangheli” din Ulmeni e situată pe strada Petre Dulfu, numărul 36; județul Maramureș și aparține zonei etnografice Ținutul Codrului, o zonă cu un caracter preponderant rural, explicabil prin apartenența de-a lungul timpului la mai multe unități administrative și absența unui centru urban; biserica este amplasată în centrul localității și este mărginită de artera principal, strada Petre Dulfu (fosta stradă Principală) și de strada Unirii (fosta stradă „Dintre biserici”. Această biserică a fost ridicată în Ulmeni în 1895, așa cum am mai scris corpul bisericii (butea, bolta, turnul, șarpanta) a fost adus din Șomcuta Mare, cumpărată, transportată și reconstruită pe cheltuiala lui Covaci Maștei; Parohia Ortodoxă Ulmeni păstrează Raportul Oficiului Parohial în care preotul Emil Negruțiu prezintă în 1962 istoricul bisericii și Declarația prin care comunitatea locală își asumă anumite obligații față de Covaci Maștei; în 1902 când a donat o casă pentru a deveni casă parohială. Biserica din Șomcuta Mare a cărei vechime ar putea fi datată în secolul al XVIII-lea a fost modificată la relocarea sa în Ulmeni astfel: pereții realizați din bârne de lemn au fost tencuiți atât la interior cât și la exterior, picturile din interior au fost acoperite cu stratul de tencuială, acoperișul a fost modificat, au fost înlocuite elementele degradate la șarpantă cu piese identice ca formă, dimensiuni și material, vopsitorii la tâmplăria de lemn, reparații la zugrăveli interioare, la tencuieli exterioare, executarea trotuarului de protecție etc.
Biserica „Sfinții Arhangheli”din orașul Ulmeni a rămas nefolosită odată cu darea în folosință a noii biserici ortodoxe, în acest răstimp șindrila s-a degradat lăsând apa să pătrundă în interior. Semne de degradări se văd în tavanul pronaosului unde tencuiala executată pe suport de trestie a căzut pe alocuri.
În anul 2016 biserica cea nouă a fost târnosită în urma finalizărării picturii interioare, și astfel părintele Dumitru Giurgiu, preotul bisericii din Ulmeni, a început să se preocupe și de vechea biserică rămasă în uitare. La începutul anului 2019 a demarat acțiunea de refacere a învelitorii în cadrul unui proiect de intervenție în regim de urgență, susținut financiar de Consiliul Județean Maramureș prin „Programul județean de acordare a sprijinului financiar pentru unitățile de cult din județul Maramureș în anul 2019.”
Discretă în peisajul cvasi-urban al orașului Ulmeni, vechea biserică de lemn este generoasă cu cei curioși. Ea cuprinde secvențe de istorie a două comunități-cea din Șomcuta Mare în perioada secolelor XVIII-XIX și cea din Ulmeni în perioada secolelor XIX-XX.-lea. Cercetări viitoare vor putea aduce informații noi privitoare la biserica de lemn din Ulmeni, la povestea bisericii de lemn din Șomcuta Mare, dar și la istoria comunității locale din Ulmeni, dinainte de aducerea bisericii de lemn din Șomcuta Mare în Ulmeni de către donatorul Covaciu Maștei. Dar, acum atenția comunității locale trebuie să se îndrepte spre reabilitarea vechii biserici de lemn și punerea ei în valoare. Astfel a fost înlocuită învelitoarea de șindrilă pentru a opri procesul de umezire a structurii de lemn și avansarea suprafețelor afectate de atacuri biologic; a fost instalată crucea deasupra turnului împreună cu paratrăsnetul respectiv. La ridicarea crucii pe biserică mă aflam și eu ca din întâmplare pe acolo și m-am convins încă o dată că nimic nu este întâmplător pe lumea aceasta și, uite, acum mă trezesc scriind despre biserica unde și eu am fost cununată pe vremuri de părintele Negruțiu. Este lăudabilă ideea părintelui paroh Dumitru Giurgiu, susținută și de coratorii bisericii, de a începe și de a continua procesul de restaurare a bisericii de lemn și de transformare a ei în muzeu în care fragmente de istorie a localității Ulmeni să poată fi expuse.
