Identitatea Ordinului Franciscan, prezenţa şi rolul său istoric în România
de Lucian Abalintoaiei | 23 Iulie 2009
Considerând expresia suntem oameni ai timpului nostru, îmi face o deosebită bucurie să ne întâlnim aici, într-un context ecumenic organizat de Academia Evanghelică de la Sibiu. Aceasta pentru că noi considerăm imperativă chemarea lui Cristos, care vrea să ne conducă la unitatea care să se hrănească din Dumnezeu care este Unul.
Doresc să prezint câteva aspecte din parcursul activităţii fraţilor minori conventuali pe teritoriul actual al României, persoane care au dorit să vorbească lumii despre fraternitate, simplitate, bucurie şi comuniune în Dumnezeu Creatorul şi prietenul omului.
Fraţii minori, cunoscuţi sub denumirea de franciscani, sunt membri ai Ordinului religios catolic fondat de sfântul Francisc de Assisi. Aceştia sunt persoane consacrate lui Dumnezeu care doresc să trăiască cât mai fidel Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos în spirit de fraternitate, în comunităţi numite convente, deschişi multor misiuni începând de la viaţa contemplativă, continuând cu viaţa de slujire parohială, slujirea celor săraci, participarea la activităţi academice şi ajungând până la folosirea actualelor tehnici moderne de propagare a cuvântului.
Sfântul Francisc din Assisi cel care e cunoscut şi apreciat mulţi pentru simplitatea şi curajul său de a trăi Evanghelia lui Cristos, s-a născut la Assisi pe la 1181. Tatăl său era un prosper negustor de ţesături. Tânărul Francisc duce o viaţă plină de petreceri; mai apoi îşi urmează idealul de a deveni cavaler; în acest sens participă la războiul dintre Perugia şi Assisi din 1202 în care armata oraşului său e înfrântă, iar el e luat prizonier; se întoarce acasă după un an, grav bolnav; trăieşte un lung drum de convertire spre Cristos în adâncul sufletului său. În faţa episcopului din Assisi, renunţă la moştenirea paternă şi redă tatălui său până şi hainele de pe el. Începe să se îngrijească de bolnavii de lepră, apoi începe să repare două bisericuţe trăind din pomana celor din jur. Vechii tovarăşi vor să-l urmeze. Împreună încep să predice. Pentru aceasta şi datorită faptului că cei care îl urmau erau din ce în ce mai mulţi, Francisc hotărăşte să supună aprobării Bisericii noua sa formă de viaţă. Papa Inocenţiu al III-lea o aprobă verbal şi însărcinează pe Francisc să predice pocăinţa şi convertirea.
Dorinţa sa era aceea de a chema pe toţi la Cristos. În 1217, la capitolul general de la Porţiuncula este hotărâtă, prima misiune în afara Italiei. Fraţii se îndreaptă spre Tunisia, Siria şi dincolo de Alpi. Francisc va merge să predice în Franţa. În capitolul din 1219 sunt decise noi misiuni în Germania, Franţa, Ungaria, Spania şi Maroc. În acelaşi an, printre cruciaţi, Francisc merge să cucerească folosindu-se numai de cuvânt şi exemplu. Sultanul Melek-el Kamel îl primeşte cu ospitalitate. Negăsind roade de convertire, după predicarea Evangheliei printre musulmani şi dezgustat de excesele cruciaţilor care au cucerit Damascul, se întoarce în Italia.
Călătoria sa pământească ia sfârşit la 3 octombrie 1226, pe lângă Assisi.
*
În continuare, ne vom opri asupra prezenţei fraţilor franciscani conventuali pe teritoriul actual al României şi asupra activităţii şi slujirii făcute de aceştia în slujba Evangheliei lui Cristos până în zilele noastre.
Documentul care a marcat oficial trimiterea Ordinului franciscan pe aceste meleaguri cu o misiune specială din partea Bisericii, către valahi şi cumani, este bula emisă de Papa Grigore al IX‑lea, Cum hora undecima, din 11 iunie 1239, în care franciscanilor li se cerea să meargă în misiune la bulgari şi cumani, acordându-li-se anumite privilegii[1].
