În liniştea bisericii din piaţă
de Cornel C. Costea | 15 Februarie 2011
În liniştea bisericii din piaţă,
Iisuse, Tu, Te rogi din nou cu mine,
Toţi îngerii de gât mi se agaţă
Şi-mi spun că le-a fost tare dor de mine.
Că vin prea rar să îmi hrănesc făptura
Din pâinea gândurilor preacurate
Şi să-mi astâmpăr, dacă pot, arsura
Din pieptu-n care-o inimă mai bate.
Ştiu asta şi îmi cer acum iertare,
Mi-e drumul greu, iar orele-s puţine,
Ce mult aş vrea să aflu-acea cărare
Pe care s-o ascund în versuri line
Şi să-i aştern petale de cuvinte
Din florile Iubirii Tale sfinte …
Topic: Poezii | Comments Off on În liniştea bisericii din piaţă
Sfântul Valentin sau Dragobetele
de Petru Berbentia | 14 Februarie 2011
Suntem sau nu români?
Vă spun sincer că am trecut prin prin destule frământări până am ajuns să mă intereseze acest subiect. Adică mă gândeam, ce trebuie să mă bag eu în chestia asta? Dar nu se mai poate! Devenim din ce în ce mai puţin creştini şi tot mai mult adepţi ai unor credinţe ce nu ţin de esenţa credinţei noastre. M-a deranjat faptul că românii au fost de acord cu manifestările de „halloween” şi am rămas interzis când am citit că în ziua de 31 octombrie, spiritele persoanelor care au murit în ultimul an se întorc pe pământ în căutarea unor corpuri vii pentru a le poseda pe perioada anului viitor, acesta fiind singura speranţă de a avea o viaţă după moarte. O prostie mai mare şi o chestie mai anticreştină nici că se putea. Dar românul nu se opreşte aici! Ziua de 14 februarie a deveni „Velentin’s day” şi toţi românii nu sunt „trandy” dacă nu se prostesc în această zi.
De aceea m-am gândit să explic ce e cu sărbătoarea asta importată mai nou de români. Şi pentru asta m-am documentat „beton” ! Adică am căutat în sinaxar şi în dicţionare şi am descoperit că în calendar sunt mai mulţi sfinţi ce poartă acest nume. Pomenim astfel, în calendarul ortodox, pe mucenicul Valent din Gezareea Palestinei în 16 aprilie, pe Valent, diaconul din Ierusalim, mort ca mucenic în anul 309 d.Hr., pe mucenicul Valentin din Gaza la 10 februarie, pe mucenicul Valentin din Misia-soldat mort la 302 d.Hr.şi pomenit în 24 aprilie, pe mucenicul Valentin-preotul din Roma, tăiat cu sabia în anul 270 d.Hr., prăznuit în Ortodoxie la data de 6 iulie, pe Valentin, episcopul Umbriei, ucis în temniţă şi pomenit la 30 iulie sau pe mucenicul Valentin, pomenit la 24 octombrie. Datele le-am cules din Dicţionarul enciclopedic al numelor de botez cu un tabel alfabetic al sfinţilor otodocşi.
Constatăm că sunt mulţi cu acest nume pentru că prenumele Valentin şi Valentina au o largă circulaţie în toată Europa. Provine din numele latin Valentinus, un derivat de la prenumele Valens, Valentis sau Valentius toate având la bază verbul valere, care avea sensul de „a fi puternic”. În Rusia numele are o mulţime de derivate, precum Valea, Valiunea, Valiuşa, etc. În spaţiul românesc numele este atestat destul de târziu, în perioada contemporană, sub influenţa antroponimiei apusene, iar recenta „sărbătoare” se datorează unei legende puse în circulaţie în ţările apusene.
Şi, ca lucrurile să fie şi mai complicate, trebuie să spun că nu se ştie cu exactitate pe care sfânt îl amintim în 14 februarie, care este de fapt aşa-numitul „patron al îndrăgostiţilor”.
