POVESTIND POEZIA
de Cezarina Adamescu | 21 Februarie 2011
UN CIOB DE INIMĂ PE RUGUL DE LINIŞTE
Mariana Cristescu, CONVERSAŢIE DE SEARĂ, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2006.
De ce poeţii obişnuiesc să se adune, să se numere şi să se împartă-înmulţindu-se astfel, la ceas de taină, în jurul Vetrei, vechi ori nouă, depănând cu osebire în serile lungi, pluvioase, istorisiri de neam, populate cu eroi legendari care s-au petrecut demult de pe aceste meleaguri, strânşi în chingile suspinului care numai acasă îşi găseşte ogoiul?
Cu inima un ciob de vitral sortit rugului, ei urcă ’naltul fumegând al Crucii, s-aducă arderi de tot Iubirii. Fără popas urcă spre Lumina tot mai aproape. Inima poetului incendiază poemul-lumină, afirmă Mariana Cristescu. Pesemne, ştie ceva, poate a auzit în somn „cântecul trecerii de pe urmă” al lebedei – în roşul amurg. Drum lung, cum să desluşeşti aproapele din departe?
Şi cu ce inimă, de vreme ce ea a ars – nu de tot – pe rugul acesta de linişte?
Lacrimile prea mari ale cerului prefac în patinoar covorul de frunze-nroşite… Plâng poveştile, plâng caii şi câinii iar copii vin să le şteargă obrazul cu petale de crin. Sau poate îngerii? Tot una-i. Lângă Vatră e cald şi moleşeala te cotropeşte încet, pe nesimţite. Când s-a întunecat? Năluci verticale parcă-şi iau zborul spre nemărginire. Nu le opreşti, nu le chemi.
Adie un duh de-nserare venind de pe creste.
În bazarul păstrat cu sfinţenie dindărătul privirii, găseşti: o metopă, obsesii, relicve, oglinzi, un lămâi înflorit, petale de măr cu miros de sare.
Clovnii de ceară au evadat din Eden şi s-au ascuns într-o natură moartă jefuită de mere.
Univers fabulos, populat de himere, de arhechini albaştri, de „maci sângerii” ce „sfâşie albul zăpezii”, de stele de mare febrile, înlănţuite în piatră, de mîini căutătoare-n abisuri ostile. În oglinzi fermecate, ursitoarele chicotesc.
E lumea pe care ne-o oferă poeta, scriitoarea, jurnalista Mariana Cristescu, într-o seară de taină, cu inima – amforă căzând precum o relicvă, în cenuşa dimineţii.
E firul freatic de apă străbătând întunericul, aşa cum cântecul lui Orpheu străbate mileniile.
Naşterea e un miracol anevoie de înfăptuit. E nevoie de lacrima de argint, de ochiul întors al luntraşului, de cochilia unde se alcătuie – ca din lut – alt melc, alţi ochi de argint, alte lacrimi… Poezia-i o taină care atinge toate cele cinci simţuri. Nu te feri, omule. Nu pune zăvoare uşilor întredeschise. Oricum, te ajunge din urmă. Trebuie să te învălui doar, în veşmântul castitătii pentru ca naşterea să-ţi fie uşoară. Adumbrit de Duh e doar trupul feciorelnic. Lasă-te prins. Eşti în creştere. Ascultă-ţi adîncurile. Aidoma unei pietre preţioase ţi-e inima.
„Din adânc, / aurul sevei urcă tăcut, / sfredelind / irisul / ochiului biblic./ Bătrâna capră, / Amaltheea, / şopteşte mulţumită: / „Din lapte s-a’ntrupat / Lumina!” (Lămâi înflorit).
Şi versul tău devine „lut cântător” şi „aripă de-oţel / în vibrare,/
în dulce sunet de clavir”.
Şi se preface în „cântecul cerbilor de argint / răscolind perlurii adâncuri de mare”.
Fără de veste asişti neputincios la moartea anilor de la facerea lumii încoace. Îi dai foc numelui tău cu o lumânare sfinţită. Te rupi de iluzii dar Iluzia stăruie „sub mărul acela albastru” unde „florile lui ne-au cuminecat şi miruit”.
În zadar. Poeţii rămân răstigniţi „pe aripi de flutur” cu iluziile lor încrustate pe scoarţă. Şi cicatricea din suflet înfloreşte fără-de-lege de câte ori priveşti semnul şarpelui încrustat pe un sân. E stigmat? E doar urma de cioc de vultur? Eşti tu răstignit pe o stâncă pentru vina de a fi furat focul sacru, cel fără cenuşă? E sângele poetului „lumina/ din curcubeu?” Cine ştie?
Mai curând, „Repetabila durere”: „Iubirea – / a ţâşnit din amurguri cocor, / beat de speranţă / şi ars, / în cădere, / la fiece zbor”.
Te dumireşti, abia când „A sare miroase petala de măr”, atunci când, cuminecat, primenit, intri în mare, „Zdrobeşti cu piciorul sidefuri de perle /
moşite de şarpe / în şapte-necate ulcioare”.
Cine să strige fruct interzis?
Poeta scrie cu sângele său obrindit un poem pe albastrul de zare:
„A sare miroase petala de măr, / până şi-agrafa de aur / din negrul meu păr / respiră, în noapte, / catrene. / Sirene îţi bântuie visul, / chemări şi blesteme vuiesc / în abisul din geana-ţi albastră, / păsări de foc triluie, aiuritor, / în fereastră. / Mânzul cel alb nechează a drum, / în vatra plesnită a iernii, acum, / întreg a rămas doar pocalul / cu urma subţire a buzei de scrum./ O, de-ar veni ploaia cuminte, / să spele de rele, / descântec de iele, / fruntea-ţi înaltă, / fierbinte…”
Cântecul ei învăluitor îţi înfăşoară grumajii. Dovadă că: „Luptătorul acela, / răstignit / şi înlănţuit, / încă nu a murit. / S-a frânt puţin numai inima-i mare – / ospăţ princiar pentru / cerşetorii de zdrenţe / din stele / ne-căzătoare”.
