CONTROVERSE CRISTOLOGICE
de Constantin Miu | 25 Februarie 2011
In Biblie nu exista nicio relatare despre viaţa lui Iisus, între 12 si 30 de ani. Acest interval, l-am denumit în alt studiu perioada blancă a vieţii lui Iisus, deoarece nu avem informaţii despre adolescenţa celui care avea să devină Mântuitorul lumii, ca şi despre formaţia Sa spirituală. În câteva capitole din Evangheliile după Matei si după Luca sunt prezentate succint evenimentele semnificative din viata lui Iisus: aceste naraţiuni din copilărie prezintă genealogia lui Iisus, o serie de evenimente, precum Buna Vestire, venirea magilor din răsărit, spre a se închina celui ales, fuga în Egipt unde familia a rămas până la moartea lui Irod, şi întoarcerea la Nazaret, arătarea în templul din Ierusalim. După aceste evenimente, viaţa lui Iisus este învăluită în mister, până la începutul misiunii Sale.
In anul 1894, Nicolas Notovitci, doctor şi jurnalist rus a publicat o carte intitulată Viaţa necunoscută a lui Iisus Hristos (ediţia în limba română a apărut în 2011, la Editura Solaris print, Bucureşti). El a scris această carte în urma unei călătorii în Afganistan-ul de azi, în India şi Tibet. Ajungând la mănăstirea Himis, în Ladak, în munţii Himalaya, Marele Lama i-a arătat doua volume vechi, legate în piele, în care se relata despre viaţa lui Issa, cum era cunoscut pe acele meleaguri Iisus. Documentele aduse din India în Nepal şi apoi în Tibet au fost scrise, în original, în limba pali, limba religioasă a budiştilor. Copiile de la Himis fuseseră traduse în tibetană.
Biografia lui Issa era alcătuită din 244 de versete, în 14 capitole.
Prima noutate pe care o găsim în cartea lui Nicolas Novtovici se referă la Moise – în manuscrisele tibetane având numele de Mossa. În Exodul Vechiului Testament (cap. 2), aflăm că Moise născut de o sclavă evreică, a fost găsit pe apa Nilului de fiica faraonului, după ce mama naturală îl abandonase (Exodul, 2:1-10). În manuscrisul de la mănăstirea Himis, Moise este fiul faraonului: „Acest faraon avea doi fii, cel mic purtând numele de Mossa, israeliţii l-au învăţat felurite ştiinţe.” (Nicolas Notovici, Viaţa necunoscută a lui Iisus Christos, ediţia citată, p.83).
Pe lângă evenimentele deja cunoscute din Evanghelii cu privire la viaţa lui Iisus, cartea aduce în plus relatări cu privire la anii despre care Evangheliile nu pomenesc nimic. Astfel, se arată cum în cel de-al treisprezecelea an al lui Issa, primul din anii săi „pierduţi”, era vremea când un israelit ar trebui să se căsătorească. Potrivit manuscrisului pe care l-a publicat Notovici, el a părăsit în taină casa tatălui sau, a plecat din Ierusalim şi a călătorit spre răsărit cu o caravană de negustori, pentru a se perfecţiona în Cuvântul Divin şi spre a studia legile marelui Budha (cf. N. Notovici, Viaţa Sfântului Issa…, IV: 10-13, în ed. cit., p. 89). Issa avea 14 ani atunci când a trecut prin Sind, o regiune situată în sud-estul Pakistan-ului de astăzi, în valea inferioară a fluviului Ind, şi s-a stabilit printre arieni. Faima acestuia s-a răspândit „în nordul regiunii Sindh” (cf. ed. cit., p. 90), şi el a fost rugat de către jainişti („cei care se închinau zeului Djaïne” – p. 90 – n. n.) să stea cu ei. Ajuns la Juggernaut (în provincia Orsis – n. n.), a fost primit cu bucurie de către preoţii brahmani care l-au învăţat să citească şi să înţeleagă Vedele, să tămăduiască şi să exorcizeze. Issa a petrecut şase ani studiind şi învăţându-i şi pe alţii la Juggernaut, Rajagriha, Benares, şi alte oraşe sfinte, după care a fost implicat într-un conflict cu brahmanii şi kshatriya-şii, respectiv castele preoţilor şi războinicilor, prin faptul că a predat scrierile sfinte castelor inferioare, vaisya-şii (casta fermierilor şi a negustorilor) şi sudra-şi (casta muncitorilor şi a ţăranilor). Decât să se supună viziunilor limitate ale brahmanilor, Issa a preferat să predice împotriva lor: „Nu slujiţi idolii (…); nu ascultaţi învăţăturile Vedelor, în care adevărul este răstălmăcit…” (Viaţa Sfântului Issa…, V: 26, în ed. cit., p. 93). Cunoscând limba Pali, dreptul Issa a abordat studiul manuscriselor sacre ale Sutrelor, iar „Şase ani mai târziu, Issa, pe care Buda îl alesese să îi răspândească Cuvântul Sfânt, putea să explice perfect înţelesul manuscriselor sacre.” (Viaţa Sfântului Issa…, VI: 4, în ed. cit., p. 94). A părăsit apoi Himalaya şi a călătorit spre vest predicând, în drumul său, împotriva idolatriei („…lepădaţi-vă de idolii voştri şi nu săvârşiţi ritualuri care vă despart de Tatăl vostru […] nu idolii vor fi distruşi prin mânia Sa, ci aceia care i-au creat; inima le va fi mistuită de focul veşnic…” – Viaţa Sfântului Issa…, VI: 15; VII: 10, în ed. cit., p. 96, 97), întorcându-se în cele din urma în Palestina, la vârsta de 29 de ani. De aici încolo povestea este bine cunoscută, fiind aidoma cu cea relatată de evanghelişti: e vorba de pizmuirea lui Iisus, arestarea Sa, patimile îndurate, crucificarea şi Învierea Sa.
