Mă umplu de tine…
de Nicolae Nicoară-Horia | 3 Martie 2011
Şi iarăşi mă umplu de tine
Ca Marea de murmurul ei,
Starea de veghe când vine
Înapoi să nu mi-o mai iei
Şi aşa e târziu pe pământ,
Fără de ţărmuri să-mi fie
Până la capătu-i sfânt
Năvalnica mea liturghie…
Eu ştiu ce oftat o cuprinde
Pe Viţa cu dor de araci,
Nimic dintre noi nu se vinde-
Sărută-mi cuvântul şi taci…
Primăvara îmi umblă prin vine,
De muguri mi-s umerii grei,
Şi iarăşi mă umplu de tine
Ca Marea de murmurul ei…
19/20 Februarie 2011.
Topic: Poezii | Comments Off on Mă umplu de tine…
A.S.L. – FAŢĂ CU ADEVĂRUL MORŢII…
de Adrian Botez | 2 Martie 2011
… Sâmbătă, 5 februarie 2011, agenţiile de presă au comunicat două ştiri la “breaking news” (una de amiază şi una de seară…):
1-Prima o continua pe aceea din 3 februarie 2011 (“Alianţa PSD – ACD ar putea să se numească Uniunea Social-Liberală, iar activitatea sa va fi gestionată de doi co-preşedinţi, Victor Ponta din partea PSD şi Crin Antonescu din partea PNL, au declarat, pentru HotNews.ro, surse social-democrate. Preşedintele PSD, Victor Ponta, a afirmat, pentru Hotnews.ro, că în sigla Alianţei PSD-ACD se vor regăsi atât simbolul social-democraţiilor- cei trei trandafiri – cât şi cel al liberalilor – săgeata. El a adăugat că, în cadrul negocierilor cu liberalii, s-a stabilit că, pentru primăria Capitalei, Alianţa PSD-ACD să susţină un candidat comun, urmând ca, pentru primăriile de sector, candidaturile să se stabilească prin sondaje” – cf. HotNews.ro.) – şi anume:
– “S-a format Alianţa Social-Liberală (…). Uniunea Social-Liberală – Alianţa PSD-PNL-PC are cea mai mare susţinere din partea electoratului din Bucureşti, iar 62-68% dintre români ar vota cu USL, potrivit unui sondaj realizat de PNL, a declarat, sâmbătă, liderul liberal Crin Antonescu, citat de Mediafax. Conducerile PSD, PNL şi PC urmează să valideze, sâmbătă, alianţa dintre Partidul Social-Democrat şi Alianţa de Centru – Dreapta PNL-PC.” cf. HotNews.ro, 5 februarie 2011.
2-A doua a fost: “Accident teribil la Mina Uricani: 5 oameni au murit în subteran. Cinci mineri au murit sâmbătă după-amiază, în mina din Uricani. O explozie i-a spulberat. Salvatorii mineri au reuşit să le aducă rămăşiţele la suprafaţă, însă o nouă explozia s-a produs. Primele rezultate indică o scurgere de gaze ca fiind cauza exploziei. După scoaterea trupurilor ortacilor din subteran, mina a fost închisă. Poliţişti, inspectori de muncă şi procurori au început o anchetă pentru a se afla exact cauzele celor două explozii” – cf. REALITATEA TV, 05 feb 2011, 17:19.
Prima ştire nu mă interesează deloc. A doua – DA! Chiar foarte mult.
Eu nu sunt dintre cei care cred că “salvarea poporului român vine/va veni din partea opoziţiei politice”. Toţi politicienii vin la putere nu pentru sărmani, nu pentru “cei mulţi”, nu pentru “norod”…CI DOAR PENTRU BANI ŞI PUTERE!!! De orice “culoare” ar fi, ei sunt hoţi şi iresponsabili şi nemernici trădători (conştient sau nu!)! În seara când posturile TV anunţau tragedia de la Uricani, infantilii autişti (“şefi de partid”! – jucându-se cu trandafiraşi otrăviţi şi cu săgeţi…la fel!) Crin Antonescu,Victor Ponta şi Daniel Constantin (ultimul după… “ultimii”!) se hlizeau…de parcă erau la “botez”, şi nici “spatele” nu-i durea că România se pregăteşte de un nou prohod, în Valea Plângerii/Valea Jiului…! Gândul lor era, se-nţelege, la…”ciolan”, iar nu la oamenii ca noi…ca tine, ca mine…!
…Şi nicicum la faptul că şcolile “se comasează”, se “reformează” întru PERFECTA IMORALITATE, până la dispariţia desăvârşită a actului educaţional…spitalele se reduc, în România, la jumătate…iar în cele ce rămân în picioare, se operează LA LANTERNĂ!!!
…Eu sunt dintre cei care cred că pe români îi pot scăpa Dumnezeu şi…ei înşişi.
“EXPERIMENTUL PITEŞTI” (de la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50 – “reeducarea” prin tortură, 602 victime), a fost executat la ordinul bolşevicului Stalin.
“EXPERIMENTUL ROMÂNIA” (care a început în decembrie 1989 – şi continuă…nu se cunosc toate efectele urmărite, deci nu se poate aprecia, cu exactitate, nici finalul experimentului! ) este executat la ordinul Guvernului Masonic Mondial…”Atot-Reformator”, distrugător al oricărei NORME MORALE şi AXIOLOGICE, pentru a testa gradul de rezistenţă psihică al unui popor, pus în cele mai aberante şi exterminatoare condiţii de existenţă – şi pentru a evidenţia limitele psihice şi fizice, dincolo de care acel popor poate fi declarat ca “anesteziat perfect” şi “perfect mancurtizat”. Al doilea experiment este continuarea primului. Acest experiment (“EXPERIMENTUL ROMÂNIA”), dacă reuşeşte, va fi aplicat TUTUROR POPOARELOR LUMII. Pentru ca Guvernul Masonic Mondial să-şi asigure deplina stăpânire asupra minţilor şi (eventual) afectelor umane şi să se asigure de o masă de sclavi absolut inofensivi şi total imbecilizaţi. Foarte facil de manipulat, ÎN ABSOLUT ORICE DIRECŢIE ontologic-socială. Sau, pur şi simplu, ÎN ABSOLUT ORICE DIRECŢIE ucigaşă şi/sau sinucigaşă.
…Într-un stat ca România, stat complet lipsit de orice urmă de autentică democraţie (de aceea…atheniană, iar nu perversiunile cumplite…”washingtoniano-CIA-iste”!), eu am aşteptat “mântuirea prin Armată”. Da. Am aşteptat o “juntă militară”, care să instituie, în România Băsesciano-pedelistă – Legea Marţială! (…niciodată şleahta Băsescu+PDL nu va da/ceda puterea din mâini, în mod paşnic, de bunăvoie…”democratic”…!!!)… şi să suspende (pentru o perioadă determinată) nu atât “drepturile cetăţeneşti”, cât, mai cu seamă, “drepturile omului”, care au devenit, cam în toată lumea “moderno-masonică”… – “Drepturile Bandiţilor” de a ne sfida şi a ne prosti, mai cu spor întru Neruşinare!!! – şi de a ne “reforma”…PÂNĂ LA DESFIINŢARE!