„Ai grijă luptătorule,/ nu-ţi pierde ochiul!” – spunea şi Bătrânul cel Veşnicul Tânăr – Nichita.
La poalele stâncii, „Toamnă în derivă”: „Urme de paşi sângerii / pe poteci fremătânde…/ Încă nurlii, / frunzele-şi scaldă chipul / ridat / în ultima rouă de zi. / De sub stejari vine zvon de ninsoare…”
Fireşti întrebări, inerente răspunsuri: „Izgoni-va ea, oare, /demodatele, / neproductive, / melancolii ?” Dorul se-mplântă cu vaier „În carnea plinului trunchi, / ca un stilet, / se-nfige / până-n rărunchi… / o secure”.
Dar cum să amâni „iarna…/ singurătăţii / în doi?” Cum să împiedici căderea liberă-n hăul absurd al urâtului cu nume de spleen?
În ţărâna – aceeaşi, unde plecările neîntoarceri devin, de la naşterea sinelui, de nimeni, de nimeni nu e locul ales. Fiecare, propriul rug, cu vreascuri uscate-şi aprinde, veşnic tânără şi de necuprins, rămânând aceeaşi, pădurea…
Dar ce „mireasmă păgână / de grîuri prea coapte / ca noaptea nebună a trecerii / peste moarte”. Chemările se aud desluşit din spatele oglinzii.
„Află-mă şi / sărează-mi chipul / cu lacrima ta!”
Conştientă de menirea, de responsabilitate creativă, după ce-şi luase pe rând, toate precauţiile, poeta capitulează în faţa forţei Cuvântului, la fel ca şi profetul Ieremia în faţa lui Yahve: „M-ai sedus Doamne şi m-am lăsat sedus, ai fost mai tare decât mine şi m-ai biruit!”:
„CAPITULARE: Cred că va trebui să scriu această carte, / până la urmă, / ca pe o altă naştere, după moarte, / scârbită de turmă. / După atâta noapte şi frig, / mai găsesc, iată, forţă / să strig, / să urlu mai tare ca lupii /
orbiţi de o torţă / în beznă, / în gerul năpraznic,/ în haită veniţi, / hămesiţi, /
la parastas / şi / la praznic. / En garde, seniori!”
Nimic nu e lesne, efortul poate fi ucigător, dar rezultatul va fi pe măsura trudei şi lacrimilor. Poezia e jertfă şi lacrimă. Dar e şi dulce colocviu de taină cu James Joyce, cu Gânditorul lui Rodin, cu andaluzul Federico Garcia Lorca, cu Pablo Neruda, cu Whitman, Ay! Ay!
Doar poetul e-n stare să facă salturi mortale de la trapez „cu lavalieră şi garoafă / la butonieră, / risipindu-şi sonetul / de-a latul pistei”.
Dar ce atrăgător e mirajul acesta continuu, ca o săritură fără de plasă a acrobatului, direct pe masa de vivisecţie!
În decor rămâne doar rama goală – de la natura cea moartă – ca o „fereastră spre nicăieri”.
Un filon metafizic amestecat cu ironia cea mai subtilă străbate potecile învăluite în lirismul ameţitor cu parfum de lavandă. Piei de şarpe lepădate înaintea sorocului, paşi în derivă. „Sic transit gloria mundi”. Din vechiul şarpe „strivit în aurul risipit / de propriul car alegoric” – ce rămâne? „Un dinte sfărmat / şi marele ochi de safir / către cer / îngheţat”.
La subţioara visului – urmele şterse ale melancholiei aburind bizar nisipul clepsidrei…”Crizanteme roşii precum / aripile lui Icar, / bezmetice, / arcuiesc / peste Alcatraz / poeme – toteme. / Singur, / ochiul acela, / cândva azuriu, / atoatevăzător, / coboară tiptil, / ca o umbră, /spre depărtare se prelinge…”
Ce mai descântece de moarte şi de (în)viere pe rime basarabene pentru fratele Grigorie al Vierului! Înviere, înviere, vino înapoi, Viere! Strigi şi tot tu te auzi fiindcă strigătu-i doar în tine. „Că, la foc de răsărit, / l-au primit pe cel sosit / cu grai nou şi cu cuţit – / l-au cinstit, l-au primenit, / cum din moşi s-a pomenit. / Da’ lui i-a venit în gând / să le sape de-un mormânt, / fără cruce şi cuvânt, / fără stele căzătoare / şi paseri cuvântătoare. / La poale de piatră sură, / unde umbra nu se-ndură, / unde vântul nici nu-ncape / şi nici apă nu-i s-adape / morile şi ciorile, / da’ privighetorile…, / i-a tăiat în opt, / şi în patru’ş’opt, / şi i-a dat la câini, / a furat şi pâini, / a furat şi peşti, / a furat poveşti / şi-a plecat pe apă… / Lumea nu-l încapă! / Câinii i-au jelit, / piatra i-a bocit, / câinii au urlat, / piatra a crăpat, / cruce s-a făcut, / cruce de mormânt / pe sfântul pământ. / Un izvor curat / pe loc s-a aflat / şi s-a fost purtat / către marea-mare, / pân’ la mândrul Soare / ce avea s-apună / iubitor de Lună, / către mândre stele, / dragele de ele, / care-au povestit / cum au fost nuntit / ziua şi cu noaptea, / viaţa şi cu moartea, / când s-au despărţit mările, /drumul şi cărările…”
Durerea naşte legende, balade şi doine stropite în lacrimă pură, ca o cuminecătură. Numai o mamă putea zămisli asemenea bocete la moartea copilului…
Mariana Cristescu, poetă şi mamă, suflet-pereche, baladiera. doinitoarea lacrimilor sugrumate sub pleoape, femeia puternică, luptătoare şi cruntă-n dreptatea sa, care e şi dreptatea neamului său.