Găsim, de asemenea, îndemnul lui Issa ca oamenii să ducă o viaţă neprihănită: „Nu luaţi ce aparţine altora […] Nu înşelaţi pe nimeni, pentru a nu fi înşelaţi la rândul vostru, încercaţi să vă îndreptaţi înainte de ultima judecată […] Nu vă lăsaţi pradă depravării, deoarece este o încălcare a poruncilor dumnezeieşti. Veţi fi mântuiţi pentru totdeauna nu doar prin curăţirea voastră, ci şi prin îndrumarea altora…” (Viaţa Sfântului Issa…, VII: 15-18, în ed. cit., p. 98-99). Îndemnurile acestea amintesc de Predica lui Iisus de pe Munte, consemnată de Sfântul evanghelist Matei (cf. Sf. Evanghelie după Matei, 5: 21-48; 6: 1-34; 7: 1-11).
O altă noutate o constituie pledoaria lui Issa pentru femeie. Iată pasajele care formează un adevărat imn de slavă al femeii, în ipostaza soţiei sau a mamei, în ceea ce priveşte rolul şi locul acesteia în colectivitate. „Respectaţi femeia, deoarece ea este mama universului şi întreg adevărul creaţiei divine sălăşluiesc în ea.” […] ; „După Dumnezeu, gândurile voastre cele mai bune ar trebui să aparţină femeilor şi soţiilor; femeia fiind pentru voi templul sfânt în care veţi găsi cel mai uşor fericirea perfectă.” […] „Nu o supuneţi umilinţelor, fiindcă altfel vă veţi umili pe voi înşivă şi vă veţi pierde iubirea, faţă de care nimic nu există aici pe pământ.” „Protejaţi-vă soţia, pentru ca ea să vă poată proteja pe voi şi pe familia voastră: tot ce veţi face pentru mama voastră, soţia voastră, fie pentru o văduvă, ori pentru o altă femeie aflată la ananghie, veţi fi plăcut pentru Dumnezeu.” (Viaţa Sfântului Issa…, XII:10; 18, 20-21, în ed. cit., p.113, 114). Această pledoarie ar putea veni în sprijinul adepţilor „tezei” cărţii lui Dan Brown, Codul lui da Vinci, unde se acreditează ideea existenţei unei idile între Iisus şi Maria Magdalena, cei doi având chiar un urmaş – o fată, iar după mulţi ani mama şi fiica ar fi ajuns pe meleagurile din sudul Franţei. În Noul Testament, faţă de unele manuscrise apocrife de la Marea Moartă, unde se face apologia feminităţii, nu găsim asemenea pasaje. Iisus a avut discuţii cu multe femei, când era cu discipolii săi şi era chemat să ajute sau să vindece. Spre pildă, în Sf. Evanghelie după Matei, are o discuţie cu o femeie cananeană, a cărei fiică era posedată de către demoni, iar la rugămintea discipolilor, aceasta este ajutată de Mesia (cf. Matei, 15:28). Mai mult chiar, deşi femeia bolnavă de 12 ani se atinge de straiele lui Iisus, fără încuviinţarea acestuia, aceasta se vindecă, pentru că i-a fost credinţa puternică: „Iar El i-a zis: «Fiică, credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace şi fii sănătoasă de bola ta.» (Marcu, 5:34; Luca, 8: 48). În Sf. Evanghelie după Ioan, Iisus iartă femeia adulterină şi îi spune acesteia să nu mai păcătuiască (cf. Ioan, 8: 4-11).
În Prefaţa cărţii sale, Notovitci precizează că arhiepiscopul de Kiew, Monseniorul Platon „a considerat că descoperirea mea era de o mare importanţă, dar a încercat din răsputeri să mă deconsilieze în publicarea memoriilor, declarând că ar fi împotriva propriilor mele interese să fac acest lucru.” Un an mai târziu, autorul a prezentat manuscrisul unui cardinal apreciat de Sfântul Părinte de la Vatican, însă acesta l-a avertizat că publicarea unei astfel de cărţi îi va atrage numeroşi duşmani. Abilul cardinal i-a sugerat că în schimbul unei sume de bani consistente, ar trebui să renunţe la acest demers: „Dacă aveţi nevoie de bani, pot obţine o compensaţie pentru aceste notiţe, suficient cât să vă remunereze pentru pierderea de timp pentru cheltuieli.” (p. 9-10). Acelaşi refuz categoric l-a primit la Paris şi din partea cardinalului Rotelli: „Biserica (…) suferă profund din cauza acestui nou curent de idei ateiste, iar dumneavoastră nu aţi face decât să furnizaţi material nou calomniatorilor şi detractorilor doctrinei evanghelice.” (p. 10).
