Răspunsul
de Klara Lucia Losonczy | 7 Iulie 2008
Intram. Păşeam încet, greoi, dar în sfârşit intram. Era un pas şovăielnic, căci mii de penduluri se legănau în mintea mea. Ajunsesem mult mai departe decât o făcusem până acum. De aici nu mai puteam da înapoi, orice ar fi! Chinul acesta autoimpus parcă trebuia să ia sfârşit. Îndoiala şi neîncrederea. Două cuvinte dezvăluind feţele aceleiaşi medalii grele de bronz…
Era început de toamnă. Era. Acum nu mai este. A fost şi nu se mai întoarce, dar era frumos! Cuvânt banal şi pur. Definind prea puţin ceea ce simţeam văzând -pentru a câta oară?- calea către cheia întregului zbucium şi mister. O cheie ce-mi era întinsă, dar pe care eu refuzam cu ardoare să o iau în mână, în minte şi în suflet! Dar acum nu va mai fi aşa… Totul se schimba şi trebuia schimbat. Era necesar.
Credeam că voi ameţi, că povara şi emoţia revelaţiei mă vor birui, dar am rămas la fel de puternică… şi mai rămân şi acum. Zâmbet amar şi în sfârşit, o rază de încredere. Eu sunt eu. Ceea ce trebuie să fiu, sunt. Nimeni şi nimic nu va putea vreodată schimba aceasta!
Acum, trecând de clipa cea grea a hotărârii, o pace neştiută se pogoară. Soarele se filtrează prin verdele obosit al frunzelor, iar cerul se ascunde pentru a nu-i putea fi implorat ajutorul. Şi de fapt, ce legătură ar fi avut el cu toate acestea? Era ceva care mă privea numai pe mine, eu eram unicul protagonist. Eu. Singură. Evoluţia. Depăşirea tuturor temerilor. Fiecare e singur în faţa propriului Eu, a propriei evoluţii. Eu mă am doar pe mine. Dar sunt mult mai fericită aşa!
“De ce?”
Întrebarea se lasă în sfârşit rostită, cu o forţă pe care nu i-aş fi bănuit-o. Este purtată din fibră în fibră, din ţesut în ţesut, prin toate regnurile, pentru ca toate să înţeleagă şi să se ridice. Să ridice negura, întunericul, ceaţa şi nesiguranţa care se prefigurează prin pupilele larg dilatate ale ochilor mei.
O linişte previzibilă, dar cu atât mai dureroasă transcende de pretutindeni în jurul meu. De cele mai multe ori mi-am spus că aşa va trebui să fie… Că nu se va întâmpla nimic, că nu va fi nimic. Mă aflu la capătul voinţei, fizice şi psihice. Nu mai tânjesc la nimic. Mi se păruse că un strigăt –întrupare a ultimelor mele lacrimi şi nelinişti, ultimele mele puteri, ar fi putut răzbate orizonturile de eter. Nu mai ştiu acum numele gândului care purtase pe aripile sale de argint această ultimă speranţă de salvare…
Ştiu că este o laşitate, dar nu mă mai pot opune resemnării. Am visat prea mult. Fantezia şi speranţa pierdeau, iar realitatea triumfa. Triumfa. Iar acest gând face exilul şi mai greu de suportat… Mă întorc spre a reveni la nesiguranţa şi teama pe care nu le voi mai înfrunta. Le voi accepta. Le voi da drumul spre a hăitui alte spirite tinere… Al meu este bătrân şi vlăguit!
Dar mă înşel: nu este! Un nou strigăt se coagulează încetul cu încetul înăuntrul meu şi izbucneşte cu o clipă înainte de a fi prea târziu:
“Nu încă!”
Este atât de puternic, mai puternic decât orice am simţit până acum şi mă zguduie ca o erupţie vulcanică. Este revolta credinţei. A încrederii şi speranţei. A ceea ce a mai rămas din firea mea romantică… Mă zguduie în mii de părţi, iar eu zgârii cu o uluitoare izbucnire a nervilor, scoarţa groasă care îmi însângerase braţul. Aveam dreptate. Dacă resemnarea trebuie să triumfe, mai bine să triumfe peste nimic.
Clipa aceasta este sublimă. Este clipa de împăcare cu mine însămi. Şi această împăcare îmi dăruie forţa, încleştarea supremă prin care ordon eu-lui meu să-şi adune toate puterile sfărâmate şi voinţa sfârşită. Convulsii şi căderi. Nemişcare şi sufocări. Suferinţa cruntă a fizicului şi încordarea psihicului. Spaima şi incertitudinea dispar. Acum domneşte voinţa implacabilă. Iar durerea pe care o poartă cu sine dizolvă în ea tot ce mai rămăsese din trup. Carnea se ucide spasmodic. Spiritul se contractă în jurul nucleului pentru a subzista.
