La Mulţi Ani!
de Radu Botiş | 14 Iulie 2008
Cuvine-se celor pe care îi porţi în suflet să le împărtăşeşti gînduri de bine, respect şi preţuire. Este legea nescrisă a sentimentului curat, primit în mod tainic de la Cel care mereu ne vrea în preajma binelui asemenea unor făuritori de lucruri nobile. Momente de bucurie împletesc pentru curgerea vremii mulţumirea că ne-a fost hărăzit să întâlnim Oameni Adevăraţi.
Aşa este Doamna Ligya Diaconescu şi n-aş crede că pot greşi afirmind ceea ce mi se pare firesc, normal de firesc. Fericită coincidenţă – 14 iulie. Cînd Franţa îşi serbează izbânda naţională un suflet de Om serbează darul intrării în viaţă.
La moment important (aniversar) al Domniei Voastre, închin o cupă din cele mai alese cuvinte, cu stăruintă şi încredere la Bunul Creator Dumnezeu de a vă dărui pe mai departe, alături de cei pe care îi purtaţi în inimă, credinţă-bucurie-împliniri şi ani îndelungaţi, completaţi de sănătate.
Cu drag şi preţuire, Mulţi şi Binecuvântaţi Ani.
Topic: Diverse | Comments Off on La Mulţi Ani!
Sfinţirea unei biserici, sărbătoare a sufletului şi a neamului
de Elena Trifan | 11 Iulie 2008
În dimineaţa zilei de 22 iunie 2008, ne aflăm în oraşul Olăneşti în calitate de turişti şi suntem deodată surprinşi să auzim glasul puternic al fanfarei intonând antrenantul cântec patriotic „Treceţi batalioane române Carpaţii”. Neştiind să fie vreo sărbătoare patriotică, alergăm uimiţi la balcoane şi mai jos pe scări şi aflăm că va avea loc sfinţirea bisericii de la Comanca, cu hramul „Toţi sfinţii”.
Cu bucurie, emoţie şi curiozitate ne grăbim pentru a participa şi noi la această neaşteptată sărbătoare.
Reuşim să îi ajungem şi suntem uimiţi de originalitatea organizării procesiunii: în faţă se află doi bărbaţi, fiecare purtând câte un steag religios, urmaţi de un adolescent în port popular, cu drapelul României pe umăr, pe un cal roib; într-o caleaşcă trasă de doi cai împodobiţi de sărbătoare se află Prea Sfinţitul Gherasim de Râmnic, patronul spiritual al acestei sărbători. În spatele unor bărbaţi vajnici, îmbrăcaţi în costume naţionale, purtători de drapele tricolore, vine ansamblul folcloric de la Băbeni alcătuit din fete cu câte un steguleţ în mână, îmbrăcate în port popular specific zonei Sibiului, deoarece bazele ansamblului au fost puse de sibieni; apoi se perindă fanfara de copii a Palatului Copiilor din Râmnicu-Vâlcea care de-a lungul întregului drum a intonat cântece patriotice şi folclorice şi foarte mulţi pelerini din localitate, din împrejurimi sau din toată ţara veniţi la odihnă şi la tratament în staţiunea Olăneşti.
De-a lungul drumului trăim clipe de înălţare sacră şi de binecuvântare. Procesiunea se opreşte de trei ori spre venerarea Sfintei Treimi. Părintele episcop coboară din caleaşcă şi sfinţeşte izvoarele tămăduitoare, o binecuvântare divină pentru locuitorii acestor meleaguri şi ai ţării întregi.
Avem impresia că totul se purifică şi se sacralizează.
Soarele dimineţii devine mai blând, verdele pădurii mai strălucitor, aerul mai pur, umbra mai binefăcătoare, apele mai tămăduitoare, sufletul mai curat şi mai receptiv în faţa sacrului şi a chemării patriotice adevărate la înfrăţire şi la libertate ce răzbate din ritmurile cadenţate ale fanfarei.
Măreţia naturii se împleteşte cu aceea a spiritului uman în clipe unice, de neuitat.
Cu respiraţia tăiată, în momente de concentrare şi înălţare maxime pelerinii se grăbesc să imortalizeze clipe şi imagini pe peliculă.