Un alt document care vorbeşte despre prezenţa fraţilor franciscani în Cumania, adică sudul Moldovei şi nordul Valahiei, este o scrisoare a regelui Bela al IV-lea din 1241, adresată lui Konrad, regele Germaniei, prin care îi face cunoscute dezastrele provocate de către tătari, menţionând şi masacrarea arhiepiscopilor, episcopilor, călugărilor, fraţilor minori (franciscani) şi a dominicanilor din Ungaria, Bulgaria, Cumania şi Rusia. Putem deduce, din această scrisoare, că franciscanii răspunseseră invitaţiei lui Grigore al IX-lea, adresate prin bula Cum hora undecima şi ajunseseră aici înainte de anul 1241.
Activitatea misionarilor a fost însoţită de multe dificultăţi. Deseori au încununat cu jertfa vieţii lor predicarea Evangheliei: între 1314-1329, la Cetatea Albă au fost omorâţi câţiva fraţi, spre exemplu fratele Angelo de Spoleto[2]; în anul 1326, doi fraţi franciscani polonezi, Luca şi Valentin, au fost torturaţi şi martirizaţi de către tătari în Livonia[3].
În Evul Mediu Ordinul Fraţilor Conventuali îşi coordona activitatea în sud-estul Europei, Asia Mică şi Orientul Apropiat de la Constantinopol (în cartierul Pera), activitatea misionarilor franciscani din cele două provincii româneşti fiind direct sub jurisdicţia acesteia până în 1650, când prefectura va fi condusă de un prefect ce va activa in loco. Atunci observându-se anumite deficienţe datorită distanţei dintre misiunea din Valahia şi Moldova şi conducerea acesteia din Constantinopol, este înfiinţată Prefectura Misiunii pe teritoriul moldav.
A doua parte a secolului al XIX-lea, a adus României, din punctul de vedere al organizării statale, importante transformări politice care au influienţat şi unele schimbări în cadrul Bisericilor ortodoxe şi catolice.
Datorită reglementării situaţiei Bisericii Catolice din Regatul României prin înfiinţarea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti şi a episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, misiunea Fraţilor Minori Conventuali de pe acest teritoriul nu îşi mai găsea locul. Situaţia fraţilor care activau aici trebuia şi ea revăzută. Astfel că s-a constatat necesitatea fondării unei provincii religioase canonice. După consultările necesare în acest sens, la 26 iulie 1895 Congregaţia De Propaganda Fide a emanat actul de înfiinţare a Provinciei Franciscane Sfântul Iosif, soţul Preasfintei Fecioare Maria din Moldova.
Prin transformarea misiunii franciscane în Provincie regulară, aceasta devenea persoană juridică cu drepturi şi îndatoriri; a dobândit independenţă şi autoconducere aşa cum definesc Constituţiile Ordinului, organizându-se structura canonică şi religioasă. În privinţa structurii juridice, trebuie subliniat faptul că, elementele necesare pentru constituirea unei provincii religioase sunt conţinute generic în definiţia dată de Codul de Dreptul Canonic în canonul 621[4]: pluralitatea caselor, uniunea juridică între ele, superior propriu şi apartenenţa la un institut religios.
Încununarea efortului de mai multe veacuri având parte de un ambient prielnic a adus roade prin actul de înfiinţare a Provinciei Franciscane Sfântul Iosif, soţul Preasfintei Fecioare Maria. Astfel fraţii au slujit în parohii, au mers în misiune, au tipărit cărţi, au fondat reviste, au asistat diferite asociaţii religioase, s-au ocupat de cei rămaşi orfani în urma primului război mondial, au fondat un gimnaziu pentru fiii ţăranilor, etc.
Provinciei i-a fost încredinţată spre îngrijire zece parohii din dieceza de Iaşi (Săbăoani, Adjudeni, Hălăuceşti, Galaţi, Huşi, Prăjeşti, Bacău, Fărăoani, Luizi-Călugăra, Târgu-Trotuş) care au fost transformate în convente prin actul de înfiinţare. Prezenţa fraţilor a fost cerută şi de Biserica Greco-Catolică. Fraţilor li s-a încredinţat parohiile din Drăgeşti şi Gruilung, în dieceza de Oradea, iar în arhidieceza de Blaj, parohia Bilbor şi a patra parohie din Bucureşti şi Sanislău.
După înfiinţarea Provinciei una din problemele cele mai urgente era organizarea şi asigurarea unui seminar franciscan. În 1896, părintele Daniel Pietrobono, anunţa într-o circulară hotărârea înfiinţării acestui Seminar. În primăvara anului 1897, a început construcţia clădirii la Hălăuceşti, iar în toamna aceluiaşi an era deja finalizată.