…S-a dovedit o iluzie, chestia cu “junta”… – pentru că respectiva instituţie care ar fi putut instaura “junta”, adică Instituţia Armatei, NU MAI EXISTĂ. Şi pentru că Uniunea Europeană a Masonilor nu permite…”mişcarea în front” a unui stat, gata pregătit pentru măcelărire…!!!
…Acum, unii mai aşteaptă “mântuirea printr-o nouă mineriadă”. Eu cunosc adevărul despre “mineriadele”, manipulate grosolan, dar eficient, pentru manipulatori, din 1990-1991. La fel, ştiu despre tragedia “mineriadei” manipulate de “foame şi nevoi”, din februarie 1999, cu finalul tragic de la Stoeneşti, unde Oltul a fost înroşit de sângele celor care cântă, azi ca şi acum 100 de ani, într-un bocet de o solemnitate eschiliană: “În mină – Dumnezeu cu noi!,/ Afară – grijă şi nevoi./Deasupra noastră n-avem cer,/C-aşa e viaţa de miner”.
Nu, minerii nu mai sunt cei din 1999…pentru că li s-a ordonat, de către SRI=Noua Poliţie Politică Românească: “Ciocu’ mic, dacă ţineţi la femeile şi la copiii voştri!” Şi ei, sărmanii, ţin…ţin “la femei şi copii”, infinit mai mult decât la propria viaţă, pe care, zilnic, şi-o pun pe masă, în “pocherul” jucat, ceas de ceas şi clipă de clipă, cu Moartea – pentru a avea “pită” pe masă, pentru femei şi copii…ţin pentru că… la ce le-a mai rămas să ţină?! Cu “Dreptatea Borţoşilor” (…de la Bucureşti, dar şi de la Regia Huilei şi Lignitului…şi de la hoţii care li se dau “lideri sindicali”: minerii mor de foame şi/sau mor spulberaţi în beznă, iar “liderii sindicali” ai minerilor huzuresc în vile …“la lumina”…Mediteranei!) s-au lămurit: toţi îi fură, care de pe unde…şi din 6,5 miliarde de dolari, subvenţia pe 2010, pentru mineritul din Valea Jiului, NICIUN LEUŢ n-a ajuns la mina de la Uricani: aparatele de detectat metanul (care gaz, combinat cu praful de cărbune, dă vestitul “gaz grizu”, aproape spontan exploziv…d-apoi când dă de un… “arc voltaic”!) sunt dinainte de 1989 – …adică, ultimul conducător român care a înţeles necesitatea independenţei energetice a României ŞI A ŞI DORIT, efectiv, acest lucru, a fost Ceauşescu! Bandiţii de azi, care, cică, “ocârmuiesc” România, se fac că uită de faptul că zone “uniprofesionale”, adică în care nu se practică, din moşi-strămoşi, decât O SINGURĂ activitate, în mod PROFESIONAL, mai sunt în lume, şi chiar în Europa (exceptăm, deci, pe cel mai mare producător de cărbune din lume, China – 2.380 milioane tone anual, cât şi pe al doilea, SUA – 1.054 tone anual!): Bazinele Ruhr şi Saar/ Germania (197 milioane de tone anual), Silezia Superioară poloneză (fluctuând între 30 milioane de tone anual şi 60 de milioane de tone anual), Bazinul Doneţk/Donbas – Ucraina (81 milioane de tone anual), Ţara Galilor (cca. 600 de milioane de tone anual … – nici până azi nu s-au găsit “soluţii alternative”, pentru minerii galezi, aşa cum minte Uniunea Europeană! – …deci, Regatul Unit al Marii Britanii SUBVENŢIONEAZĂ CĂRBUNELE DIN CORNWELL/Ţara Welşilor!). România ocupa, înainte de 1989, locul 5 (dacă luăm în considerare Cehia, cu producţia fluctuând drastic, între 91 de milioane de tone anual în 1980, şi nici 47 de milioane tone anual, în 2004…clar, Cehia suferă de aceleaşi “reforme” masonice, ca şi România…!), între ţările producătoare de cărbuni, din Europa (cca. 27 milioane de tone, anual, în 2004).
…De ce “se zvoneşte” (da, “zvonul” apare ca urmare a unui complot cu ramificaţii mondiale!), pe la Guvern, că Ion Agaton (Ministrul Economiei) a semnat un contract de închidere a minelor Uricani, Petrila, Paroşeni? Pentru că, aşa cum se “întâmplă” de 21 de ani, adică din aceeaşi noapte a “victoriei revoluţiei masonice”, trădarea şi hoţia colcăie, în Ţara Valahilor: vom importa (se zice…) cărbune (CU PREŢUL TRANSPORTULUI NESPECIFICAT!!!) din SUA şi Canada…”nespecificarea costului de transport” este pentru …”prostirea proştilor”, iar contractul este încheiat pentru ca “burtoşii” de la conducere (n-are importanţă de ce “culoare”!) să-şi umple buzunarele cu miliarde grele…dolari, of course!!! – …din comisioane şi mituiri enorme!
…Au fost terorişti în România? Răspunsul: fireşte, Ion Iliescu (…1990-1996 – continuare şi între 2000-2004!) & Petre Roman, respectiv Victor Ciorbea (DISTRUGĂTORUL “ÎN MASĂ” AL MINERITULUI ROMÂNESC!!!) & Emil Constantinescu, în anii ’90 – …şi Băsescu & Comp. (liberalii, în frunte cu Tăriceanu şi Patriciu, nu trebuie…”uitaţi”!), din 2004 şi până AZI!
Adică, cei care au distrus şi distrug (zi de zi, ceas cu ceas, de 21 de ani, cu o răbdare diabolică!) forţa vitală a României: SOLIDARITATEA!!! Îl rog şi invit, pe oricare dintre voi, oameni buni, să coboare, cum eu am şi coborât, câteva sute de metri, spre “gurile de şobolani” ale minerilor…în loc “să se dea” cu TELEGONDOLA creaturii monstruoase şi groteşti a României, Monstrul “Feminin” al Loch Ness-ului Românesc…ar trebui legată burduf (Creatura!) şi plimbată prin bâlciuri!!! (…TELEGONDOLĂ care a costat 10 milioane de euro… – pentru…”TURISM FĂRĂ TURIŞTI”! – …10 milioane de euro, cât ar fi costat TOATE aparatele de detectat metanul, în TOATE minele active din Valea Jiului!!! – …şi ar fi rămas şi pentru TOATE PENSIILE MINERILOR DIN “VALE”!!!) – …vorbesc, fireşte, despre autista “neo-Lupească” a României – cataclismul artificial (mai ceva decât un uragan pacific, corcit cu un cutremur de gradul 9, pe scara Richter…!), numit… Elena Udrea!
Nimeni (nici minerii înşişi…poate EI în primul rând!) – nu-şi permite să sape “culcuşuri” pentru muncă, unde să stea în picioare, că…scade producţia! Aşa că stau ei, minerii, ciuciţi, precum foetuşii în burta mamei, complet goi, horcăind sufocaţi, pentru că, în acea beznă mâzgoasă, clocotind oribilă, sunt între 40 şi 60 de grade Celsius!!! Ei între ei se recunosc, dar NIMENI dinafara “ortăciei” (nici mama lor!) nu-i poate recunoaşte, de negri ce sunt, cu cărbunele adâncit nu în piele doar, nu în plămânii (…pietrificaţi de silicoză…) doar, ci impregnat până în “genele” lor de îngeri…incognito!!!
