Dans lent
de admin | 4 Iulie 2008
Ai privit vreodată copiii
Într-o “învârtitoare”?
Ai ascultat zgomotul ploii
Când cade pe pământ?
Ai urmărit vreodată zborul neregulat al unui fluture?
Ai observat apusul soarelui?
Ai face bine să încetineşti.
Nu dansa aşa de repede…
Timpul e scurt.
Muzica nu durează mult.
Îţi trece fiecare zi în zbor?
Când zici “Cum te simţi?” “Ce mai faci?”
Asculţi răspunsul?
Când ziua se sfârşeşte
Te întinzi în pat
Cu sute de întrebări succesive
Ce îţi trec prin cap?
Ai face bine să încetineşti.
Nu dansa aşa de repede.
Timpul este scurt.
Muzica nu durează mult.
I-ai spus vreodată copilului tău,
O să facem mâine asta?
Fără să-ţi dai seama de dezămagirea lui,
pentru că erai grabit/ă?
Ai pierdut legatura cu o prietenie bună ce apoi a încetat
Pentru că tu nu aveai niciodată timp
Să suni şi să spui “Bună”?
Ai face bine să încetineşti.
Nu dansa aşa de repede.
Timpul este scurt.
Muzica nu dureaza mult.
Când alergi aşa de repede pentru a ajunge undeva
Pierzi jumătate din placerea de a merge.
Când eşti preocupat/ă şi alergi toata ziua,
Este ca şi un cadou niciodată deschis… Aruncat.
Viaţa nu este o cursă.
Să o iei mai încet…
Ascultă muzica
Înainte să se termine cântecul.
Topic: De pe internet | Comments Off on Dans lent
Prima gramatică românească – 1757
de Vasile Oltean | 3 Iulie 2008
DIMITRIE EUSTATIEIVICI BRAŞOVEANUL (1730-1796) Director al şcolilor Naţionale Neunite din Transilvania, autorul primei gramatici româneşti, iniţiatorul primei reviste economice din ţară, creator de cărţi bisericeşti şi şcolare – iată doar câteva din marile contribuţii pe care Dimitrie Eustatievici le aduce pe altarul culturii naţionale. Fiu al protopopului şcheian Eustatie Grid [1], născut în anul 1730, în şcheii Braşovului, învaţă carte în şcoala de lângă Biserica Sf. Nicolae – prima din ţară – condusă şi reorganizată pe atunci de tatăl său. Din anul 1744 este înscris la prestigioasa Academie Teologică din Kiev (înfiinţată de mitropolitul român Petru Movilă), unde, învăţând teologia şi filozofia în limbile de cultură ale timpului, slavă, latină şi greacă, îşi însuseşte vaste cunoştinte de cultură universală[2]. Nu se cunoaşte durata studiilor făcute aici, dar cele două atestate, eliberate în limba latină de Academia amintită – păstrate în arhiva muzeului (doc. 173) – conving asupra faptului că Dimitrie Eustatievici a reuşit să se ridice la nivelul cerinţelor acestei înalte instituţii spirituale. Primul atestat, eliberat la 19 aprilie 1753, de prefectul Academiei Georgius Czezerbaki, în limba latină, certifică: “După ce magnificul domn, Dimitrie Eustatievici s-a transferat la Academia din Kiev s-a dedicat scolii teologice şi a dat dovadă de străduinţă în bunele moravuri, datorită respectului şi recunoştinţei la care a ajuns. Eu doresc şi socotesc că trebuie să fie recunoscută valoarea, credinţa acestuia. Pentru domnul Dimitrie Eustatievici eu depun mărturie. Scrisă cu mâna mea şi prin sigiliul din partea amintitei Academii de mai sus. Kiev, anul 1753, aprilie 19 zile. Prefectul Academiei din Kiev, ieromonah Georgius Czezernaki.” (Document aflat în Arhiva Muzeului Bisericii Sf. Nicolae: hârtie pergamentată, sigiliu din ceara roşie, semnat). Cel de-al doilea atestat, emis dor pentru 4 zile după precedentul, de data aceasta de către rectorul Academiei, Georgius Konicki, tot în limba latină, completează în conţinut informaţiile : “Prin strălucirea şi generozitatea în orice domeniu, domnul (n.n.Dimitrie Eustatievici) de o demnitate şi o ţinută deosebită, lucru care este important să fie cunoscut, ecunoscut şi arătat, că acest domn Dimitrie Eustatievici, student priceput în ştiinţele prezente, a dovedit o hărnicie deosebită în Academia din Kiev, atât în domeniul artelor libere, cât şi în ştiinţele teologice. Printr-o atitudine modestă, prin ţinută deosebită, cât şi printr-o înclinaţie însufleţitoare spre ştiinţe prin hărnicie şi inteligenţă pe o lungă perioadă de timp a promovat studiile sale cu o apreciere maximă şi fiind un model de probitate, modestie, inteligenţă şi integritate deosebită. Drept urmare a acestui lucru, în anul 1753, luna aprilie, ziua 23, după ce s-au dat voturile şi în alte Academii celebre şi renumite, să termine şi să promoveze studiile sale până la cel mai înalt grad s-a cerut şi de la Academia sus numită o atestare a acestuia cu privire la ţinuta lui şi ştiinţa sa, atestare, care este semnată de şigiliul acestei Academii solemne şi chiar şi de mâna mea semnată.