Noviciatul, timp special pentru formare, cerut de Dreptul Canonic al Bisericii Catolice pentru toate Ordinele şi institutele religioase aprobate canonic, a activat la Hălăuceşti până în 1923 când a fost mutat la Săbăoani. Noviciatul a funcţionat până în 1948, când Ordinul a fost scos în afara legii, iar clădirea naţionalizată.
Pentru studiile ulterioare etapei de formare ce urmau noviciatului fraţii erau trimişi la studii în străinătate. Din cauza cheltuielilor s-a amenajat după primul război mondial la Luizi-Călugăra, Seminarul Teologic Franciscan, care a început să funcţioneze în anul şcolar 1924-1925.
Ca şi activitate de misiune amintim plecarea în China a doi fraţi franciscani în 1926, Gheorghe Gabor şi Andrei Benchea; în Zambia au mers în misiune fraţii, Anton Ceangău (1937), Nicolae Dumea (1938) şi Iosif Chelaru (1939).
În vederea difuzării mesajului evanghelic s-au folosit şi posibilităţile tipografice din acea perioadă: s-au scris broşuri, s-au publicat cărţi, s-au fondat reviste. Importantă în acest sens este editura Serafica înfiinţată în 1924, la Hălăuceşti (jud. Iaşi).
Ceea ce s-a construit cu multă dăruire din partea atâtor fii ai sfântului Francisc, de‑a lungul mai multor veacuri a riscat năruirea odată cu persecuţia înverşunată a regimului comunist (1948-1989). Prigoana fraţilor minori conventuali a fost deosebit de înverşunată aşa cum a fost de altfel împotriva întregii Biserici creştine. Însăşi prezenţa lor a fost zguduită din temelii având în vedere faptul că ei nu mai aveau dreptul de a exista ca atare pe teritoriul României.
Cu toate acestea, istoria nu a urmat această cale. Speranţa fraţilor s-a împlinit. Ceea ce părea pe moarte a revenit la viaţă. După 1989 Provincia şi-a refăcut structurile şi a revenit cu încredere şi speranţă.
Pentru recunoaşterea oficială din partea statului român, fraţii s-au constituit în Asociaţia Preoţilor Franciscani din Moldova în 1990, denumire şi statut modificate în 2002 în Asociaţia Ordinului Fraţilor Minori Conventuali (Provincia Sfântul Iosif) din România în speranţa că, într-o zi, va fi recunoscută ca entitatea Provinciei Sfântul Iosif, soţul Prasfintei Fecioare Maria şi Ordin religios aparţinând Bisericii Catolice[5].
Referat prezentat în cadrul Simpozionului ecumenic „Tineri Teologi în Dialog”, Academia Evanghelică Transilvania, Sibiu, 1-3 martie 2007
Bibliografie
[1] Bullarium Franciscanum, vol. I, 247-248.
[2] Cf. În Epistola Fratrum Minorum “Iuxta Indiam” evangeliantium ad capitulum generale, Wadding, AM,VII, 712-714.
[3] Cf. Wadding, Anales Minorum, VII, Quaracchi, Roma 1733, 242.
[4] Codex Iuris Canonici, auctoritate Ioannis Pauli PP. II promulgatus, Romae, 25.01. 1983, în AAS, nr. 75, 1983, can. 621.
[5] Aşa cum era recunoscut până în 1948, în baza art. 36 din Legea Cultelor din 1928, recunoscută fiindu-i personalitatea juridică şi trecută ca atare în Registrul Persoanelor Juridice a Ordinelor religioase din România în 1932, conform Certificatului din 19 februarie 1934, şi respectiv a Certificatului nr. 26329/1941 eliberat de Ministerul Instrucţiei, Educaţiei, Cultelor şi Artelor la data de 17 mai 1941.
Topic: Studii | Comments Off on Identitatea Ordinului Franciscan, prezenţa şi rolul său istoric în România
SFÂNTA MARIA MAGDALENA CEA ÎNTOCMAI CU APOSTOLII
de Olimpia Sava | 22 Iulie 2009
SFÂNTA MARIA MAGDALENA CEA ÎNTOCMAI CU APOSTOLII – 22 IULIE
O Marie-apropiată
Lui Hristos şi devotată,
S-a născut în Galilea,
La Magdala. De aceea,
Spre a fi deosebită,
Magdalena e numită.
Vieţuia astă Marie
În desfrâu, ticăloşie,
Că, de patimă răpusă,
Celui rău era supusă.
Totuşi, când a auzit
Că Mesia a venit
Să aducă mântuire
La întreaga omenire,
A simţit că de acum
Ea va merge pe alt drum.