…Şi tot ce-i în ţară lumină VIE (nu atomico-nucleară!), se ctitoreşte fie pe apele munţilor, fie pe sângele morţilor sfârtecaţi de explozii şi pe acela, care se va scurge ceva mai lent în piatra munţilor Văii Jiului, al copiilor şi femeilor de miner, rămase văduve şi “fără o scânteie de foc în vatră”: “Când, plini de praf, cu paşi trudiţi,/Ieşim din mină obosiţi/Ne doare că-n lumina sa/Pământul ţine-o lume rea…”.
…Şi ne mai mirăm de ce, pe la colţuri de stradă, oameni (maturi şi bătrâni, EGAL!) scrâşnesc, printre dinţi, iarăşi, viersuirea sălbatică a Internaţionalei Socialiste, a lui Eugène Pottier şi Pierre Degeyter…: “Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii,/Voi, osîndiţi la foame, sus!/Să fiarbă-n inimi răzvrătirea,/Să-nceapă al lumii vechi apus!/Sfîrşiţi odată cu trecutul negru,/Sculaţi, popor de osîndiţi!/Azi nu sînteţi nimic în lume,/Luptaţi ca totul voi să fiţi!//Hai la lupta cea mare,/Rob cu rob să ne unim,/Internaţionala/Prin noi s-o făurim!”
Nu-i a bine…”tovarăşi”! “Neo-comunismul”, grefat pe “neo-liberalism”, rezultă…NEO-TEROAREA IACOBINĂ!!!
…A trecut, “s-a stins” pericolul comunist? Ei, lasă că au grijă “tătucii masoni” să re-aprindă focul…În definitiv, chiar aşa: ce merite “până pe-acolo” au Elena Băsescu (ca şi tac-su!), Elena Udrea, oligofrenii de Botiş ori Ialomiţianu, ori zoo-Hoară şi zoo-Tălmăceanu…zoo-Murg, plus zoo-Tinel (“coadă de purcel”!) – ori Ion Ariton şi Igaşul-Tâmplarul Tractorist de la Interne (fin-de-Băsescu, deh!), de se-mborţoşează, pe zi ce trece, tot mai tare… – şi ce ne-merite vor fi avut cei 5 mineri, cărora, şi la ora la care scriu aceste rânduri, medicii legişti “se screm” să le reunească bucăţile de trup, ca să le poată băga (cât de cât integral…!) în sicrie…ori femeile şi copiii lor, ca turta de ceară la faţă, nu doar de durere după tinerii lor taţi morţi, ci şi de…FOAME?!
Ia băgaţi-i pe borţoşi în minele de cărbune, până n-apucă ei să le închidă…sau, băgaţi-i în minele de cărbune, pe TOŢI borţoşii ăştia bandiţi şi neruşinaţi trădători de ţară, şi închideţi-le VOI, peste ei, cu o “puşcătură” bună – …dragi oameni de treabă!!!
…Atunci, poate, de acolo, din beznă şi din prăbuşirea pământului-beznă, vor înţelege că expresia (despre minerii care au murit, pentru că…) “…aşa a fost dintotdeauna…” (dixit Botiş! – …ca despre căldura verii şi răceala iernii…) este o expresie criminală şi imbecilă…şi vor înţelege chiar mai mult, şi anume, tâlcul stihuirii de bocet grav şi demn al minerilor Văii Plângerii (eu sunt convins că TOŢI minerii vor fi chemaţi, de Dumnezeu, la Rai, pentru că alt iad decât mina de cărbuni nu poate inventa niciun Duh, dumnezeiesc ori drăcesc!): “Când plini de praf, cu paşi trudiţi,/Ieşim din mină obosiţi/Ne doare că-n lumina sa/Pământul ţine-o lume rea…”
…Hristos nu s-a certat, niciodată, cu sărmanii cei cinstiţi şi curaţi la suflet, ci, NUMAI ŞI TOTDEAUNA, cu „şerpii şi puii de vipere”, „morminte pe dinafară văruite şi pe dinăuntru împuţite”, cu borţoşii de farisei (“Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că daţi zeciuială din mintă, din mărar şi din chimen, şi nesocotiţi cele mai de samă ale legii: DREPTATEA, MILA ŞI CREDINŢA!”), căpuşele de la Templul cel Mare din Ierusalim…căci, da: “…În lumina sa/Pământul ţine-o lume rea…”
…Cred (şi, vă rog, nu încercaţi să-mi ziceţi că mă-nşel! – chiar dacă am auzit că această “dorinţă” – ce-am zis-o “mai la deal” şi pe care o voi repeta…”mai la vale” – şi-ar fi exprimat-o şi un “tătuc” comunist”…! – …eu nu-s comunist, ci unul dintre cei ce-s exasperaţi de…”ANESTEZIŞTII LUMII”!!!) că a-i băga în bezna muncii de mină, pe borţoşii trântori şi trădători de ţară şi prăbuşitori de omenie – ESTE O FAPTĂ BUNĂ, CURAT CREŞTINEASCĂ, DECI FOARTE BINE PRIMITĂ ÎN CERURI, ÎN FAŢA LUI DUMNEZEU-HRISTOS! Hai, toţi borţoşii trădători, la subteran, la ULTIMUL ORIZONT!!! Le faceţi un bine, astfel, oameni buni şi de treabă – pentru că, în adâncul hulpav al Pântecelui Minei-de-Cărbune, îi pregătiţi pentru Adevărul Morţii şi, apoi, pentru Înviere… – prin pocăinţa adâncă, în beznele propriului lor suflet bicisnic, de poli-ticieni fără…”polis”/Cetate!!! Ci, cum au fost învăţaţi de unii “alogeni”, năvăliţi pe la noi (la ordinele/şantajele masonilor Europei, încă din veacul al XIX-lea!): …”ubi bene, ibi patria”…
Şi pentru că s-a întâmplat să se nască (să-i avorteze mămicile lor…) în Grădina Maicii Domnului, uite că jefuiesc şi rup crăcile Grădinii Lui Dumnezeu! …Şi chiar cred că…NU VOR PLĂTI, NICI AICI, NICI ÎN “ALTĂ…PARTE”!
…De ce vreţi, voi, bandiţilor de toate “culorile” (stipendiaţi şi mituiţi de Guvernul Masonic Mondial!) – să desfiinţaţi mineritul, în România? Nu-mi “cântaţi” mie despre…”ordinele FMI”! Masonii nu pot da ordine decât slugilor, lacheilor! – iar nu unui stat independent! (…chiar dacă România, prin intrarea în UE, şi-a pierdut o parte importantă din suveranitatea naţională…dar contează cine negociază suveranitatea asta, dacă tot am ajuns atât de jalnici, încât să ne negociem…sufletul şi istoria!!!) NU! Alt motiv există, şi motivul este…”în ograda voastră”, nemernicilor!