Noi, locuitorii actuali ai Ulmeniului suntem alături de inimosul părinte Giurgiu și față de Consiliul Parohial care, împreună au reușit și vor continua să ne ridice spiritual spre o lume mai bună, mai dreaptă după preceptele Sfintei Scripturi.
Topic: Diverse, Studii | Fără Comentarii »
Viața de care fugim
de Radu Botiş | 19 Iunie 2026
Ioan Andreica alias Nelu Andreica – Viața de care fugim, – Între dor și destin – un volum de nuvele la granița dintre memorie, roman și destin uman
Într-o literatură preocupată adesea de spectaculos, de rupturi și de efecte rapide, volumul de nuvele Viața de care fugim de Nelu Andreica se așază într-un spațiu aparte: acela al literaturii de observație, al memoriei afective și al destinelor umane urmărite cu răbdare și sensibilitate. Este o carte despre oameni obișnuiți, dar despre acei oameni a căror viață, privită cu atenție, devine o adevărată epopee. Autorul ne prezintă nuvele bine constituite în mod unitar cu trăsături specifice genului literar dar cu particularități aparte fiecare astfel încât să fie dinstincte fiecare deși cu același personaj central, același spațiu, aceleași acțiuni, de multe ori aceleași personaje în ansamblu purtând și caracteristicile unui roman. Viața de care fugim. este un volum de nuvele, construit cu grijă, în care fiecare text are propria sa identitate artistică, propriul conflict și propria închidere epică, dar toate se întâlnesc într-un univers comun, prin personaje, teme și atmosferă. Fiecare nuvelă poate fi citită separat, însă împreună ele alcătuiesc imaginea amplă a unei lumi și a unor destine aflate într-o continuă căutare. Se observă că autorul a construit conștient de munca sa genul literar dorit ca nuvele și nu ca simple povestiri sau text întâmplător. Autorul este conștient că nuvela presupune o construcție concentrată, o tensiune interioară și personaje surprinse într-un moment esențial al existenței lor. În volumul lui Nelu Andreica, fiecare nuvelă devine o fereastră deschisă spre o experiență umană, iar ansamblul lor formează o frescă amplă a unei generații. Inspirându-se din tradiția marilor literaturi ale lumii, autorul așază această formulă narativă într-o zonă de interferență cu literatura nuvelistică nordică – Irlanda, Norvegia, Danemarca –, dar și cu spații culturale precum Cehia sau Slovacia având rădăcini puternice în literatura slavă, în special în tradiția rusă. Prin această perspectivă, Viața de care fugim se înscrie într-un dialog mai larg al nuvelei universale și propune, în același timp, o viziune personală asupra nuvelei românești contemporane. Titlul volumului este cheia întregii construcții simbolice. Viața de care fugim nu vorbește doar despre plecare, ci despre relația complicată dintre om și propriul destin. Personajele fug de sărăcie, de singurătate, de lipsa perspectivelor, de limitele impuse de locul în care s-au născut. Dar, pe măsură ce înaintează în viață, descoperă că trecutul nu poate fi abandonat complet. Rădăcinile rămân, iar ceea ce părea cândva o povară devine, cu timpul, o parte prețioasă a identității. Universul cărții este dominat de satul românesc, nu ca simplu decor, ci ca personaj colectiv. Este lumea oamenilor care muncesc mult, visează discret și își duc existența între obligații și speranțe. Autorul surprinde o perioadă istorică în care educația devine o cale de ieșire, iar școala reprezintă pentru mulți tineri singura posibilitate de a depăși condiția în care s-au născut. Una dintre figurile centrale ale volumului este Maria, personaj feminin construit cu multă sensibilitate. Viața ei este marcată de lipsuri și responsabilități încă din copilărie. Crescută fără tată, alături de o mamă care luptă pentru existență, Maria învață devreme valoarea muncii și a sacrificiului. Între munca la colectiv, grijile gospodăriei și pregătirea pentru școală, ea reprezintă imaginea unei