Pe Iisus L-a căutat
Şi cu lacrimi L-a rugat
De păcate să o spele,
Că se ruşina de ele.
Iar Iisus S-a bucurat,
Vindecare El i-a dat
Şi la trup, dar şi la minte,
Să privească înainte.
Ea picioarele-a spălat
Lui Iisus, când s-a aflat
Găzduit la Simon, care
Se ştia că lepră are.
Este identificată
Cu Maria, devotată
Soră unui sfânt numit
Lazăr, de Iisus iubit,
Care-a fost chiar înviat
De acesta. L-a chemat
Însăşi sora iubitoare
Şi-a venit în grabă mare.
Pe oriunde S-a aflat,
Magdalena L-a urmat
Pe Iisus şi a rămas
Lângă El în greul ceas
Când, pe cruce răstignit,
În durere a murit.
Multe lacrimi a vărsat
Când pe Domn L-au aşezat
În mormânt şi-a miruit
Trupul Domnului iubit.
Singură s-a ocupat
Să se facă neapărat
Toate cele necesare
Unui om atunci când moare.
Este prima ce-a aflat
Că Iisus a înviat.
Îngerul întâi i-a spus,
După care chiar Iisus,
Care i s-a arătat
Din mormânt când s-a-nălţat.
Astfel ea a devenit
Primul om care-a vestit
Că Iisus a înviat
Şi iertare-astfel ne-a dat.
Cu apostolii apoi
A plecat spre locuri noi,
Să vorbească de Hristos.
Lumea străbătând pe jos,
Ea la Roma a ajuns
Şi acolo i-a răspuns
Lui Tiberiu împărat
La-ntrebări. Aici a stat
Până când l-a luminat
Despre tot ce s-a-ntâmplat
Cu Iisus şi i-a vorbit
De creştini. A reuşit
Pe-mpărat să îl convingă
De creştini să nu se-atingă,
Pentru că el a crezut
În al lumii început.
Către casă a pornit,
Dar în drum ea s-a oprit
Şi la Efes. L-a slujit
Pe apostolul vestit
Ce aici se nevoia,
Pe Ioan. Mereu voia
Încă de mai mult folos
Ea să-I fie Lui Hristos.
Tot aici s-a nevoit
Până când ea a murit.
Toţi creştinii o iubesc
Şi cu drag de ea vorbesc.
Topic: Poezii | Comments Off on SFÂNTA MARIA MAGDALENA CEA ÎNTOCMAI CU APOSTOLII
Între discursul religios şi cel mistic
de Ion Roşioru | 21 Iulie 2009
Traian Vasilcău, poet care semnează doar cu prenumele latinizat, adică Traianus, este, cum singur se caracterizează, dintre cei care văd sunete şi aud lumina. El se lasă, în volumul de versuri „Când s-au fost spus Îngerii” (Editura Epigraf, 2009, 96 de pagini), cu voluptate şi umilinţă mistică „gândit de cuvinte”. Prins în vraja aventurii existenţiale, poetul (re)trăieşte, personalizând-o ingenios şi obsesiv, traiectoria unui înger căzut spre a putea, ulterior, să se întoarcă,cu toată expierea de rigoare, în paradisul pe care să-l perceapă cu alţi ochi şi sub alte dimensiuni. Prospeţimile revigoratoare ale oazei sunt apreciate la adevărata lor valoare doar de cel care a străbătut, asumându-şi starea-limită a expediţiei,pustiul şi nu s-a lăsat răpus de mirajele lui. Sfântul adevărat valorizează deopotrivă o practică a păcatului şi una a martirajului. El se răscumpără neştiut prin
suferinţă , penitenţă şi meditaţie în solitudine. Moartea dă în egală măsură sens vieţii efemere de toate zilele, cât şi celei veşnice, în varianta ei iisusică”Cu moartea m-am obişnuit,/Cu viaţa mi-este tot mai greu,/ Sunt plin de lacrimă mereu/ Ca marea-n cer – de asfinţit.// Pe faşa zării lumânări/ Spun numele-mi sfinţit de boală./Păcatu-n mine se răscoală,/Sunt cotropit de-nsingurări” (Refiinţare).
Calea îndumnezeitoare pe care o parcurge, predestinat şi nu lipsit de orgoliu eseninean, este cea a jertfei întru poezie: „Poezia m-a ales pe viaţă/ Să-i fiu soţ prădalnic de mirări” (Dumnezeu la o cafea ).