Ediţiile franceze ale acestei cărţi precizează că în anul 1925, conducând o expediţie în Asia Centrală, Nicolas Roerich, pictor rus, poet, arheolog, mistic şi filosof, a vizitat Himis-ul. El a publicat ulterior scrieri pe care le descoperise la mănăstire, iar traducerea sa era asemănătoare celei a lui Notovici. El a relatat de asemenea că a dat în călătoria lui de multe alte documente, atât scrise cât şi orale, legate de şederea lui Issa în Orient. În anul 1939, fără a avea vreo cunoştinţă despre legendele legate de Issa sau de cartea lui Notovici, unei talentate pianiste, cunoscută în acea vreme – Elisabeth Caspari – i s-au arătat trei cărţi de către bibliotecarul de la Himis, care i-a mărturisit: „Aceste cărţi spun că Iisus al vostru a fost aici”. Nu ştim dacă traducerea făcută de Nicolas Roerich s-a concretizat într-o carte tipărită sau a rămas în manuscris, după cum nici dacă, într-o variantă sau alta, ar putea fi într-o bibliotecă publică. De asemenea, nu se precizează dacă mărturia pianistei Elisabeth Caspari a fost consemnată în vreo publicaţie sau vreun alt document scris şi nici dacă ea există cu adevărat, fiind păstrată. Cu siguranţă, cele două aşa-zis mărturii despre descoperirea făcută de Nicolas Notovitci au menirea de a da credibilitate acesteia.
Mai mult, în ediţiile franceze, de care aminteam, se precizează că manuscrisele cu pricina ar fi dispărut de la mănăstirea Himis. Cine să fi avut interes să le facă dispărute? Desigur, suspiciunea planează asupra Vaticanului. Însă este deranjant pentru cei de acolo faptul – dacă e să luăm de bună descoperirea lui Notovici – că Iisus ar fi negat Vedele sau ar fi îndemnat la preţuirea femeii? Sau că Moise ar fi fost chiar fiul faraonului? În cazul lui Moise, acest amănunt biografic ar trebui să bucure pe Sfântul Părinte, pentru că în manuscrisul cu pricina, acest profet a îmbrăţişat credinţa israeliţilor: „…israeliţii au refuzat să-şi lepede Dumnezeullor, pentru a slăvi zeii făcuţi de mâini omeneşti, cei care erau zeii egiptenilor. Mossa credea în Dumnezeul lor indivizibil…” (Viaţa Sfântului Issa…,II: 9-10).
Ar trebui să ne amintim că şi în Coran (scris pe la 610,d. H., faţă de Evangheliile Noului Testament – Evanghelia după Marcu se estimează că ar fi fost scrisă între 65 – 75, adică la 35 – 45 ani de la data ipotetică a morţii lui Iisus; Evanghelia după Matei, (~80 e.n.) se consideră că a fost scrisă de către un evreu, care cunoştea foarte bine Vechiul Testament şi a vrut să lege profeţiile din cartea sfântă de faptele lui Iisus, iar Evanghelia după Luca, (~90 e.n.) se consideră că a fost scrisă de către un roman, care a vrut să propovăduiască doctrina lui Iisus maselor. Practic, această evanghelie a „pavat drumul” creştinismului pentru a fi acceptat în Imperiul Roman) sunt o sumedenie de pasaje care vorbesc despre persoana lui Iisus şi unele din faptele sale. În Traducerea sensurilor CORANULUI CEL SFÂNT în limba română (ediţia a V-a, Editura Islam, Bucureşti, 2006), am găsit mai multe fragmente, dintre care amintim pe cele considerate de noi revelatoare pentru demersul nostru analitic:
1. Iisus a fost trimis de Allah, întru Duhul Sfânt, spre a face cunoscută lumii voinţa lui Dumnezeu. (SURAT AL-BAQARA, 2 :87 ; SURAT AL-MA’IDA, 5 : 110-117).
2. Allah a permis naşterea miraculoasă a lui Ioan Botezătorul, pentru ca acesta să fie Înaintemergătorul lui Iisus. (SURAT AL’IMRAN, 3 : 33-41).
3. Allah încuviinţează ca Fecioara Maria să fie mama lui Iisus. (SURAT AL’IMRAN, 3 : 42-45 ; SURAT MARYAM, 19 : 12-22).
4. Iisus a fost fărăpăcat (SURAT AL’IMRAN, 3 : 46), a fost crucificat şi ridicat la cer de însuşi Allah. (SURAT AL’IMRAN, 3 :55).
5. Allah i-a permis lui Iisus să fie urmat de discipoli/ ucenici, spre a propovădui Evanghelia, iar celor cărora le urmează le-a hărăzit milostenia. (SURAT AL-HADID, 57 :27).
6. Allah îl vrea pe Iisus Lumina lumii, prin Evaghelia pe care o propovăduieşte acesteia. (SURAT AL-MA’IDA, 5 : 46).
7. Allah ăl învaţă pe Iisus Scriptura.( SURAT AL’IMRAN, 3 : 48).
8. Dintre minunile săvârşite de către Iisus, în SURAT AL-MA’IDA, 5 : 112-115, apare o referire clară la episodul hrănirii mulţimii (episod relatat şi în Evangheliile după Matei (15 : 33-38), Marcu (6 : 38-42), Ioan (6 : 2-12). Iată fragmentul din Coran : „O, Iisus, fiu al Marie, poate, oare, Domnul Tău să ne coboare o masă servită din cer? El le-a zis: « Fiţi cu frică de Allah, dacă sunteţi credincioşi! ». Ei au zis: « Voim să mâncăm din ea, ca să se liniştească inimile noastre şi casă ştim că tu ne-ai spus nouă numai adevărul şi să fim întru aceasta printre martori. » Atunci, a zis Iisus, fiul Mariei: « O, Allah, Stăpân al nostru !Coboară-ne nouă o masă servită, din cer, ca să ne fie nouă sărbătoare – pentru cel dintâi şi pentru cel din urmă dintre noi – şi semn de la Tine ! Şi blagosloveşte-ne pe noi cu cele de ospăţ, căci Tu eşti Cel mai bun dintre cei care hrănesc ! » Şi i-a răspuns Allah: « O voi coborî vouă, dar pe acela care nu va crede, nici după aceasta, îl voi osândi cu un chin cu care nu voi mai pedepsi pe nimeni din toate lumile. ».” (cf. Traducerea sensurilor CORANULUI CEL SFÂNT în limba română (ediţia a V-a, Editura Islam, Bucureşti, 2006), p. 68.