Şi de data aceasta întrebarea este smulsă şi injectată în eter cu o putere necuprinsă, ducând cu sine, fibră cu fibră tot ce mai rămăsese din puterea şi voinţa mea. Frunzele se opresc în loc. Lemnul scrâşneşte. Apa se despică în particule. Aerul se saturează cu sunet şi forţă. Pământul se lasă smuls pentru a face loc speranţei de salvare. Focul, imens, combustionează pentru acea clipă soarele, pentru ca strălucirea sa să nu se opună razelor vii de chihlimbar şi sevă care vor purta veşnic cu ele această întrebare răscolitoare. Materia vie îşi opreşte mecanismul pentru a nu astupa cu huruitul ei neîncetat strigătul acesta aflat mai presus de tot ce se numeşte omenesc. Timpul şi spaţiul devin una şi aceeaşi. Cerul se fragmentează în gânduri pentru a purta mai departe chemarea. Şi clipa aceasta este o clipă a prăbuşirii. Viaţa îşi încetează existenţa şi neantul domneşte acum peste voinţă.
Destinul însă nu este subjugat! Palpită încă în germenul de speranţă înconjurat de chihlimbar, sevă şi sunet. Iar clipei acesteia de totală nemişcare îi urmează implozia. Neantul se topeşte în el însuşi şi voinţa recrează viaţa. Spaţiul se separă de timp, apa se recompune, focul eliberează soarele, cerul se defragmentează, pământul se încheagă, iar aerul redăruie mişcare materiei vii. Nu, natura nu devine la fel. A trecut peste o importantă fază de trecere şi a evoluat. Este cu totul alta!
Răspunsul. Răspunsul fusese găsit şi acel germen de speranţă fecundase. Duce cu el salvarea. O duce înapoi. Sfârşitul nu s-a oprit. Clipa este mai aproape. Dar acum, acum există o posibilitate -firavă, dar plină de speranţă-, o posibilitate de salvare. Unică. Ireversibilă. Încă nenăscută, dar pulsând vie în interiorul incertitudinii acum alungate.
“Nu pot să mor… Aveau dreptate. Eu nu am voie încă să mor!” realizez asta în sfârşit, după ce sufletul şi speranţa –Răspunsul, revin în mine.
Ochii sufletului mi se lovesc de un chip nou, ciudat şi de gânduri de gheaţă, familiare. Nu, nu este un chip. Chipul este ceva material. Materia începuse demult să nu mai aibă importanţă pentru mine. Ceea ce se petrece acum este perfect abstract, imaterial, chiar dacă cuvintele folosite pentru a reda senzaţiile şi percepţiile acestea ezoterice sunt materiale, definind lucruri pământeşti. Iar ceea ce simt în faţa mea ca o forţă străvezie interpătrunzându-se cu a mea este ceva real, şi totuşi metafizic.
“Cine eşti?” reacţia gândurilor mele izbucneşte concomitent.
Un zâmbet la fel de straniu şi îndepărtat ca întreaga fiinţă aflată lângă mine, răzbate din gândurile sale până-ntr-ale mele.
“Cum ai putea şti cine sunt eu, dacă nici numele tău nu-ţi este cunoscut? Trebuie să te cunoşti întâi pe tine, pentru a-i putea cunoaşte şi pe ceilalţi!” se simte răspunsul cu reverberaţii de gheaţă.
“Da, şi totuşi eu ştiu că pentru a ajunge la cunoaşterea propriului Eu, trebuie mai întâi să cunoşti eu-rile tuturor lucrurilor ce te înconjoară!”
O sclipire de diamant, o privire strălucitoare şi tăind cale prin învelişurile sufletului meu mi se împlântă în gânduri. Nu mă pot apăra pentru că nu-mi stă în putere. Iar a-i răspunde în acelaşi fel este ceva imposibil. Voinţa mea devenise letargică. Este letargică. Irişii acestei priviri par metalici, argintii şi impenetrabili. Nu le pot înţelege originea şi menirea… Dar în clipa în care mă abandonez, detensionându-mă şi acceptând ceea ce se petrece ca un lucru absolut firesc, în clipa în care las spiritul meu să se piardă în fiinţa acestei priviri magnetice, iar pe al său să foreze în trăirile mele, acum adevărul devine liber să mi se dezvăluie într-o dulce revelaţie. Individualitatea sufletului meu începe să reacţioneze exoterm cu individualitaea sufletului său. Să se interpătrundă reciproc prin gânduri, idei, trăiri… Pacea. Pacea şi liniştea interioară sunt singurele. Numai ele aduc fericirea, forţa, salvarea…
“Da, tu eşti!” sună concluzia privirii revenite la cel ce o trimisese, cu aceeaşi sonoritate nepământeană a gândurilor, dar pe care eu pot în sfârşit să o înţeleg.