La poalele muntelui, pe malul apei, ne întâmpină o bisericuţă de ţară în care un sobor de 12 preoţi, după un ritual străvechi oficiază slujba de sfinţire a bisericii şi de hirotonisire a unui preot.
Biserica este neîncăpătoare pentru mulţimea oamenilor adunaţi aici care încearcă să-şi facă loc în curte şi pe iarbă, la umbra copacilor, însufleţiţi de aceeaşi credinţă în Dumnezeu şi dorinţă de cunoaştere.
Respectul pentru tradiţie şi pentru creaţiile omului se continuă într-un spectacol folcloric, în care spiritul oltenesc se împleteşte cu cel transilvan într-o încercare reuşită de trecere a Carpaţilor.
Istorie, religie, folclor, oameni de pe înterg cuprinsul ţării, tineri şi bătrâni, şi-au dat mâna pentru a înscrie o nouă pagină în marea carte a vieţii poporului român.
   |
   |
Topic: Reportaje | Comments Off on Sfinţirea unei biserici, sărbătoare a sufletului şi a neamului
EU PE TINE
de LUAN | 11 Iulie 2008
DIN CONFESIUNILE UNUI ÎNGER DETRONAT SAU TRUPUL SĂVÂRŞEŞTE IAR SUFLETUL PĂTIMEŞTE
 |
EU
PE TINE,
DE CÂND TE-AM AUZIT,
TE-AM SIMŢIT,
ŞI ÎN TINE AM CREZUT(?!),
ZI ŞI NOAPTE,
LA TINE MĂ GÂNDESC,
CĂ TU EŞTI ÎNGERUL MEU,
ŞI PE TINE TE VISEZ,
VINO ÎN SUFLETUL MEU,
IUBITE ÎNGER AL MEU,
ŞI CU PĂRERE DE RĂU,
ACUM EU ÎŢI ZIC,
MĂ IARTĂ,
DE AM GREŞIT,
DE NU AM CREZUT,
CĂ MĂ IUBEŞTI
NESPUS,
ACUM ÎN VECI,
CĂTRE TINE
EU MĂ SMERESC SUPUS;
VREAU…………
CU MINE ÎN VECI SĂ FII,
ŞI GÂNDUL DE A NE DESPĂRŢI,
SĂ NU VINĂ NICICÂND,
DE CE NICI EU NU ŞTIU,
Rămân sperând.
& Dedicaţie pentru “Îngeraşul sufletului meu PPPPPP!!!!!!!”
Topic: Poezii | 1 Comentariu »
IACOB MUREŞIANU şi politica sa culturală
de Lucia Bunaciu | 10 Iulie 2008
“Muzica este un grai…”
George Enescu
Compozitorul IACOB MUREŞIANU (1857-1917) şi politica sa culturală
Cultura reprezintă o armă, armă cu care au luptat intelectualii români pentru a-şi instrui poporul lor majoritar în Transilvania, subjugat şi asuprit, ţinut intenţionat în întuneric de stăpânitorii străini. Iacob Mureşianu, crescut de tatăl său în acest spirit de a-şi ajuta neamul, va face aceasta în special pe tărâmul muzicii, domeniu ce-1 stăpânea la cel mai înalt nivel de studii, profesor, interpret şi compozitor.
Unul dintre instrumentele cele mai importante de care s-a servit în acest scop este revista “Musa Română” al cărei prim număr, apărut în anul 1888, publică un manifest-program (“primul de acest fel al unei şcoli muzicale româneşti (citat Enea Borza în prefaţa Caietelor de pian). Cred că e potrivit şi util să dau mai jos, în întregime, acest manifest în care Iacob Mureşianu îşi expune întreaga sa politică culturală, în special în muzică, şi pe care l-a şi aplicat întreaga sa viaţă. Iată acest program:
“Muzica a devenit unul din cei mai puternici factori de civilizaţiune. Aceasta ne-o dovedeşte faptul, că muzica este mai tare răspândită în ţările mai civilizate.
Aşa Italia, Francia, Germania sunt mult mai înaintate în muzică, decât acele ţări unde civilizaţiunea n-a ajuns acelaş grad de dezvoltare.
