« SĂ FII SINGUR… | Principal | ANIVERSĂRI SPECIALE – PROIECTE CULTURALE »
Ochi pe care nu-i voi uita niciodatã
de Ovidiu Crenagă | Februarie 23, 2011
NATURA ŞI IUBITORII EI
Cât am fost copil, am trãit mai mult la ţarã, în diferite sate unde era tata mutat cu slujba lui la Direcţia Serviciului Judeţean de Poduri şi Şosele din judeţul Lãpuşna cu capitala Chişinãu. Īmi plãcea sã hoinăresc pe coclauri, de obicei însoţit de turma mea de câini, cãci aveam câteodatã cinci, şase cãţelandri… Câinii erau bucuroşi, descopereau câte un cuibar de iepuri care sãreau şi o luau la sãnãtoasa unde vedeau cu ochii și cãţeii mei îi fugãreau schelãlãind dar niciodată nu a prins vreunul. Aceastã idilicã perioadã m-a făcut ca toatã viaţa sã iubesc natura, gâzele, verdeaţa, şi sã nu ucid nIci o muscã, fiindcã şi ea este o fiinţã creatã de Dumnezeu. Şi acuma, când prind o muscã în casã, deschid uşa sau geamul şi o arunc afarã, nu o omor. Acum, aici, unde locuim lângã pãdure, ne trezim în casã cu veveriţe, racuni, tot felul de pãsãri, ce se refugiazã în casã vara când geamul sau uşa sunt deschise, fiind fugãrite de ulii sau alte pãsãri de pradã. Odatã se refugiase un Cardinal care e o pasare cu un colorit superb. Dar o dată refugiate în casã, altã primejdie le paşte, cele două pisici, sau cãţeluşa pe care o cheamã Şaca. Atunci noi imobilizãm atacatorii şi fugãrim bietele pãsãri sau animale pânã le prindem şi le dăm drumul afarã. Odată, ne-am trezit și cu puişor de şarpe, dar cred ca îl aduseseră pisicile, cã era mozolit şi abia mai mişca.
Dar povestea pe care vreau să vi-o spun este mai tristã, de care când îmi aduc aminte mi se umezesc ochii şi acuma.
Eu si mama obişnuiam ca în vacanţa mare, care ţinea aproape trei luni, să ne ducem în „Vechiul Regat” în comuna Gura Nişcov de lângă Buzãu, de la poala dealurilor subcarpatice. Ne duceam la nenea Culicã fratele mamei, mai mare ca ea cu câţiva ani, care deţinea de ani de zile funcţia de notar comunal. Spre deosebire de primari ce erau funcţii politice, adicã ei se schimbau de câte ori se schimba guvernul. Notarii nu erau schimbaţi cã ei nu făceau politicã. Pe deasupra, nenea Culicã mai avea un atu în plus cã era absolvent al cursurilor de notari, un fel de şcoalã ce se făcea după şcoala primarã.
Nenea Culicã avea o gospodãrie mare, cãci o moştenise de la pãrinți, adică Vasile şi Sultana Olãrescu, la care mai adãugase și el acareturi şi o viişoarã de viţã altoitã chiar lângã casã. Eu să fi avut atunci când s-a întâmplat pãtãrania ce urnează vreo 10-12 ani. Când nu mã însoţeau verişorii mei în peregrinãrile mele, mã duceam singur ore întregi pe malul râuşorului Nişcov, dupã care cred cã-i dãduse numele satului, şi pe unde vedeam cu ochii. Râuşorul avea o matcã mare, cã venea de la munte mare şi furios primavara când se topea zãpada, sau dupã vreo ploaie torenţialã. Vara era doar un firicel de apã ce curgea anemic dimineaţa şi pe la prânz, când se înteţea soarele dispãrea înghiţit de nisipul cel auriu.
Era o zi splendidã, cred cã era iulie, cu o zi înainte dãduse o ploicicã, pãmântul era reavãn, iarba era verde şi viguroasã, porumbiştele erau ca nişte pãduri verzi cam la înãlţimea omului, poate puţin mai mici. Aveam o nuia în mânã cu care retezam dintr-o loviturã precisã de „sabie” mãciuliile ciulinilor sau ale altor bãlãrii.
