„Grădina mea de flori”
de Camelia Ciobotaru | 17 Iulie 2009
Ce poţi să spui florilor
din grădina ta de flori!?…
Nu poţi să le vorbeşti
despre plăntuţele firave de ieri
sau despre viitoarele inflorescenţe
care vor schimba lumea!
Ele au fost, sunt şi vor fi
FLORI!!!
Poţi doar să le învălui în iubire
şi să le mulţumeşti pentru că au hotărât
să răsară în grădina ta de flori…
Poţi să te bucuri de boabele de rouă,
păstrate în palmele frunzelor,
pentru tine…
Poţi afla de la ele
că ploile sunt timise special
pentru înălţare…
Altfel vei întâmpina atunci
chiar şi răvăşitoarele… furtuni!
Ele te-au învăţat cum să râzi soarelui
şi să împleteşti, din pacea de după ploaie,
curcubeie…
Poţi învăţa să accepţi spinii
ca pe o condiţie esenţială
a existenţei parfumului…
Poţi învăţa că şi cea mai mică dintre toate
poate fi umbră şi pavăză
pentru o altă făptură a lui Dumnezeu…
Poţi învăţa să dăruieşti necondiţionat,
aşa cum ele îşi împart nectarul…
Poţi învăţa de la ele iubirea!
Se vor scutura poate întrebătoare:
„Mă iubeşte! Nu mă iubeşte!
Mă iubeşte! Nu mă iubeşte!…”
dăruindu-ţi fără regret, ultima petală,
într-un singur ecou: „Mă iubeşte!”…
Poţi învăţa că iarna este doar o scurtă respiraţie,
un oftat, din preaplin de iubire…
Dar că vor renaşte,
primăvară după primăvară,
generaţie după generaţie,
învăţând şi învăţându-te
lecţia jertfirii de sine…
Ce poţi să spui florilor
din grădina ta de flori!?…
Poţi doar să le învălui în iubire
şi să le mulţumeşti pentru că au hotărât
să răsară în grădina de flori a sufletului tău…
Camelia Ciobotaru – 1 iunie 2009
Topic: Poezii | Comments Off on „Grădina mea de flori”
VIAŢA NE ESTE DATĂ SĂ-NVĂŢĂM!
de Dumitru Buhai | 16 Iulie 2009
Motto:
„Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi
întoarce în sânul pământului. Domnul a dat şi Domnuil a luat.
Binecuvântat fie Numele Domnului!”(Iov 1/21).
Viaţa aceasta ne este dată să-nvăţăm…
Ea ne este făcută cadou nu ca s-o explicăm,
Ci ca să ne bucurăm de tot ce este frumos;
Şi în ea, cât putem, fericiţi să ne bucurăm,
Iar la vremea lansării să fim luaţi de Cristos.
Este nevoie mereu în credinţă frumos să trăim,
Ca la chemarea finală să fim pregătiţi de plecare,
Cu sufletul înflorit în bucuria divină că Acasă sosim,
După câţiva ani în cortul de lut cu chirie prea mare!
M-am urcat în arborele gândurilor mele, ca să mă uit pe ferestrele sufletului, sperând să mă bucur de fericirea din ochii oamenilor pe care-i privesc… Am văzut, însă, în jurul meu, multă durere pe feţele invalizilor din cărucioarele ce le purtau nefericirea, pe obrazii livizi ai bolnavilor, în ochii trişti ai bătrânilor singuri şi neputincioşi, pe chipurile copilaşilor ţintuiţi de pătuţurile durerii, în lacrimile din ochii semenilor mei…
Într-o zi, am primit un telefon. Am ridicat receptorul. Era fiica unui prieten. Dorea să-l vizitez şi să mă rog pentru tatăl ei, internat la spital.