Nu împărtăşim opinia că Iisus ar fi un profet de mai micăimportanţă ca Mahomed. Respectăm însă pe cei care au îmbrăţişat credeinţa mahomedană, mai cu seamă căîn Coran se găsesc o sumedenie de referiri la sacralitatea lui Iisus. Am adus în discuţie aceste aspecte consemnate în Coran despre Iisus, spre a se înţelege că prezenţa Lui în scrierile diferitelor religii faţă de cea creştină (la mahomedani şi tibetani) este un aspect ce relevă importanţa acestui ultim Profet pentru omenire.
Nu împărtăşim „teza” lui Notovici cu privire la „recuperarea” adolescenţei lui Iisus, pentru motivul că e puţin credibil ca un copil de 12 ani să ajungă tocmai pe meleaguri indiene, iar apoi în Tibet, fie şi însoţind o caravană de negustori. Şi chiar dacă ar fi aşa, nu putem face vreo conexiune între ceea ce ştim despre doctrina sa din Biblie şi formaţia Sa spirituală de influenţă tibetană.
În perioada blancă din viaţa lui Iisus, s-a emis ipoteza că acesta şi-ar fi desăvârşit viaţa spirituală la „şcoala preoţilor” esenieni. Iată, mai întâi, câteva aspecte referitoare la condiţiile geografice ale Regiunii Qumran-ului. Ea se întinde intre ţărmul Marii Moarte şi muchia falezei abrupte care limitează perspectiva. Se pot distinge aici trei etaje, despărţite de pante mai mult sau mai puşin povârnite. Dacă pornim de la nivelul cel mai de jos, pe unde trecea drumul antic, de la Sodoma la Ierihon, putem p observa plaja de marnă, cu o mare concentrare de sare (marna peninsulei Lisan), se prelungeşte în pantă foarte lină, sub nivelul mării. Ea se lăr¬geşte spre nord, unde se continuă lin, prin câmpia Ierihonului. Spre sud, ea se îngustează, spre a se sfârşi la Ras Feshkha, la 5 km de Qumran. În dreptul ruinelor de la Qumran, lă¬ţimea ei este de aproape 2 km. Ea urcă lin, până la pantele primei terase. Rămăşiţa unui străvechi nivel al Marii Moarte, terasa e înclinată, în mod foarte uniform, astfel încât se poate circula aici fără difi¬cultate. Între această terasă şi plaja pe care o domină, pantele sunt abrupte, dar adânc brăzdate de rigole care coboară dinspre masiv, fiind săpate în decursul secolelor în marna moale. Chiar de la primele săpături arheolo¬gice a fost destul de uşor să se realizeze drumul actual. Puţin spre sud de ruine, terasa este tăiată de Wadi Qumran, o râpă a unui torent sezonier, care iese dintr-o crăpătură a ma¬sivului. Cascada pe care o formează uneori apa acestui „wadi” (în română – vad), deosebit de puternică, a măturat totul în calea ei şi a îndepărtat roca dură până la nivelul de bază. Terasa calcaroasă se ridică deasupra celei precedente cu ceva mai mult de 150 m. Este mărginită de un banc de rocă foarte dură, crestată în mari blocuri masive, cu pereţi aproape verticali. Între ele, pante de grohotiş foarte abrupte lasă să se scurgă apele ploilor, rare, dar uneori vijelioase. Destul de numeroasele grote de aici, săpate în pereţii stâncilor, do¬vedesc un fost climat ploios, contemporan cu glaciaţiile din Europa şi, prin urmare, cu mult anterior vremurilor biblice.
Avantajele naturale ale Qumranului: Regiunea nu este, desigur, o gradină a Edenului. Oferă totuşi câteva avantaje celui ce doreşte să se stabilească aici, şi anume :
– Un climat ceva mai blând şi, mai ales, un aer mai plăcut de res¬pirat decât cel de pe ţărmul Mării Moarte; cei 50 m diferenţă de nivel contează mai mult decât ne-am putea imagina, pentru aceasta;
– Locul este aprovizionat cu apă dulce, este adevărat, puţină, dar intermitentă, încât există posibilitatea creării de rezerve;
– Prezintă condiţiile pentru o buna apărare, datorita râpelor destul de abrupte, care izolează aproape complet promontoriul pe care este aşe¬zată, la o oră de mers de la Qumran spre Sodoma, prezenţa unor izvoare, sălcii dar abundente, permite irigarea unei plantaţii de palmieri. Iată motivele care au determinat aşezarea în acest loc a esenienilor, comunitate din sânul căreia provin faimoasele manuscrise descoperite în 1947.