“Sunt Întrebarea. Acesta este destinul meu. Iar tu… tu eşti Răspunsul. Această Întrebare şi acest Răspuns erau singurele care puteau întrupa Salvarea. Şi ea a germinat.” Sunetul astral al ideilor mele este neutru, calm şi fericit de o fericire inexplicabilă.
“Dar mai are atât, atât de mult drum de străbătut pentru a învinge. Nimeni nu poate şti ce va urma. Timpul curge şi soarta se înfiripă pe urmele lui, fără a întrevede viitorul.”
Comuniunea, interpătrunderea gândurilor noastre pare deplină, complementară, antagonică. Suntem Întrebare şi Răspuns. Dar devenim unul şi acelaşi.
“Poate ne vom salva. Poate vom pieri. A fi sau a nu fi!..”
“A fi. Vom fi. Bătrâni şi singuri. Drumul e lung şi nevăzut.”
“A nu fi. Întuneric şi pace de moarte… Dar până acolo da, vom fi. Aştept şi cred.”
“Pasivitate? Resemnare?..” Uimirea şi un zâmbet -cum altfel să traduc material sentimentul acela străin, rece şi dulce?- se îmbină în reacţia lui.
“Nu. Niciodată resemnare! E înfrângere. Asumare…”
Mă aprobă în linişte şi fericire. Indefinibilul.
“De unde vine răspunsul? De ce s-a lăsat atât aşteptat?” Gândurile îmi iau formă singure, independent.
“Aşteptarea este răbdare. Răbdarea este o virtute a Evoluţiei. E indispensabilă!”
“Trebuia să aştept pentru a evolua singură. Astfel a fost să fie. Aşa trebuia să fie! Dar de unde? De unde a răsărit răspunsul?..” Îmi asum Evoluţia, realitatea ei.
“De nicăieri. De pretutindeni. De foarte, foarte departe. Antimaterie. Materie abstractă. Eterul..” Misterul său nu vrea să se lase pătruns.
“Ai fost trimis. Te-au trimis şi pe tine. O urmare firească a drumului meu…”
“Da. Vin aici chemat de tine. Întrebarea a creat Răspunsul.”
“Dragoste?.. Există dragoste?”
“O dragoste fără dragoste. Totul. Dragostea unei fiinţe pentru ea însăşi. Tu pentru tine. Eu pentru mine. E acelaşi lucru…”
Acum, brusc, totul devine mai clar decât a fost vreodată un adevăr etern. Şi liniştea pare a deveni în sfârşit pură.
“Am fost mereu împreună… Dar te pierdusem. Atunci a venit neliniştea… Dar acum te-am regăsit.”
“Da şi nu. Mă aveai în tine. Făceam parte din tine. M-ai pierdut pentru că am devenit liber. Am devenit un Eu. Ai trăit pentru a elibera întrebarea. Eu trăiesc pentru a defini răspunsul.”
Nu, liniştea nu este pură. Este o lumină radiind lacrimi. Ochii săi de cleştar mă înneacă. Da, este dragoste. Dragoste totală. Ireversibilă. Eternă…
“Ce se întâmplă cu întrebarea după ce-şi primeşte răspunsul?” scăpă de pe buzele mele o ultimă umbră de ceaţă.
“Se redeschide în ea însăşi. Îşi recapătă pacea. Răspunsul vine să-iia locul…”
“Atunci voi pleca. Mi-am câştigat liniştea. Evoluţia te-a adus pe tne pentru a mă înlocui. Tu vei da naştere salvării, iar eu nu voi mai fi.”
“Vei fi. Dar vei fi departe. Gândurile tale vor transcende însă până la mine. Întrebarea a putut exista fără Răspuns, dar Răspunsul e pe vecie, indestructibil legat de Întrebare!”