Discursul poetic, tensionat de reale şi dureroase sfâşieri dramatice, constituie expresia acestei căutări a Divinităţii şi, totodată, a sinelui coincident: „Această zi din tine-i smulsă, Doamne,/ E-o zi-iisusă ,cum nu s-a văzut./ Prin ea colind cu mers de început/ Şi foame mi-i, – de rugăciune foame.//Ştiu câte lumi sunt între DA şi NU/ Şi câte-n pieptu-mi bat spre a se naşte,/ Doar despre mine carele eşti Tu/ Nu ştiu nimic şi ce-aş putea cunoaşte.// Când existând în tot ce-ţi aparţine/ Eu de neant orbesc şi nu de Tine!” (Idem).
Reperele existenţiale propice poeziei sunt solitudinea, murirea,Umbra,starea de rugă, tăcerea melancolia etc., elemente în afara cărora poetul se simte dezarmat şi secătuit, scos din sfera Logosului integrator:”Sunt trist de când m-a părăsit Tristeţea/ Şi cu murirea ei m-am stins şi eu,/ De dorul ei mi-i dor ca de blândeţea/ Maicii din cer. Doar ea-mi va da mereu/ Străluminarea ,soră cu tandreţea,/ Să-mi îmbrac sufletul cu Dumnezeu”(Ceaslov).
Într-o lume în care, conform legii firii, Iisus trece, în urma oricărei bătălii, în tabăra celor învinşi, poetul nu ezită să se recunoască de partea celor vinovaţi şi să-şi asume astfel postura de agent, fie şi inconştient, al răului:”Te-am căutat în schituri pe coline,/De-atâtea mii de ani te-am căutat/ În catedrale şi-n biserici pline,/ Dar nu erai,Iisuse pentru mine,/ Cel care n-ai trădat şi-ai fost trădat.//Te-am căutat în monastirea ierbii,/ În care crinu-ngenuncheat ruga/ O viaţă-n adevăr să i se dea. Te-am căutat în cea din urmă stea/ Ce-o înecau într-o privire cerbii.//Te-am căutat bezmetic în neştire/ Fără oprire, noapte,zi,mereu,/ Pân-am aflat că tu urcai, Stăpâne,/ Pe muntele calvarului din mine/ Şi cin’te răstignise eram eu” (Psalm).
Înfricoşat parcă de revelaţia singurătăţii cosmice şi de tăcerile adiacente, poetul caută, cu frenetică disperare, refugiu în preajma divinităţii şi a Cuvântului său dintâi atoateziditor, precum în acest poem în care se insinuează incitante ,deloc singurele, sonuri nichitastănesciene. Revenirea mioritică este aici una mediată de duhul sfânt: „Te sunt în lacrimă, te eşti în cer,/ În cântec stai întinsă,l-ai veşmânt./ Unica mea, e beznă pe pământ,/ Haide-n Iisus, acolo ziuă este,/ Hai să te-mbrac în straie de Cuvânt.// Şi-n lanul plin de răni când să păşim/ Zumzetul tainei Domnului să fim!” (Zumzetul Tăcerii) .
Nu liniştea oţioasă i-o cere poetul Atotputernicului, ci starea de perpetuă izvodire creatoare:”Născut pentru o clipă, să pot muri în veci/În schitu-mi intră, Doamne, cu gând să nu mai pleci.// Fă-mi inima altară şi roagă-te în ea/ Să fie pururi rana născând oricare stea.// Pe ea, dacă se poate, cuprinsă ca pe-un crin,/ Fă-o netrecătoare şi stinge-mă. Amin!”(Boală) .În acest decor mocnitor în străfundurile lui, moartea pe care poetul şi-o imaginează nu-i deloc una a intrării în ataraxie, ci una fastuoasă în ordinea înaltă a firii: „Cât Dumnezeu în tine – atâta veşnicie,/ Câtă tăcere-n mine – atâta Dumnezeu./ La moartea mea vor plânge trei brazi şi-o iasomie/ Şi clopotul din stele va fi de îngeri greu.// Sub mantia minciunii ascuns-ai adevărul/ Şi prin zăpezi de soare alergi neîncetat./ La moartea veni-va să mă cuprindă cerul,/ Dintr-un ceaslov mirese mă vor citi, uitat.//Şi dacă-o fi să-mi fie apusul infinit/ Iisus să se arate c-un curcubeu cernit”(Idem).Tema, de sugestie macedonskiană,va revenei în amplul poem final, Ultimul recviem. Pentru omul modern care contestă totul în afară de propriul eu şi de moarte, aceasta din urmă este concepută ca formă de iubire şi de contopire cu Dumnezeu, după cum observă şi Petru Dumitriu în Je n’ai d’autre bonheur que toi, (Editura O.E.I.L.,Paris, p,127).