Şi cu acest volum de versuri înscrie încă o pagină pe azurul din ochii copiilor, pe durerea de neam, pe care, doar cântecul nud izbucnit din rărunchi o mai poate răzbi…
O femeie cât o cetate. O Esteră decapitând balaurul care stă gata să-i înghită odraslele. O femeie învingătoare, chiar dacă gloria se măsoară, de cele mai multe ori, în lacrimi.
21 OCTOMBRIE 2010
Topic: Recenzii | Comments Off on POVESTIND POEZIA
Valoarea documentară a unei „rescrise” istorii a plaiurilor berhecene
de Gheorghe Stroia | 18 Februarie 2011
Ioan Agache: “Calapodeşti (Vultureni) sau Punte peste veacuri”
Cartea intitulată: “ Calapodeşti (Vultureni) sau Punte peste veacuri”, Editura „Grigore Tabacaru”, Bacău, 2010 (248 pagini), poartă amprenta inconfundabilă a distinsului profesor de istorie Ioan Agache, fiu adoptiv al meleagurilor vrâncene, din nefericire, dispărut mult prea devreme dintre noi, în primăvara anului 2010, înainte de a-şi vedea proiectul finalizat. Ioan Agache, fiul Elenei şi al lui Vasile Agache, s-a născut la 25 noiembrie 1932 în satul Calapodeşti, fost Vultureni, din actuala comună Dealu Morii, judeţul Bacău. A învăţat clasele primare la şcoala din satul natal, după care a urmat gimnaziul la liceul Iorgu Radu din Bârlad. A urmat în acelaşi oraş Şcoala Pedagogică, devenind învăţător, apoi la Iaşi, în cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” a absolvit Facultatea de Istorie şi Filozofie. A funcţionat în învăţământ mai întâi ca învăţător, în localităţile situate pe valea Berheciului, ca inspector şcolar-şef al fostului raion Zeletin, regiunea Bârlad şi ca inspector şcolar al fostului raion Adjud, regiunea Bacău. Începând cu anul 1968, a funcţionat ca profesor în specialitatea istorie la Şcoala cu clasele I-VIII nr. 1 şi Nr. 4 Adjud, judeţul Vrancea, unităţi şcolare în care a îndeplinit şi funcţia de director. În această perioadă a promovat cu rezultate excelente gradele didactice, dovedind că este un dascăl erudit, cu talent şi reale aptitudini pedagogice. Ioan Agache, ca fiu al satului, mai apoi erudit istoric, a nutrit dintotdeauna un profund sentiment de apartenenţă la poporul român, făcând din istoria acestui neam, binecuvântat de Dumnezeu, propria sa raţiune de „a fi”
Nu voi încerca, nicidecum, să detaliez caracteristicile esenţiale ale unei monografii, încercând să demonstrez care sunt argumentele de sprijin ale catalogării scrierii de faţă ca monografie. Trebuie reamintit faptul că, Ioan Agache se bazează în susţinerea documentării ştiinţifice a lucrării, pe o observaţie: pătrunzătoare şi completă – verificată, controlată – colectivă, informată şi pregătită – intuitivă. Iată câteva dintre caracteristicile observaţiei autorului în fundamentarea lucrării sale. Acestea sunt de fapt şi punctele forte ale cărţii, care-i conferă un plus de valoare şi de autenticitate. Dacă ar fi să comparăm acest tip de observaţie, cu cel din literatura de specialitate (metoda monografică), atunci putem spune că autorul respectă caracteristicile de bază al observaţiei, necesare unui studiu monografic (detaliat de Dimitrie Gusti, în Opere, vol. I, Ed. Academiei, 1968). Cu toate acestea, deşi cartea este o lucrare documentată ştiinţific şi elaborată cu minuţiozitatea unui cercetător, ea nu este numai o monografie ci reprezintă „radiografia” unui suflet sensibil, delicat şi plin de respect pentru originile sale. Cu valenţe literare evidente, lucrarea se constituie ca un reper lingvistic, autorul manifestând o deosebită receptivitate în studierea şi explicarea etimologiilor unor denumiri, aşezări, locuri.
Cartea distinsului dascăl este rodul unei munci asidue, de peste opt ani, perioadă în care autorul a efectuat activitatea de documentare în Arhivele Naţionale din Bucureşti, Iaşi şi Bacău. Apariţia acestei cărţi a fost posibilă şi datorită eforturilor făcute de familie, in mod special, prin grija soţiei autorului, doamna profesoară Neaga Agache, la rândul său, un distins profesor adjudean de limba română. Elementul de noutate este faptul că astfel de carte are o imensă valoare documentară, fiind prima descriere monografică a comunei Calapodeşti (Vultureni) din judeţul Bacău. Impresionant este şi faptul că un loc de o asemenea mărime, poate avea un trecut atât de bogat. Un loc ce a dăruit ortodoxiei pe Sfântul Schimonah Antipa de la Calapodeşti, fiu al acestor meleaguri, încărcate de istorie. Autorul prezintă localitatea Calapodeşti(Vultureni) încă din cele mai vechi timpuri , respectiv din neolitic şi epoca bronzului, de unde şi artefactele (prezentate si ilustrate în carte) numite ˝Gura Ghionoaiei˝. Confruntând diverse surse documentare, profesorul Ioan Agache opinează că izvoarele prin care este atestată documentar localitatea Calapodeşti (Vultureni) sunt multiple. Astfel unele datează din vremea domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt: Valea Berheciului respectiv alte documente istorice, ce prezintă Ţinutul Tăvădărenilor. Structurând lucrarea pe unsprezece capitole, autorul dedică trei dintre acestea toponimiilor, prin care sunt detaliate: denumiri de localităţi-unele dispărute, ranguri sau titluri, terenuri şi ţarini ale vetrei satului, toate având însemnătate istorică pentru locuitorii acestor locuri.