generații care nu a avut privilegiul tinereții ușoare. Plecarea Mariei spre un post de profesoară într-un sat izolat este una dintre marile teme ale volumului: desprinderea de locul natal. Drumul ei este mai mult decât o schimbare de adresă; este o trecere spre maturitate. Ea pleacă spre necunoscut cu emoție și teamă, dar și cu speranța că prin educație și muncă își poate construi un alt destin. În jurul acestor personaje se dezvoltă și o poveste de iubire discretă între Maria și profesorul Nelu. Este o iubire specifică unei lumi în care sentimentele nu se exprimau prin gesturi spectaculoase, ci prin respect, răbdare și încredere. O carte oferită în dar, o melodie ascultată împreună, o plimbare prin zăpadă sau câteva cuvinte rostite în taina unei cancelarii devin momente de mare intensitate afectivă. Forța acestei relații constă tocmai în fragilitatea ei. Cei doi nu trăiesc o iubire desprinsă de realitate, ci una supusă responsabilităților, distanțelor și nesiguranțelor. Sentimentele lor cresc într-un spațiu al reținerii și al demnității, devenind o formă de sprijin într-o lume dificilă. O altă temă importantă a volumului este memoria unei lumi dispărute. Autorul reconstituie cu multă atenție atmosfera satului de altădată: școala de țară, drumurile dificile, naveta profesorilor, sărbătorile de iarnă, colindele, întâlnirile tinerilor și micile bucurii ale comunității. Scenele de sărbătoare au o frumusețe aparte. Colindătorii care străbat ulițele întunecate, dansurile organizate în cămine culturale modeste, mesele de Crăciun și întâlnirile dintre oameni alcătuiesc imaginea unei lumi în care legăturile umane aveau o valoare fundamentală. Nu este o lume idealizată, ci una privită cu înțelegere și nostalgie. Din punct de vedere artistic, Nelu Andreica cultivă o proză limpede, calmă, apropiată de ritmul vieții reale. Descrierile naturii au adesea o valoare lirică: zăpezile, dealurile, pădurile, drumurile satului și lumina anotimpurilor se transformă în reflexe ale stărilor sufletești ale personajelor. Cititorul are senzația că răsfoiește un album vechi de fotografii în care fiecare imagine ascunde o poveste. Personajele nu sunt oameni excepționali prin fapte spectaculoase, ci prin felul în care rezistă, iubesc, speră și merg mai departe. Prin Viața de care fugim, Nelu Andreica propune nu doar o serie de nuvele bine construite, ci și o meditație asupra timpului, memoriei și destinului. Fiecare nuvelă este o lume în sine, iar împreună ele creează imaginea unei existențe colective, a unei generații care a cunoscut greutățile, dar și frumusețea lucrurilor simple. Este o carte despre oameni care au fugit de limite, dar au descoperit valoarea rădăcinilor. O carte despre iubire, muncă, educație și speranță. O contribuție personală la revitalizarea nuvelei românești contemporane, în care tradiția literară se întâlnește cu sensibilitatea unui autor preocupat de adevărul vieții. Viața de care fugim nu este doar un titlu. Este o întrebare adresată fiecărui cititor: de ce fugim uneori de ceea ce, mai târziu, ajungem să iubim cel mai mult?
Topic: Diverse, Recenzii | Comments Off on Viața de care fugim
Artistul e considerat un rebel pentru că, de cele mai multe ori, artistul alege să fie liber
de admin | 10 Iunie 2026
,,Artistul e considerat un rebel pentru că, de cele mai multe ori, artistul alege să fie liber. Artistul alege să fie mai mult dar să aibă mai puțin. Artistul alege să fie viu!”
Dialog cultural cu actrița și regizoarea Codrina Pricopoaia
Cristian Mladin: Un artist este un demiurg al propriei sale cosmologii. Cu toate acestea, ,,distanța dintre mine și mine” (parafrazând titlul filmului regizat de Mona Nicoară și Dana Bunescu), poate fi considerabilă uneori. Care este motivația alegerii capitalei Franței, în detrimentul altor orașe sau capitale culturale, pentru a vă desfășura activitatea?