Alexandru Doboş, în cartea sa Dacia – izvorul neamurilor (Editura Obiectiv, Craiova, 2006), aduce câteva argumente care susţin opinia în legătură cu doctrina lui Iisus, care ar avea sorginte eseniană: „Hipolit (scriitor ecleziastic, care a trăit prin anii 170-230 d. Cr), în lucrarea sa intitulată Respingerea tuturor ereziilor, reliefa viaţa plină de evlavie, iubire pentru semeni, dar şi de cumpătare, dusă de essenieni (…) Subliniază (…) problema celibatului, (…) tot el adaugă că nu s-a înregistrat vreun caz de essenian căsătorit (…) Hipolit menţionează că cel primit printre essenieni trebuia să-şi vândă averea, iar banii obţinuţi să-i predea essenienilor, pentru a fi împărţiţi şi consumaţi de către ei, egal.” (p. 77-78). După cum se poate vedea din citatul reprodus mai sus, trăsăturile specifice esenienilor sunt recognoscibile în persoana lui Iisus, inclusiv celibatul şi îndemnul adresat tânărului bogat de a-şi vinde averea şi de a-L urma (cf. Marcu, 10:21). Alexandru Doboş în cartea amintită, vorbeşte pe larg de faptul că essenienii ar fi de fapt vechi terapeuţi geto-daci, iar „luptătorii essenieni = luptători daci”. Ei „surâdeau în timpul torturilor cumplite şi îşi băteau joc de călăi, căci, după cum afirmau cu temei, pe ei îi aştepta Viaţa veşnică…” (op. cit., p. 75). Flavius Josepus asemăna pe esenieni cu „organizaţia” călugărilor geto-daci, considerând că aceasta era mai bine cunoscută, ceea ce dovedeşte vechimea şi seriozitatea acestei „instituţii” a călugărilor amintiţi. Numele acestor călugări erau, la geţii din dreapta Dunării ctistai (să fie doar simplă asemănare fonică între „cristai” şi „creştini”?!), iar la cei din stânga Dunarii, pleistai. Vasile Pârvan punea ctistai în legătură cu ktistis – „fondator” în limba greacă (oare nu au fost „fondatori” ai noii religii primii creştini, în frunte cu apostolii?!) – şi pleistai cu polistis – fondator de cetăţi. Învăţătura iniţiaţilor geţi se referea, ca şi la orfici, la pythagoreici, precum şi la druizi, la cunoaşterea unei lumi divine, de care omul s-a rupt, concentrându-şi atenţia numai asupra lumii fizice. Orice iniţiere era precedată de probe de admitere, în măsură să certifice că neofitul putea să facă faţă practicilor de iniţiere ce urmau, fără să-şi rişte sănătatea sau să aibă accese de nebunie. Se ştie că orice iniţiere are două faze: pregătirea şi iluminarea (trezirea). Din relatările anticilor asupra călugărilor geţi (cf. Alexandru Doboş, op. cit.), reiese că pregătirea nu se făcea prin serbări orgiastice sau consum de droguri care să rupă legătura cu lumea reală, ci prin purificări, asceză şi viaţă neprihănită, departe de lume şi de preocupările ei. Prin aceste pregătiri se dezvoltau calităţile spiritului, partea eternă, divină a omului, astfel încât sa poată domina partea din om legată de lumea fizică/ reală. Se spune că spiritul nu a pierdut legătura cu sacrul, căruia îi aparţine, dar că aceasta o face doar în starea de somn şi, la trezire, omul nu mai ştie nimic, fiindcă nu s-a înregistrat în memoria fizicului. Iluminarea (trezirea) spiritului se produce atunci când neofitul a realizat o legătură conştientă cu sacrul şi astfel are dovada existenţei acelei lumi, printr-o experienţa trăită. Ei bine, aşa cum preciza Alexandru Doboş, ca să fie primit în rândul esenienilor, neofitul trebuia să aibă parte de unele privaţiuni, să fie supus la unele încercări de natură fizică şi fiziologică, iar cele 40 de zile petrecute de Iisus în pustiu (cf. Luca, 4: 1-2) sunt tot o formă a privaţiunilor şi ispitirilor la care era supus neofitul ce aspira să intre în „casta” eseniană.
Topic: Studii | Comments Off on CONTROVERSE CRISTOLOGICE
ANIVERSĂRI SPECIALE – PROIECTE CULTURALE
de Elena Buica | 24 Februarie 2011
ZI DE ALEASĂ FRUMUSEŢE
Puţine sunt ocaziile noastre în care putem să trăim bucuria înaltă a unor întâlniri aşa cum a fost cea prilejuită de sărbătorirea celor 90 de ani ai cunoscutului om de cultură Ovidiu Creangă din Toronto. L-a mângâiat Zâna cea bună când i-a hărăzit venirea pe lume în ziua când oamenii sărbătoresc cel mai frumos şi nobil sentiment, cel care stă la baza vieţii, iubirea, ziua de 14 februarie. Înaripatul sentiment al dragostei i-a adus din cele patru zări ale lumii alese cuvinte împletite în urări şi felurite felicitări, de la cele mai înalte autorităţi canadiene, dar şi de la oameni obişnuiţi de aici, din ţară şi de pretutindeni, pentru o viaţă pe care fiecare şi-ar dori-o asemenea. Iubirea, în forme foarte felurite de manifestare, a făcut să-i inflorească inima, să-i vibreze casa şi să i-o umple de oameni apropiaţi care au ţinut să-l îmbrăţişeze. Şi frumoasa lui casă a aşteptat numeroşii săi oaspeţi cu bucurie, cu flori, cu bunătăţi de tot felul, cu diplome de onoare puse în rame cu care s-ar putea mândri orice pretenţios pământean, cu felicitări şi ornamente, iar în prag cu sărbătoritul, încojurat de cei dragi ai casei, zâmbindu-le cald şi emoţionat. M-am numărat şi eu printre cei onoraţi de prietenia lui şi am dorit şi eu ca toţi cei prezenţi să dureze o astfel de zi cât măcar două la rând. Şi dacă n-am putut dilata timpul, am dorit cu toţii ca atmosfera aceasta plăcută pe care am trăit-o împreună să o reedităm sub forma unor întâlniri culturale. Semnalul l-a dat scriitorul şi regizorul Ilie Stelian Constantin. A ridicat o mână, apoi un deget, a ridicat sprâncelele şi a ridicat şi bine-cunoscutu-i glas cu timbrul de înaltă clasă teatrală şi ne-a chemat la un fapt cultural plin de ademenitoare promisiuni. Cum toţi ne-am regăsit uniţi în gânduri şi în sentimente, l-am ascultat cu atenţie. Cunoscând că există în noi dorinţa mai veche de a aparţine unui grup socio-cultural, el ne-a propus ca, pe lângă nucleul numit “Frunza de arţar” care îşi trăieşte frumoase zile în paginile săptămânalului “Faptu`divers”, să se alăture un număr mai mare de români formând o societate culturală care să-şi păstreze numele initial “Frunza de arţar” semn de preţuire a ţării de adopţie. Grupaţi astfel, am putea petrece împreună momente frumoase şi interesante, am putea face schimburi de idei şi informaţii. Aici s-ar putea încrucişa săbiile ideilor scânteind de inteligenţă şi de vervă, ori de frumuseţea calmă a graiului în dulcea vorbă românească. Aici am putea să ne cunoaştem semenii care s-au afirmat, facem lansări de cărţi, întâlniri cu cititorii, cu oameni remarcabili, cu vizitatori veniţi din ţară, dar câte şi mai câte altele n-ar putea să dea frumuseţe şi emoţie trăirilor noastre.