În activitatea sa de documentare, profesorul Ioan Agache a prestat o muncă titanică, investigând arhive, oameni şi locuri, cu o perseverenţă de detectiv, ţinând cont de faptul că foarte multe dintre documentele istorice prezentate au fost descoperite în premieră, ca vestigii ale trecutului acestei localităţi. Multe dintre fotografiile prezentate în carte sunt din arhiva personală a familiei Agache, care a jucat un important rol în scrierea istoriei mai recente a acestor locuri. Conştiincios şi atent, cu respect pentru istorie, autorul monografiei a conştientizat în fiecare moment responsabilitatea imensă ce apăsa asupra umerilor săi, în finalizarea unei astfel de lucrări. Ca şi document istoric, monografia „Calapodeşti(Vultureni) – Punte peste veacuri” întruneşte toate caracteristicile unei lucrări de acest tip. Observaţia profesorului Ioan Agache este obiectivă, pătrunzătoare, atentă, dar încărcată pe alocuri de note ale autorului, care-şi confirmă erudiţia şi seriozitatea. Notele de subsol ale lucrării sunt în număr foarte mare iar reperele bibliografice sunt impresionante prin multitudinea şi diversitatea lor, ceea ce confirmă caracterul profund documentat al lucrării. Numai un om cu un respect deosebit pentru meseria de istoric ar fi fost capabil de o astfel de migală şi perseverenţă în realizarea şi definitivarea muncii sale. Acolo unde firul documentar este întrerupt, din lipsa reală a documentelor, autorul investighează oamenii, bătrânii satului, care au un rol important în transmiterea pe cale orală a tradiţiilor locului, brodând, din dantela fină a negurii vremurilor evocate, poveşti de viaţă demitizate şi transformate în adevăr.
Cartea este una bine realizată, foarte bine argumentată, documentată şi îmbrăcată – uneori – în secvenţe de veritabilă literatură, în care se autorul foloseşte ca laitmotiv opera poetică a marelui Octavian Goga. Ca o manifestare a împletirii trăirilor de veritabil istoric cu cele ale unui simţământ poetic, autorul utilizează adesea în colorarea şi ilustrarea realităţilor satului, citate din marele Octavian Goga, pentru a da o notă de originalitate, desăvârşindu-şi astfel lucrarea. Ce poate fi mai aproape de sufletul ţăranului decât versurile unui poet naţional, care vorbeşte despre el, despre suferinţa şi despre istoria lui? Un poet care cântă mamelor cântece de jale, iar pe flăcăi îi îndeamnă la acte de vitejie! Ce poate fi mai ilustrativ pentru satul românesc decât filonul de aur al poeţilor care au cântat satul şi i-au dăruit prin versurile lor sclipirea aceea de autentic dar şi de firesc? Iată motivele pentru care Ioan Agache se foloseşte în amprentarea lucrării sale, tocmai de aceste „artificii” literare, sporind astfel valoarea lucrării.
Deşi trecut în nefiinţă, mult prea devreme, distinsul profesor adjudean va rămâne veşnic viu în inimile celor care l-au cunoscut şi au avut privilegiul de a-i fi colegi, prieteni sau elevi. Consider scopul lucrării pe deplin atins, autorul neputând emite pretenţii asupra exhaustivităţii ei, mai ales că istoria românilor rămâne la fel de inedită şi de surprinzătoare. De ce istoria unor astfel de locuri ar face excepţie de la regulă? Mai mult putem afirma că profesorul Ioan Agache nu a scris doar o carte de istorie, ci a devenit el însuşi istorie prin scrierea unei astfel de cărţi. Insist prin a vă spune, că este o carte de o inestimabilă valoare, ce va rămâne mărturie peste veacuri a unui loc binecuvântat de Dumnezeu, a cărei istorie s-a scris cu litere de sânge. Aş încheia cu cuvintele autorului, care afirma: „Căutând o încheiere acestor însemnări, m-am gândit că peste timp, legendele, povestirile şi realităţile transplantate în fantezie, tot ca nişte relicve arată, tot ca nişte stări de mit apar. Există mai ales pentru cei ce ne-am născut la ţară, un sat dincolo de realitatea fizică imediată şi anume, un sat de esenţă morală, care vine din adâncul memoriei şi traversează generaţii, mereu până în miezul propriei tale cunoştinţe şi până la limita propriei tale condiţii, chiar dacă, viaţa ta cotidiană se consumă între marile construcţii din fier şi beton… Este satul, sau acel sat ce miroase a pământ, îl recunoşti de aproape şi chiar după răsuflarea sa. Un sat care într-un fel ţi-e rudă şi care vine când şi când înaintea ochilor tăi şi, uneori, tăcut ca şi cum i-ai tăinui cine ştie ce, ori te-ai destăinui mult. Pentru că orice am face, oricine am fi şi oriunde ne-am duce, satul acela din noi este satul ce se împleteşte strâns cu legenda, ia forma unui mit şi nu în cele din urmă, este chiar o carte care într-un fel se citeşte şi singură, dar cel mai mult ne aduce aminte de locurile unde ne-am născut, am trăit şi spre care ne cheamă amintirile. Este, dacă nu exagerez, satul acesta de pe dealuri de unde am pornit şi eu, satul acesta mai înainte şi din urma tuturor, acest sat în care, într-un anume fel, toţi oamenii au scris şi scriu o legendă sau o povestire care să îi repete. ”
Adjud – decembrie 2010
Topic: Recenzii | Comments Off on Valoarea documentară a unei „rescrise” istorii a plaiurilor berhecene
Povara de pe suflet…
de Nicolae Nicoară-Horia | 17 Februarie 2011
Povara de pe suflet
Oricât ar fi de grea
Cel care ţi-a dat Viaţa,
Acela să ţi-o ia!
Tu eşti doar chiriaşul
Şi nu stăpânul ei,
Nu-i dreptul tău, amice,
Să faci cu ea ce vrei.
Mereu în apă dulce
Şi-n soare de te scalzi
Din înălţimi odată
Tu ai putea să cazi…
Ologii, orbii surzii,
Cei fără de cuvânt
Nu blestemă lumina
Nici bezna-n care sunt!