Am intrat în camera unde se afla în comă Salvatore. Mă uitam la chipul lui ce părea de ceară. Nu-mi venea să cred că este cel pe care-l ştiam plin de viaţă. Boala şi suferinţa l-a ţintuit la pat şi i-a zăvorât vocea; şi cântecul a încetat, iar zâmbetul a dispărut. Aveam în faţă o fiinţă ce pleca în lumea tăcerii…
Pentru un momet, mi-a străfulgerat în minte chipul cântăreţului Salvatore şi parcă-i distingeam vocea de tenor ce încânta audienţa din sala plină de la teatrul „Constantin Tănase”, din Bucureşti, inspirând bucurie şi dor de viaţă prin melodiile aplaudate. În momentele acestea, aveam în faţa mea un om înfrânt de durerile bolii. Era în comă de câteva zile. Nu se mai auzea nici un sunet spus de gura lui, iar ochii şi-i ţinea mai tot timpul închişi. M-am rugat pentru el cu căldura sufletului meu. A deschis ochii şi am zărit lacrimile ce începuseră să-i curgă pe obraz. Mi-a strâns mâna uşor, când l-am întrebat dacă se încrede în Dumnezeu.
Fiind în vizita pomenită mai sus, am avut îndemnul să merg şi prin alte camere în care durerea, prin boli, lovise şi pe alţi semeni de ai mei. Am ajuns într-un salon în care zăcea o fetiţă de vreo cinci anişori. Părea un îngeraş care dormea, după ce i se făcuseră injecţii pentru ameliorarea durerii. Pe pereţii salonului erau zeci de carduri de încurajare şi rugăciuni pentru această fetiţă nevinovată. Cardurile erau scrise de mânuţele colegilor şi colegelor de la grădiniţă, de rude sau de mebrii sinagogii de care aparţinea familia fetiţei. Mama şi tatăl fetiţei erau în salon. Vedeam pe feţele lor durerea. I-am întrebat dacă pot să mă rog pentru copilaşul lor. Au fost bucuroşi să-mi audă rugăciunea, în timp ce fetiţa dormea liniştită de morfina care-i potolise durerea produsă de cancerul ce invadase trupuşorul ei firav de copilaş nevinovat. Am mai privit chipul drăgălaş al copilei, i-am admirat părul blond cârlionţat, dar m-a lovit tristeţea când m-am uitat mai atent la chipul ei palid. Mă gândeam: Doamne, de ce atâta durere şi într-un copilaş?!
Mi s-a înfiorat sufletul şi mi-am lăsat gândul să-mi zboare la sărmanul Iov, în drama căruia este pictată – în culorile cele mai reale – suferinţa şi drama sufletului din carapacea cortului de lut, lovit de boală şi nefericire. M-am înfiorat în sufletul meu. când mă gândeam că oricine, în orice moment al vieţii, poate să ajungă în situaţia celor pomeniţi mai sus…
În viaţa mea, m-am întrebat adesea: De ce există suferinţa? Dar n-am găsit răspunsul potrivit. Am constatat că pentru toată lumea care suferă – şi cine nu are parte în viaţă şi de suferinţă? – durerea este în acelaşi timp o realitate, o problemă gravă şi o taină. Aş putea spune că suferinţa este o realitate pe care avem dreptul să o evităm, dacă putem; şi o problemă pe care suntem îndreptăţiţi să o rezolvăm, dacă ne stă în putinţă, dar trebuie să ne plecăm în faţa tainei ei, folosind suferinţa care ne este dată, pentru progresul nostru spiritual.
Să aibă dreptate neprihănitul Iov când spune: „Nenorocirea nu răsare din ţărână şi suferinţa nu încolţeşte din pământ. Omul se naşte, ca să sufere , după cum scânteia se naşte, ca să zboare.”?
Subliniez, în primul rând, că Iov nu este o ficţiune. A existat în realitate acest om, care a trăit, cu peste 3.500 de ani în urmă, o dramă reală: o viaţă surpinsă de durerea venită printr-o boală necruţătoare – se pare să fie vorba de lepră – şi prin tragedia morţii celor şapte fii şi a celor trei fiice, precum şi pierderea imensei lui bogăţii.