Acum pot simţi fizic legătura aceasta metafizică închegându-se în corpul meu între cele două elemente, între treptele evoluţiei mele. Gândul zâmbetului vorbeşte:
“Întrebarea e cuprinsă în răspuns. Voi trăi prin tine!.. Readuci voinţa şi forţa. Îţi cedez speranţa şi inocenţa. Vei avea nevoie de ele pentru a înfrunta trupul şi nesiguranţa. Speranţa o ai acum în tine. Hrăneşte-o şi elibereaz-o. Soarta ta începe acolo unde a mea ia sfârşit. Adio!”
Şi, în cele din urmă, după prăbuşirea materiei, după nemişcarea şi revenirea ei, după confruntarea şi contopirea Întrebării şi Răspunsului, după nesiguranţă şi voinţă, după epuizare şi moarte, în carnea mea se încleştează din nou viaţa.
Trupul meu nefericit şi secătuit se mişcă lent, speriat. Nu, nu mai este al meu. O fiinţă ciudată îl ocupă acum. Străină şi dintotdeauna cunoscută. Sunt o altă Eu! Dar, pe lângă această nouă individualitate lipsită de individual, ceva incert, nepământesc, imaterial căpăta formă, materie, viaţă…
Salvare? Să fi fost adevărat? Răspunsul fertilizase şi înlocuise Întrebarea. Dar mai există de fapt posibilitatea Salvării?
“Salvarea este ceva abstract. Relativ. Lumea aceasta este materială. Carnală. Totul depinde numai de inimile oamenilor. Liniştea mea este departe, iar Clipa aproape… O voi înfrunta. E soarta mea. Aşa cum a fost dintotdeauna…”
Topic: Meditaţii | Comments Off on Răspunsul
Invitaţie adresată concetăţenilor români din zona Stuttgart
de admin | 7 Iulie 2008
Baladele CARPAŢILOR – Manifestare culturală de excepţie în Stuttgart Agero vă invită la spectacolul “Baladele Carpatilor”, spectacol ce va avea loc în data de 9 iulie, începând cu orele 19.00, în sala DGB Gewerkschafthaus, Willi Bleicherstr. 20, 70174 Stuttgart. Spectacolul are o distribuţie de excepţie, facând parte din turneul “Callatis Eurotour”, organizator şi realizator fiind Asociaţia Pro Familia în colaborare cu Ministerul Culturii. Intrarea generală 5 Euro. Vă aşteptăm cu drag. Alte informaţii la rubrica de spectacole >>
Articole de top din Revista AGERO, cea mai citita revista romana de cultura pe net din strainatate
SPIRITUL LOCUIRII – sau citindu-l româneşte pe HEIDEGGER
Revista Agero – Arhiva: Cultură Orice realitate, ca unitate hegeliană între esenţă şi existenţă, în paradigma cunoaşterii, presupune analiză de gen, de determinaţii şi definitoriu, în care subiectul cunoscător nu este o tabula rasa. In măsura în care el contează esenţial, atunci diferenţierile se explică, nu neapărat se şi justifică. Aşa de pildă, citindu-l româneşte pe Martin Heidegger (foto) cu eseul său „Construire, locuire, gândire&#xu201D;, un etnolog va înţelege mai adânc sensurile habitării în diferenţierile lor intra- şi extracomunitare. Citindu-l româneşte, adică percepându-l pe Heidegger … Iulian CHIVU >>
Scandalul SIEMENS la culme
Revista Agero – Arhiva: Actualitatea germană
17.000 de angajati amenintati de somaj, noi date in dosarul unei „marci germane… Este considerat cel mai mare caz de corupţie din istoria postbelică a Germaniei, „Un caz monstruos&#xu201D;, îl numeşte presa. Spiegel acuză că uriaşul consorţiu, „o marcă germană ca şi Daimler, insă mai veche cu 79 de ani&#xu201D; a devenit un stat în stat, pentru care legea e „ce-i convine lui Siemens&#xu201D;. Acerbia firmei în dobândirea de contracte internaţionale, cu orice preţ, a dus-o direct pe masa de lucru a procuraturii germane. Criza actuală de pe piaţa financiară şi explozia preţului la carburanţi au adaugat la deruta si „restructurarea&#xu201D; colosului tehnologic, care … Dani ROCKHOFF, Germania >>
Memento DIABOLI
Revista Agero – Arhiva: Analize şi comentarii.