“[3]. Celelalte ,,Academii solemne’’, la care face referinţă atestatul, nu le cunoastem. Unii cerecetători consideră că Dimitrie Eutastievici a studiat şi la Moscova[4], iar alţii apreciază că a urmat cursurile universităţii din Halle (Germania)[5]. Ambele supoziţii sunt posibile, atât timp cât atestatul confirma mai multe Academii, iar cronicarul braşovean, , Joseph Trausch (1702-1770) afirma: “Item komm des Pope Statie in Kronen Sohn, aus Teutsch landen heim ;er hatte in Halle studieret” (de asemeni a venit fiul preotului Statie din Germania; el a studiat în Halle)[6]. Or, afirmaţia cronicarului local, atât de bine imformat asupra realităţilor, nu poate fi pusă la îndoială, fiind contemporan evenimentelor. Ştiut fiind adevărul că în anul 1753 Eustatievici îşi termina studiile teologice şi de filozofie la Kiev, iar întoarcerea în ţară are loc doar după doi ani, putem înţelege că în acest interval a urmat cursurile vestitei universităţi germane, motiv pentru care istoricul Sultzer, care l-a cunoscut personal, îl aprecia în termenii elogioşi: “ein Mann von dem besten Karacter und ein Kenner der moisten europenischen besondere slavischen Sprachen” (un om de cel mai bun caracter şi a mai multor limbi europene cu precădere slave, cunoscător) [7]. La numai 2 ani de la sosirea sa în şcheii Braşovului, definitivează prima gramatică românească, care poartă în manuscris un pompos titlu: “Întru mărirea sfintei cei de o fiinţă, făcătoarei de viaţă şi nedespărţitei Troiţe a Tatălui şi a Fiului şi a Sfantului Duh, GRAMATICA ROMANESC, afierotisită prea blagocestivului, prea luminatului şi prea înaltatului domn şi oblăduitor a toată Ungro-Vlahia, domnului Io Constatin voievod, acum întăi izvodită prin Dimitrie Eustatiev Braşoveanul, metodos prea folositor şi prea trebuincios întărit cu pilde prea foloşitoare aşezat cu rânduială dreaptă şi rodit în Bulgaria (şcheiul) Braşovului, anul 1757 sep.1“. Se certifică din titlu, nu numai autorul, dar şi locul (şcheii Braşovului), precum şi anul definitivării, (1 septembrie 1757), dată la care începea şi anul şcolar, care corespundea şi cu începerea anului bisericesc. Dacă formularea în stil medieval corespundea gramaticii lui Smotriţki, editată la Râmnic în anul 1755[8] şi pe care Eustatievici a cunoscut-o în timpul studiilor din Rusia, în schimb conţinutul modelat după gramaticile latine, trimite la gramatica lui Gregorius Molnar, scrisă în limba latină şi editată pentru a doua oară la Cluj, în anul 1756. Faptul ca Dimitrie Eustatievici închină gramatica sa domnului muntean Constantin Mavrocordat, căruia îi dedica în prefaţă şi un cuvânt de afierotisire pentru vrednicia de ,,apărător învăţăturilor celor adevărate’’, poate sugera adevărul că dascălul şcheian întrezărea posibilitatea tipăririi cărţii sale în Muntenia, unde se imprimase de altfel, şi gramatica rusesacă a lui Smotriţki (la Targovişte,1755). Prin lucrarea sa, Dimitrie Eustatievici, nu numai că urmărea o adaptare după gramaticile latineşti, slave sau greceşti, şi eavând un alt model în limba română, realizeaza o carte proprie limbi noastre, pusă în slujba şcolii. La aceasta contribuie şi exemplele aplicative, foloşite mai mult în partea de sintaxă, constând din proverbe, cugetari, diferite fraze cu conţinut educativ, extrase din Biblie sau din operele unor scriitori şi filosofi antici ca : Homer, Aristotel, Demostene, Plutarh, Platon, Socrate, Herodot ş.a. Dacă în prima parte a gramaticii, consacrată ortografiei şi în care se ocupă pe lerg de alfabetul chirilic şi scrierea limbii române, de accentul cuvintelor şi de semnele de punctuaţie, se observă o mai consecventă păstrare a modelului slav, în schimb în celelate trei părţi (etimologia, sintaxa şi prozodia) se observă o colaţionare a gramaticilor folosite, în special cea latina a lui Molnar, din care preia atât elemente de structură, cât şi prezentarea noţiunilor sub formă euristică. Se recunosc şi modele greceşti, în special în ultima parte a lucrării, dedicată prozodiei şi în acest sens se poate cita gramatica lui Cnstantin Lascaris din secolul al XV-lea, pe care, de altfel o şi menţionează fiindu-i la îndemană, datorită multiplelor ediţii şcolare din secolul al XVIII-lea. Se poate remarca – dupa constatarea lui Nicolae Ursu[9] – că, în ciuda multor modele folosite, fiind ,,ştiuitor de mai multe limbi europene’’, n-a fost zadarnic efortul lui Eustatievici de a oglindi în lucrare cât mai judicios structura morfologiei şi sintaxei limbii române, de a consemna cu grijă eventualele