Din biografia reală a lui „Iov”(Ebr. Iyov=„Nesigurul”) oricine poate invata cum sa raspunda la examenul credintei.
„Iov a răspuns Domnului şi a zis: Ştiu că Tu poţi totul; şi că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale… Da, am vorbit, fără să înţeleg de minuni, care sunt mai presus de mine şi pe care nu le pricep… Urechea mea auzise de Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea, mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă”.
Prin citirea celor 42 de acte din drama „Iov”, pătrundem în miracolul înţelegerii lecţiei credinţei şi biruinţei, într-o carte îmbibată în suferinţa de nesuportat, dar transformată şi parfumată de credinţa curată, neclintită şi sfântă în Dumnezeu, a cărui dragoste inspiră, schimbă şi fericeşte nu doar pe Iov: pătimitorul şi izbăvitul, ci şi pe oricine se ancorează în credinţă şi îşi lasă sufletul să fie invadat de dragostea divină, ducându-şi viaţa-n Lumină.
La acest om al durerii m-a dus gândul când am meditat la misterul suferinţelor ce le întâlnesc la tot pasul şi am început să le înţeleg mai bine acum, când simt vântul rece al lor şi în cortul meu de lut…
Biografia biblică a lui Iov este o lecţie a lucrării suferinţei pentru a înţelege că şcoala vieţii are ca scop ajungerea la comuniunea cu Dumnezeu, la înţelegerea misterului iubirii.
De fapt, drama lui Iov este amară şi insuportabilă pentru că el se consideră un om „drept”, căci a trăit o viaţă morală şi religioasă respectând cu stricteţe toate cerinţele legilor şi nu poate accepta şcoala dură a durerii. Mai mult, el nu poate să creadă că suferinţa sa ar putea veni de la Dumnezeu sau că Dumnezeu ar putea să-l părăsească pe cel „drept”.
Lecţia lui Iov este de un dramatism extrem şi ne este prezentată cu mijloace poetice ce ne cutremură şi ne emoţionează, ne pune să gândim, să medităm şi să ne reghidăm viaţa şi priorităţile, căci pentru sufletele noastre se dă o luptă în lumea spirituală. „Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dar şi-ar pierde sufletul?” Dacă nici suferinţa nu-ţi readuce credinţa, ce altceva ar putea să-ţi redea eliberarea şi sfinţirea sufletului tău?”
Iov reprezintă omul universal, adică mă reprezintă şi pe mine, şi pe tine, cititorule. În sufletele fiecăruia din noi, se duce lupta dintre lumină şi întuneric, adică dintre bine şi rău, între ură şi iubire, între „firea” noastră şi spiritul nostru. Curios, dar adevărat: acelaşi bărbat sau femeie, tânăr sau tânără, copil sau copilă poate fi bun sau rău. Până şi etimologia cuvintelor „iubire = ebr. Ahabah” şi „ură= ebr. Eybah” fac parte din aceeaşi familie etimologică. Acest adevăr mă duce la gândul că şi suferinţa nu este decât eşecul iubirii, ca răspuns al omului la dragostea lui Dumnezeu. Doar dragostea are puterea să-l facă pe om să primească suferinţa cu seninătatea cristică şi să se simtă având “aripi de porumbel”, căci testarea credinţei o-ngăduie Dumnezeu, ca sufletul să fie mai pregătit de zborul spre Cer.
În suferinţă, Iov şi-a regăsit sufletul, înfrumuseţându-l cu fidelitatea absolută faţă de Dumnezeu. Îov capitulează total, când înţelege dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu: „ Iată, eu sunt prea mic; ce să-ţi răspund? Îmi pun mâna la gură. Am vorbit odată şi nu voi mai răspunde; de două ori şi nu voi mai adăuga nimic”. „Ştiu că Tu poţi totul şi că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale…
Iov trece examenul credinţei cu bucuria intrării în misterul iubirii, prin integrarea sa în orizontul comuniunii sale cu Dumnezeu. De aici, trag concluzia că drama suferinţelor lui Iov se încheie în lumina optimistă a înţelegerii că este „ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu”. Iov a ieşit din cuptorul încercărilor „ca aurul”.