Activiştii Diavolului sunt recrutaţi frecvent dintre paranoicii şi schizofreneticii marilor frustrăriMorala civică, religiile, sunt mereu diferenţiate între legiuitori, apologeţi, avocaţi şi ceilalţi. Ceilalţi suntem noi. Ei îşi rezervă privilegiul veghetorilor atot- puternici şi teo- demo(N)craţiile sunt mandatul absolutist în speţă, pledoariile demagogice, pompoase şi răstite, sentenţioase şi irefutabile susţin sistemic determinările şi axiologia impunităţii, ori eliminării opozanţei prin orice mijloace. Pe de altă parte chiar servii docili sau duplicitari veroşi, susţin această ecuaţie sado-massochistă. Tradiţia antică transcende ca structură şi îşi rezideşte „templele… Eugen EVU >>
Lăcrimoase meditaţii după campania electorală
Revista Agero – Arhiva: Analize şi comentarii.
Recente spicuiri din rubrica “IN GURA LEULUI” (9)Bilanţul începe să ne apropie de „ţările cu o democraţie mai veche&#xu201D;. În sensul bun, ar spera triumfaliştii raportărilor de „europenizare&#xu201D;, „în sensul rău şi din ce în ce mai rău&#xu201D; ar spune disperatul din mine care îmbătrâneşte asistând la degradarea morală a electoratului românesc prin eforturile asidue ale politicienilor săi. Şi mă menţine doar speranţa că aceasta din urmă nu e chiar iremediabilă precum îmbătrânirea mea. Fiindcă recentul bilanţ ne apropie de acele ţări care nu au oameni politici sau măcar cu voinţa politică de a le conduce spre marile aspiraţii democratice ale omenirii, ci doar nişte … Corneliu LEU >>
Războiul nostru împotriva ocupantului
Revista Agero – Arhiva: Analize şi comentarii.
Ocupantul ruso-comunist nu a fost alungat din Basarabia după 27 august 1989, când a avut loc Marea Adunare Naţională, nici după 27 august 1991, când s-a votat Declaraţia de Independenţă, nici mai apoi, când le-am permis aplaudacilor lui Lenin să intre nestingheriţi în biserica lui Iisus. Basarabia nu este ocupată de trupe străine doar la Tighina. Basarabia este ocupată peste tot de aceste trupe, camuflate şi sub forma unităţilor de fanatici ale partidului comunist, şi sub cea a mercenarilor şi mancurţilor autohtoni… Andrei VARTIC, Chişinău
Păcatul traducerilor neprofesionale
Revista Agero – Arhiva: Jurnalistică.
O întrebare scurtă şi un răspuns mai lungComentarii de la cititori
Eugen Evu: Dragă George Roca, în calitatea ta de scriitor român stabilit de mult timp în Australia, dar extrem de prezent în viaţa literaturii şi culturii noastre pe toate meridianele, iar pentru mine fiind de departe cel mai valoros, competent şi inimos până la disperare, colaborator – redactor la revista Agero cât şi la numeroase reviste pe hârtie tangibile sau virtuale, te rog să opinezi despre problema traducerilor literare: celor din română în alte limbi şi viceversa.George Roca: Stimate Eugen, răspund direct şi franc la
chestiunea asta arzătoare aflată la ordinea zilei… George ROCA
Sarcofagul de hârtie
Revista Agero – Arhiva: Analize şi comentarii.
Cezar Ivănescu – Ultima scrisoare
Pe 2 aprilie a.c., cu doar trei săptămâni înainte de a se interna în spital pentru o operaţie simplă, banală, ce se va dovedi însă fatală, datorită incompetenţei medicale şi a precarităţii sistemului de sănătate, Cezar Ivănescu scria această scrisoare unei prietene vechi şi îndepărtate. Prietenia data de circa trei decenii, iar destinatara se afla în Ţara Sfântă, unde s-a desţărat de mai mulţi ani, nu pentru că s-ar fi simţit excepţional în această ţară a tuturor posibilităţilor care este România. Întîmplarea dacă întîmplare este şi nu un fel de a închide cercul unei relaţii făcea însă ca ultimele luni de viaţă ale poetului, lunile cele mai … Liviu ANTONESEI >>
Moartea lui Cezar (2)
Revista Agero – Arhiva: Analize şi comentarii.
Cronica adevărului (2) „Neam bun şi blând, de trădători, cuminte neam, frumoasă cruce, pe Fiii lui dumnezeieşti…”
Am constatat [a câta oară!] că altfel stateau lucrurile atunci [în groaznica perioadă comunistă] când lupta era luptă, şi sistemul oricât ar fi fost de odios totuşi putea fi înfruntat. Atunci gloria era maximă şi pentru Luptător şi pentru Sistem. Acum totul a ajuns de o băşcălie criminală… Morţii sunt victime şi nu eroi. Cu toate acestea, consider că lupta în numele Adevărului şi a unui om mort, lipsit deci de Apărare, este necesară, onorantă şi onorabilă… Şi este singura formă de supravieţuire pe care o pot accepta. Într-un fel este şi o lecţie totală de morală … Clara ARUŞTEI
La început a fost iubirea
Revista Agero – Arhiva: Cultură.