La asemenea propunere s-a ridicat din scaunul său şi sărbătoritul nostru nonagenar, Ovidiu Creangă punând proptele dorinţei noastre de a ne vedea uniţi într-o grupare socială. Bucuros că îi ducem mai departe ideea iniţiată de el a “Frunzei de artar”, ne-a oferit înţelepte sfaturi, dar şi valorosul şi minunatul spaţiu necesar întâlnirilor. Mulţumindu-i sărbătoritului pentru tot ce ne-a oferit şi promiţându-i că vom fi cu toţii prezenţti şi la centenar, n-am uitat nici de mulţumirile pentru sprijinul promis de publicatia “Faptu`divers” în care putem avea cea mai deplină încredere în capacitatea de a da viaţă visului abia înfiripat. Am plecat acasă ducând cu noi dorinţa împlinirii acestui vis frumos, iar prin sita genelor, eu l-am văzut împlinindu-se, chiar de-ar fi să se închege treptat, căci, o vorbă din bătrâni spune că lucrul făcut mai pe îndelete şi mai cu temei este un lucru mai durabil.
Şi… nu chiar în ultimul rând, mărturisesc că trag nădejde să fiu prezentă la centenarul promis.
Topic: Diverse | Comments Off on ANIVERSĂRI SPECIALE – PROIECTE CULTURALE
Ochi pe care nu-i voi uita niciodatã
de Ovidiu Crenagă | 23 Februarie 2011
NATURA ŞI IUBITORII EI
Cât am fost copil, am trãit mai mult la ţarã, în diferite sate unde era tata mutat cu slujba lui la Direcţia Serviciului Judeţean de Poduri şi Şosele din judeţul Lãpuşna cu capitala Chişinãu. Īmi plãcea sã hoinăresc pe coclauri, de obicei însoţit de turma mea de câini, cãci aveam câteodatã cinci, şase cãţelandri… Câinii erau bucuroşi, descopereau câte un cuibar de iepuri care sãreau şi o luau la sãnãtoasa unde vedeau cu ochii și cãţeii mei îi fugãreau schelãlãind dar niciodată nu a prins vreunul. Aceastã idilicã perioadã m-a făcut ca toatã viaţa sã iubesc natura, gâzele, verdeaţa, şi sã nu ucid nIci o muscã, fiindcã şi ea este o fiinţã creatã de Dumnezeu. Şi acuma, când prind o muscã în casã, deschid uşa sau geamul şi o arunc afarã, nu o omor. Acum, aici, unde locuim lângã pãdure, ne trezim în casã cu veveriţe, racuni, tot felul de pãsãri, ce se refugiazã în casã vara când geamul sau uşa sunt deschise, fiind fugãrite de ulii sau alte pãsãri de pradã. Odatã se refugiase un Cardinal care e o pasare cu un colorit superb. Dar o dată refugiate în casã, altã primejdie le paşte, cele două pisici, sau cãţeluşa pe care o cheamã Şaca. Atunci noi imobilizãm atacatorii şi fugãrim bietele pãsãri sau animale pânã le prindem şi le dăm drumul afarã. Odată, ne-am trezit și cu puişor de şarpe, dar cred ca îl aduseseră pisicile, cã era mozolit şi abia mai mişca.
Dar povestea pe care vreau să vi-o spun este mai tristã, de care când îmi aduc aminte mi se umezesc ochii şi acuma.
Eu si mama obişnuiam ca în vacanţa mare, care ţinea aproape trei luni, să ne ducem în „Vechiul Regat” în comuna Gura Nişcov de lângă Buzãu, de la poala dealurilor subcarpatice. Ne duceam la nenea Culicã fratele mamei, mai mare ca ea cu câţiva ani, care deţinea de ani de zile funcţia de notar comunal. Spre deosebire de primari ce erau funcţii politice, adicã ei se schimbau de câte ori se schimba guvernul. Notarii nu erau schimbaţi cã ei nu făceau politicã. Pe deasupra, nenea Culicã mai avea un atu în plus cã era absolvent al cursurilor de notari, un fel de şcoalã ce se făcea după şcoala primarã.