Din suferinţa mută
Cresc fragede vlăstare
În scăldătoarea Vieţii
Speranţa lor nu moare…
16 iulie 2010, la amiază…
Topic: Poezii | Comments Off on Povara de pe suflet…
CAZUL DACIA (9/11)
de Adrian Botez | 16 Februarie 2011
„ROMÂNIA MARE” – O AUTENTICĂ TEMĂ DE MEDITAŢIE sau SĂ-I LĂSĂM PE PĂPUŞARI SĂ CREADĂ CĂ NE-AU „DUS DE NAS”!!!
– continuare –
XVI- TRACII ÎMBRĂŢIŞEAZĂ TERRA…NU DOAR PRIN LIMBĂ!!!
…Şi, iată, tot datorită dlui NAPOLEON SĂVESCU, avem trasată enorma arie de răspândire şi de stăpânire spirituală (sugerându-se legături cu supravieţuitorii Atlantidei, adică nu cu cei luciferizaţi, ci cu cei “SFINŢI”) a TRACILOR/SFINŢILOR:
“Faptul cã acei arieni carpato-dunãreni au format o puternicã dinastie în Mesopotamia în 1500 î.d.H., au cucerit apoi Persia, Anatolia, Asia, India . rãspândindu- şi limba, religia şi cultura pânã în Himalaya, nu-mi era necunoscut – dar cã au cucerit Japonia? Aşa cã am pornit sã cercetez preistoria Japoniei şi vã las pe dumneavoastrã sã judecaţi. Când yayoi-ii, strãbunii japonezilor de azi, au sosit în Japonia, în anul 300 d.H. (foarte târziu în istorie, dupã cum vedeţi) – ei au gãsit o populaţie bãştinaşã albã, blondã, bãrboasã, pe care au numit-o emishi, însemnând bãrboşi… Aceştia însã se chemau ainu, cuvânt cu semnificaţia de om, în pronunţia lor semãnând cu aomu (n.n.: ne amintim de invocaţia AUM, din templele buddhiste şi din lamaseriile tibetane! – dar, fireşte, în primul rând de Dumnezeu-Hristos-Mântuitorul, care se intitulează “Fiul Omului”!!!), fiind atunci simpli vânãtori şi pescari. Ei se numeau oameni, ca şi carpato-dunãrenii aryeni care invadaserã India şi se închinau zeului vedic OM. Aceşti oameni, cum le place sã se numeascã, sunt consideraţi azi urmaşii caucazienilor carpato-dunãreni-arieni, care au invadat insulele aşa-zise japoneze, acum 5000 de ani (3000 î.d.H.), imediat dupã cucerirea Indiei, când ei terminaserã deja cucerirea Chinei de azi. Pânã nu demult, chinezii se mândreau cu strãmoşii lor . adică, cu mumiile (n.n.: păstrând ochi din sticlă ALBASTRĂ!!!) – descoperite la Tarim Basin. Dar se pare cã se mândreau cu strãmoşii noştri.. Apariţia maşinilor de PCR (Polymerize Chain Reaction), dispozitive capabile sã citeascã şi sã interpreteze rãmãşiţe cromozomiale, amprente lãsate în AND-ul mitocondrial, au produs surprise – istorice şi arheologice. Astfel, cercetând mumiile
din vestul Chinei, de la Tarim Basin (revista Archaeology, – USA , March/April 1995) rezultatele au atestat originea lor europeanã şi inter-relaţia lor cu toch-aryenii. Surprize, surprize, surprize! În sfârşit, sã ne întoarcem la carpato-dunãrenii ainu, din Japonia. Ei au fost forţaţi de cãtre nãvãlitorii yayoni sã se retragã din ce în ce mai spre
nord, pe mãsurã ce ponderea demograficã a acestora a devenit covârşitoare. Un memoriu prezentat împãratului în anul 805 d.H. se referã la cheltuielile mari, cauzate de lupta continua cu ainu, menţionând cã ainu se strâng în grupuri mari, ca furnicile, pentru ca apoi sã disparã precum pãsãrile… Populaţia ainu, împinsã spre insulele friguroase Hokkaido şi Sakhalin, şi-a pãstrat independenţa pânã în anul 1799, când japonezii s-au hotãrât sã-i ocupe, pentru <> de agresiunea ruseascã… Pânã nu demult, nu a interesat pe nimeni originea acestor bãrboşi blonzi, ainu. Nu s-au fãcut cercetãri cromozomiale PCR, pentru cã nimeni nu a fost interesat sã cheltuiascã suma de 5-10.000 de dolari pentru a afla adevãrul, iar statul japonez de azi preferã sã-i ignore chiar, şi asta spre binele istoriei lor!!! Antropologul american Carleton Coon îi considerã pe caucazienii sosiţi în urmã cu 5.000 de ani ca având aceeaşi origine cu cei care au ocupat insulele Kurile şi Aleutine (devenind nici mai mult, nici mai puţin decât primii descoperitori ai Americii), bazinul fluviului Amur şi Manciuria. Alţii îi considerã pe aceşti ainu (carpato-dunãreni, cum le spun eu) ca fiind cei care au migrat peste toatã Asia, caucazienii care au sosit în Mongolia de azi şi trecând peste strâmtoarea Behring se rãspândesc pe teritoriul celor douã Americi, teorie susţinutã de descoperirea în 1958, pe coasta Ecuadorului, a unor vase ceramice asemãnãtoare cu cele ainu. De ce nu, carpato-dunãrenii, arienii, pelasgii, ainu ori cum vreţi sã-i numiţi pe aceştia ai noştri, sã nu fie aceiaşi sugeraţi de Legenda Omului Alb, Bãrbosul blond care a sosit în Mexic (n.n.: acel celebru Quetzalcoatl – Zeul Alb al Luminii şi al Învăţăturilor Benefice şi Secrete5! – care a plecat, după iniţierea, poate chiar ÎNTEMEIEREA! amerindienilor, spre RĂSĂRIT!!!) şi Peru cam în aceeaşi perioadã, cu 5.000 de ani în urmã. Aparent, şi carpato-dunãrenii ainu, atunci când au invadat Japonia, au întâlnit o populaţie cunoscutã drept Cultura Jomon, yayoi-ii veniţi de prin Coreea în jurul anului 300 d.H., ainu au fost împrãştiaţi, decimaţi sau, mai corect