De câte ori se apropie noaptea, mă năpădesc regretele
Of, iar m-am iubit doar pe mine însămi! Trăim într-o societate a iubirii sinelui şi nu a iubirii celorlalţi. Este una dintre piedicile pe care puţini o depăşesc, dăruindu-se de bunăvoie vremelniciei. Cum să aflăm liniştea în Lumină? Calea este să deschidem ochii şi inima la spusele Mântuitorului: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie&#xu201D; (Luca 9, 23). Configurând simbolic un spaţiu istoric al iubirii – marcat înainte de toate de… Daniela GIFU
Calea însingurării
Revista Agero – Arhiva: Cultură.
Trăim în timpuri perfect individuale, diferite, uniceÎntreaga noastră viaţă are/este o formă, pentru care într-o supra-lume există o contra-formă, aflată cu forma în armonie ori dis-armonie. Drama lumii moderne constă printre altele şi în faptul că preschimbă lăuntrul într-un obiect din care dispare vitalul. Unde vitalul devine obiect, apare o noţiune. (Novalis: „Tot ceea ce e vizibil este un invizibil ridicat la rangul de taină&#xu201D;). Omul este mereu cetăţean a două lumi: al celei temporale, spaţial condiţionate, şi al … Andrei ZANCA,
Topic: Diverse | Comments Off on Invitaţie adresată concetăţenilor români din zona Stuttgart
APOSTOLII PETRU ŞI PAVEL, SFINŢII OCROTITORI AI REŞIŢEI
de Petru Berbentia | 6 Iulie 2008
În buna şi frumoasa tradiţie românească fiecare om are un sfând ocrotitor şi fiecare familie ţine un praznic al casei în ziua de pomenire a unui sfânt sau la o sărbătoare a Bisericii. Sunt însă şi oraşe care au ca patroni ocrotitori sfinţi ai Bisericii noastre ortodoxe. Între ele, Reşiţa prăznuieşte pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, „verhovnicii apostoli” aşa cum sunt numiţi în cântările închinate lor. De altfel, în oraşul Reşiţa din Banatul de Munte sunt trei biserici care au ca patroni tot pe aceşti doi mari apostoli: Biserica din Microraionul III al cartierului Lunca Bârzavei – Govândari, Biserica de la parohia Lend şi Biserica din cartierul Câlnic.
În acest an Episcopia de Caransebeş a voit şi a reuşit să adune sub cupola cerească, în centrul civic al municipiului, preoţi şi credincioşi de la toate parohiile din oraş şi din împrejurimi la săvârşirea Sfintei Liturghii arhiereşti. Au fost prezenţi Prea Sfinţia Sa Lucian, episcopul Caransebeşului, 30 de preoţi şi trei diaconi, precum şi mulţime de credincioşi ce au înfruntat soarele dogoritor. Nu au lipsit oficialităţi ale urbei, adică primarul Mihai Stepanescu (aflat la prima lui experienţă de acest fel), preşedintele Consiliului Judeţean Sorin Frunzăverde, miniştrii secretari de stat, parlamentari, consilieri locali şi judeţeni, presă scrisă, de radio sau televiziune.
Bucuria a fost şi mai mare pentru că între preoţii slujitori s-a aflat şi părintele IOAN BUN. Zic că a fost bucurie mai mare, pentru că părintele Bun este preotul slujitor al Bisericii Ortodoxe Române din MICHERECHI – UNGARIA. Prezenţa cucerniciei sale nu a fost întâmplătoare pentru că parohia din Micherechi este în relaţie de bună frăţietate cu parohia din Govândari, precum şi cu parohia din Toracu Mare –Serbia, deoarece cei trei preoţi-parohi, Ioan Bun (din Ungaria), prot. Petru Drăghicescu (din Serbia) şi Petru Berbentia (din Reşiţa) au stabilit o „trilaterală ortodoxă” pe partea de vest a ţării. În baza acestei legături frăţeşti, preoţii şi credincioşii celor trei parohii ROMÂNEŞTI găsesc momente de întâlnire şi împreună rugăciune la marile sărbători sau evenimente ale comunităţilor lor.