Iată de ce: pentru că minerii, prin însuşi specificul muncii lor (SOLIDARITATEA DE ORTACI!!!), sunt singurul pericol REAL pentru “BORŢOŞII TRĂDĂRII”! Pentru că, prin SOLIDARITATEA lor de “ortaci”/fraţi întru Viaţă şi Înviere, pândiţi, din toate colţurile beznei minei, de Moarte (…pentru ei, dacă n-ar avea familii “afară”… – e Moartea cea alinătoare de “grijă şi nevoi”…) – voi, borţoşilor, voi, bandiţilor (mercenari trimişi de FMI, de Banca Mondială, de Banca Europeană de Investiţii -BEI, care a fost înfiinţată în 1958 prin Tratatul de la Roma, de către …Clubul [Masonic] de la Roma! etc. – SĂ NE SUGRUMAŢI ÎN SOMN!) vedeţi ADEVĂRUL MORŢII PUTERII VOASTRE BLESTEMATE, întemeiate pe Crimă, pe Furt şi Trădare/Prăbuşire Apocaliptică – de Ţară şi de Neam!
…Voi, cei curaţi la inimă şi la Duh, nu vă temeţi de Arhangheli – …ei se vor întoarce în Cerul din Inimă, în Lumina lor, atât de intensă, încât ni se pare, nouă, păcătoşilor adevăraţi, “neagră”… – se întorc să dea (BĂRBĂTEŞTE ŞI FĂRĂ DE FRICĂ!), palma cu Moartea-cea-cu-ei-Blândă…pentru că, dintru început, coborând în mina …cea chinuitoare, înfricoşătoare şi cu atâtea taine zguduitoare… – ei, minerii, Cavalerii Întunericului Luminii – “au îmbrăcat cămaşa Morţii”:
“Cu-atâta jale şi nevoi
Ne-ntoarcem iarăşi înapoi
În lumea noastră fără cer
C-aşa e viaţa de miner.
Dar moartea vine tot mai des
Să vadă ce-are de cules
Din lumea noastră fără cer
Asta e viaţa de miner…”
…Cu ei, cu jertfa lor cutremurătoare, vine la tine, omule bun – ADEVĂRUL; prin ei poţi afla Adevărata Credinţă în Hristos…datorită lor poţi să-i uiţi pe “borţoşii” care te-au răpit (…pentru tare lungă şi-amară vreme!) din Sinea ta…din Liniştea şi Rostul şi din Cântarul Cel Drept al Bunei Fapte! Cărbunele lor întunecat, strecurat prin focul sângelui din VINELE LOR PURURI DESCHISE SPRE JERTFIRE, îţi aduce ţie nu doar lumina cămării, ci şi Lumina Curăţiei de Duh!
prof. dr. Adrian Botez
Topic: Meditaţii | Comments Off on A.S.L. – FAŢĂ CU ADEVĂRUL MORŢII…
MĂRŢIŞOARE PENTRU MAMA
de Cezarina Adamescu | 1 Martie 2011
CINE ALTĂ?
Cui îi vine să te ciupă
Şi cu dragoste te pupă?
Cine vine în extaz
Să te mângâie pe-obraz?
Cine lin, la sân te strânge
Ca să n-ai motiv a plânge?
Cine-ţi cântă linu-i lin
Cântecelul de alin,
Când te-adoarme în pătuc?
Cin’ te spală cu clăbuc,
Şi săpun mai parfumat?
Cine-ţi face jucărele
Ca să uiţi de toate cele?
Cu obrazul trist şi grav
Lângă pat când eşti bolnav
În tăcere te veghează
Nopţi şi zile lăcrimează,
Lăcrimează şi oftează.
Adevărul e – copii,
Că şi-ar da şi viaţa, ştii?
Prea ades uitând de sine
Să vă fie vouă bine.
Vreau să-ţi spun neapărat
Dacă totuşi n-ai aflat,
Mititelule, ia seama,
Că nu-i alta decât MAMA!
Topic: Poezii | Comments Off on MĂRŢIŞOARE PENTRU MAMA
CUVÂNT DE ÎNTÂMPINARE PENTRU O REVISTĂ DE TOT HAZUL
de Cezarina Adamescu | 28 Februarie 2011
LUMEA EPIGRAMEI, ANUL I, Nr. 1, Ianuarie 2011, Revistă independentă a epigramei româneşti de pretutindeni, Director: Viorel MARTIN, Redactor-şef: Sorin-Gabriel VLAD
E un adevăr bine cunoscut: cu cât vremurile sunt mai vitrege şi mai crunte pentru popor, cu atât răsar florile movii de ciulin ale umoriştilor. Să ne amintim din regimul trecut, câte bancuri cu năstruşnicul personaj Bulă – un fel de Păcală adus în mediul citadin, nu s-au iscat aproape din fiecare necaz al românului care, în felul acesta, “se răcorea” pentru toate belelele pe care le avea pe cap. Glume cu miliţieni, cu doctori, cu avocaţi, cu femei, dar mai ales cu soacre, farse făcute celor căsătoriţi şi celor burlaci, puse pe seama instituţiilor statului, ca să nu mai vorbim de bancurile politice la adresa cuplului prezidenţial. Acestea mai îndulceau întrucâtva amarul traiului de zi cu zi, făcându-i pe oameni să se mai amuze. Cu toate că, de cele mai multe ori, zâmbetul era amar, sau printre sughiţuri, un fel de rîsu’ plânsu’ care făcea deliciul petrecerilor restrînse, fiindcă într-un cadru mai larg, umoriştii nu aveau voie să se manifeste. Revista „Urzica” era cadrul de afirmare al unor unorişti şi caricaturişti de prestigiu care şi-au înscris numele într-o eventuală Istorie a literaturii române la genul umoristic. Dar şi alte reviste aveau rezervate câteva pagini, aceluiaşi gen. Deşi toate apariţiile erau cenzurate şi verificate la sânge, să nu se strecoare vreo şopârliţă politică, umoriştii dădeau dovadă de curaj şi responsabilitate şi-şi asumau unele adevăruri, condensate în patru versuri cu formă fixă, în specia cunoscută a epigramei, în fabulă, în parodie, parafrază, catren, distih, terţină, rondel sau epigramă, ca să nu mai vorbim de caricaturi.
În peisajul pestriţ al revuisticii actuale, prezenţa unei reviste de umor este mai mult decât necesară. Au trecut peste două decenii de la cotitura politică în care a fost răsturnat sistemul de guvernământ, şi românul tot aşteaptă (cum altădată, aştepta americanii) – ca lucrurile să se îndrepte şi să ducă spre un trai mai tihnit şi mai prosper, fără tulburări şi fără necazuri. Rămâne pe seama analiştilor politici şi economici să analizeze cât din visurile românilor s-a concretizat. În privinţa umorului, o terapie de care omul are neapărată nevoie – au fost editate fel de fel de publicaţii, realizate de scriitori sau poeţi, mai mult sau mai puţin pricepuţi în publicistică, în alcătuirea unei structuri literare care să corespundă exigenţelor de azi ale cititorilor care lecturează pe bloguri şi pe marile hebdomadare scrierile autorilor consacraţi ori ale începătorilor. Nimic nou.