Nenea Culicã avea o gospodãrie mare, cãci o moştenise de la pãrinți, adică Vasile şi Sultana Olãrescu, la care mai adãugase și el acareturi şi o viişoarã de viţã altoitã chiar lângã casã. Eu să fi avut atunci când s-a întâmplat pãtãrania ce urnează vreo 10-12 ani. Când nu mã însoţeau verişorii mei în peregrinãrile mele, mã duceam singur ore întregi pe malul râuşorului Nişcov, dupã care cred cã-i dãduse numele satului, şi pe unde vedeam cu ochii. Râuşorul avea o matcã mare, cã venea de la munte mare şi furios primavara când se topea zãpada, sau dupã vreo ploaie torenţialã. Vara era doar un firicel de apã ce curgea anemic dimineaţa şi pe la prânz, când se înteţea soarele dispãrea înghiţit de nisipul cel auriu.
Era o zi splendidã, cred cã era iulie, cu o zi înainte dãduse o ploicicã, pãmântul era reavãn, iarba era verde şi viguroasã, porumbiştele erau ca nişte pãduri verzi cam la înãlţimea omului, poate puţin mai mici. Aveam o nuia în mânã cu care retezam dintr-o loviturã precisã de „sabie” mãciuliile ciulinilor sau ale altor bãlãrii.
Dar ce aud, ca un oftat prelung şi chinuit, zgomotul venea dintr-un hat de lângă o porumbişte. Mi-era fricã, dar curiozitatea mã îndemna sã mã duc sã vãd despre ce este vorba. M-am îndreptat cãtre direcţia de unde venea zgomotul. Am văzut o vacã roşie cu pete galbene şi albe, parcă ar fi fost Vinerica noastrã, ce stãtea cu burta jos pe pãmînt. Se uita rugãtor l-a mine, deobicei vacile strãine când te vãd, fug de tine se îndepărteazã, asta nu s-a mişcat şi se uita cum înaintam spre ea. Era un animal frumos şi îngrijit, era bine ţesãlatã cred ca avea un stăpân gospodar care avea grijă de ea. M-am apropiat bine de ea, puteam sã o ating cu mâna. Se uita la mine cu nişte ochi mari şi umezi, nişte ochi frumoşi cum sunt ochii de acest fel de animale, când sunt sãnãtoase şi îngrijite, cum era asta din faţa mea. M-am mirat cã nu se mişcã din loc, mişca numai capul uitându-se ţintã în ochii mei. Era o privire rugãtoare, parcã îmi cerea ajutor. Doamne, şi ce-mi vãzurã ochii? Avea o tãieturã mare şi urâtã pe burtã prin care îi ieşiseră viscerele afarã. Cred cã era mai de multã vreme în situaţia asta cã începuserã sã le bâzâie nişte muşte mari verzi-albãstrii. M-am îngrozit, bietul animal nu putea mişca decât capul. M-am apropiat de ea, m-am aşezat în genunchi, i-am luat gâtul în braţe cât am putut şi am izbucnit în plâns. Şi acum când îmi aduc aminte, mã podidesc lacrimile. Ce o fi fost în mintea ei de animal domestic? Desigur că ea a văzut şi oameni buni, cei care-i dãdeau să mãnânce, care i-au pus lângă iesle un drob mare de sare în care ea a fãcut o gaurã adîncã unde l-a lins cu limba ei asprã şi curatã. Dar mintea ei de animal domestic, mai ştia că sunt şi oameni rãi cel care cu un cuţit, un cosor sau cu o secere, i-a spintecat burta şi i-a dat maţele afarã. În mintea ei sãrmana, credea cã eu puteam sã o ajut sã nu moarã în chinuri, dar eu nu puteam decât să plâng şi sã-mi amestec lacrimile cu ale ei. Ea poate credea în mintea ei, cã noi, oamenii, suntem nişte zei atotputernici din care cauza ele, bietele animale ni se supun şi îndurã toate nedreptãţile noastre. Mã gândesc la bieţii indieni, americani, aztecii lui Montezuma care când a vazut derbedeii lui Cortez, cãlãri pe cai, au crezut că sunt zei au cãzut în genunchi şi li s-au închinat. Ei credeau ca atât calul cât şi cãlãreţul sunt o singurã fiinţã. Şi aşa, o mânã de zurbagii beţivani au cucerit Mexicul. Ştim ce isprăvi au făcut pe urmã, l-au omorît pe regele lor Montezuma, au furat tot aurul şi alte podoabe, şi au cãpãtat mãreaţa denumire de conchistadori.
Cine ştie ce poate fi şi în capul bietelor animale, atât de mult nedreptãţite de noi oamenii care ne-am declarat stãpânii Planetei, dar care, când ne lovim la un deget, urlãm de durere, în schimb, dãm maţele afară la un animal care nu ne-a făcut nici un rãu. Poate cã acel criminal a vrut sã se rãzbune pe stăpânul bietului animal şi fiindcã nu a putut sã-l taie pe duşmanul lui, i-a brãcuit animalul.
Cred cã am stat aşa şi mi-am amestecat lacrimile cu ale bietului animal muribund preţ de un sfert de orã. Ea gemea din ce în ce mai greu, cred cã i se apropia sfîrşitul.
Am plecat hohotind de plâns, ea sãrmana a rãmas sã moarã condamanatã la moarte fãrã nici o vinã.