excepţii de la regulile stabilite, de a face să se vadă ‚”deşteptăciunea limbii românesti, cât este şi ce feli este şi cât este dialectul românesc, mai îndestulat sau mai neîndestulat decât alte dialecte“. Cititorul de azi poate înţelege, citind gramatica lui Eustatievici, cât de mare a fost strădania acestuia pentru a modela particularităţile limbii române la terminologia găsită de el în gramaticile pe care le cunoştea. În cadrul foneticii, el denumeşte vocalele şi consoanele, ,,glasnice’’şi ,,soglasnice’’ sau ,,împreună glasnice’’; Virgula o numeşte ,,împiedicare’’ sau ,,jumătate de soroca’’; punctul era ,,întreaga împunsătură sau soroacă’’. Morfologia este denumită etimologie, în cadrul căreia ’’numele’’ era de fapt substantivul, ’’numele adaugător’’ definea adjectivul; numeralul era ,,numele numărător’’. Cazurile sunt numite ,,căderi’’, fiind 6 la numar’’: numitoare (nominativ), născătoare (genitiv), dătătoare (dativ), pricinuitoare (acuzativ), chematoare (vocativ) şi luătoare (acuzativ)’’. Conjugarile erau ’’înjugături’’, interjectiile ,,în mijloc aruncătoare’’, conjunctiile- ,,pentru împreunare’’ ş.a.m.d. Fireşte că această gramatică a fost folosită şi la şcoala bisericii Sf. Nicolae din şchei, unde Dimitrie Eustatievici, funcţiona ca dascăl, cu atât mai mult cu cât în protocolul dascălilor se consemnau pentru această perioadă ,,copiii care vor învăţa gramatica’’, cu obligatia de a plăti 20 fl., spre deosebire de cei care învăţau alte materii şi plăteau cel mult 6 fl. pe an[10]. Pe de altă parte, slujitorii şcolii din şchei semnau ca ,,dascăli normalicesti’’, iar scoala figura în actele oficiale ca ’’scoală de normă’’ sau ,,normală’’, deci depăşea statutul unei şcoli elementare. Aceasta l-a determinat pe Eustatievici să copieze gramatica sa în 2 exemplare, unul fiind folosit la scoala din şchei, iar altul pentru a fi predat domnului Muntean în vederea publicării lui. Începând cu anul şcolar 1786, când se înfiinţează Directoratul şcolilor Naţionale Neunite din Transilvania cu sediul la Sibiu, Dimitrie Eustatevici este numit primul director al acestei prestigioase instituţii, după ce funcţionase o scurtă perioadă de timp ca secretar episcopal al Mitropoliei Ardealului cu sediul pe atunci la Răşinari şi Sibiu. În noua calitate de director scolilor nationale pe care o îndeplineşte până la moarte (1796), o primă iniţiativă este infiinţarea unui curs de pregătire pedagogică, cu durata de şase săptămâni, care încă de la început, s-a bucurat de un larg răsunet, fiind frecventat anual de numeroase cadre didactice din lumea satului. Cum era de aşteptat, se preocupa în mod deosebit şi de bunul mers al şcolii din şchei, interesându-se în continuare de frecvenţa elevilor şi asigurarea şcolii cu cadre necesare. Printr-o adresă semnată la 30 septembrie 1789, Eustatievici solicita inspectorului şcolar Ioan Marcu, de la şcoala Bisericii Sf. Nicolae, să întocmească un tabel cu toţi părinţii care nu şi-au trimis copiii la şcoală. Drept urmare, inspectorul întocmeste un tabel cu 61 părinţi menţinând numele şi adresa lor (documente necatalogate în arhiva muzeului). La numai câteva luni, printr-o nouă adresă Eustativici dispune ca “plata dascălilor să se plătească din venitul bisericii……..şi de la parinţii copiilor nimic să nu tragă … şi toţi oamenii să de-a copiii la scoală, să înveţe …şi să i-a seama – îl avertiza Eustatievici pe Ioan Marcu – ca dascălii să înveţe cu usărdie pruncii şi să păzască şcoala şi pruncii să meargă la şcoală…’’. În încheiere ţinea să-i atragă atenţia :”Dumneata sileşte cu şcoala spre osăbit binele şi lauda dumitale” (doc. 719/1790). Tot în urma întervenţiilor sale, guvernatorul Transilvaniei emite la 13 iulie 1787 un decret pentru înfiinţarea unei şcoli capitale în şchei[11]. Începutul a fost mai mult decât promiţător, căci în primul an al funcţionării şcolii capitale, acelaşi guvernator felicita pe organizatorii ei în termeni elogioşi [12] Cu toate acestea, exigenţele lui Dimitrie Eustatievici sunt şi mai mari, căci la puţin timp după aceasta, la 24 mai 1789, nemulţumit de starea şcolii , se adresează inspectorului şcolar , acelaşi Ioan Marcu, cumnatul său, pe un ton destul de poruncitor: “încă o dată să chemi în faţa părintelui protopopului, a preoţilor, a jupanului Zaharii (n.n.Duma) şi a jup. Niculiţii Nicolaus (n.n Nicola Nicolau) şi a jup. staroşti şi a cinstitilor jurati, pe aceia, care au făgăduit a da ajutorul cel sfânt pe seama procopsitoarei învăţături şi tinerea şi păzirea