A veni cu o revistă nouă, atrăgătoare, care să-l scoată pe omul obişnuit din cotidianul stresant în care trăieşte, munceşte, şi are parte ca divertisment de ceea ce i se serveşte pe canalele TV, (umor de cea mai slabă calitate, exceptând retrospectivele antologice) – este cu adevărat un eveniment. Un eveniment care trebuie semnalat şi cinstit, aşa cum se cuvine. Nu doar pentru munca imensă a redactorilor şi a directorului revistei, când pentru adevăratul rezultat care merită evidenţiat, şi anume, acela de a-i strânge bucheţel pe puţinii creatori care se mai încumetă să mai scrie umor sub toate formele sale. Este treaba, nu numai a antologatorilor care scot din timp în timp câte un Anuar al epigramiştilor ori o Antologie de umor, lucru cât se poate de meritoriu şi acesta. Dar, o revistă, fie ea trimestrială, lunară, bilunară ori cu apariţie oarecum meteorică, este binevenită oricând şi citită pe nerăsuflate pentru simplul motiv că e diversă, hazlie, îţi conferă un oarecare confort intelectual şi te binedispune. Cele prea puţine reviste rămase “pe baricade” care-şi duc existenţa în virtutea inerţiei, apariţia lor fiind, cu fiecare număr, mai incertă (una din ele este revista piteşteană “AG pe rime” a distinsului coleg Constantin Mîndruţă) – ajung prea puţin în toate centrele de difuzare din colţurile ţării şi nu satisfac cerinţele cititorilor din pricina tirajului aproape simbolic sau a sistemului deficient de difuzare – devenit proverbial. De aceea, o revistă electronică de umor este absolut salutară.
Precizez de la bun început că rândurile de faţă nu constituie un studiu critic la adresa revistei, ci un cuvânt de întâmpinare şi anumite reflecţii pe marginea celor citite în această revistă care mi-a prilejuit o adevărată desfătare spirituală.
Ca o continuare firească a revistei „Epigrama”, editată în 1993, împreună cu regretatul Mircea Trifu, iniţiativa colegiului redacţional de a edita revista de faţă în format electronic, este cât se poate de lăudabilă. „Lumea epigramei” – este lumea noastră, a tuturor, lumea în care ne ducem poverile, lumea pe care o iubim şi o urâm deopotrivă, în care ne manifestăm nemulţumirea deşi nu ne ascultă nimeni, în care se amestecă râsul cu plânsul iar plânsul acoperă de cele mai multe ori, cu grimasele lui, până şi zâmbetul. Lumea în care ne învârtim buimaci, năuci de câte se întâmplă, de paradoxurile fără precedent. Lumea în care nimeni nu mai înţelege nimic. Mai degrabă ar trebui numită Lumea lui Murphy, întrucât, niciodată celebrele sale Legi nu au fost mai actuale. Citând titlul unui celebru roman ecranizat, O lume nebună, nebună, nebună… cu valori răsturnate, cu glorificarea şi sanctificarea prostiei omeneşti, a îngâmfării, a vicleniei, a tupeului şi parvenitismului, a viciului, devenite peste noapte virtuţi, în care omul simplu, cinstit, onest, corect, nu-şi mai află locul…O lume MANELIZATĂ la maximum, cu literatură de gang şi de şanţ, cu produse culturale gen kitsch care abundă pe tarabe şi în cele mai luxoase locaţii. O lume în care, deşi nu ne place să trăim, trebuie să o acceptăm, pentru că ne este in-dis-pen-sa-bi-lă!
Este ştiut că românul, şi când i-a fost bine şi când i-a fost greu a aşezat umorul, aşa cum îi stă bine, în fruntea tuturor iniţiativelor sale, fiind cu adevărat proverbial în acest sens, prin faptul că face haz de necaz din orice lucru major ori mărunt. În zilele noastre, de amarnică încercare pentru toţi românii, umorul e mai necesar ca oricând şi omul nu se poate dispensa de el. Ironia muşcătoare, hazul, comicul de situaţie şi de limbaj, satira la adresa regimului şi a corifeilor lui, sunt scuturi care îl apără pe om de loviturile neîncetate ale istoriei, întrucât se dovedeşte că nu se învaţă nimic din greşeli şi acestea se tot repetă. Că umoristul este un fel de moralist care e pus să tragă semnalul de alarmă, că el uneori, a ţinut loc de tribun, demascând neregulile, viciile, prostia omenească, indolenţa şi viclenia clasei sus-puse care, se pare că nu are altă treabă decât să dea de furcă omului de rând prin fel şi fel de biruri puse pe umerii acestuia, se ştie prea bine. Umoristul e ochiul de veghe, veşnic neadormit, care semnalizează, trage clopotul ca în caz de calamitate, adună mulţimile, strigă, loveşte cu vorba, şfichiuieşte cu privirea, scrie, comentează.
Că uneori, glasul lui e o strigare-n pustiu, e iarăşi un lucru ştiut.
Farmecul şi savoarea epigramei, acest gen de umor – (gen vine de la genial, nu?) –care a devenit paradigma românului “isteţ ca un proverb” – nu mai pot fi puse la îndoială. Căutată şi savurată cu apetit de către orice om, indiferent de vârstă sau condiţie socială, o gustă – ca pe o prăjiturică – şi elevii şi studenţii şi orice categorie intelectuală, mai ales dacă e accesibilă şi are poantă în coadă. Că şi moralizează şi educă, e cu atât mai lăudabil. Epigrama se adresează şi inimii şi minţii dar mai ales, e o scânteie ţâşnită din flacăra minţii. Ea este esenţă de spirit formulată succinct în patru versuri, cu prozodie perfectă.
Editorii revistei doresc în Cuvântul preliminar, ca nou-născuta revistă „să fie un strop de culoare în buchetul multicolor al epigramei româneşti. (…) Revista va apărea trimestrial şi vrea să facă o pledoarie pentru epigramă, de aceea va căuta să publice numai epigrame bune (cu poantă şi prozodie perfectă). La publicare, nu contează numele sau reputaţia autorului, ci valoarea catrenelor.”
Găsim aici un caleidoscop de teme apte de a fi luate în vizorul epigramiştilor: politica (bat-o vina!), istoria (mereu înşelătoare pentru cei mulţi); familia (nevasta şi soacra sunt cele mai vizate); banii (îndeosebi rronii – care ne-au mâncat neuronii!); băutura şi mâncarea (că altfel n-am avea chef de vorbă); arta (seducătoare – întotdeauna); muza – fără de care nimeni nu poate face o mişcare; viciile şi capriciile omeneşti; virtuţile (cam şifonate); doctorii şi pacienţii (că tot nu pot unii fără ceilalţi!); viaţa şi moartea (lucruri cât se poate de serioase, deh!); vestimentaţia, funcţiile politice; parvenitismul; munca (pentru cine mai crede în ea!); cuplul conjugal, pensionarii şi ceea ce a mai rămas din pensile lor; bugetarii (pe sferturi ciuntiţi); reforma interminabilă, scumpirile, justiţia română şi multe alte subiecte de interes general. Filozofia se află, de asemenea, la loc de cinste în paginile revistei. Ca notă distinctă, editorii au ales să aşeze în subsolul paginilor, proverbe, maxime, reflecţii româneşti şi universale care condimentează conţinutul fiecărei pagini.