Noi, românii, cu toate că suntem o naţiune aptă în gradul suprem de civilizaţiune şi foarte bogată în talente, n-am putut încă trece nici măcar pragul muzicii populare şi aşa n-am putut face nici progresul ce se cere pentru adevărata artă. Cauza a fost negreşit împrejurările vitrege în care am trăit şi încă trăim.
Mulţi, şi mai cu seamă străinii, susţin că noi românii n-avem muzică natională. Şi ce-i face să exprime un asemenea neadevăr? Împrejurarea, că noi românii, deşi avem muzica noastră populară ca oricare alt popor, ba înca mai bogată şi mai frumoasă, nu ne putem încă bucura de avantajul, ca alte popoare, de a avea cântecele noastre populare culese în regulă şi in ordine, şi bine aranjate după toate regulile armoniei.
Cum că românul e înzestrat cu mari şi frumoase talente, că are o deosebită iubire către muzică, ne dovedeşte acel adevăr, că poporul român este în general foarte iubitor de cântece, ba putem zice fără a risca să fim desminţiţi, că românul nu mai poate trăi fără cântece. Aceasta o are românul comun cu întreaga gintă latină. Omul din popor însoţeşte rusticele sale lucrări cu vesele cântări. Deplin pătruns de subiectul cântării sale, cântă adeseori, improvizând, şi imaginaţiunea i se aprinde cu cât îi creşte veselia or întristarea. În popor deci trebuie să căutăm originea acelor nenumărate cântece, doine, salturi sau hore, din popor trebuie ele culese, bine studiate după caracter şi datini, şi apoi prelucrate după regulile armoniei şi date publicităţii. Făcând aceasta, deoparte nepreţuitul tezaur al muzicii noastre naţionale se va conserva pentru totdeauna şi astfel nu se va mai întâmpla ceea ce s-a întâmplat în timpurile trecute, ca o parte însemnată din acel tezaur să se piardă şi să dispara cu totul; de altă parte străinii vor putea să admire frumuseţea şi bogăţia acestui tezaur.
Iată unul dintre scopurile frumoase şi necesare ce “Musa Română” îşi propune a-l urmări şi realiza pe cât în putinţă îi va sta.
Afară de aceea este cunoscut că în petrecerile societăţii noastre mai culte, în saloanele inteligenţei noastre româneşti, foarte arareori se aud răsunând minunatele accente ale melodiilor române, deoarece până acum foarte puţine din acelea melodii au fost culese şi aranjate astfel ca să răspundă pe deplin cerintelor mai înalte.
De aceea “Musa Română” se va sili după putinţă şi după grelele împrejurări în care trăim, a umplea şi această mare lacună, ce atât de dureros se simte mai ales în mijlocul societăţii româneşti inteligente. Vom publica tot felul de bucăţi de salon, alcătuite din cântece populare pentru pian în formă de Fantazii, Capriciuri, Rapsodii, Concerte etc., ca şi bucăţi româneşti pentru violină şi flaută. Numai aşa se va putea răspândi muzica noastră naţională, nu numai între noi, ci chiar şi între streini, şi numai astfel se va manifesta înaintea tuturora o nouă caracteristică a individualităţii noastre naţionale.
Acesta este al doilea stop ce-l urmăreşte “Musa Română”.
Muzica noastră populară e dulce, gingaşă, melancolică şi totodata şi răsboinică, pasionată şi plină de iubire şi ariile ei sunt viu animate şi au originalitate picantă. Ele plac mai mult decât orice urechilor delicate şi fine, şi pot servi, prin puţină osteneală, oricărui spirit întreprinzator şi minte îndrăzneaţă, ca un adevărat nutriment pentru idei sublime pline de fantezie, la lucrări dramatice pline de efect şi la lucrări care ne lipsesc cu desăvârşire, la bucăţi orchestrate de valoare artistică, iar acestea s-ar putea ridica la progresul dorit, la adevarata artă.
Pătruns fiid de adevărul acesta, “Musa Română” dacă va fi sprijinită cu căldură din partea onoratului public românesc va primi cu timpul un format mai mare, pentru ca să poată conlucra prin modestele ei publicări câtuşi de puţin la viitorul edificiu măreţ al muzicii noastre, – la muzica clasică română – singurul scop la care trebuie să ţintească muzica noastră naţională.