legăturii ce s-au făcut cu ştirea înălţatului, crăescului Guberniu şi cu întărirea Curţii Împărăteşti, să nu dea pricina a rămânea mai slabă decât la sate proaste … fiindcă nu iese vreo sumă mare, care să treacă peste putinţa averii şi puterii dumnealor…şi mie îmi cade cu ruşine – scria Eustatievici în încheiere – că arăt că patrioţii mei, că aşa parolişti sunt, pe care eu pretutindeni îi laud şi îi aduc pildă bună spre întătrirea numelui celui bun al dumnealor…Dumneata să le citeşti cartea aceasta şi să le-o talmăceşti, doară doară să vor inţelege şi nu vor aştepta mijlociri şilitoare să-i întâmpine…“[13]. Strădaniile directorului Eustatievici se dovedesc în continuare zadarnice, căci în cursul anului 1792 curatorii bisericii se plâng magistratului că nu pot scoate de la oamenii din şchei salariul dascălilor, motiv pentru care şcoala este în continuare puţin frecventată. Din ce în ce mai bolnav, Eustatievici nu mai este în stare să intervină pentru redresarea situaţiei şcolare. La puţin timp, în 1796 când încă nu împlinise vârsta de 66 ani se stinge din viaţă lăsând urmaşilor o contrbuţie valoroasă la dezvoltarea învăţământului românesc. Ca pedagog, Dimitrie Eustatievici era conştient de necesitatea înzestrării şcolii cu manuale şcolare de valoare. În acest scop realizează mai întâi un “Catehism mic sau scurta pravoslavnica marturişire a legii grecesti neunite“, editat la Sibiu, în anul 1789 în limbile sârbă, germană şi română. Pentru realizarea acestei cărti, colaborează cu mai mulţi cărturari între care Ioan Raici, pentru textul slavon, Teodor Ioanovici, pentru cel german, iar în perioada când era bolnav, Eustatievici apelează la ajutorul cronicarului bănăţean Nicolae Stoica din Haţeg. Într-o primă formă acest Catehism a fost publicat la Viena 1776), bucurându-se de un real interes din parte bisericilor ortodoxe şi a şcolilor din subordine, căci în acelaşi an Maria Tereza dispune, prin statut şcolar, să se folosească această carte obligatoriu, în şcolile româneşti dependente de mitrpolia din Carloviţ. Tot la Sibiu, în anul 1789, Eustatievici tipăreşte “Ducere de mana sau povaţuire catre aritmetică sau socotelă” cu text bilingv, român-german, foloşindu-se, deşigur, de manualul lui I. Fellinger, publicat la Viena (1774) pentru şcolile elementare săseşti. În anul 1790 în aceaşi tipografie sibiană edita “Dezvoaltele şi talcuitele evanghelii a dumunicilor sărbătorilor şi oarecărora zile“, din care s-a pastrat un exemplar şi în arhiva din şchei (C.V.419). După cum apreciază autorul în prefaţă (f.2-6), “cartea este rânduită a se ceti…pentru că e plină de învăţătură şi sunt vrednice (epistolele) de a se cerceta şi a se înţelege … ca să ştim învăţăturile pentru obiceiurile cele bune ale noastre“. Cartea conţine, pentru prima dată, o metodică de predare în şcoala timpului, motiv pentru care cităm cateva fragmente: “Dascălul să poruncească, prin ucenicii adunaţi împreună, rar să citească… arată capul sau stihul împreună, de la care începe stiucul şi ascultă… toate acestea… le scrie după modelul slovelor pre tabla cea neagră a şcolii, porunceşte de vreo câteva ori să le poftorească şi toţi împreună să le zică apoi dechilin… ştiucurile sau părţile le aduce înainte ca să le facă mai cunoscute supt ştiute învăţături şi îi învaţă totdeauna stihul, între care şi ştiucurile cele vrednice de luare de seamă, se află… Dascălul le tâlcuieşte lucrurile cele prea vrednice de luare de seamă… Mai pre urmă, dascălul arată învăţăturile creştineşti şi obiceiurile cele bune, care să cuprind în Evanghelie şi însemnează locul sau stihul. Învăţătorul, care iaste iscusit va şti singur toate acestea să facă…’’. În prefaţa acestei cărţi se face referinţă la o altă carte a sa, numită ,,Cartea iadului’’, despre care nu avem cunoştinţă, nefiind înregistrată nici în Bibliografia Românească Veche şi nici în alte studii de specialitate. După un an, tot pentru trebuinţele şcolii, Eustatievici tipăreşte ,,sinopsis, adecă cuprinderi în scurt a cei vechi şi cei noao scriituri, adică a Biblii’’, reeditată la Sibiu în anul 1808, în tipografia lui Jan Bart şi la 1830, în cea a lui Georgius de Clozius. În condiţiile în care, în toate regiunile tării, în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, apar bucoavne, Eustatievici editează, la Sibiu, în anul 1788 “Bucoavna pentru pruncii cei rumanesti“, propunând text bilingv, român şi german. În anul 1792, tot la Sibiu, Eustatievici redactează un alt manual, intitulat ,,Scurt izvod pentru