In revista apar Seniorii epigramei româneşti: Alexandru Clenciu, Nicolae Ghiţescu, Mircea Trifu, Mircea Ionescu Quintus prof. Ion Grigore, şi mulţi alţii. Dar nu sunt neglijaţi nici debutanţii care sunt promovaţi în funcţie de talentul şi aspiraţiile lor.
Dacă mai adăugăm şi caricaturile expresive şi deosebit de reuşite, vom avea tabloul complet al unei reviste spumoase, inteligente, scrisă bine şi structurată excelent, după gândirea editorilor.
Umoriştii manifestă un soi de empatie, o ştiinţă de a se pune în pielea personajelor satirizate şi de a afla cum reacţionează acestea. Şi exemple sunt în jur, cu duiumul.
Sfera în care se desfăşoară umoriştii din paginile acestei reviste este actualitatea vieţii cuprinzând toate domeniile, dar cu osebire, cel politic, pentru că este cel mai “arzător”. Apoi, sfera socialului, la fel de stringentă. Cultura, arta rămân undeva, pe un plan secund pentru că, aşa cum se spune, îndeobşte, “viaţa bate literatura”.
Publicaţia începe cu un colaj (de altminteri, pe fiecare pagină “locuiesc” câte doi epigramişti), alcătuit din Vasile Larco şi Florina Dinescu.
În mod echitabil, fiecărui autor i s-a acordat spaţiu editorial pentru patru-cinci epigrame. La Vasile Larco se disting două epigrame remarcabile: “Românie, mândră floare: O floare este ţara toată, / Un trandafir, sau o lalea, / Iar unii spun că e muşcată… / Văzând câţi au muşcat din ea!” şi “Epitaf: Când moartea crudă şi stupidă / M-o face lut, pământ gălbui, / Din el să faceţi cărămidă, / Să cadă-n capul ştiu eu cui!”
De la Florina Dinescu reţinem aceste epigrame, cât se poate de reuşite: “Ţară de vis: Suntem răsfăţaţi de soartă / Şi de harnicii cârmaci: / Munţii noştri aur poartă, / Străzile aurolaci. Şi a doua: “Recorduri sportive: Un nou record s-a stabilit / Şi face cinste ţării: / La noi cu mult s-a depăşit / Şi limita răbdării !”
La venerabilul şi regretatul Mircea Trifu nu ai ce să alegi, fiindcă toate epigramele sunt remarcabile. Exemplificăm cu trei asemenea perle: “Pe cărările Olimpului: Uităm mereu, din fericire, / Trăindu-ne din viaţă partea, / Că-n drumul către nemurire / Mai este un obstacol! Moartea!”; “Preţul: În loc de-a-i ferici atât / Pe-acei ce-n viaţă-şi fac statuie, / Întreabă-i cât s-au coborât, / Dorind pe soclul ei să suie?”; “Realişti şi umanişti: Ne rămâne doar regretul, / Când, în ciuda instruirii, / Primii uită alfabetul, / Ceilalţi, tabla înmulţirii”.
Greii Epigramei româneşti, regretaţii Nicolae Ghiţescu şi Alexandru Clenciu sunt şi ei “prezenţi” (avantajele umorului lor care e nemuritor!) – cu neuitatele lor epigrame antologice, care au făcut “carieră” în lumea umoriştilor români:
Nicolae Ghiţescu: La doctor : “Bătându-i inima prea tare, / S-a dus la clinica cu plată / Şi doctorul i-a spus: „–Răbdare, / O facem noi să nu mai bată!“; Urare: “La vârsta de pensionare, / Când un amic e să ajungă, / Eu nu-i urez „Pensie mare“, Ci îi urez „Pensie lungă“; “Unui fost prieten: Că m-ai uitat, nu-i de mirare / Şi nici nu cat să-ţi fac procesul, Prietenia-i trecătoare, /Etern e numai… interesul!”
Maestrul Alexandru Clenciu: “În compensaţie: Constat, adesea, când n-am treabă / Şi prin localuri fac popas, / Că unde e mâncarea slabă, / E responsabilul mai gras”; “Unor pretinşi epigramişti: Mai sunt căţei, am constatat, / Lipsiţi total de har şi vână, / Ce au lătrat la Cincinat / Şi-acum se cred dulăi de stână”.
Stelian Ionescu are un ciclu de epigrame din care reţinem catrenul panseistic: „Prostul: Şi prostul iarăşi, bată-l vina, / Ne foloseşte într-un fel: / Aduce în contrast lumina / Cu întunericul din el”.
În „Lumea epigramei” a poposit şi Geo Olteanu, lăsându-ne câteva catrene de referinţă: „La nunta unui pensionar: Nunta lui s-a-nregistrat / Printre multele celebre, / C-a avut şi-un invitat / De la Pompele Funebre” ; „Turcii: Demult, în vremi îndepărtate, / Furau româncele din sate, / Acum, vrăjite de un ghiul, / Merg singure la Istanbul”; “Precepte: Morala chiar de-i e săracă, / Realitatea-i e deplină: / Minciuna uneori ne-mpacă, / Iar adevărul ne dezbină.”
Epigramistul Ion Larian Postolache se prezintă cititorilor în chip autoironic astfel: “Mie: De când mi-a apărut volumul, / Sunt mai solemn decât un cioclu! / Mă antrenez pentru atuncea / Când am să stau în bronz, pe soclu!” iar: “Unui caricaturist care mi-a făcut portretul: Un comesean m-a atacat / Aseară când sfârşi banchetul, / Şi-atât de crunt m-a maltratat, / C-aproape semăn cu portretul.”
Florea Ştefănescu se ocupă de lucrurile “nu prea sfinte”: “Lumea: Lumea, îmi spunea mereu, / Tatăl meu, săracu’, / A făcut-o Dumnezeu / Şi-o conduce dracu’!” Despre: “Femeia azi: Ambiţia şi Necuratul / A dus-o la înalt nivel, / Azi e egală cu bărbatul / Şi uneori e… peste el”.
Şi Ion Cuzuioc are să ne spună epigrame reuşite, din care cităm: “Sfat carieristului: E necesar să-ţi umfli pieptul / Şi să o faci, căci ăsta-i rostul, / Cu subalternii pe deşteptul, / Cu şeful, însă, tot pe prostul!…”
Un alt epigramist este Petru Ioan Gârda intră în sfera politicului: “Salvare / De-acuma nu mai e surpriză: / Pe baza unui legământ, / Ne scoate FMI din criză… / (Ca să ne bage în pământ).” El a descoperit şi o “Măsură guvernamentală de criză: Guvernul n-a rămas pasiv: / „Pe surse“ circulă o ştire, / Că statul cumpără masiv / Terenuri pentru cimitire”.
De la Grigore Chitul reţinem: “Ultima dorinţă a beţivului: De mai există lumea de apoi, / Fă, Doamne, cu puterea ta eternă, / În cer un bar, cu-o masă şi un ţoi, / Să pot să beau o ultimă… cisternă!