Al treilea scop ce-l va urmări “Musa Română” este cultivarea muzicei noastre bisericeşti, publicând în partitură mai cu seamă cântările Sf. Liturghii pentru cor vocal.
Este adecă cunoscut, că la noi s-a făcut unele începuturi demne de laudă pentru aranjarea pe note a cântărilor bisericeşti, însă mult încă trebuie să se mai lucreze, până când aceste cântări vor putea satisface pe deplin cerinţele moderne.
Afară de aceasta, “Musa Română” va mai publica şi cântece populare şi originale pentru voce cu acompaniament de pian precum şi bucăţi de dans. Totodată ea se va nizui, ca pe cât o va ierta împrejurările a prezenta în fiecare număr o mare parte din materialul notificat în punctele programei ei.
Alăturea cu partea muzicală”Muza Română” va cuprinde şi câteva coloane text de literatură muzicală, cu scop de-a excita interesul şi a da şi publicului laic indispensabile cunoştinte elementare de muzică, de la care nu se sustrage nici un om cult, precum şi a-l pregăti pentru justa apreciere a muzicei în genere şi în special a muzicei române. Mai departe va divulga secretele artei muzicale, povestind istoricul ei şi dând bibliografiile celor mai însemnaţi compozitori streini şi români. “Musa Română” va mai cuprinde şi o rubrică pentru poezii populare, noutăţi, varietăţi şi diverse etc..
Acesta este programul “Musei Române”.
Suntem conştienţi despre greutatea cu care e îmreunată realizarea lui, cu toate acestea ne inspiră încredere şi curaj marea speranţă, că Onoratul public român va lua în consideraţiune sacrificiile ce trebuie să le aducem pentru ca se putem ajunge la scop, şi că din toate părţile se va sprijini cu toată căldura modesta noastre întreprindere.
Blaj, l ianuarie 1988″
(text preluat din “Viaţa şi operele compozitorului IACOB MUREŞIANU 1857-1917” – Cluj 1933 de dr. Joe Gherman)
Partea muzicală a revistei a fost tipărită la Leipzig (Lipsca) iar partea literară la tipografia seminarului greco-catolic din Blaj. Pentru aceasta, Iacob Mureşianu şi-a folosit economiile, contând şi pe încasările ce urma să le realizeze din abonamente. Cu toate că revista s-a bucurat de un binemeritat succes şi s-a răspândit nu numai în Transilvania ci şi în România, se pare că în ce priveşte încasările scontate acestea nu s-au realizat şi posibilităţile materiale ale compozitorului, din salariu şi lecţii de pian, nu au mai putut acoperi cheltuielile de publicare. Astfel, după anul 1888, revista mai apare doar în anii 1894-1899 şi 1906 – 1907 câteva numere.
Tot pe acest drum al culturalizării poporului său, în calitatea sa de dascăl, Iacob Mureşianu a jucat un rol nespus de important în formarea de muzicieni dintre elevii săi cei mai talentaţi, pe care nu se mărginea să-i organizeze în coruri de înaltă măiestrie, ci celor mai dotaţi le preda studii instrumentale-pian, vioara, flaut- şi chiar de compozitie, el find un pianist virtuoz cu premii în străinătate.
Cu aceşti discipoli, dintre care s-au ridicat: Tiberiu Brediceanu, Augustin Bena, Nicodim Ganea, Leonida Domide, Guilelm Şoban, Celestin Cherebeţiu şi chiar fiul sau Iuliu Mureşianu, au format orchestre, sau formaţii camerale. Ajutat de acestea şi de corurile de mari proporţii pe care le dirija, fidel ideii de răspândire a culturii muzicale în spaţiile locuite de romani şi pentru români, a întreprins în puţinul timp ce-l avea la dispoziţie, nenumărate turnee. Voi menţiona doar câteva: Băile Herculane, Abrud, Reghin, Simleu, Sibiu. La Sibiu, Preşedintele Astrei, Gheorghe Bariţiu, a spus: “Vei rămâne în inimile şi minţile tuturora de aici şi depărtare, totdeauna.”
În concertele sale, Iacob Mureşianu dirija şi executa atât propriile compozitii cât şi ale altor români sau străini.