Înţelegerea examenului greu al suferinţelor sale şi credinţa neclintită în Dumnezeu îl face pe Iov să reprezinte profetic suferinţele Mântuitorului Isus Cristos, precum şi bucuria din dimineaţa Învierii, pe care poetul şi-o exprimă direct, prin cuvintele alese din poezia sufletului său renăscut la optimismul bucuriei mântuirii: „Oh! aş vrea ca vorbele mele să fie săpate cu un priboi de fier şi cu plumb în stâncă pe vecie… Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea; şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor. Ochii mei Îl vor vedea; şi nu ai altuia. Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înlăuntrul meu!”
De ce suferă omul drept? De ce are parte de durere un copilaş nevinovat? De ce sunt pe lume orfani? De ce săracii plâng şi cei bogaţi se huzuresc în păcatele trufiei şi lăcomiei? De ce sunt atâtea boli şi atâta suferinţă în lumea noastră?… De ce aşa o ştie El: Dumnezeu, care lasă să cadă ploaie binefăcătoare peste cel bun, dar şi peste cel rău, căci ne iubeşte sufletul şi aşteaptă să ne reîntoarcem Acasă, credincioşi şi transformaţi în „oamenii după inima Lui ”.
Suferinţa umană este un mister, iar întrebarea lui Iov: „De ce suferă nevinovatul?” rămâne aninată în cuvintele ce nu mai pot exprima trăirile, nici suferinţele; şi nici chiar bucuriile.
Rostul omului pe pământ şi trecerea prin timpul nostru relativ, ocupând o liniuţă de unire: între leagăn şi mormânt este învăţat experimentând sănătatea şi suferinţa, înfrângerea şi biruinţa, ca să înţelegem mai bine sensul vieţii noastre pe acest pământ.
Iov a trăit şi a învăţat că „omul născut din femeie are viaţa scurtă, dar plină de necazuri. Se naşte şi este tăiat ca o floare, fuge şi piere ca o umbră…
Suferinţa este un examen, într-o şcoală de o viaţă, şi o metodă „pedagogică divină” în mâna lui Dumnezeu. Eu cred că, prin suferinţă, Dumnezeu ne şlefuieşte pentru a ne pune într-o stare mai bună, mai aproape de inima Lui. Suferinţa trebuie s-o înţelegem ca o metodă specială de purificare a sufletului nostru.
Ca şi Iov, cititorule, când treci prin încercarile focului durerilor, cu examenul suferinţelor de tot felul, nu-ţi pierde credinţa, fără de care nu poţi avea biruinţa şi nici nu poţi să fii un luptător al Luminii. Nu uita: Dumnezeu îngăduie suferinţa, ca să-ţi întărească credinţa şi să-ţi formeze caracterul de creştin, pentru a avea parte de Cerul Divin!
TU EŞTI ÎN ŞCOALA LUI ISUS…
Tu eşti în Şcoala Sfânt-a lui Isus;
Şi tot ce spui, prin grai sau scris,
Să-nalţe inimi tot mereu mai Sus,
Spre locul dorit din Sfântul Paradis!
Tot omul se naşte pe lume,
Lipsit de putere: un sărman,
Fiind atras cu dor de o culme,
Dar singur, el se zbate în van.
Cristos este culmea dorită
De sufletul tău şi de-al meu;
El Însuşi ne poartă spre ţintă
Şi nici un urcuş cu El nu e greu!
Nu uita niciodtă că ai cu cine urca,
Pe muntele fericirii eterne, unde e Tata!
Lasă credinţa să fie lopata ce sapă în inima ta
Bucuria de Rai că n-ai obosit mereu a lucra!…
E-mail: ProfBuhaiD@aol.com
Topic: Meditaţii | Comments Off on VIAŢA NE ESTE DATĂ SĂ-NVĂŢĂM!