lucruri de obşte şi dechilin în scrieri de multe chipuri’’, pe care îl tradusese din limba slavă “pentru trebuinta catehetilor şi dascalilor neuniti“, pregătind astfel material didactic pentru şcoala pedagogică de la Sibiu. Nicolae Iorga, studiind un ,,Sbornic’’ voluminos, provenit din Braşov, considera că ,,însemnarile de cronică’’, înscrise pe filele de forzat, i-ar aparţine lui Dimitrie Eustativici[14], iar Ioan Pop apreciază că şi ,,cronica Braşovului’’ socotită anonimă, a fost scrisă de Dimitrie Eustatievici şi după modelul ei, s-au copiat ulterior celelalte cronici publicate de N. State şi I. Crăciun’’[15]. În ultimul an al vieţii, ,,cu preţul vătămării sănătăţii şi scurtarea vietii’’ sale, traduce şi tipăreşte, la Sibiu, ,,Alexandria sau viaţa lui Alexandru Macedon’’, din care am putut identifica, în şchei, un exemplar, lipsit de prefaţă şi fila de titlu (C.V.1181). La sfârşitul cărţii Eustatievici adaugă o frumoasă poezie, având ca temă vitejia. Animat de idealuri iluministe, încearcă, în anul 1789, să pună bazele unei reviste românesti, în Ardeal, cu numele ,,Foaia română pentru econom’’, pe care voia să o editeze sub egida ,,Societăţii filosoficeşti a Neamului Românesc din Marele Principat al Ardealului’’. Autorităţile guvernamentale ale Tranşilvaniei, apreciind că ,,Dimitrie Eustatievici este unul din cei rumâneşti bărbaţi, care şi-a dobândit merite mari pentru întemeierea şcolilor normaliceşti’’, înaintează Curţii din Viena propunerea cărturarului, însoţind-o de o rezolutie favorabilă editarii acestei reviste. Doar moartea timpurie a lui Eustatievici zădărniceşte valoroasa initiativă. Ca o aprecierte finală, la acest moment aniversar, considerăm semnificativă remarca făcută de Nicolae Albu, privind valoarea cărturarului braşovean, similară cu cea despre Gheorghe şincai :,,că nişte orânduiţi preste aceste şcoli directori, Dimitrie Eustatievici şi Gheorghe şincai, se învoiesc despre deşteptarea şi buna creştere a copiilor celor româneşti… Aceşti de lauda vrednici domni – încheia referentul – multe cărţi rumânesti, cu vătămarea sănătăţii şi scurtarea vieţii sale, pentru treaba pruncilor celor rumâneşti au facut şi în tiparul lumii le-au dat..’’[16]. Bibiografie [1] 1. Eustatie Grid (1721-1767) este fiul protopopului Şcheian Vasile Grid (1686-1747), venit de la Făgăraş. Se formează în mediul de familie, propice aspiraţiei spre cultură, cunoscând de copil frământările politice ale românilor din Şchei. Graţie pregătirii sale intelectuale, cronicarul local, David Cepescu, îl prezintă ca ,,un om împodobit cu ştiinţe şi cu mare înţelepciue’’ (1. Protocol 2, p.87), referindu-se atât la activitatea obştească, în calitatea sa de protopop, cât şi la cea didactică, ca dascăl al şcolii. Cea mai importantă faptă a sa a fost ridicarea în piatră a etajului şcolii, reuşind astfel să depăşească opreliştile impuse de autorităţile locale. S-a folosit, în reuşita sa, de patronajul domnilor români de peste munţi, cât şi protecţia Elisavetei Petrovna a Rusiei, care a oferit bani (3.000 ruble), cărţi (cca. 20) şi haine preoţeşti. Izvodul după care Petcu Şoanu a tipărit primul calendar-almanah a fost recent descoperit într-o bibliotecă particulară din Şchei şi a fost achiziţionat pentru muzeu, fiind expus în sala ,,Cartea şi cărturarii braşoveni’’. Pe plan politic, şcheienii obţin protecţia acestei împărătese, Elisabeta Petrovna, care intervine pe lângă Maria Tereza în favoarea românilor din Şchei, cerându-i să înceteze presiunile pentru unire cu biserica Romei. În acelaşi scop, Eustatie Grid se deplasează de mai multe ori la Carloviţ, reuşind să obţină la 28 august 1735 hrisov de protcţie de la mitropolitul Vichentie Ioanovici, prin care se obligă să-i apere pe ortodocşi de presiunile ,,Uniaţiei” (Sterie Stinghe ,,Documente privitoare la trecutul românilor din Şchei, 1700-1795”,Braşov, 1901-1906,, vol.I, p.179-181). Alte ori îl găsim la Sibiu, Râmnic, Bucureşti, la Curtea Canacuzinilor sau în Moldova, la Curtea Mavrocordaţilor, obţinând drepturi şi hrisoave de curte pentru românii din Şchei (Candid Muşlea op.cit. vol.I, p.179-189). Actul testamentar de moştenire, conceput cu puţin timp înainte de moarte, ne îngăduie să apreciem valoarea bibliotecii sale şi prin ea să apreciem omul de cultură, care a slujit cu dăruire bunul mers al bisericii şi al şcolii. Menţionăm între acestea o Biblie românească, în valoare de 24 fl. (retribuţia pe trei luni a unui dascăl), care nu putea fi decât ,,Biblia de la Bucureşti’’ (1688), aflată azi în Şchei; o ,,Pravilă românească’’, în valoare de de 10 fl. Fiind cu siguranţă ,,Îndreptarea legii’’ de la Târgovişte a lui Matei Basarab din 1652, prezentă şi ea în Şchei în patru exemplare; un ,,Apocalips scris cu mâna’’, în valoare de 2 fl. (nu s-a mai păstrat); ,,o carte grecească de cântări, un epistolar grecesc, o Psaltire slavonă’’(încă neidentificate). [2] Petre Constantinescu-Iaşi ,,Relaţiile culturale româno-ruse din trecut’’,Bucureşti, 954, p.67 [3] Andrei Bârseanu ,,Istoria şcoalelor centrale române gr.or. din Braşov”, Braşov, 1902, p.16 a. + p. 17 a. [4] Nicolae Ursu ,,Dimitrie Eustatievici Braşoveanul – Gramatica Românească-1757”, Bucureşti, Editura Academiei, 1969, p.VI. [5] Candid Muşlea ,,Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului”, Braşov, 1946, vol.II, p.44. [6] xxx ,,Quellen zur Geschichte der Stadt Brasso”, Braşov, 1886-1926, vol.VI, p.486 [7] Nicolae Ursu, op.. cit., p.VI. [8] Nerva Hodo[, Ion Bianu ,,Bibliografia românească veche”, vol.II, Bucureşti, 1903-1909, p.132. [9] op. cit. p.XXII. [10] Vasile Oltean ,,Acte, documente şi scrisori din Şcheii Braşovului”, Editura Minerva, 1981, p.12. [11] Andrei Bârseanu, op. cit. p.17 a. [12] Idem, p.8 a. [13] Idem. p. 19 a. [14] Nicolae Albu ,,Istoria învăţământului românesc din Transilvania, până la 1800”, Blaj, 1944,p.286. [15] Aurel Ioan-Pop ,,Raportul dintre cronica atribuită lui Dimitrie Eustatievici şi aşa-numita cronică anonymă a Braşovului”, în ,,Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Cluj-Napoca”, an XX(1970), 313-319. [16] Nicolae Albu, op. cit, p.245.
Topic: Studii | 1 Comentariu »
Cum a murit Eminescu?
de admin | 2 Iulie 2008
Ultimele lui ceasuri povestite de un martor ocular:
„Un modest cetăţean, mic de stat şi cu o bărbuţă albă, a suit alaltăeri scările redacţiei noastre, voind să ne facă o comunicare. Din ziare, ştia că se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, şi venea să ne spună şi el ce ştia, personal, despre pomenitul de azi.”
Modestia acestui om dă o valoare specială datelor furnizate de el, date cari nu sunt în nici un caz lipsite de interes. D. Dumitru Cosmănescu, fost într-o vreme coafor al Regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, „îl servea” adeseori pe Eminescu, care venea acolo împreună cu alţi prieteni.
– Era un om domol şi foarte aşezat. Vorbea totdeauna frumos, ori cu cine ar fi stat de vorbă. Şi avea mare plăcere să-l servesc eu. Cum intra întreba: ”Da’ unde e Dumitrache?”
Eu, ca unul care , slavă Domnului, la vârsta mea pot zice că sunt „specialist”şi că am servit mii şi mii de oameni, mi-aduc aminte şi acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustaţa, mică, era tot neagră.
De ’mbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute „fundă”.
Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, şi mai ales şedea de vorbă cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, şi fusese şi la Paris, studiind să se facă avocat.
Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai buhnă ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo, şi mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnaş, şi alţii care-i ziceau lui Eminescu „maestre” şi el râdea, bătându-i pe umăr.
Cât a stat la Şuţu, eu cel puţin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, şi era foarte liniştit. Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aş putea zice, pe braţele mele. Venisem la Şuţu, cam pe la 3 după amiază.
Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine: ”Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te, Române !”
Eu care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Şi a început să cânte Deşteaptă-te,Române, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce.
Cum mergeam amândoi , unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi : ” Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc… Asta m-a omorât!”. L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-m potrivit capul pe pernă, şi când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic… Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise !”
*Modestia şi simplitatea povestitorului nu scad întru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet. Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condiţiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită fireşte numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administraţiei ospiciului unde şi criminalul şi victima se găseau la un loc.”