Codrina Pricopoaia: Fac parte dintre cei ce nu și-au dorit să plece din România. Ideea de a pleca departe de casă, de a întemeia o nouă viață ,,dincolo” nu a făcut parte din proiectele mele din tinerețe. Îmi doream aprig sa vizitez Anglia, dar nicidecum să plec ,,afară”. Întâmplarea a făcut ca din motive personale să plec pentru câteva luni la Paris (cu o geantă de voiaj și o carte care se numea ,,Anglia, Anglia” de Julian Barnes). Au trecut de atunci 22 de ani. Încetul cu încetul, mi-am adus toate cărțile…Nu am ales să plec, nu am ales să plec în Franța, dar am ales să urc într-un tren, apoi în altul, apoi în altul. Am ales să experimentez ceva ce nu făcea parte din proiectul meu inițial.
Cristian Mladin: După anul 1989, România trece de la comunism la democrație, o democrație ,,sălbatică” pe alocuri. Astfel, fenomenul artistic este interpretat în cheie diferită. Centrul de greutate financiar și decizional nu mai este exclusiv apanajul statului și se mută, parțial, (și) în mediul privat. Auzim adeseori expresia ,,nimeni nu e profet în țara lui”. Cum ați fost primită în Franța ca artist? Dar ca om?
Codrina Pricopoaia: Am norocul de a mă simți ,,underground”. În adolescență eram ,,rockeriță” (și am rămas) și făceam deja parte dintr-o comunitate care era supusă prejudecăților sociale. Am considerat întotdeauna că diferențele de religie, de etnie, de orientare sexuală nu trebuie să reprezinte un factor de marginalizare, iar această mentalitate era, în România anilor ’90, ,,underground” de asemeni. Prin urmare, ajungând în Franța, eram deja antrenată pentru a naviga printre prejudecăți fără ca ele să mă afecteze prea mult. Aș spune că m-am simțit întodeauna primită ,,cu brațele deschise”, dar poate că realitatea era puțin altfel. Am avut norocul să întâlnesc oameni extraordinari, care m-au susținut și m-au ,,adoptat”.
Cristian Mladin: Societatea este într-o continuă schimbare, iar în acest context, cultura nu face excepție. Considerați că arta trebuie să se adapteze publicului sau publicul trebuie să se adapteze artei?
Codrina Pricopoaia: Disciplinele artistice evoluează, de obicei, cu epoca lor. Fie consensual, fie propunând o schimbare. Arta, de alfel, a reprezentat întotdeauna un vector puternic de schimbare socială, politică și a mentalităților. Artistul trebuie să își amintească întotdeauna că publicul trebuie educat, cu răbdare și perseverență. Cred că putem găsi întotdeauna un limbaj comun dacă suntem autentici. Nu cred că trebuie să ne ,,adaptăm”, ci trebuie să lucrăm împreună cu publicul, să creăm un spațiu comun (cel artistic), în care putem să comunicăm.
Cristian Mladin: Teatrul este una din cele mai vechi forme ale artei. Odată cu primul interpret ce se desprinde din corul antic (care cânta și dansa), actorul se (auto)definește ca purtător de sens și mesaj. Cum apreciați producția teatrală de acum 30 de ani, să spunem, comparativ cu cea actuală? Care sunt argumentele pro și contra celor două abordări distincte, în opinia dumneavoastră?
Codrina Pricopoaia: Care sunt cele ,,doua abordări distincte”? Actorul nu poartă un mesaj solitar și actorul nu este solitar. Actorul este un ,,instrument” care acceptă să fie în slujba artei sale. E un soldat. Actorul joacă într-o piesă, iar această piesă este un univers. Produsul teatral este o operă comună, o sinergie și un dialog între toate meseriile asociate spectacolului, iar la final, între scenă și public. Avem responsabilitatea alegerilor noastre artistice, dar, uneori, actorului îi este greu să refuze. Din păcate, există multe situații în care actorii vor accepta proiecte în care nu cred sau care vehiculează mesaje opuse valorilor lor.
Cristian Mladin: Știm cu certitudine că artiștii plătesc facturi, au dureri și bucurii, mănâncă și dorm, la fel ca noi toți. De multe ori, artiștii sunt considerați rebeli care fac o notă distinctă în societatea actuală. Unii dintre ei nu mai dezbracă haina rebeliunii și o poartă tot timpul vieții. Cum arată o zi din viața dumneavoastră cotidiană ca artist și ca om?