Varianta cea mai cunoscută este aceea că Valentin a fost un preot care a trăit în timpul obscurului împărat Claudius al II-lea Goticul în secolul al III-lea d.Hr. şi că a încălcat ordinul emis de împărat, prin care se interziceau căsătoriile. Motivul emiterii acestui ordin a fost refuzul bărbaţilor de a-şi părăsi familiile şi de a se înrola în regimentele Imperiului. Preotul Valentin a încălcat acest ordin şi a oficiat câteva căsătorii în secret. A fost prins şi aruncat în închisoare, iar acolo s-a îndrăgostit de fiica gardianului său, căreia îi trimitea zilnic scrisori de dragoste. De aici obiceiul de a se trimite felicitări de Sf. Valentin. Preotul a fost executat pe data de 14 Februarie, pe Via Flaminia.
O altă variantă susţine că Sfantul Valentin sau Valentin von Terni este cel pomenit în legătură cu ziua îndrăgostiţilor. Se ştie că a fost un martir declarat ca sfânt al creştinilor romano-catolici şi că a trăit tot în secolul III fiind episcop în Interamna (azi Terni – Italia). El a fost condamnat la moarte la 14 februarie 269 d.Hr. din cauza credinţei lui. A fost învinuit de “cununare religioasă” a perechilor de îndrăgostiţi în ciuda poruncii aceluiaş împărat roman, Claudius II (268-270).
Oricare ar fi sfântul, Dicţionarul sfinţilor, editat de Oxford, spune: ,, Faptele amândurora sunt puţin demne de crezare.. Nici unul dintre ei nu pare să fi avut vreo legătură cu iubite sau soţii… unele autorităţi în materie văd în obiceiul de a alege un partener în ziua Sf. Valentin drept o supravieţuire a elementelor festivităţii romane Lupercalia, care avea loc tot la mijlocul lunii februarie”.
Pe meleagurile noastre, Sfântul Valentin “s-a întâlnit” cu Dragobetele, fiul Babei Dochia, un fel de “omolog local” al lui Cupidon, care este în calendarul tradiţiilor populare la 24 februarie. Au poveşti şi simbolistică asemănătoare.
Sărbătoarea de Dragobete este considerată echivalentul românesc al sărbătorii Valentine’s Day. Probabil că 24 februarie însemna pentru omul arhaic începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el la bucuria naturii. Dragobetele se diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, fiind un bărbat chipeş, un neastâmpărat şi un năvalnic. Preluat de la vechii daci, unde Dragobetele era un peţitor şi un naş al animalelor, românii au transfigurat Dragobetele în protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, aşa cum şi păsările “se logodesc” în această zi.
În această zi satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala : Dragobetele sărută fetele. Sunt multe credinţele populare cu referire la Dragobete. Astfel se spunea că cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, şi mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat. Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvară. În sudul României (Mehedinţi), fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă.
Nici oamenii mai în vârstă nu stăteau degeaba, ziua Dragobetelui fiind ziua în care trebuiau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimile rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste.
O altă tradiţie spune că Dragobetele a fost transformat într-o buruiană, numită Năvalnic, de Maica Precistă, după ce nesăbuitul a îndrăznit să îi încurce şi ei cărările.
Acestea sunt, pe scurt, datele problemei: un sfânt din calendarul romano-catolic, cu o identitate nedefinită precis, pe de o parte şi, o tradiţie veche de când lumea în spaţiul românesc, pe de altă parte. Ce facem? Ce sărbătorim? E clar că, din punct de vedere religios, nu sărbătorim nimic. Sf. Valentin este aprig contestat de conservatorii de pretutindeni. Refrenul este peste tot acelaşi: o sărbătoare de import, un semn al dispreţului snob faţă de propriile tradiţii, mai ales că există replici autohtone la fel de valoroase. O exagerare mai mare vine mai ales din partea comercianţilor care, sub umbrela potectoare a sfântului, profită din plin de efuziunile romantice manifestate la scara planetară, şi se întrec în oferte, mai mult sau mai puţin originale, precis trăznite, şi toate cât mai pipărate cu putinţă. Pipărate ca şi cost, evident!