Corneliu Berbente are un stil propriu de scurtisime, oferind câteva distihuri: “Spiritul reformei: Unii vor prefaceri, / Alţii vor afaceri!”; “După Dante: E de comedii lumea astăzi plină, / Nici una însă nu e şi divină!”
Epigrame excepţionale oferă Laurenţiu Ghiţă: „Logica“ războiului: Un fapt ce pare fi banal, / Dar poartă-n el un trist ecou: / Omori un om, eşti criminal, / Omori o mie, eşti erou” ;“Revoltă: Un lucru nemaipomenit / Îmi dă fiori de enervare: / Plătesc impozit pe venit, / Când eu am gânduri de plecare!”
Eugen Albu ne oferă o “Soluţie la scumpirea gazului”: M-am debranşat de la căldură, / Că nu fac faţă la factură, / Dar alţi români când nu fac faţă, / Se debranşează de la viaţă.” Şi el abordează probleme care presează şi la care nu poţi rămâne indiferent: “Mie, pensionar: O viaţă-ntreagă am muncit / Din răsputeri, ca sclavii-n ocnă, / Să fiu acum retribuit / C-o pensie-ngheţată BOC-nă.”
Gheorghe Penciu– se autopersiflează într-un catren: “Galopul preţurilor: Deşi sunt slab, o arătare,/ Şi noaptea gem în somn uşor, / E-aşa de scump-o-nmormântare… / Că m-am decis să nu mai mor.”
Iulian Bostan Gohor cu haru-i cunoscut, pune accent pe comicul de limbaj şi pe calambururi: “Mariaj: Fătuca noastră bine s-a gândit, / Având doi pretendenţi la-nsurătoare, / Că l-a ales pe-acela înstărit / Şi a trăit cu cel ce-a fost în stare.”; “Calvarul unui arbore: De-a lungul anilor, mereu / S-au scris prostii pe trunchiul meu; / Nu scap nici azi de-acest calvar, / Ajuns hârtie… de ziar”; “Vai de eul meu! În salamuri şi-n pateuri, / Fabricanţii pun la greu / Feluritele lor euri, / Să-l omoare pe al meu!”
Din colecţia de epigrame ale venerabilului Constantin Iuraşcu-Tataia, redactorii au ales câteva inspirate din sfera înţelepciunii: “Laudă taciturnului: Eu sunt pe deplin convins, / Când spun cei cu minţi mai coapte, / Că valoarea unui ins / Nu stă-n vorbe, ci în fapte”; “Codrul, frate cu românul / Pentru planetă e plămânul, / Şi este frate cu românul, / Dar protejează nefiresc/ Şi p-ăia care-l jefuiesc.”
Cu mult umor, Mircea Ionescu Quintus scrie despre femeie şi prostie, asociere pur întâmplătoare: “Femeia, eterna poveste / În viaţa ei fără păcate, / Nici nu fumează, nici nu bea, / Nu are seamăn, nici etate. / Şi totuşi, are ea ceva…”; “Prostia / În universul nostru strâmt, / Plin de virtuţi şi de ocară, / Prostia este o povară / Pe care cei vizaţi n-o simt”; “Unui scriitor, care se plângea că actul de creaţie este chinuitor: Scrisul – atribut sublim –, / Chin e pentru scriitor; / Pentru bietul cititor / Ce să mai vorbim…”
Marian Grigore Dobreanu a ales să meargă cu nepotul la…muzeu:
“Cu nepotul la… muzeu ?! / Să-i fiu un dascăl cu temei, / L-am dus la al iubirii templu; / I-am povestit despre femei, / Dar n-am putut să-i dau… exemplu”.
Eugen Deutsch a încercat cu succes definiţia epigramistului: “Epigramistul: Un bucătar ce, cu talent, / În ciorba… altora presară, / Piperul iute, condiment, / Şi-un piculeţ de sare-amară!”Şi una despre justiţie: “Între dreptate şi adevăr Nu iau justiţia-n răspăr, / Dar, cum e-n ţară aplicată, / Dreptatea cere-ntr-adevăr… / Să fi e dată-n judecată”.
Reputatul epigramist Constantin Cristian scrie despre: “Limba noastră: N-am ajuns uscaţi ca iasca, / Ne e limba viu îndemn, / Stăpânim şi „păsăreasca“ /Dar, mai mult, pe… cea de lemn!” dar şi despre o “Absurditate: / În era noastră furtunoasă, / Cum poţi pretinde celor mici, / Să aibă şapte ani de-acasă, / Când cresc mai mult… pe la bunici?!”
Un alt epigramist, Ştefan-Cornel Rodean, scrie cu haz despre cum se “ajută” vecinii între ei: “Ajutor reciproc: Tătic model, cum altul nu-i, / Vecinul creşte-al meu băiat, / Iar eu, profund îndatorat, / Am grijă… de nevasta lui”. Dar se ocupă şi de “Viitorul ţării: Pentru ţară, silitorul, / Ce-i la şcoală premiant, / Reprezintă viitorul… emigrant.”
Temutul umorist Nicolae Bunduri mărturiseşte ce-şi doreşte în democraţie: “Ce-mi doresc eu, mie… în democraţie / Eu îmi doresc doar sănătate / Într-o aşa democraţie / Şi să trăiesc în libertate… / Ca „mafi oţii“-n puşcărie!”; “Mafioţii şi democraţii: Cei ce au în ei cruzime / Se remarcă (prin sorginte): / Mafioţii după crime… / Democraţii… şi-nainte!”; “Rugăciunea la masă: Copil fiind, plecat de-acasă, / Păstrez canonul strămoşesc: / Mă rog la fiecare masă… / Da’ chelnerii mă fugăresc!”
Vasile Vajoga îi dedică un catren unui confrate: “Unui confrate: În volumu-i scos în grabă, / Nu am întâlnit contraste; / Doar o epigramă-i slabă / Printre cele foarte proaste!”
Dar face şi o Statistică actuală: “Statistică…Nu poţi duce-o viaţă cumsecade / În raport cu cifra absolută, / Nici la minus două’ş’ cinci de grade, / Nici la minus două’ş’cinci la sută!!”
Iar una excelentă este despre: “Realitate sătească: La ţară sărăcia e cumplită / Şi bieţii oameni îşi trăiesc amarul ; / Pământu-i sterp, iar capete de vită / Au doar consilierii şi primarul!!”
Bănăţeanul Sorin Olariu scrie cu sarcasm despre: “Paradă gay: Când îi vezi, rămâi năuc / Şi te-ntrebi în mod fi resc: / Dacă nu se reproduc, / Cum aşa de se-nmulţesc?”; “Divorţ amiabil: Să divorţăm civilizat, / Că doar niciunul nu-i mai breaz: / Tu nu mă suferi când sunt beat, / Eu nu te sufăr când sunt treaz.”
Constantin Tudorache prezintă cititorilor un “Raport de ţară: Iată cum suntem priviţi / De ai lumii raportori: / Un popor de păgubiţi, / Guvernat de… profitori.”; ,,Dumnezeu nu dă cu parul“: Constatăm, cu tot amarul, / Că în aste vremi de foc, / Dumnezeu nu dă cu parul, / Dă cu Udrea şi cu Boc!”