spus, asimilaţi, japonezii aducându-şi cu mare dificultate aminte despre <>, pe care i-au gãsit pe insulele ocupate acum de ei. Aproximativ 14.000 de ainu mai trãiesc şi în ziua de azi în mici sãtucuri de pe coastele insulei Hokkaido, dar interesul ştiinþific, în ceea ce priveşte originea acestora – nu existã! – şi se pare cã nu pasioneazã pe nimeni. Azi se considerã cã insulele Japoniei au fost descoperite, din întâmplare, de trei marinari portughezi, care au atins coasta insulei Kyushu, în 1542. Aceşti marinari rãtãciţi nu sunt primii europeni care au ajuns în Japonia, aşa cum ni se spune eronat în cãrţile de istorie. Cu multe mii de ani înaintea lor, noi, carpato-danubienii, am descoperit, invadat şi populat aceste insule. Sosirea în 1549 a iezuitului Francis Xavier, care va implanta o cruce pe pãmântul “nou descoperit”, nu va avea acelaşi succes ca în America de Sud; creştinismul nu a reuşit în aceste insule, poate şi din cauza interesului practic minor pe care îl prezentau la acel moment. Japonezii au fost şi au rãmas şi azi un popor foarte rasist, închistaţi în castele lor sociale. Prejudismul naţional împotriva oamenilor ainu devine total ridicol şi, ca sã vã dau un exemplu, unul dintre conducãtorii recenţi ai populaţiei ainu este Shi-Geru Yo-Sano, care s-a luptat aproape 20 de ani cu o companie de construcţii japonezã, care voia sã construiascã un dig, distrugând astfel un râu sacru al oamenilor ainu dintr-un sãtuleţ, din insula Hokkaido. Când, în sfârşit, a reuşit sã aducã în faţa Curţii acea companie de construcţii, care aparţinea guvernului, judecãtorul şi Curtea au refuzat sã accepte cã ar exista aceastã populaţie ainu (cf. p. 280 din cartea lui Patrick Smith, Japan, a reinterpretation). Japonezii sunt un grup etnic ce aparţine rasei mongoloide. Ei îi numesc pe toţi care nu le aparţin ca rasã “gaijin”. Aceasta s-ar traduce: gai = de afarã, iar jin = persoanã. Ei bine, ei niciodatã nu i-au numit astfel pe coreeni ori chinezi, dar pe ainu, DA. Prigoana împotriva populaţiei ainu a atins maximul
în anul 1192, când au fost împinşi cu sãlbãticie în nordul friguros şi neprimitor al Honshu-ului şi Hokkaidoului.
Azi, ainu trãiesc izolaţi în sãtucurile lor, zbãtându-se sã-şi pãstreze identitatea, limba, dupã cum ne spune acelaşi Patrick Smith. Soarta lor ne aminteşte de aceea a nativilor americani, care se pierd treptat, “natural”, prin rezervaţiile din Statele Unite. Japonezii obişnuiţi îi considerã pe oamenii ainu nimic altceva decât un parc de atracţii. Ce-i uimeşte cel mai mult pe aceştia sunt caracteristicile fizice deosebite de ei: figura distinsã şi cizelatã, unii din ei având chiar ochii albaştri. Începând din secolul XIX d.H., oamenii ainu au adoptat vestimentaţia tradiţionalã japonezã. Limba lor nu a fost studiatã, fiind consideratã de “cercetãtorii” japonezi : “de neclasificat”…!!!
.. Sã sperãm cã într-o bunã zi, un OM, un urmaş al acestor carpatodanubieni va avea situaţia materialã şi dorinţa ştiinţificã sã cheltuiascã nişte mii de dolari pentru a face acel test de arheologie molecularã “PCR”, de confirmare a amprentei genetice (genetic blueprint) a acestora. Dacã astãzi maşina de PCR costã câteva mii de dolari şi are mãrimea unui cuptor cu microunde, se preconizeazã ca în viitorul apropiat mãrimea unui asemenea aparat sã nu o depãşeascã pe cea a unui “palmtop computer” (computer ce poate fi ţinut în palmã). Acest lucru ar permite transportarea sa în locurile de cercetare, informaţiile culese putând fi apoi analizate cu ajutorul computerelor specializate ce comparã datele introduce cu mii de alte amprente genetice mitocondriale specifice diferitelor rase şi civilizaţii. Vã spun toate acestea pentru a vã întredeschide o uşã spre viitorul apropiat al arheologiei moderne. Aşa cã, Oamenilor ainu carpato-dunãreni, mai aveţi de aşteptat. Dacã nu veţi dispãrea, pânã când cineva va fi interesat de civilizaţia voastrã. A noastrã!” (s.n.) – cf. Napoleon Săvescu, Istoria neştiută a românilor, cap. Ga-Ramanii carpato-dunăreni, cuceritori ai Affricii de Nord şi Asiei, în revista online Dacia, www.dacia.org.
XVII- SFÂNTUL MUNTE AL KOGAIONULUI ŞI ECHILIBRUL SPIRITUAL AL TRACILOR LUMINOŞI
Traco-geto-dacii erau ultimul, deci singurul popor, din Eurasia, care îşi păstra ritmul evoluţiei spirituale constant şi neatins. Cu alte cuvinte, rămăsese, cel puţin în Europa, ultimul popor “credincios”, păzind, cu străşnicie, cultul zalmoxian. Paznicul acestui cult despre care ne vorbeşte Ritualul Învierii/Transcenderii, din Mioriţa – era MAGUL DIN VÂRFUL KOGAIONULUI. Despre acest mag vorbeşte Eminescu în Strigoii, Memento mori – dar, mai ales, în aşa-numitul (de către George Călinescu aşa numit…!) Povestea Magului călător în stele:
“ (…) În umbra-ntunecoasă a codrilor de fag,
Pe muntele gigantic ce fruntea şi-o strecoară
Prin nori până la soare – trăieşte-un bătrân mag.