Aş vrea
de Jianu Liviu-Florian | 15 Iulie 2009
Aş vrea să fiu din nou copil,
Cel mai iubit copil, cât scama,
Adus pe lume, în april,
De cea mai mult iubită, mama –
Aş vrea lăstari de liliac,
Cu floarea lor, şi verdea frunză,
Pe gămălia mea de ac,
În umbra lor, să o ascunză –
Aş vrea să gust din gardul ud,
Şi din pământul după ploaie,
Să îmi întind spre cerul crud
Copilăria mea bălaie –
Aş vrea să n-am nici timp, nici frâu,
Ci numai braţele bunicii,
Să-mi dea din sângele-i, pârâu –
Curaj să-mi spăl custura fricii –
Aş vrea să nu mai cresc deloc,
Şi nici familia mea, să crească –
Să-mi văd mereu, de-acelaşi joc,
Şi ei, de joaca pământească –
Aş vrea… şi iată, sunt copil,
Cel mai iubit copil, şi ei
Pământ, şi cer, mă ţin, tiptil,
Să ne jucăm de-a flori de tei…
17 iunie 2009
Topic: Poezii | Comments Off on Aş vrea
SACERDOT ÎN CUVÂNT, ÎN SLUJIRE ŞI-N INIMĂ
de Cezarina Adamescu | 14 Iulie 2009
RADU BOTIŞ, „…Ca tămâia înaintea Ta”, Editura Ariadna, Baia Mare, 2002
Dacă n-ar fi fost preot, autorul cărţii de faţă ar fi fost sacerdot în cuvânt, oficiind la altarele celeste fără tihnă liturghii de sunete. Dragostea pentru Dumnezeu nu cunoaşte răgaz, pentru că şi El ne iubeşte cu asupră de măsură, fără odihnă şi fără limite.
Şi altfel, cum i-ar putea mulţumi cineva, pentru Sângele tot, scurs din dragoste nemărginită?
Radu Botiş a ales acest fel de a-şi revărsa gratitudinea, smerenia condiţiei de creatură în faţa Creatorului a toate.
Şi astfel, nu conteneşte a-I aduce prinos din cuvintele smulse parcă din inimă. Să nu căutăm, cârcotaşi, pete în soare, că nu sunt. Cu orice fel de dioptrii ne-am uita. Poezia sacră trebuie însă citită cu dioptrii sufleteşti, foarte rare.
Lumina înghite orice urmă de pată, rămâne un alb-infinit, un alb de ivoriu, un alb absolut scufundat în alb absolut, strălucitor şi cald, care te învăluie blând în mantaua de raze. Te vindecă de orice prihană, de orice pricină. Îţi alină durerea. Te întemeiază pe trei mari virtuţi: Credinţa, Nădejdea, Iubirea.
Şi astfel, curat ca-n ziua Botezului, aştepţi mir-ungerea.
Poezia lui Radu Botiş este o asemenea mir-ungere, cu uleiul cel sfânt, cu care vom fi atinşi pe mâini, picioare şi frunte, la ungerea de pe urmă, cu efectul unui sacrament care te apără, te întăreşte, te îndeamnă să-ţi asumi Crezul creştin.
E bănuţul nostru de vamă. E VIATICUL, merinde pentru drumul cel lung şi anevoios de la hotarele vieţii cu viaţa cealaltă, la Întâlnirea cu Acela pe care L-am slujit şi ai cărui suntem încă dinainte de naştere.
În acest mileniu smintit, cu valorile toate răsturnate şi profanate în mod inadmisibil, se pare că nimic nu-L înduplecă pe Dumnezeu mai mult decât tămâia rugăciunii, care se înalţă fuior către cer, aşa cum spune psalmistul.
Tămâia faptelor bune poate străpunge tăriile.
Părintele Radu Botiş a ales să ardă tămâia cuvântului şi mireasma acestuia a ajuns până la noi, într-o carte. Parcă simţim adiere de bună mireasmă.