Astfel, la Biserica din Govândari, încă din seara zilei de 28 iunie s-a săvârşit Vecernia cu litie de către pr. Ioan Bun şi pr. Petru Berbentia, iar la sfârşitul slujbei părintele Ioan a transmis salutul său din partea Episcopiei de Ghiula şi, bineînţeles din partea credincioşilor ortodocşi din Micherechi. Mai trebuie să amintesc aici – şi mă bucur să fac acest lucru – că prezenţa părintelui Bun a fost posibilă cu binecuvântarea Prea Sfinţiei Sale Siluan, episcopul românilor din Ungaria care sprijină dorinţa noastră de bună-frăţietate, cum şi faptul că Prea Sfinţia Sa Lucian, episcopul nostru susţine aceaşi dorinţă de cunoaştere şi bună înţelegere, oferindu-ne tot sprijinul pentru ceea ce facem întru cinstea şi mărirea lui Dumnezeu. Celor doi Păstori ai Bisericii Strămoşeşti, le mulţumim! Şi ne rugăm să putem face mai mult pentru românii de pretutindeni.
După seara zilei de înainte-prăznuire, a urmat Sfânta Liturghie arhierească din piaţa centrală a oraşului. Am fost din nou împreună în rugăciune şi slujire, muţumind lui Dumnezeu pentru toate şi ne-am împărtăşit din acelaşi Potir cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. Părintele Ioan Bun a exprimat în discuţia cu Prea Sfinţitul Lucian bucuria de a fi împreună şi speranţa că anul viitor, Dumnezeu ne va îngădui să îl avem în mijlocul nostru şi pe Prea Sfinţitul Siluan şi pe alţi ierarhi ai Biserici Ortodoxe Române, ca „bucuria să fie deplină”.
După o zi obositoare dar frumoasă, îmbărbătaţi de Hristos Domnul, părintele din Ungaria a plecat spre casa îndepărtată de peste frontierele omeneşti, dar atât de apropiată sufletului nostru, ducând cu sine binecuvântarea Prea Sfinţitului Lucian pentru credincioşii trăitori de cealaltă parte a fruntariilor.
Astfel, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, înfăţişaţi în icoane îmbrăţişându-se , ne-au oferit şi nouă prilejul să rostim: „Hristos în mijlocul nostru este şi va fi totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”
Reşiţa la 29 iunie 2008
   |
   |
   |
  |
Topic: Reportaje | Comments Off on APOSTOLII PETRU ŞI PAVEL, SFINŢII OCROTITORI AI REŞIŢEI
„Ambiţia oamenilor a rupt unitatea Bisericii”
de Ionuţ HOROBA | 4 Iulie 2008
Interviu cu PS Justinian Chira, episcop ortodox al Maramureşului şi Sătmarului
Cu o existenţă ce se întinde pe parcursul a saşe secole, Episcopia Maramureşului a avut o istorie extrem de zbuciumată. Din 1739, cu ultimul episcop ortodox amintit cu numele şi până în 1937, Maramureşului nu i-a fost îngăduit să aibă episcop ortodox din cauza uniaţiei, care a fost o acţiune politică impusă. În 1937, se înfiinţează prin Hotãrârea Consiliului de Ministri din 23 iulie, Episcopia Ortodoxă a Maramureşului, iar printr-un decret al regelui Carol al II-lea, noua Episcopie este înzestrată cu mai multe clădiri în Sighetu Marmaţiei, unde i s-a fixat şi reşedinţa. Însă, între anii 1940-1944 Episcopia a fost desfiinţată din cauza ocupaţiei Ardealului de către unguri. Eliberarea din 1944 a redeschis posibilitatea reluării activităţii Episcopiei, însă norii iernii comuniste îşi făceau apariţia, aşa că în 1948, Episcopia Maramuresului, alături de alte episcopii din ţară, a fost desfiinţată de către noul regim comunist instalat la putere. În anul 1990, după eliberarea de sub dictatura comunistă, Sinodul BOR a hotărât reactivarea Episcopiei Maramureşului, cu sediul în Baia Mare, care urma să cuprindă judetele Maramureş şi Satu Mare. Locţiitor al noii Eparhii a fost desemnat P.S. Justinian Chira – fiu al Maramureşului, episcop vicar al Clujului din 1973, care în 26 septembrie 1990 a fost ales cu majoritate de voturi, titular al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului şi instalat în 11 noiembrie 1990 de către un sobor de 11 arhierei, în frunte cu mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului. P.S. Justinian a acceptat să vorbească despre ceea ce înseamnă să fii cu adevărat un ierarh şi despre rolul şi provocările Bisericii în epoca actuală.