Când încă eram tânăr el tot bătrân era:
Al vremilor curs vecinic nu-l poate turbura.
«În fruntea lui e strânsă un ev de ‘nţelepciune,
Viaţa lumii toate în minte-i a ‘ncăput.
Trecutul… viitorul, el poate-a ţi le spune;
Bătrânu-i ca şi vremea cea fără de ‘nceput
Şi soarele din ceruri la glasu-i se supune,
Al aştrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut.
De-aceea voiu ca dânsul pe fiul meu să ‘nveţe
Cari cărări a vieţi-s deşarte, cari măreţe.
«Dar el din a lui munte în veci nu se coboară,
Căci nu vrea ca să piardă din ochi a lumei căi,
Ca nu cumva măsura, cu care el măsoară
În lipsa-i să se schimbe… şi el, întors din văi,
Silit ca să înceapă din începutu-i iar
Să nu poată s’oprească gândirea celor răi.
Şi cine – enigma vieţii voeşte s’o descue
Acela acel munte pe jos trebui să-l sue».
Magul n-are dreptul, din punct de vedere cosmico-religios, să coboare din vârful Muntelui Sacru, pentru că locul său, din vârful Muntelui, este, în primul rând, “limba” Thulei/Balanţei Cosmice! În al doilea rând, NUMAI din vârful Muntelui Sacru, ca dintr-o “ureche a lui Dionysos”, ca din “ombilicul terestru” – el poate “palpa”, INTEGRAL, zonele de lumină şi pe cele de întunecare, ale credinţei din spaţiul Cosmosului Tracic.
Aşa s-a ajuns şi la alungarea (de către Magul Kogaionului!) a tribului “romanilor”, care, la un moment dat, slăbise în credinţă (“slăvind” mai curând fiinţa fizică, raţiunea practică şi armele, decât Cerul unui Zalmoxis URANIAN!!!) – de pe “Cerul” Daciei, dinspre Gurile Dunării… – spre Apus=Locul Degeneraţilor Spiritual! De fapt, exodul acestui trib slăbit în credinţă/spiritualitate (ca să nu “infecteze/contamineze”, cu necredinţa lui, restul Poporului Sarabilor/Fiilor Soarelui/ai Lui Dumnezeu-Zalmoxis!) – este înscris de Homer, în Iliada (şi, apoi, de Vergilius, în Eneida), când se vorbeşte despre singurul “troian”/trac (dar degenerat spiritual, probabil, prin exacerbarea Eros-ului cel carnal!), Eneas, fiul Afroditei, silit de “incendiul” Troiei (adică, al patimilor nesănătoase/dezechilibratoare de Duh!), să plece, cu tatăl-Anchise în spinare, spre Cartagina şi, apoi, spre Italia…
Iată cum este descris Muntele Sacru, de către tracologul Adrian Bucurescu: “Muntele ce adăpostea peştera unde se retrăgea marele preot al geţilor se numea Kogaion
În Geografia (VII, 3, 5), Strabon scrie: Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numeau geţii; numele lui, Kogaion, era la fel cu numele râului care curgea alături”. KOG-A-ION înseamnă “Capul Magnificului”, fiind şi denumirea getică a Bucegilor, unde se află marele cap sculptat, acoperit cu tiara sacră, cunoscut sub numele de “Sfinxul Românesc”.
Râul ce curgea prin apropiere, despre care scrie Strabon, nu poate fi decât Ialomiţa, căreia geţii îi spuneau şi NAPARIS “Cerescul; Divinul”. Evident, adăpostul marelui preot era Peştera Ialomicioarei.
Deocamdată, singura inscripţie getică, unde apare numele Kogaion, este un text orfic, în versuri, pe o cărămidă descoperită la Romula (Reşca-Dobrosloveni, jud. Olt):
HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Traducerea: Mare e Zeul, întotdeauna (şi pretutindeni)! Aşa să spună vitejii (cei curaţi), când privesc spre Kogaion! Ucenicii (recruţii) să cânte: Sfânt (puternic) este Domnul Nopţii!
Din text se deduce că «Domnul Nopţii» este echivalent cu Kogaion. Legendele elene şi romane spuneau că Orfeu era trac şi că MAINADES «Dansatoarele (sacre)» îi tăiaseră capul, pe care apoi îl aruncaseră în râu. Tot despre el se spunea ca era prinţul KYCON-ilor, etnonim apropiat de Kogaion. Cetatea natală a lui Orfeu era D-ION «A(1) lui Ion; A(1) Magnificului». Pe de altă parte, autorii antici scriau că misterele orfice se celebrau noaptea. Aşadar, sculptat de om sau modelat de natură, “Sfinxul” de pe platoul Bucegilor reprezenta, pentru geţi, capul lui Orfeu, Domnul Nopţii.
Cu trei milenii înainte de autorul inscripţiei de la Romula, un iniţiat orfic desenase o cruce pe una din tăbliţele de la Tărtăria. În vârful crucii se afla un cap, desigur al lui Orfeu. Tăbliţa poartă următorul text:
NUN KA SA UGULAS PA IDIM KARA I.
Traducerea: Omul (nobilul) care ştie tainele va merge în ceruri. O statuetă dacică îl reprezintă pe Orfeu, cu braţele în formă de coroană. Pe veşmântul sacerdotal al marelui erou civilizator se observă o cruce.