(Text apărut în Universul, Bucureşti, 28 iunie 1926, p. 3. Reluat în Cuvântul Ardealului, Cluj, 1 iulie 1926, şi în Primăvara, Sânnicolau Mare, 4 iulie 1926.)
Notă
1. Textul de mai sus face parte dintre „textele infern” privitoare la Eminescu. Nu a fost reluat de nici unul dintre biografii cunoscuţi ai poetului (G. Călinescu, George Munteanu, D. Murăraşu, Petru Vintilă etc. Apare ne semnat în ziar (material făcut în redacţie). Dumitru Cosmănescu face două afirmaţii concordante cu celelalte surse (fără a le cunoaşte, probabil) : că poetul avea o cameră a lui, specială (vezi jurnalul lui Maiorescu, procesul verbal încă de la internarea din 1883) – şi că scria încontinuu în această perioadă. Se ştie că în halatul său de spital s-au găsit, după moarte, două poezii : „Viaţa” şi „ Stelele ’n cer” (Stelele ’n cer / Deasupra mărilor / Ard depărtărilor / Până ce pier.// După un semn / Clătind catargele, / Tremură largile / Vase de lemn : // Nişte cetăţi / Veghind întinsele / Şi necuprinsele / Singurătăţi.// Orice noroc / Şi ’ntinde-aripele / Gonit de clipele / Stării pe loc.// Până ce mor, /Pleacă_te îngere / La trista-mi plângere / Plină de-amor.// Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?” , publicate ambele în Fântâna Blandusiei din 1 august 1889 ; Perpessicius dă informaţia pe jumătate, adică face trimiterea exactă dar nu spune de nota care însoţeşte poeziile şi în care redactorii afirmă că s-au găsit în halatul poetului după moarte).
2. Grigore Manolescu este vestitul actor (1857-1893) care a jucat rolul lui „Ion” din „Năpasta” lui I.L.Caragiale – dar s-a ilustrat mai ales în rolul lui Hamlet. A se face legătura – care poate fi doar întâmplătoare – cu caricatura cunoscută a dr. Şuţu hamletizând pe un craniu uman (vezi caricatura în cartea noastră, „A doua viaţă a lui Eminescu”). Poetul era înconjurat în această perioadă de actori pentru că voia să i se joace piesa de teatru „Lais” la Teatrul Naţional – câştigând, astfel, nişte bani. Interesant este că el reţine, în interogatoriul cunoscut, că l-a lovit la cap Petrea Poenaru. Se ştia despre acesta că este tenor, deci un artist dramatic, dar D. Cosmănescu afirmă că era profesor sau director de liceu din Craiova. Identitatea lui trebuie stabilită, însă sursele de care dispunem nu ne dau indiciile necesare. Harietta Eminescu, sora poetului, scrie la fel:” Atâta vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petrea Poenaru. Să ferească Dumnezeu şi pe cei mai răi oameni din lume să fie instalaţi la d-rul Şuţu, că fiecare va avea sfârşitul iubitului meu frate.” Finalul consună cu înţelegerea situaţiei de către redactorii de la Universul. În acest sens, noi, astăzi, putem judeca invers : nu e vina stabilimentului că ţinea laolaltă nebuni cuminţi şi furioşi – ci, dacă e să căutăm vina morală, este a celor care l-au adus pe Eminescu aici: poetul putea să-şi ducă boala în condiţii normale, la un spital obişnuit.
3. Sub numele „Hasnaş” figurează, în Enciclopdia Predescu, mai întâi „Nicolae Hasnaş, doctor, director de spital, n. 1876 la Salcea (Botoşani)”, senator în 1926, apoi deputat în 1933 – şi „Spiru Hasnaş, magistrat, scriitor, n. 21 aug.1873 în Botoşani” (scoate un volum de poezii în 1933, deci era în viaţă, de asemenea, la momentul publicării amintirilor lui D.Cosmănescu). Fiind botoşăneni, prezenţa lor în jurul lui Eminescu se justifică. Nici unul nu ia cuvântul pentru a întări sau dezminţi textul din Universul.
4. În aceşti ani (1920-1930) apar multe informaţii necontrolate despre Eminescu. Doctorul Vineş va scrie amintirile sale în 1931, G. Călinescu în 1932, etc. Iată cum prezintă , în prima ediţie a „Vieţii lui Mihai Eminescu”, G. Călinescu incidentul – după alte surse, pe care le vom analiza: ”… Petre Poenaru care, jucându-se ca din întâmplare cu praştia, îl izbi în frunte /pe M.Eminescu, n. n. / cu o pietricică. (…) Contrar zvonurilor melodramatice, Eminescu n-a suferit prea mult de pe urma aşa-zisului atentat care îi pricinuise o simplă zgârietură şi nici nu pare a fi avut stări de agitaţiune aşa cum scria, cu o vulgară declamaţiune, Scipione Bădescu: ”Îndată ce-l dezlegă rupe tot cu o putere de fiară şi strigă de produce un ecou îngrozitor.” În realitate, slăbit de marile preocupări intelectuale şi de erizipelul de altfel vindecat ce i se iscase pe faţă din cauza mânjirii cu necurăţenii a locului zgârieturii, se simţea ostenit şi doritor de o lungă linişte…” Acest „erizipel” (preluat din sursele medicale) va face epocă în biografiile ulterioare ale poetului.