Ori în cântece sacre, pe suport electronic. El poartă faima „Vocilor Maramureşene” aici şi pretutindeni în lume. Cântecele sale se aud, se văd, se simt, te tulbură. Ecouri din Grădina cerească. Şi nu e de mirare, fiindcă sunt cântate de îngeri, pe versuri smulse din inimă.
În mijlocul vacarmului existenţial, al tulburării generale, „Vocile maramureşene” sunt strigătul de glorie şi biruinţă, strigătele de implorare către Dumnezeu, sunt Glasul Comun care cheamă la credinţă. Aceste „Voci” păstorite de părintele Radu Botiş – îşi fac loc în inimi. Părintele şi-a pus în aceste proiecte întreaga fiinţă şi, împreună cu toată familia s-a angajat să-L slujească pe Dumnezeu, fără contenire, fiecare după putere.
E Crezul său creştin, e crezul artistic, mărturisirea de credinţă poetică, crezul păzit, articol cu articol, ca pe Simbolul Apostolilor şi ca Legile scrise „cu degetul lui Dumnezeu.”
Ele sunt „Glasul Comun” al Bisericii şi „Slova creştină” în care ne găsim desfătarea.
„Undeva însă glasul reînvie,
Psalmii de slavă cer săvârşind
Opera Mare – timp de iubire
Cât mai e harul revigorând.
Să mai renaştem; în decădere
Nu mai există nobil simbol;
Ca pentru viaţă-întru Înviere
Umple din El ce-n tine ai gol.
(Glasul Bisericii)
A şti să înalţi cântecul precum o troiţă a răbdării, din fărâme de cuvinte, o troiţă străjuind semeţ înălţimile şi atingând cu creştetul cerul înalt, cu braţele cuprinzând munţii bătrâni, săpând cu unghiile la rădăcină, în catedrala plină de foşnitoare vitralii, a pădurii… Cuvinte precum bănuţii de rouă în iarbă. Monade?… Steluţe de apă tremurătoare?
Dar unde să găseşti un bob de răşină curată, să-l arzi în tării, din căţuia cu miros înflorit, amintind chihlimbarul?
E linişte în Univers. Dorm până şi îngerii, când poetul aşterne cuvinte…
Stelele stau în genunchi aşteptând cu respiraţia întretăiată, aurora, obnubilată de luna fluorescentă.
E timpul ca ruga să se înalţe „…ca tămâia înaintea Ta”.
Un gest înălţător, prinos de roadă… Poverile lumeşti sunt azvârlite peste umăr, potcoave în vânt şi se sparg de vitraliile pădurii.
Noul început ne aşteaptă cu ochii întredeschişi, cu braţele desfăcute. Deşi veghea n-a contenit.
Să ne bucurăm împreună, nu ne ajung lacrimile. Şi nici cuvintele.
Doar cuminecătura satură şi îndestulează. Doar apă vie de vei sorbi, n-o să mai însetezi niciodată. Samaritean la fântâna lui Iacob, poţi să-ţi oglindeşti faţa în linul lichid, să-ţi contempli fiinţa. Sau locul de unde vii. Ori chipurile din preajmă.
Doar vinul de jertfă potoleşte lăuntrica arşiţă.
Doar fumul tămâii se înalţă deasupra păcatelor.
Tăcerea mai poate fi de ajuns?
Chivernisind Lumina de sine, ajungi să te bucuri. Pentru tine şi pentru alţii…
Să fii opaiţ, muc de lumânare, să arzi smerit, consumându-te, până la sfârşit, dar să fii Lumină. Lumina lumii, sarea pământului.
Nu-i lesne scrisul sub pavăza crucii.
În tine se cască un gol care ia formă de DUMNEZEU.
Dumnezeu umple până la refuz orice gol, netezeşte văile, hăul, până şi abisul păcatului.
Ce pace înaltă dinainte-ţi, atunci se deschide!