Îndumnezeirea şi poezia sunt entităţi greu separabile puse în ingenioase şi nu o dată paradoxale ecuaţii lirice înveşnicitoare: „Prea plin de Tine, Doamne, vreau să fiu,/ Căci numai Tu eşti poezia lumii./ Ea mamă mi-i acum, în ea te ştiu,/ Anii de-azur în necădere du-mi-i” (Psalm,p,31). Ca şi: „Prin Dumnezeu cunoaşte-te, îmi strig,/ Tot eu deschis-am cerul din Cuvânt,/Măreţ se-arată şi-n el doarme-un sfânt/ Pe care spovedirile-mi îl ning” (Doi de mine).
Conştiinţa de a fi un ales întru ale liricii psalmice străpunge şi poate pe bună dreptate platoşa oricărei smerenii auctoriale:”Sunt scris de tine,Pururi Poezie,/ Cer glorie din amfore de-azur,/ Pe fresce reci de lacrimă sunt mur,/ Calvarului serafică solie.// Felia nopţii nu mi se cuvine,/ Al beznelor izvor va tot seca/ Cât ca o-mbrăţişare s-or lăsa/ Materne, braţele de Christ pe mine.// Şi Poezia când mă va uita/ Ele-mi vor şterge cerul de suspine” (Cântec de padişah). În aceeaşi conştiinţă scriitoricească se revoltă poemele încărcate de calofilie ori de păcate din recuzita optzecistă:”Poemele mi-au intentat proces/ Că prea le-am veşmântat în catifele,/Vulgare-au vrut să fie şi rebele/ Şi cu parfum eretic şi pervers.// Tăcerea lor cunoaşte mii de graiuri,/ Şi-n toate graiurile le-am fost scris,/ Iar ele azi în cor mi-au interzis/ Să le mai cânt mirarea la ţambaluri.// Cobor urcând, urc coborând dileme/ Pe care-n tribunalul unui gând/ Nu-mi este dat să le pricep nicicând/ Şi-s vinovat c-o salbă de poeme”(Psalmul înlăcrimării).Acesta nu-i deloc, fireşte, singurul poem cu mireasmă de artă poetică. Mult mai tranşant pare acest catren iniţial din Psalm continuu,1 :”În testamentul meu pentru vecie,/ Un drept mai vreau, rămână neînfrânt:/ Să pot trăi, exclus din poezie,/ Dincolo de cuvinte – în Cuvânt”. Ca şi:”Ancorat la ţărmul poeziei,/ Gândul e un ultim cerşetor/ Care-ar vrea din mâinile Pustiei/ Pline de brăţările stihiei/ Să-l sărute-un glonţ salvator.// Suprasaturat de nerozie,/ Îşi trăieşte moartea în antum,/ Fiindcă-n ţara lui de ani o mie/ Poezia fără poezie/ E la mare trecere acum”(Teroarea visului).
Dragostea de poezie (cântec) este, în fond, expresia prinosului bucuriei de a fi, iar sentimentul morţii se asociază că în jur rămân atâtea şi atâtea lucruri neslăvite şi care s-ar putea răzvrăti împotriva poetului ce nu şi-a dus misiunea până la capătul absolut:”Pe drumul ce duce din ziuă spre noapte/ coboară Apusu-n sicriu,/ Mi-i teamă e câte rămân necântate/ Şi după ce n-a, să mai fiu” (Exerciţiu poematic).
Foamea de intrare în rosturi, ca şi „setea Christă”, este neostoită, Poetul întrevede soluţionarea acestei probleme vitale prin întoarcerea la izvoare, nu altfel decât o făceau antecesorii săi romantici:”E-o Viişoară-n Domnul,milenară,/ Şi-acolo-n rai, cu cer acoperite,/ Dorm cânt urile mele nerostite,/ ce-adesea le-ngână zeii la sitară.//E-o Viişoară-n Veci cum nu-ntâlnesc/ În nici o inimă dăinuitoare./ Numele tău,Iisus, spital ceresc,/ Umblă prin ea desculţ în fremătare.//Acolo casă-mi vreau cu fluturi mii/ Săltându-du-mi în privire, nesfârşit,/Roit de ei să strig cu veşnicii:/ «Eu chiar şi-nvins fiind am izbândit!»” (Recitirea izvoarelor) .