5. Oricum, nu se împacă de loc „pietricica” medicilor cu această „cărămidă” a frizerului. Primul lucru pe care eşti tentat să-l faci este să-l consideri pe acest Dumitru Cosmănescu un accident; oricum el ia cuvântul la aproape 40 de ani de la moartea lui Eminescu. Totuşi, ce interes ar fi avut să mintă ? Amestecă el lucrurile în aceste amintiri târzii ? În ipoteza că-l luăm, totuşi, în seamă – o modalitate de a împăca afirmaţiile lui cu cele ale specialiştilor care vor lua cuvântul mai târziu ar fi, totuşi. Am în vedere ultimele cuvinte ale lui Eminescu: ”Asta m-a omorât!”: ar însemna că au mai fost şi altele decât asta. Este posibil ca pe 12 iunie poetul să fi fost atins cu „pietricica”, să fi rezultat „erizipelul” fără importanţă – pe care medicii îl raportează în amintirile lor – iar acum, la sfârşit, să fi survenit lovitura mortală, dată de acelaşi, dar de aproape şi de data aceasta cu o cărămidă (care este scoasă din discuţie de către aceiaşi medici, vezi vorbele lui Şuţu: ”ne-a spus să tăcem, să nu se audă vorbă afară, că nu este nimic”). Este, desigur, doar un scenariu probabil. Dar în bâlbâiala din jurul morţii lui Eminescu (nici data nu este atestată precis, Călinescu însuşi oscilând între 15 şi 16 iunie ) – n-ai cum să faci limpeziş decât cu toate informaţiile pe masă şi stabilind câteva ipoteze de lucru necesare. Sunt necesare, amintim, şi ipotezele care se confirmă, pentru că se confirmă – dar şi cele care nu se confirmă, exact pentru că nu se confirmă.
Nu m-am ocupat niciodată în mod expres de moartea fizică a lui Eminescu, interesându-mă ceea ce în timpul său se chema „moarte civilă”. Acum, odată cu această reconvocare a documentelor, ipoteza de lucru va fi aceasta, a dublei lovituri, şi voi lua în consideraţie posibilitatea ca ea să fi fost evitată pentru că pe de o parte arunca o lumină defavorabilă asupra corpului medical – iar pe de alta indica premeditarea, insistenţa chiar, în atac a acestui enigmatic Petrea Poenaru.
Amintim că, după 1944, singur Virgil Ierunca susţine, în Franţa, că Eminescu a murit asasinat. România trecea prin alt infern, cel comunist, în care mica chestiune Eminescu devenise o oază forţată de linişte aproape paradisiacă.
Topic: De pe internet | Comments Off on Cum a murit Eminescu?
Duminica Tuturor Sfinţilor
de Radu Botiş | 1 Iulie 2008
Data de 22 iunie 2008, în Parohia Ortodoxă Română Benesat, protopopiatul Jibou, judeţul Sălaj a fost pusă piatra de temelie pentru construcţia noii biserici (cu hramul Adormirea Maicii Domnului) de către P.S. Episcop Dr. Petroniu Sălăjeanul, al Episcopiei Zalăului, Silvaniei şi Sălajului.
La sosirea în parohie, P.S. Sa a fost întâmpinat de către primarul comunei domnul Sorin Romocea dimpreună cu mulţime de credincioşi din localitate precum şi din satele din jur.
Din soborul de preoţi participanţi la slujba de sfinţire amintim pe pr. stavr. Vasile Rus, consilier economic (parohia Cristolt), pr. prot. al protopopiatului Jibou, părintele Ioan Neamţu, pr. Daniel Babos, secretar prot. Jibou (parohia Cuceu), pr. Horia Pop (parohia Aluniş), pr. stavr. Radu Botiş (parohia Arduzel, MM), pr. iconom Flaviu Covaciu (parohia Chelinţa, MM), pr. Vasile Gurzau (parohia Biusa).
Preotul paroh, iconom stavrofor Ioan Rus a adresat mulţumiri tuturor celor prezenţi amintind faptul că nu este lucru deloc uşor construirea unei biserici, dar cu nădejde la Maica Domnului şi la Tatăl Ceresc, nu este imposibil.
P.S. Episcop Dr. Petroniu, pe lângă alese cuvinte duhovniceşti adresate mulţimii de credincioşi spunea că Biserica este “casa lui Dumnezeu” iar pentru ridicarea unui lăcaş de închinare, nici un efort nu este prea mare, cu atât mai mult cu cât vechea biserică a parohiei a devenit neîncăpătoare. Bucuria s-a văzut pe feţele tuturor celor prezenţi.
Domnul să te ajute părinte Ioan Rus alături de cei pe care îi păstoreşti.
   |
   |
   |
Topic: Reportaje | Comments Off on Duminica Tuturor Sfinţilor
« AnteriorulUrmătorul »