E bine să clădeşti pe temelia cea sfântă! Bob cu bob de nisip, construcţia creşte, udată cu sarea din lacrimi, sudoare şi abur siniliu de pădure…
O, da, imensitatea trebuie cucerită! Pas cu pas, călăuzit de o voinţă fără de seamăn, ca un urcuş spre Sfânta Glorie a Învierii şi-a Înălţării pe treptele nemuririi.
„Curată-ţi fie viaţa, curată şi senină,
Adeseori trecută prin încercări, iscoade;
Căci trebuie, ca pomul, şi noi s-aducem roade
Belşug de fapte bune, mereu să fim lumină”
(Lumina Cărţii Sfinte străluce peste vreme) – spune autorul acestei lucrări de har, oferită prinos sufletelor pioase.
Prilejuri de meditaţie, de reflecţie sacră, despre adevărurile esenţiale, necesare omului, adăugate celor trei linii de foc, simbolizând virtuţile creştineşti, ori, celor patru virtuţi cardinale.
Ruga învinge orice temere, orice prilej de aproape, până şi urma de vină închipuită, ori săvârşită cu gândul, cuvântul, cu fapta şi omisiunea.
„O teamă ne cuprinde apusul meditând,
O teamă fără margini, şi totuşi o scăpare;
Atunci o rugă a noastră spre ceruri înălţând
Ne-aduce consolare în viaţa viitoare.//
Şi străbătând cărarea legendelor prea vechi
Simţim o uşurare, o clipă mai fecundă,
Trăind în aşteptarea odihnelor cereşti
Cu bucuria-n suflet ce-n chip plăcut inundă.”
(Motiv de meditaţie I)
Să nu ne pierdem cu firea, o speranţă există: „A rămas pentru omenire/ Gândul bun spre a nemuri/ Crezul sfânt în mântuire.” (Lumea întreagă Te cinsteşte).
Crezul creştinului este munca şi răsplata viitoare. Speranţa se află la sfârşitul vieţii. Adevăruri eterne, rostite simplu, nu declamativ, nu imperativ, dar ferm, se regăsesc în poemele creştine ale părintelui Radu Botiş.
Ele se referă la viaţa aceasta şi, mai ales, la cea viitoare, la mântuire. Atâta vreme cât mai suntem „încă neghina care se ascundea prin grâne” şi nu conştientizăm că trebuie construim veşnicia încă de pe acum, drumul nostru se îndreaptă spre poarta cea largă. Poarta îngustă e hărăzită doar câtorva care vor avea tăria şi smerenia de a lupta până la sfârşit:
„Suntem săraci în fapte şi atâta de lumeşti,
Un gând nu ne încearcă să medităm jertfirea.
………………………………………………..
Îisus îţi cere astăzi în ochi să îl priveşti
Şi darul este mare, e însăşi mântuirea.
(Motiv de meditaţie II)
Ni se cere mult dar şi răsplata va fi pe măsură. Şi, dimpotrivă, când mult ţi se dă, mult ţi se va cere în schimb. Face parte din Legea de aur a creştinismului.
Versurile serafice ale Părintelui Radu Botiş, mult folositoare pentru orice suflet creştin sunt, aşa cum am amintit, o adiere de bună mireasmă venită din Grădina de unde am purces încă de la începutul lumii şi acolo unde ne vom întoarce, dacă vom fi găsiţi vrednici.
Sfintele chemări la meditaţie, la rugăciune, la smerenie, la pietate şi la exercitarea credinţei, transpuse liric în cartea părintelui Radu Botiş au un ecou susurând discret în inimă şi pot, de ce nu, trezi conştiinţe, schimba atitudini, modifica traiecte de viaţă.
Este, ceea ce, de fapt, îşi propune poezia religioasă de faţă, prin glasul vibrând în sonorităţi calde, al părintelui-autor care ne-a oferit un bun prilej de tihnă şi desfătare sufletească.
Galaţi, 3 iulie 2009
Topic: Recenzii | Comments Off on SACERDOT ÎN CUVÂNT, ÎN SLUJIRE ŞI-N INIMĂ
« AnteriorulUrmătorul »