Nespulberat rămâne mereu un licăr tainic de nădejde că „marea trecere” va fi una imperfectă. Adică urmele trecerii poetului nu vor fi niciodată şterse definitiv, acestea asociindu-se constant cu amprentele îndumnezeitoare:”troiene vor creşte mereu/ Pe inima mea sfărâmată./ Prin ele-o mocni Dumnezeu./ Eu n-am să mai vin niciodată”(Refren psalmodic). Moartea este invariabil una christică: În templul meu interior/ E jarişte de veşnicie/ Şi-aştept să cad – să pot să zbor/ Şi dor de mine să nu-mi fie!” (Idem).
Şansa poetului de a-şi supravieţui prin opera care dă trup de hârtie şi cerneală credinţei este nelimitată, iar iubirea îl îmboldeşte să-i dea curs izbăvitor şi întru totul epifanic: „Să scriu cu păsări cerurile toate/ Şi să mă roage –apoi al tău suspin:«Scrie cu Domnul, iar de-i eşti departe,/Scrie cu îngeri, fiule, amin!»” (Înspre un nou răsărit) .Respectiv:” În orice zi mă nasc şi mor întruna/ Şi iar mă nasc şi mor şi mă-mplinesc/ Condiţia neantului continuu/ Pe care-l birui şi te preaslăvesc!” (Psalmul zilei a şaptea).
Pentru Traian Vasilcău poezia rimează cu exorcizarea tuturor rănilor pe care omul modern le capătă în lupta încrâncenată cu invincibilul Timp.
Volumul Când s-au fost spus Îngerii excelează prin unitate şi densitate tematică, prin acurateţe lexicală şi prozodică şi prin încrederea în virtuţile înveşnicitoare ale poeziei. Numele poetului din patria lui Grigore Vieru este unul menit să se impună consecvent şi cu temei în spiritualitatea românească şi, de ce nu, în cea europeană. Nu altceva sugerează postfaţa pertinentă, profundă şi inspirată a lui Eugen Dorcescu. Criticul timişorean plasează acest discurs, nuanţându-l convingător, între cel religios şi cel mistic.
Topic: Recenzii | Comments Off on Între discursul religios şi cel mistic
SFÂNTUL MĂRITUL PROOROC ILIE TESVITEANUL
de Olimpia Sava | 20 Iulie 2009
SFÂNTUL MĂRITUL PROOROC ILIE TESVITEANUL 20 IULIE
Sfântu-acesta se năştea
Când peste evrei domnea
Regele Ahab, din tată
Preot legii de-altădată,
În cetatea Tezve, care
E la mică depărtare
De Iordan. Au mai trecut
Până când a apărut
Fiul Domnului pe lume
Veacuri multe, opt anume.
Regele se însurase
Şi soţie îşi luase
O prinţesă-nchinătoare
Zeului Baal, pentru care
Pe Ahab îl tot presa,
El şi-mpărăţia sa,
Legea să şi-o părăsească,
Pe acesta să-l slujească.
Fermecat de-a lui soţie,
Regele-a-nceput să fie
Idolului Baal supus,
Chiar şi oamenii şi-a pus
Legea veche, strămoşească,
Pentru Baal s-o părăsească.
Toţi cei care nu voiau,
Multe rele suportau.
Legea veche să o ţie,
Protesta sfântul Ilie,
Arătând că nu e bine
Idolului să se-nchine,
Dar puţini îl ascultau.
Unii poate se temeau.
Personal s-a-nfăţişat
Regelui şi l-a certat,
Arătând că sărăcie
Peste ei avea să vie,
Ce trei ani şi jumătate
Va domni-n a lor cetate,
Ca pedeapsă că se-nchină
Unei legi de ei străină.
Şi, văzând sfântul Ilie
Câte rele pot să fie
De la diavolul cel rău
Pe întreg ţinutul său,
Cerurile a legat
Şi la Domnul s-a rugat
Să nu dea un strop de rouă,
Niciodată să nu plouă,
Dacă el nu îi va spune,
Pentru asta, rugăciune.
Dumnezeu l-a ascultat,
Pic de ploaie n-a mai dat,
Iar pământul s-a uscat,
Chiar şi apele-au secat.
Plantele toate-au pierit,
Animalele-au murit,
Peste tot urmând să fie
Doar pustiu şi sărăcie.