Codrina Pricopoaia: Artistul e considerat un rebel pentru că, de cele mai multe ori, artistul alege să fie liber. Artistul alege să fie mai mult dar să aibă mai puțin, să muncească foarte mult și să câștige puțin. Artistul alege să nu funcționeze într-o logică pur capitalistă. Artistul alege să fie viu. Nu aș putea să dau exemplu de ,,o zi din viața mea” pentru că, neavând un program stabilit de o structură exterioară, programul meu se schimba în mod constant. Încerc să fiu cât se poate de prezentă în viața mea de familie, în special în viața fiicei mele și a câinilor mei, să îmi amenajez spații de ,,visat” atunci când cotidianul îmi permite acest lucru.
Cred că un actor trebuie să se antreneze fără oprire, și, pentru aceasta, trebuie să fie cât mai empatic cu cei din jur, să fie ancorat în societatea în care trăiește, să adune emoții și gânduri, să își ascută simțul critic, să se hrănească intelectual și emoțional.
Cristian Mladin: Se spune că visele sunt mesaje din adâncuri. Ce visați să deveniți atunci când erați copil? Care a fost motivația alegerii meseriei, ca adult asumat?
Codrina Pricopoaia: Am avut norocul să îmi doresc să fiu actriță de când eram mică. Un unchi al bunicii, Paul Varduca, actor și primul director al teatrului din Piatra Neamț (căsătorit cu fiica dramaturgului Mihail Sorbul, Sereda Sorbul, ea însăși actriță), a fost primul care mi-a spus (aveam 5 ani pe atunci) ,,Dacă ai nervi tari și stomac bun, vei putea să faci această meserie!”.
Cristian Mladin: Arta este o provocare invazivă pentru actanții ei, dar care are o putere taumaturgică pentru public, în primul rând, dar și pentru artist. Teatrul, prin excelență, este o provocare continuă pentru actori, pentru regizori, care ,,îmbracă” atât de multe personaje încât, uneori, cotidianul poate fi dificil de gestionat. Asemeni unor pietre prețioase ce pulsează în pământ, așteptând să fie descoperite, emoție și idee, imagine și metaforă, artiștii pot trăi o realitate distopică. Cine este Codrina Pricopoaia-omul și cine sunt personajele sale?
Codrina Pricopoaia: Arta teatrală este artă catartică prin excelență, însă cred că acest catharsis trebuie să se opereze pentru public și nu să fie o terapie pentru actor. Munca pentru un rol, precum și munca de regizor, sunt procese complexe și uneori îndelungate. Mi se pare esențial ca artistul să aibă capacitatea de a se lăsa ,,rănit” de sine însuși, de a acumula cât mai multă ,,simțire”, de a avea capacitatea să își antreneze sensibilitatea precum un virtuoz care ar repeta zilnic la pian. Personajele mele au propria lor traiectorie, drumul lor de devenire, pe care îl acompaniez și încerc să îl fac cât se poate de autentic, însă încerc să disting întotdeauna între mine și actorul care sunt.
Cristian Mladin: Deși activați preponderent în patria lui Voltaire, totuși, legăturile cu țara-mamă sunt active. Participați la diferite evenimente, festivaluri, concerte în România. Cum apreciați fenomenul cultural ca parte a societății românești în momentul de față?
Codrina Pricopoaia: Într-adevăr, conexiunea cu țara-mamă este viabilă, în ciuda distanței fizice. Consider că a fi participant la diverse spectacole și festivaluri din România, ca artist ce trăiește în afara granițelor țării, poate fi o punte deschisă permanent între ,,rădăcini” și viitor. Fenomenul cultural românesc este tributar vicisitudinilor economice și politice. Statul, ca actant oficial desemnat cu funcție de decizie, pare că nu este suficient de interesat în promovarea culturii ca fenomen național. Dacă în trecut, prin sport și prin artă, România și-a câștigat un loc important pe harta lumii, în prezent, acest fenomen nu mai este atât de bine reprezentat, accentul nu mai este pus pe aceste domenii considerate acum de importanță secundară ci se îndreaptă preponderent spre domenii economice și sociale. Dar nimic nu este definitiv pierdut, totul este reversibil.