Voi încheia cu părerea unui tânăr ce se exprimă conform mentalităţii sale de om obişnuit cu internetul: „Clar este o sărbătoare de import. Şi din păcate are priză la “stupid people” of Romania. Iar marketingul atâta aşteaptă. Nu vedeţi că o ţinem din sărbătoare în sărbătoare? Halloween e aproape gata implementat. Urmează Thanksgiving. Să vedeţi ce mare sărbătoare va fi printre noi asta în 5-10 ani… Iar Mărţişorul nostru s-a dus pe apa sâmbetei. Doar şiruri de tarabe pline de fel şi fel de kitch-uri pe care NU le mai poartă nimeni ( dar se cumpără cu sacoşile că dă bine la birou)”.
Părerea lui nu este în totalitate şi părerea mea, dar oare, nu are un pic de dreptate? Mai suntem sau nu, ROMÂNI!
Topic: Meditaţii | Comments Off on Sfântul Valentin sau Dragobetele
ZORII PRIMĂVERII
de Cezarina Adamescu | 14 Februarie 2011
Am găsit un Mărţişor
Bucheţel de mâţişor
De răchită, de pe mal
Stropi de rouă în pocal.
Cenuşii, catifelaţi,
Mâţii ăştia parcă-s fraţi,
Pufuşori cu coajă brună
Ce-au plesnit de-o săptămână,
Somnoroşi şi buimăciţi
Sunt atâta de doriţi
Că îţi vine să-i mângâi
Şi să-i ţii la căpătâi.
N-au miros dar sunt gingaşi,
Botoşei de copilaşi.
Lasă-mă să-i pun în vază
Noaptea să mă ţină-n pază.
Ai lui Martie-vestitori
Şi ai primăverii zori.
Topic: Poezii | Comments Off on ZORII PRIMĂVERII
Prezervarea valorilor patrimoniale şi identitatea naţională în contextul actual
de Gheorghe Adrian | 11 Februarie 2011
În contextul accelerării fenomenului globalizării, cu efecte de domino în domeniile majore de acţiune socio-umană (economic, financiar, infrastructural, turistic), se pune în mod recurent problema prezervării acelor valori care conferă şi generează continuu identitate şi personalitate popoarelor, supuse presiunii crizelor de resurse, desfiinţării graniţelor, sincretismului religios şi melanjului cultural.
În spaţiul european comun, diversitatea de creaţii, de tradiţii etno-culturale, de obiective şi valori patrimoniale se doreşte a fi un factor de promovare a unităţii şi fondului comun de cultură şi civilizaţie europeană, prin depăşirea tensiunilor etniciste, revendicaţioniste şi revizioniste.
Ca şi celelalte ţări europene, România trebuie să prezinte oferta proprie de valori care poate îmbogăţi spaţiul european, fapt ce o poate aşeza onorabil în elita statelor drept un factor de susţinere a progresului şi civilizaţiei la nivel global.
În acest sens, nu trebuie să fii un reputat specialist pentru a observa că o importantă componentă pe care o poate valoriza ţara noastră, pentru a oferta spaţiul european, este zestrea sa patrimonială, imună la variaţiile pieţelor de capital sau la crize mondiale de orice natură.
Pentru regiunea Olteniei, se pot identifica cu uşurinţă exemple concrete de valori culturale patrimoniale cu vocaţie europeană – Mănăstirile Jitianu, Sadova şi Bucovăţ, din judeţul Dolj, Mănăstirile Tismana şi Polovragi, din judeţul Gorj, Conacul brâncovenesc şi Ansamblul curţii boiereşti Cornea Brăiloiu, situate în municipiul Târgu-Jiu, judeţul Gorj şi comuna Melineşti, judeţul Dolj, – monumente de valoare excepţională ce revelează turistului preocupările arhitecturale ecleziastice şi civile ale românilor din perioada evului mediu.