– Care este activitatea Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, la nivel social, în cei 18 ani de când o păstoriţi?
– Acum 18 ani, când am venit în Baia Mare ca episcop, autorităţile locale nu mi-au pus la dispoziţie un spaţiu pentru episcopie. Timp de un an, Episcopia Maramureşului şi Sătmarului a funcţionat în casa parohială a unui preot. Iar Consiliul Eparhial al Episcopiei, care era compus din sapte bărbaţi, s-a ţinut în antreul acelei case. După un an, am primit acest sediu în care funcţionăm acum, unde, ca o ironie a sorţii, a slujit înainte de 1989 drept clădire pentru „Gărzile Patriotice” ale regimului comunist. Încet, încet am reamenajat acest spaţiu şi am pus temelia unei episcopii care să inspire încredere comunităţii. Pe urmă, în cei 18 ani, am înfiinţat un Seminar Teologic, care alături de alte activităţi culturale a imprimat oraşului Baia Mare un aer intelectual. Am înfiinţat o secţie de teologie la Universitatea de Nord, am scos de sub lumina tiparului câteva reviste. Toate aceste lucruri sunt de o importanţă vitală pentru comunitatea socială a Maramureşului şi a Episcopiei.
– Cum simţiţi evoluţia spirituală a comunităţii pe care o păstoriţi şi a lumii în general?
– Marele cronicar Miron Costin spunea într-o scriere de-a lui că: „poporul român se aflã în calea tuturor răutăţilor”. Pornind de la aceste mari cuvinte, pot spune că starea actuală de tulburare în care se află în special ţara noastră este cauzată de numeroasele secole de pătimire şi durere. Caracterul mileniului în care am intrat nici măcar cei mai mari savanţi încă nu îl pot desluşi. Până la începutul acestui mileniu, toate domeniile au cunoscut descoperiri care merg până la a fi aproape unice. Însă viaţa nu stă pe loc şi schimbările vor continua să apară la toate nivelurile, chiar şi religios, însă cum anume vor evolua lucrurile nu ştim, numai Dumnezeu ne poate oferi acest răspuns. Încă nu este aşezat nimic, nici în societatea românească şi nici la nivel mondial. Toate lucrurile stau aşa ca pe un vulcan în fierbere. A fost o lume în cele două milenii care au trecut. Mileniul acesta va fi cu totul altceva.
Însă un lucru este cert: Biserica va duce mai departe nealterată învăţătura lui Hristos.
– Se confruntă Biserica actuală cu o provocare a Occidentului care poate să-i afecteze adevărata misiune?
– Pentru mine este o durere teribilă faptul că s-a rupt la un moment dat unitatea Bisericii din cauza ambiţiilor oamenilor. Această ruptură a dus la favorizarea deviaţiilor aberante la adevăratul mesaj pe care Biserica l-a primit de la Hristos. Una dintre cele mai periculoase provocări ale Occidentul este ecumenismul. Sub masca armoniei acceptă hirotonirea femeilor, acceptă homosexualitatea, lucru care degradează moral societatea. Aceste provocări sunt periculoase, dar nu pentru Biserică, ci pentru membrii Bisericii. Instituţia Bisericii este eternă, prin principiile moştenite şi lăsate în veşnicie de către Iisus. Toate inovaţiile Occidentului sunt omeneşti, iar caracteristica lor principală este perisabilitatea. Timpul va dovedi acest lucru. De aceea nu mă sperie, pentru că Biserica adevărată caută calitatea şi nu cantitatea, nucleul acela pe care îl guvernează adevărul mărturisit de Hristos.
– Preasfintia Voastră, care ar fi cele mai importante lucruri pe care ar trebui să le ştie tinerii care îmbrăţişeazã Taina Preoţiei?
– În primul şi-n primul rând, să ştie să iubească pe cei pe care îi va păstori sufleteşte. Dacă nu ai iubire, poţi face cele mai negre posturi şi cele mai aprige rugăciuni, totul este gol şi lipsit de orice sens. Apoi trebuie să se raporteze mereu la cuvintele Mântuitorului pentru a rezolva orice problemă ar avea. Dar lucrul cel mai important pentru misiunea unui preot se regăseşte tot în cuvintele lui Hristos care zice: „Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt”. Şi să nu uite niciodată că preoţia este o taină, nu o meserie.
Topic: Interviuri | 1 Comentariu »
« AnteriorulUrmătorul »