Cristian Mladin: Se spune că repetiția este mama învățării. Spectacolele, evenimentele culturale sau festivalele de teatru devin ,,cărămizi” existențiale în ,,templul” oricărui artist. Ați participat în repetate rânduri la festivalul de teatru de la Avignon, unul dintre cele mai mari festivaluri de teatru din lume, ați fondat Compania ,,Azacusca” ca portavoce îndreptată spre cei ce apreciază actul artistic. Ce gânduri, proiecte, idei sau vise are pe rol Codrina Pricopoaia în următoarea perioadă?
Codrina Pricopoaia: Îmi doresc să pot găsi întotdeauna posibilitățile economice de a construi spectacole. Compania ,,Azacusca” este o companie independentă și parcursul de la idee și dorință, până la spectacol, presupune multe etape administrative, pragmatice dar necesare. Îmi doresc să ,,îmi doresc”să găsesc întotdeauna textele care îmi dau forța de a mă mobiliza și de a ,,muta munții din loc”. Proiectul la care lucrez în acest moment este un format hibrid, între teatru și muzică live(techno și rock), un proiect-întrebare care caută să găsească răspunsul și să identifice în același timp, care este, în societatea actuală, spațiul de libertate individual.
Cristian Mladin: Revenind la sistemul francez, comparativ cu cel din România, știm că remunerațiile pentru artiști sunt diferit atribuite. Ne poți descrie, în acest sens, care sunt drepturile și obligațiile unui artist în Franța?
Codrina Pricopoaia: Sistemul este destul de complex, iar artiștii sunt încadrați diferit, funcție de specificul activității lor. Practic, sunt trei categorii de artiști: artiștii de spectacol (actori, muzicieni, dansatori), artiștii-autori și artiști angajați permanent. Artiștii din prima categorie funcționează în sistemul numit ,,intermittent du spectacle” și sunt angajați temporar, pe bază de contract, fiind plătiți cu sume fixe per spectacol, ore de filmare, sau în regimul plății ,,la oră”. Ce este specific acestei categorii este faptul că pot primi îndemnizație de șomaj specială, dacă îndeplinesc anumite condiții. În schimb, artiștii-autori (scriitori, pictori, compozitori, fotografi) sunt considerați independenți, fiind remunerați prin drepturi de autor sau vânzare de opere artistice, dar și prin contracte cu terți. O altă categorie de artiști sunt cei angajați permanent în instituții publice. Ca oriunde altundeva, aceștia au salariu fix lunar, plătit din bugetul public. Desigur, nimic nu este fix, artiștii pot achiesa la mai multe proiecte și implicit pot obține venituri din surse diferite. Tocmai această flexibilitate, dar și protecția socială oferită de stat, face atractiv fenomenul artistic în Hexagon.
Cristian Mladin: În ultimii ani, în arealul românesc se manifestă tot mai pregnant fenomenul de respingere, enclavizare și elitism etalat ostentativ. Artiștii consacrați nu mai sunt interesați să găsească sau să sădească ,,semințe bune” pentru viitorul cultural. Tinerii sunt marginalizați, nu sunt încurajați destul iar freelancerii sunt obstrucționați sau criticați excesiv, pe parcursul lor formator. Toți artiștii au început de jos, dar unii din cei consacrați, uită adesea acest lucru iar invidia nejustificată sau respingerea (etalată sau sugerată) sunt fenomene negative și distructive pe termen mediu și lung. Cum se manifestă în Franța relațiile inter-umane și de grup din punct de vedere cultural?
Codrina Pricopoaia: Așa cum am precizat mai sus, fenomenul cultural se manifestă diferit. Fiecare trupă este direct interesată să găsească contracte, să (se) expună în fața publicului, dar aș sublinia faptul că există respect între cei implicați în acest fenomen. E drept că Franța are avantajul unui teritoriu și al unei populații mai numeroase, așa încât este loc pentru aproape orice proiect cultural. Ca fondator și coordonator al Companiei ,,Azacusca”, pot spune că acest rol este unul ce implică multă energie iar interesul social și economic al fiecărui membru al trupei este important. Fondată în 2018, Compania ,,Azacusca” încearcă să se integreze cât mai bine în peisajul artistic francez și să dezvolte noi proiecte artistice. Fiecare membru al ei este important, de la mașiniști la regizor, la costumiere, nimeni nu este subapreciat, efortul fiecăruia conduce la buna funcționare a activității noastre. Nu suntem doar un echipaj bine determinat, suntem o echipă care conlucrează la binele comun. Iar acest lucru ne ocupă tot timpul, astfel că nu mai există loc pentru tentații, invidii sau ego.