Fără hrană au rămas
Oamenii şi fără glas,
Că nu mai aveau putere
Nici iertare de a cere.
Chiar şi bunul Dumnezeu
S-a gândit că e prea greu
Oamenii să mai reziste
În aşa condiţii triste,
Că pedeapsa e prea mare
Şi-ar fi bună o schimbare;
Pe nedrept, au pedepsit
Şi pe mulţi ce n-au greşit.
L-a chemat la El atunci
Pe Ilie, pentru prunci,
Care doar ce s-au născut
Şi vreun rău nu au făcut,
Cum dreptate nu-şi pot face,
Pentru păsări, dobitoace,
Fără hrană să nu piară,
Ploaie pe pământ să ceară.
Sfântul, neînduplecat,
Domnului nu s-a rugat.
De aceea, a decis
Dumnezeu de l-a trimis
În ţinuturi fără apă,
Singur astfel să priceapă
Că e foarte necesar
Cerul să deschidă iar.
A văzut în drum curând,
Mici surcele adunând,
O femeie, ce avea
Şi un prunc pe lângă ea.
Cum era şi văduvioară,
Viaţa nu-i era uşoară.
Sfântul, foarte însetat,
I-a cerut, cam ruşinat,
Nişte apă de băut,
Dar femeia n-a avut.
Încă i-a şi reproşat
Că el cerul a legat
Şi-a rămas nepăsător
La necazul tuturor,
Că doar el e vinovat
De pământul s-a uscat,
Şi că oamenii, pe rând
Vor muri cât de curând.
Totuşi, a dorit să-i dea
Toată apa ce-o avea.
Sfântul pâine mai dorea,
Însă văduva, nici ea,
Pic de pâine nu mâncase.
Lemnişoare adunase,
O azimă vrând să facă,
Pentru copilaş s-o coacă,
S-o mănânce repejor.
Rămăsese-ntr-un ulcior
Untdelemn, un picuţel,
Îl păstrase pentru el.
Mai avea, foarte puţină,
Doar o mână, de făină.
Toate-acestea ascultând,
Proorocu-avea de gând
Repede să se întoarcă,
Rugăciuni la Domn să facă
Şi din bolta ferecată
Ploile să curgă-ndată.
Până-atunci, el a făcut
O minune, de-a umplut
Vadra-ndată cu făină
Şi-a promis să fie plină
Tot mereu, iar în urcior
Apărut-a repejor
Untdelemn, cât a-ncăput
Până când el s-a umplut.
De la văduva de treabă
O azimă-a vrut în grabă.
Dup-aceea poate face
Câte va dori, în pace,
Pentru ea şi pentru fiu,
Şi acum şi mai târziu.
Însă Domnul a dorit
Fecioraşul de-a murit.
Văduva l-a acuzat
Că doar el a provocat
O durere-aşa de mare.
Nu îi trebuia mâncare
Ci doar fiul său iubit
Ea dorea să fi trăit.
De făină, untdelemn,
Se lipsea acum solemn,
Şi spunea că ar fi vrut,
Când pe-acolo a trecut,
Ea să nu-l fi cunoscut,
Nici măcar să-l fi văzut.
Inima i se rupea
Sfântului când o vedea
Cât de tare suferea
Pentru fiul ce pierdea.
Sfântul prooroc, mâhnit,
Tot în rugi s-a sârguit,
Şi pe Domnul L-a rugat
Să-nvieze pe băiat.
Dumnezeu i-a dat răspuns:
-Ţie-ţi este de ajuns
Doar a văduvii durere,
Însă de la mine cere
Toată lumea ajutor
Şi nu pot să le dau lor
Ploaia cea mult aşteptată,
Că e bolta ferecată.
S-a rugat atunci Ilie
Norii dezlegaţi să fie,
Dar să-i facă bucurie,
Fiul văduvei să-nvie.
Văduva s-a bucurat
Şi pe sfânt l-a lăudat,
Iar acesta a plecat
Veste lui Ahib de-a dat,
C-o să cadă pe pământ
Ploaie de la Domnul sfânt.
Totul s-a cutremurat
Şi din flăcări s-a format
Un vârtej. În car de foc
S-a-nălţat sfântul prooroc
Sus, la Domn, făcând astfel
Oamenii să creadă-n El.
Topic: Poezii | Comments Off on SFÂNTUL MĂRITUL PROOROC ILIE TESVITEANUL
« AnteriorulUrmătorul »