Misterul orfic al Celui Jertfit s-a păstrat în datina românească a Caloianului. O veche atestare a acestui obicei pare a fi o relatare a lui Diodor Sicul: “În Frigia, întâmplându-se odată să cadă o epidemie asupra oamenilor, iar de altă parte suferind şi pământul de secetă, oamenii consultară oracolul asupra mijloacelor prin care să depărteze de la ei aceste calamitaţi, iar oracolul le răspunse ca să înmormânteze trupul lui Attys şi să o venereze pe Kybele ca divinitate. Deoarece, însă, din pricina vechimii, din trupul lui Attys nu mai rămăsese nimic, frigienii au făcut imaginea tânărului, pe care apoi, plângând-o, o înmormântară, îndeplinind şi onorurile funebre potrivite cu soarta lui, şi acest obicei ei îl ţin constant până în zilele noastre”. Attys era doar varianta traco-frigiană a lui Orfeu, căruia geto-dacii îi mai spuneau şi GALLIEN “Superbul; Magul; Poetul”, ION “Măreţul” sau I-ANA “Al Anei”. Ultimele trei apelative se regăsesc în bocetele Caloianului:
Caloiene, Iene,
Du-te-n cer şi cere
Să deschiză porţile,
Să sloboadă ploile,
Să curgă şi gârlele,
Zilele şi nopţile,
Ca să crească grânele!
***
Iani, Iani, Caloiani,
Ia cerului torţele
şi deschide porţile
şi porneşte ploile!
Amintindu-ne că Mainades “Dansatoarele (sacre)” i-au tăiat capul lui Ion-Orfeu şi i l-au aruncat în râul Naparis, este limpede că tradiţia Caloianului are mai bine de cinci milenii şi că provine din misterele orfice. Râului pe care a plutit Kog-a-Ion “Capul Magnificului” i s-a mai spus şi AURU-METTI “Drumul Celui Curat (Strălucitor)”, de unde vine şi actualul nume al Ialomiţei. Obiceiul Caloianului este caracteristic mai ales Munteniei (Ialomiţa, Buzău, Brăila) şi are loc, de obicei, în marţea a treia după Paştele ortodox. Încă din zori, fetele de la 5-6 ani în sus se strâng la un loc şi se împart, după vârstă, în două sau mai multe cete. Fiecare ceată îşi alege o conducătoare. Fetele fac o păpuşă de lut, un om mic, pe care îl împodobesc cu panglici, cârpe colorate şi flori, iar pe cap îi pun drept căciulă o coajă de ou roşu. În unele sate îl îmbracă în straie ţărăneşti, cu opincuţe şi căciuliţă. Păpuşa se numeşte Calian, Caloian sau Scaloian. Fetele pun Caloianul într-un sicriu mic, bine încleiat ” ca să plutească pe apă ” sau pe o scândură, îl înconjoară cu coji de ouă roşii, păstrate de la Paşte, precum şi fel de fel de flori, printre care predomină busuiocul, apoi îl îngroapă pe câmp, printre bucate, prin bozii sau mărăcini, pe malul vreunei ape ori într-alt loc ascuns. Înainte de înmormântare, una dintre fete se face preot ” Mainadele erau preotesele Soarelui! ” alta, dascăl, a treia duce steagul, adică o trestie cu o batistă albă în vârf, înaintea popii, şi iarăşi una sau doua fete duc sicriul ori scândura cu Caloianul. În urma cortegiului vin celelalte fete, cu lumânări aprinse, bocind:
Caloiene, Ene!
Cum ne curg lacrimile
Să curgă şi ploile,
Zilele şi nopţile,
Să umple şanţurile,
Să crească legumile
şi toate ierburile!
Alte fete îi plâng pe fraţi, surori, părinţi, dacă au! După înmormântare, Caloianului i se face pomană, timp în care e bocit din nou:
Iene, Scaloiene!
Tinerel te-am îngropat,
De pomană că ţi-am dat,
Apă multă şi vin mult
Să dea Domnul ca un sfânt,
Apă multă să ne ude,
Să ne facă poame multe!
A treia zi, după ce l-au înmormântat, adică în a treia joi după Paştele ortodox sau în ziua de Paparude, fetele se adună iarăşi, se duc la locul unde a fost înhumat, îl dezgroapă şi-l bocesc:
Caloiene, Ene,
Mă-ta te cată
Prin pădurea deasă,
Cu inima friptă, arsă,
Prin pădurea rară,
Cu inima friptă, amară!
Fetele îl aduc în sat şi îl aruncă într-o fântână sau se duc şi-i dau drumul sicriului pe un râu sau pe un lac, urând ca anul să fie ploios şi plin de belşug. În multe locuri, Caloianul e mai întâi frânt în bucăţi şi abia după aceea diferitele sfărâmături sunt aruncate în fântâni, în bălţi ori pe râuri. Apoi se adună toate fetele la o casă şi acolo coc o plăcintă mare, numită ghizmana (cf. trac. AKES-SAMENOS “Grădina (Sămânţa) Magică”), ori mai multe plăcinte şi alte bucate. Flăcăii aduc vin şi lăutari, se aşează toţi la masă, mănâncă şi beau din pomana Caloianului. Alteori, fetele îmbracă un sul cu straie femeieşti şi umblă cu el pe la casele oamenilor; şi la casa unde se duc, gazda trebuie să ude acel sul cu apă, apoi le dă faina, ouă, unt ş.a. Cu ceea ce adună fac şi ele plăcinte, bucate, aducând şi vin, şi aceasta se numeşte Pomana Caloianului. Iar acelui sul îmbrăcat, i se spune, ca şi omului de lut, tot Caloian sau Scaloian.
Pe vremuri, în unele sate se făceau două păpuşi, care se numeau Tatăl Ploii şi Măicuţa Soarelui (cf. rom. măicuţă “călugăriţă”). Nu se ştie cum şi când aceste denumiri s-au prefăcut în Tatăl Soarelui şi Măicuţa Ploii.
Iniţiat în misterele orfice ale strămoşilor, Ioniţă, marele ţar al românilor şi bulgarilor, şi-a adăugat supranumele de CALOIAN.
Ca Domn al Nopţii, Orfeu era considerat şi cel ce aduce visele (cf. gr. M-ORPHEOS, zeul viselor), semizeul Somnului. Acest Ion-Iana, sub numele de Moş Ene aduce şi acum somnul copiilor români. Tot de la ION “Magnificul” provine şi titlul voievozilor români, ajuns într-o epocă mai târzie IO” – cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997.
– va continua –
Topic: Meditaţii | Comments Off on CAZUL DACIA (9/11)
« AnteriorulUrmătorul »