Topic: Interviuri | Comments Off on Artistul e considerat un rebel pentru că, de cele mai multe ori, artistul alege să fie liber
Nou număr al revistei „Anghelos”
de Radu Botiş | 8 Iunie 2026
În peisajul publicațiilor culturale și spirituale contemporane, revista „Anghelos” își reconfirmă menirea de a fi un spațiu de dialog între credință, cultură, literatură și reflecție asupra valorilor fundamentale ale societății românești. Sub coordonarea atentă a părintelui Dan D. Gârjoabă, cunoscut teolog, publicist și animator cultural, a apărut nou număr al revistei, care oferă cititorilor un conținut bogat, divers și relevant pentru preocupările intelectuale și spirituale ale prezentului. Revista este menționată ca numărul 70 al publicației culturale și spirituale coordonate de părintele Gârjoabă, continuând o tradiție editorială temeinic consolidată. Sunt reunite contribuțiile unor autori consacrați din domeniul teologiei, literaturii, criticii literare, istoriei culturii și jurnalismului cultural, configurând un veritabil mozaic intelectual în care dimensiunea spirituală se împletește armonios cu reflecția estetică și cu analiza fenomenului cultural contemporan.
Un loc important îl ocupă studiul dedicat marelui sculptor Constantin Brâncuși, semnat de preotul și cercetătorul Valentin Bugariu. Materialul, realizat în contextul împlinirii a 150 de ani de la nașterea artistului, propune o abordare complexă a personalității și operei brâncușiene, insistând asupra fundamentului creștin al creației sale și asupra influenței spiritualității ortodoxe în definirea universului artistic al sculptorului. Autorul evidențiază dimensiunea religioasă a existenței lui Brâncuși și rolul credinței în configurarea unei opere care a depășit granițele României, devenind patrimoniu universal.
Dimensiunea criticii și a reflecției literare este reprezentată printr-o serie de cronici și eseuri dedicate unor apariții editoriale recente. Astfel, profesorul Romeo Aurelian Ilie analizează volumul de poezie În cădere, becurile se aprind al poetului Savu Popa, remarcând evoluția discursului liric al autorului și aprofundarea unor teme existențiale și filosofice care definesc noua sa etapă creatoare.
O contribuție deosebită aparține și Angelei Simionca, reprezentantă a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare, care semnează un amplu studiu critic consacrat volumului Taina poruncilor de Radu Botiș. Autoarea apreciază lucrarea drept o construcție lirică de mare densitate reflexivă, în care poezia devine instrument de cunoaștere și explorare a profunzimilor conștiinței umane. Analiza surprinde caracterul meditativ al volumului și modul în care acesta propune o redescoperire a sensurilor spirituale într-o societate dominată de fragmentare și grabă.
Revista acordă spațiu generos și creației literare contemporane. În paginile sale sunt publicate poezii, eseuri și texte de reflecție aparținând unor autori preocupați de raportul dintre om și transcendent, dintre experiența cotidiană și dimensiunea sacrului. Se remarcă textele semnate de Maria Donan-Nemea, în care perspectiva panteistă și interogația metafizică sunt valorificate poetic, precum și meditațiile spirituale ale părintelui Dan D. Gârjoabă, dedicate marilor sărbători creștine și semnificațiilor lor pentru omul contemporan.
Un alt segment important al publicației este rezervat evocărilor culturale și recuperării memoriei unor personalități marcante ale culturii române. Cititorii regăsesc studii despre Mihai Eminescu, Aron Pumnul, George Coșbuc, Aron Cotruș, precum și materiale dedicate unor personalități ale vieții culturale din Banat și Transilvania. Aceste contribuții demonstrează preocuparea redacției pentru cultivarea memoriei culturale și pentru valorificarea patrimoniului spiritual românesc.