Voi exemplifica mai jos, reproducând un program al Seratei muzicale din 1899:
· “Hora” de Ed. Wachman, corul mixt al Casinei Române;
· “Imn de urare” de C. Porumbescu, cor mixt cu solişti şi acompaniament de pian
· “Alegro” din sonata Apassionata dr. Bethoveen, solo pian Iacob Mureşianu;
· “Dorul men”, „Neica Neiculiţă” prelucrare de Iacob Mureşianu. Conducerea corului şi acompaniamentul a fost realizat de Iacob Mureşianu.
(Unirea IX.1899, nr. 8 25 Februarie 1899)
E de remarcat faptul că, în acest program cu muzică cultă, Iacob Mureşianu a ţinut neapărat să includă o bucată inspirată din muzica populară, muzica pe care o iubea şi aprecia atât de mult.
Pentru a încheia prezentarea revistei “Musa Română”, cred că este important să se cunoască faptul că aici a apărut, orchestrat de Iacob Mureşianu in tempo de marş, “Deşteaptă-te Române”, Imnul de la 1848, scris de unchiul sau Andrei Mureşanu.
Tot ca o informatie bine de ştiut este, că Iacob Mureşianu, la vârsta de 6 ani (1863), i-a cântat la pian, la cererea acestuia, grav bolnav la pat, inspiratul său “Rasunet”, Imnul nostru naţional de azi. Orchestrarea piesei a făcut-o peste ani.
Pe un alt plan, urmând acelaşi scop de ridicare al nivelului cultural, în popor prin muzica, Iacob Mureşianu se ocupa de Societatea Meseriaşilor” din Blaj, al cărui preşedinte era. Cu daruirea ce-l caracteriza se ocupa de acesti artişti amatori, organizându-i într-o trupă teatral-muzicală. Îi învaţă notele şi le stârneşte dragostea şi interesul pentru arta cântului şi a jocului de scenă, reuşind să facă din cei mai talentaţi adevăraţi profesionişti. Dar, acest atât de inspirat animator cultural, care a fost Iacob Mureşianu, nu se mărgineşte la atât, ci compune pentru această trupă un repertoriu pe măsură. Astfel, pe textele lui Vasile Alecsandri, poetul cunoscut şi iubit de muzician, cel ale cărui librete au stat la baza compoziţiilor lui valoroase, va compune operetele “Scara Mâţii”, “Cinel-Cinel”, “Florin şi Florica”, sau “Millo Director” ş.a.
Pentru scenografie, decoruri şi costume, va apela la bunul său prieten şi coleg Zeiller, iar de şlefuirea vocilor şi de regia de scenă se ocupa el, precum şi de acompaniamentul orchestral.
Aceste spectacole extrem de reuşite şi apreciate de public, au fost prezentate în multe oraşe şi comune transilvane cu mare succes nu numai la publicul românesc.
Muzica religioasă, o preocupare de căpetenie, după cum se vede şi din “Programul” său, a constituit un mod important de culturalizare cu deosebite rezultate, căci teologii ce-i erau elevi, devin preoti şi învăţători în satele noastre din Transilvania. Ei vor fi cei ce organiza corurile slujbelor religioase pentru a da răspunsurile, ridicându-le puterea spirituală.
Se mai poate vorbi şi scrie mult despre felul cum a înţeles “politica” Iacob Mureşianu, dar mă voi opri aici, căci cred că cele relatate sunt edificatoare pentru felul cum a gandit să-şi îndeplinească rolul prin “Graiul” său muzical.
Căci, aşa cum scrie prietenul şi ruda sa Andrei Bârseanu – soţul verişoarei sale primare Catinca Nicolau- “…Nu nişte şcoli, ci mi se pare că Tâmpa ar putea muta din locul său, ca la unii mai curând să le răsară soarele! – Numai să vrea!”
(Istoria Şcoalelor Centrale Române” de Andreiu Bârseanu, 1902) Iacob Mureşianu a vrut !
Lucia Bunaciu
Director onorific al Muzeului „Casa Mureşenilor”
Topic: Studii | Comments Off on IACOB MUREŞIANU şi politica sa culturală
« AnteriorulUrmătorul »