Dar ce aud, ca un oftat prelung şi chinuit, zgomotul venea dintr-un hat de lângă o porumbişte. Mi-era fricã, dar curiozitatea mã îndemna sã mã duc sã vãd despre ce este vorba. M-am îndreptat cãtre direcţia de unde venea zgomotul. Am văzut o vacã roşie cu pete galbene şi albe, parcă ar fi fost Vinerica noastrã, ce stãtea cu burta jos pe pãmînt. Se uita rugãtor l-a mine, deobicei vacile strãine când te vãd, fug de tine se îndepărteazã, asta nu s-a mişcat şi se uita cum înaintam spre ea. Era un animal frumos şi îngrijit, era bine ţesãlatã cred ca avea un stăpân gospodar care avea grijă de ea. M-am apropiat bine de ea, puteam sã o ating cu mâna. Se uita la mine cu nişte ochi mari şi umezi, nişte ochi frumoşi cum sunt ochii de acest fel de animale, când sunt sãnãtoase şi îngrijite, cum era asta din faţa mea. M-am mirat cã nu se mişcã din loc, mişca numai capul uitându-se ţintã în ochii mei. Era o privire rugãtoare, parcã îmi cerea ajutor. Doamne, şi ce-mi vãzurã ochii? Avea o tãieturã mare şi urâtã pe burtã prin care îi ieşiseră viscerele afarã. Cred cã era mai de multã vreme în situaţia asta cã începuserã sã le bâzâie nişte muşte mari verzi-albãstrii. M-am îngrozit, bietul animal nu putea mişca decât capul. M-am apropiat de ea, m-am aşezat în genunchi, i-am luat gâtul în braţe cât am putut şi am izbucnit în plâns. Şi acum când îmi aduc aminte, mã podidesc lacrimile. Ce o fi fost în mintea ei de animal domestic? Desigur că ea a văzut şi oameni buni, cei care-i dãdeau să mãnânce, care i-au pus lângă iesle un drob mare de sare în care ea a fãcut o gaurã adîncã unde l-a lins cu limba ei asprã şi curatã. Dar mintea ei de animal domestic, mai ştia că sunt şi oameni rãi cel care cu un cuţit, un cosor sau cu o secere, i-a spintecat burta şi i-a dat maţele afarã. În mintea ei sãrmana, credea cã eu puteam sã o ajut sã nu moarã în chinuri, dar eu nu puteam decât să plâng şi sã-mi amestec lacrimile cu ale ei. Ea poate credea în mintea ei, cã noi, oamenii, suntem nişte zei atotputernici din care cauza ele, bietele animale ni se supun şi îndurã toate nedreptãţile noastre. Mã gândesc la bieţii indieni, americani, aztecii lui Montezuma care când a vazut derbedeii lui Cortez, cãlãri pe cai, au crezut că sunt zei au cãzut în genunchi şi li s-au închinat. Ei credeau ca atât calul cât şi cãlãreţul sunt o singurã fiinţã. Şi aşa, o mânã de zurbagii beţivani au cucerit Mexicul. Ştim ce isprăvi au făcut pe urmã, l-au omorît pe regele lor Montezuma, au furat tot aurul şi alte podoabe, şi au cãpãtat mãreaţa denumire de conchistadori.
Cine ştie ce poate fi şi în capul bietelor animale, atât de mult nedreptãţite de noi oamenii care ne-am declarat stãpânii Planetei, dar care, când ne lovim la un deget, urlãm de durere, în schimb, dãm maţele afară la un animal care nu ne-a făcut nici un rãu. Poate cã acel criminal a vrut sã se rãzbune pe stăpânul bietului animal şi fiindcã nu a putut sã-l taie pe duşmanul lui, i-a brãcuit animalul.
Cred cã am stat aşa şi mi-am amestecat lacrimile cu ale bietului animal muribund preţ de un sfert de orã. Ea gemea din ce în ce mai greu, cred cã i se apropia sfîrşitul.
Am plecat hohotind de plâns, ea sãrmana a rãmas sã moarã condamanatã la moarte fãrã nici o vinã.
Doamne, de ce noi oamenii, care ne lãudãm cã suntem creaţia Ta, suntem atât de rãi? Omorâm tot ce ne stã în cale, ne urâm, unii vor sã stãpînescã tot Pãmântul. De ce Doamne, de ce?
OVIDIU CREANGĂ, Toronto
Topice: Proză scurtă | Comments Off on Ochi pe care nu-i voi uita niciodatã
Comentarii închise.