De asemenea, revista consemnează evenimente culturale și educative desfășurate în comunitățile locale, ilustrând implicarea activă a Bisericii și a instituțiilor culturale în formarea tinerelor generații. Un exemplu îl constituie prezentarea activităților desfășurate în cadrul Școlii de Vară organizate la Parohia Sânmihaiu Român, eveniment care a reunit copii, profesori, preoți și oameni de cultură într-un demers educativ și recreativ desfășurat sub semnul valorilor creștine.
Noul număr al revistei aduce în atenția cititorilor o bogată diversitate de teme și autori, într-un dialog fertil între literatură, istorie, spiritualitate și cultură. Criticul literar și editorul Dr. Daniel Luca semnează cronica volumului Dosarele Fluturilor scris de Anca Hus, iar Pr. Prof. Dr. Theodor Damian propune o profundă incursiune în universul intelectual al lui Ion Biberi, analizând corespondențele filosofice ale actului poetic. Ciurean Tănase evocă emoționant Povestea copilului crescut în stupină, în timp ce Ghiță Blejușcă readuce la viață imaginea satului tradițional de altădată. Dimensiunea spirituală este ilustrată prin reportajul scriitoarei Vali Șerban despre lumina credinței de la Mănăstirea Sihăstria Rarăului, totodată prin reflecția profesorului Dr. Emilian Popovici asupra Pildei vameșului și fariseului, precum și prin mărturia scriitoarei Veronica Balaj despre cetatea Bethleemului, locul unde timpul pare să respire altfel. Pr. Daniel Smuc ne poartă spre istoria unei cetăți cavalerești teutone de pe malul Vistulei, iar Prof. Dr. Ioan Traia analizează religiozitatea operei lui Eminescu.
Pagini consistente sunt dedicate personalităților culturale: profesorul Gheorghe Sinescu evocă figura jurnalistului timișorean Constantin Mărăscu, Gabriel Bujancă îl readuce în atenție pe marele doinitor bănățean Dumitru Constantin, iar Prof. Dr. Daniela Văleanu surprinde entuziasmul primei ședințe a Cenaclului „Cornel Ungureanu” al Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România. Florica R. Cândea semnează o evocare a gazetăriei și cărturăriei arădene, Liliana Moldovan oferă o sensibilă cronică literară, Zenovia Zamfir vorbește despre spațiul natal al Mitropolitului Bartolomeu Anania, iar Nicolae Suciu aduce un meritat omagiu lui Nicolae Băciuț.
Istoria națională este reprezentată prin cronica prof. dr. Mirela Mocan la volumul Horea, Cloșca și Crișan în istoria românilor (1784–1785), semnat de Ioan Todea și Manuela Anghel, precum și prin articolul Prof. Monica M. Condan dedicat celor 160 de ani de la debutul literar al lui Mihai Eminescu. Carina-Anca Baba explorează punțile biografice dintre Eminescu și Slavici prin personalitatea doctorului Ioan Hosan, iar Iosefina Schirger realizează o amplă cronică de întâmpinare consacrată volumului despre gândirea critică filosofică a lui Petru Ababii.
Numărul este întregit de povestirea Pictorița de Lilioara Macovei și de rubrica „Rânduri de gânduri”, care reunește versuri semnate de Robert Șerban, Silvia Negru, Costel Stancu, Pr. Marcel Miron, Florica Munteanu Cuc, Aura Lupșescu, Mariana Moga, Nastasica Popa, Cristian Gabriel Moraru, Eugen Dorcescu, Mărioara Vișan, Carmen Tania, Ovidiu Oana Pârâu și Mirela Cocheci.Prin bogăția tematică, diversitatea colaboratorilor și nivelul intelectual al materialelor publicate, noul număr al revistei „Anghelos” confirmă rolul acestei publicații ca important reper al vieții culturale și spirituale românești. Revista continuă să ofere un cadru de întâlnire între teologie, literatură, istorie, critică și reflecție morală, promovând dialogul dintre tradiție și contemporaneitate și reafirmând importanța valorilor creștine în spațiul cultural actual.
Radu Botiș
Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR)
Topic: Diverse | Comments Off on Nou număr al revistei „Anghelos”
« Anteriorul