Doamne, de ce noi oamenii, care ne lãudãm cã suntem creaţia Ta, suntem atât de rãi? Omorâm tot ce ne stã în cale, ne urâm, unii vor sã stãpînescã tot Pãmântul. De ce Doamne, de ce?
OVIDIU CREANGĂ, Toronto
Topic: Proză scurtă | Comments Off on Ochi pe care nu-i voi uita niciodatã
SĂ FII SINGUR…
de Adrian Botez | 22 Februarie 2011
să fii singur – nu e o stare
„kinky” – ci e
tovărăşia cea mai sumbră
nu e atunci când simţi nevoia să
deschizi ferestrele – şi să
strigi – cât te ţine
gura: „oameni
veniţi aici! – e unul care – de
mult – vă doreşte – şi voi
la modul căscat – l-aţi
uitat…!”
nu – nu: a fi singur
e atunci când dai la toţi
dracii – şi lume şi
oameni – ba nici pe Dumnezeu – nu-L
vrei în jurul tău
***
…Umbra rânjeşte mut
câine fidel – te-a trădat: mai ales el – ca ultimul
derbedeu
inocentul „eu” – s-a
lungit la pământ: aşa s-a
ajuns – la
eclipsa totală
***
…nu-ţi arde să-L iei – pe
El – la subsuoară: şi totul
pentru că simţi – cumplit
ca o durere de dinţi: nu-ţi cresc
aripile – nu că nu vor ori nu
răzbesc din adâncul
inimii umerilor: nici n-ai avut aripi
vreodată – te-au minţit
linguşit
cărbunii – tăciunii – ciulinii – toţi
nebunii
să fii singur – e atunci când
nu mai există pentru tine
poveşti – ci doar
pumnii tăi – barbarii: cei doi – unul lângă
altul – doi gemeni giganţi – crescuţi în
burtă de demon – născuţi pe o
masă rece – aspră ca frecuşul de
crestele munţilor – şi
goală
inimă nu mai ai – nici
măcar cât sloiul de gheaţă
iar fruntea ţi-e
lavă fierbinte
nu eşti bolnav – eşti
terminat: ţi-e indiferent dacă
la celălalt capăt al
mesei – de veacuri multe
priveşte – ţintuit la
tine – Moartea
te doare în cot de
fasoanele – de toate trucurile
seducţiei Morţii
în tine s-au răsturnat uriaşe basculante cu
lumi – şi toate – toate
s-au fărâmat în ţăndări stelare – apoi
constelaţii – s-au
înnegrit şi pică picurând
sleios – cleios – în jos – precum
lutul stricatei statui – ori – din căuşul palmei
(desfăcutei a lehamite palmă)
nisipul
urechile nu mai aud – ci
huhuie numai – ca doi
huhurezi – puşi stâlpi
de o parte şi alta a
ceea ce a fost – cândva
mintea ta
acum – e o claie de fân
arzând torţă – pălălaie
în vânt
şi pumnii se strâng
a neputinţă şi oarbă
furie: doi munţi
traşi de picioare spre
fundul pământului – de mlaştina
mesei
negresei
cu negi pe ochi
urlând despicată
spre-o lume – la
rufe murdare-aruncată
a fi singur – e atunci când
fără ca tu să le fi părăsit – ele
orfanele – cuvintele
au plecat de la tine – pe căi
neîntoarse – naiba ştie încotro şi de ce
atrase de cine spre ce…
…taci mahmur – nu permiţi să
fii povestit
de tine însuţi: e destul că
soarele cu luna s-au
odihnit – şi pentru nimeni
n-au mai venit
***
nu e nimeni – în podul casei: poate doar şoarecii
să mai doinească scrâşnit
otrăvit
ai vrea – ca pe o duşcă de rachiu tare – tovărăşia
stafiilor – numai a
lor – da: dar să fie numai ele-nde
ele: nu ai chef să arzi de pomană – vorbă
spurcată – cu morţii tăi – fiare de
lopată – răi – încuiaţi şi
ţie – totdeauna
călăi
ele – stafiile – n-au nevoie de tine – de
cuvintele tale – cele secate – cele
nu se ştie unde
plecate – ci doar
sporovăiesc despre
lumea lor
parcă ceva – decât asta – mai
…„color”
dar prea multă fericire absurdă
străină ţi-ar fi – până şi-n destrăbălarea cu
stafii
te-ar (cumplit şi greţos de
dulceag) obosi
…picioarele au
îngenunchiat – genunchii s-au înfipt în
podea – singuri s-au retezat de la tine – au
prins rădăcini – s-afundă
s-afundă – pe cărarea scundă – până când
de dincolo – înfăloşat jet în ploaie ţâşneşte – spre
buzele tale arzând de
tăcere: puhoi de sarcasm – Urina
Diavolului: e-un
răspuns şi
ăsta – dacă stai şi te gândeşti – la
cum nu eşti:
bine…
dar tu refuzi să gândeşti
îţi ocupi palmele (desfăcute din
pumni) – dezmembrând vulcani
şi oceane – până la stadiul de
rumeguş şi
piroane
…tu nu L-ai vrut – El
Te-a dat afară
şi-acum – cu ocară – mai
repară ceva
dacă poţi – că nu ştii
prin vecìi să-noţi
nu ai – de niciunde
veşti – înnoptatule – să te
răstigneşti
…a fi singur – a fi
neputincios: croncăni ca un
corb puturos – mai urâcios
decât însuşi
Urâtul
Piei!
***
Topic: Poezii | Comments Off on SĂ FII SINGUR…
« AnteriorulUrmătorul »