Monumentele invocate se recomandă prin valoarea patrimonială intrinsecă: Mănăstirea Jitianu este datată din secolul al XVI-lea, în prezent adăpostind „comoara” Mitropoliei Olteniei (icoane şi fondul de carte rară şi veche), Mănăstirea Sadova a fost ctitorită la sfârşitul secolului al XV-lea – începutul secolului al XVI-lea; Mănăstirea Bucovăţ – Coşuna, construită în anul 1483, adăposteşte cea mai veche biserică din regiunea Olteniei (1512), vechime atestată de o Listă a tuturor bisericilor din această zonă (1840) şi de Pomelnicul Ctitoricesc, redactat de către Dionisie Eclesiarhul, document în care se menţionează ctitorii acestui lăcaş de cult: Basarab cel Tânăr (1477-1482) şi Neagoe Basarab (1512-1521); Mănăstirea Tismana, cel mai vechi aşezământ monahal din Ţara Românească, datând din secolul al XIV-lea; Mănăstirea Polovragi, edificată la începutul secolului al XVI-lea, reprezintă o sinteză de arhitectură/pictură bizantină şi brâncovenească, iar Conacul brâncovenesc şi Ansamblul curţii boiereşti Cornea Brăiloiu, monumente reprezentative ale epocii brâncoveneşti, datează de la sfârşitul secolului al XVII-lea, atestate în cronicile vremii ca fiind cele mai vechi construcţii civile din zona Olteniei.
Este salutar demersul Mitropoliei Olteniei, care administrează obiectivele de patrimoniu menţionate, de a iniţia proiecte de restaurare a acestora, însă surprinde greutatea cu care se desfăşoară unele dintre lucrări (la Conacul brâncovenesc şi Mănăstirea Polovragi), din cauza insuficienţei resurselor financiare, ori pe fondul neînţelegerilor dintre specialişti asupra soluţiilor tehnice propuse, astfel prelungindu-se continuu termenele de finalizare.
În cazul celorlalte monumente, lucrările au fost finalizate doar în parte (la Biserica Mănăstirii Sadova au fost neglijate zidul de incintă, turnul clopotniţei, stăreţia sau boltiţa) sau au fost agreate unele soluţii tehnice de avarie până la alocarea fondurilor necesare lucrărilor de specialitate (Mănăstirea Jitianu şi Biserica Mănăstirii Bucovăţ-Coşuna).
Putem aminti, fără răutate, nonşalanţa cu care este tratată degradarea fondului de carte veche al Mitropoliei Olteniei, colecţie ce reuneşte peste 700 de volume din patrimoniul cultural mobil, acesta fiind depozitat într-o încăpere din cadrul Mãnãstirii Jitianu, în condiţii precare, fără a fi respectate normele de protejare şi conservare (umiditate, temperaturã, luminozitate, igienã), existând riscul iminent al deteriorării sau distrugerii unor exemplare cu valoare deosebită, precum: Catavasierele de la Sibiu (anii 1803, 1817 şi 1819), Mineiurile de la Neamţ (anii 1804, 1831 şi 1846), Mineiurile de la Buda (anii 1804 şi 1805), Noul Testament-Sankt Petersburg (anii 1817 şi 1819), Biblia – Sankt Petersburg (1819), Gramatică Română (1850), Ochtoihul de la Rîmnic (1811), Noul Testament-Neamţ (1818) etc.
Consecinţa directă o constituie degradarea tuturor componentelor acestor bunuri de patrimoniu, inclusiv a celor deja restaurate, demersurile fiind remarcabile sub aspect patrimonial, situându-se, însă, în paradigma mitului Meşterului Manole.
Se impune, astfel, asigurarea unei continuităţi în alocarea resurselor financiare şi, totodată, în planul viabilităţii soluţiilor tehnice, de către factorii decizionali de la nivelul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, al Mitropoliei Olteniei, dar şi de responsabilii instituţiilor judeţene cu atribuţii în domeniu.
În contextul dinamicii pieţelor globale de factură turistică, monumentele Olteniei pot susţine cu brio oferta patrimonial-turistică a României, oferind publicului amator un univers elitist de arhitectură şi cultură medievală, parte a patrimoniului cultural european, printr-o promovare modernă şi profesionistă, prin adoptarea unui management pragmatic la nivelul instituţiilor ce asigură prezervarea acestor obiective de importanţă europeană, resursă sigură a dezvoltării spaţiului şi identităţii româneşti.
Topic: Meditaţii | Comments Off on Prezervarea valorilor patrimoniale şi identitatea naţională în contextul actual
« AnteriorulUrmătorul »