Gabriela Genţiana Groza – are câteva epigrame reuşite despre: “Urgenţă medicală la 112: Doi vecini, deopotrivă, / Sunt în stare depresivă, / C-au mâncat, pe săturate, / Ouă de găini stresate”; “Sfaturi de la guvernanţi: Aveţi grijă ce mâncaţi, / Ca să nu vă balonaţi, / Că de-acum sunt taxe grele / Pe sughiţ şi alte cele!”; Şi una despre revista “Lumea epigramei”: “Revista ,,Lumea epigramei“: / Am decis, neapărat, / Să mă las de glume / Şi de-aceea am intrat / Într-o nouă Lume….”
Gheorghe Suciu este la curent cu “Criza: / Nu pot să îmi scot din gând / „Fiara“ asta odioasă: / Veşnic prinde pe flămând / Gol şi pe „nepusă masă“.
Eugen Pop îi dedică o epigramă: “Premierului: / Dăscăliţa lui, o zână, / Şi-a permis un comentariu: / „Nu i-am pus condeiu-n mână, / Ca să-mi taie din salariu !… “.
Şi celor de la guvernare: “Motiv: Aceia de la guvernare / Ne cer impozite mărite, / Ştiind că ele-s necesare / Să-şi dea salarii nesimţite!”
Viorel Martin e preocupat de impozite şi de plecarea medicilor din ţară: “Impoziada: / În ţara lu’ Impozit Vodă/ Nici înhumarea nu-i comodă, / Că legislaţia-i parşivă… / Şi-ţi ia impozit pe colivă!”; “Ne pleacă medicii din ţară: / Când iarba-ncepe să răsară, / Fii bucuros popor român: / Ne pleacă medicii din ţară… / Da’ „marinarii“ ne rămân!”
Celebrul Nicolae Paul Mihail – Nicomah îşi formulează poantele pe contraste şi pe comicul de limbaj: “N-au scaun! La masa ţării, ştim prea bine, / Nu toţi cei ce-s chemaţi încap / Şi mulţi miniştri stau pe vine, / Că n-au nici scaune la cap”. “În vilegiatură: Au fost la mare separat, / Într-o vacanţă minunată; / Ea s-a întors îmbărbătată, / Iar dumnealui… afemeiat!” Şi despre o familie de automobilişti: “Familie de automobilişti: S-au luat abia de-o săptămână / Şi doamna face azi tapaj, / Că el nu are demaraj… / Ce, parcă ea mai are frână ?”
Titi Turcoiu se preocupă de “Testamentul birocratului: Iar pe cruce, la mormânt, / Am o singură dorinţă: / Puneţi-mi, bătută-n vânt, / O… adeverinţă!”
Revista prezintă şi un duel cavaleresc între doi epigramişti de prestigiu: George Corbu şi Viorel Martin.
În cadrul rubricii “Mari epigramişti” – este prezentat Ion Grigore, membru al diferitelor Cluburi de Umorişti din Bucureşti şi din ţară şi membru fondator al Uniunii Epigramiştilor din România. Mircea Trifu îl prezintă astfel în Cuvânt înainte la volumul său de Epigrame:
“Matematicianului ION GRIGORE profesor emerit: Duşman al stilului prolix, / Notează poantele cu ,,X”, / Sperând că, în eternitate, Vor fi probabil rezolvate”.
Iată câteva epigrame din acest volum: “Amintiri despre dragoste: Ce bucurii îmi oferea,/ Alinturi, buze sărutate / Şi… parcă mai era ceva, Dar am un lapsus, din păcate”.”Dragostea: Un madrigal îi faci când e curată, / O epigramă dacă-i simulată, / Iar când pe tot ce-a fost se-aşterne praf… / Îi închinăm, pioşi, un epitaf”.
Şi celebrilor epigramişti Mircea şi Nelu Ionescu Quintus, care-l moştenesc pe tatăl lor, Ion Ionescu Quintus, profesorul Ion Grigore le scrie o epigramă: “Iată-mi testamentul, / Fiii mei de soi: / Eu vă las talentul, / Împărţit la doi! “
Această prezentare omagială a distinsului profesor de matematici, este presărată cu întâmplări hazlii despre confraţii epigramişti, cu dueluri epigramatice şi amintiri plăcute de la şezătorile literare ori spectacolele de umor avute de-a lungul timpului. E admirabil că redactorii revistei s-au gândit să-i omagieze pe cei care şi-au închinat timpul, energia şi chiar viaţa unei îndeletniciri care aduce bucuria şi zâmbetul pe feţele oamenilor. Acest exerciţiu de admiraţie este făcut acum de Constantin Tudorache, membru fondator al UER.
Un capitol aparte este ocupat de epigrame “Politice şi sociale”şi aici excelează autorii: Ion Moraru, Laurenţiu Ghiţă, Florea Ştefănescu, Vasile Larco, Eugen Albu, Corneliu Berbente, reputatul umorist George Zarafu, Ion Cuzuioc, Teodor Capotă, Nicolae Bunduri, Constantin Tudorache, Vasile Vajoga, Gheorghe Chitul, Petrache Zaharia.
O altă secvenţă este alcătuită din epigmame Medicale, ilustrată de autorii: Laurenţiu Ghiţă, Viorel Martin, Vasile Vajoga, Sorin Olariu, Vasile Larco, Petrache Zaharia, Eugen Albu, Valerian Lică.
Un alt segment se ocupă cu mult haz de Perle din lucrările elevilor.
Sunt şi epigrame jurifice şi filozofice precum şi cele care au ca subiect prostia şi beţia. În încheiere redactorii anunţă trei concursuri de epigramă, Concursul Alexandru Clenciu, Concursul Nicolae Ghiţescu şi Concursul bobocilor.
Autorii şi-au pus harul în slujba acestui gen concentrat la maximum, dezvăluind cu sarcasm şi umor hibele unei societăţi într-o nesfîrşită tranziţie. Spirit ager şi ochi de Argus, epigramistul este un copil teribil al literaturii din toate timpurile care nu a permis ca aspectele negative ale societăţii să treacă neobservate.
Revista “Lumea epigramei” nr. 1 – a demarat în forţă în peisajul umoristic românesc şi, sperăm că pe viitor îşi va diversifica sfera, cuprinzând şi umor scris în proză, în rondeluri, parodii, fabule, sonete şi alte specii literare subsumate genului.
Un cuvânt de felicitare pentru întreg colectivul redacţional, dar şi lui Constantin Tudorache pentru caricaturile expuse la saloanele de umor, dar şi pentru colecţia de maxime şi proverbe pe care a avut amabilitatea s-o adune, Nicolae Bunduri.
Îi dorim aşadar, acestei (vechi) noi publicaţii precum corăbierilor din vechime: “Vânt bun din pupa!” şi ancorare sigură în porturile româneşti şi universale ale râsului – pentru ca faima de care s-a bucurat până acum să-şi sporească şi să-şi depăşească graniţele.
http://www.agero-stuttgart.de
28 ianuarie 2011
Topic: Recenzii | Comments Off on CUVÂNT DE ÎNTÂMPINARE PENTRU O REVISTĂ DE TOT HAZUL
« AnteriorulUrmătorul »
