Vreau o altă lume VII
de Victoria Duţu | 1 Octombrie 2008
***
Doamne, dacă aş putea scăpa
De toate amintirile mele,
Dacă aş putea scăpa de toate aceste imagini
Ce-mi taie privirile, ce-mi dărâmă ochii,
Doamne, dacă aş putea trăi din nou,
Copilãria mea
Doamne, cât de minunată este speranţa Ta
Prin gândul meu la Tine!
***
Oare să prind curaj să visez?
Oare să prind curaj să scriu?
Oare să prind curaj să închipui?
Poate că numai aşa voi putea să zbor.
Eram atât de departe de mine,
Atât de departe şi am pornit-o
În goană prin pădurea copilãriei mele
Şi tot fugeam, fugeam, fugeam,
Mi se părea uneori că visez
Şi că-n visul meu zbor, zbor, zbor
Peste toată frumuseţea naturii
Şi peste visul meu, peste corpul meu
Peste totate amintirile mele să zbor.
Peste tot pământul!
***
M-am oprit în fugă lângă un copac,
Lângă copacul acela unde eu mă rugam.
Ah ! de câte ori nu m-am rugat Lui.
De câte ori nu am plâns,
Nu am plâns,
Că nu ştiu ce-i cu mine
Şi că mi-e silã de viaţă şi o urăsc,
De câte ori nu I- am spus, la copacul acela, Lui
Tot ce puteam spune,
I-am spus că nu mai pot trăi
Că nu mai pot iubi,
Că mi-e silă de viaţă,
Că nu mai pot trăi, ah de câte ori,
De câte ori cu ochii înlăcrimaţi, n-am privit,
N-am privit cerul înstelat printre crengile
Încărcate de umbră şi lumină strălucitoare,
De câte ori nu m-am simţit fericită,
Lângă copacul acela, de câte ori după plâns
Sau după vorbe înverşunate, o speranţă nouă
Îmi învăluia sufletul şi plecam zburând,
Să mai trăiesc încă o clipă, încă o oră, încă o zi,
Cât de minunat era salcâmul acesta!
Aici era mănăstirea mea,
Salcâm ce-a crescut la marginea lacului.
Ce ciudat, ce frumos salcâm, când era în floare!
Topic: Poezii | Comments Off on Vreau o altă lume VII
CE PIERZI DACĂ NU FACI COMPROMISURI?
de Petru Berbentia | 30 Septembrie 2008
E clar: Sfântul Ioan Botezătorul e exemplul ce trebuie urmat de cei ce nu vor să facă compromisuri când e vorba de morală şi, mai ales, de credinţă. Nu intenţionez să scriu despre el şi viaţa lui în acest loc. Am mai scris şi sunt convins că ştiţi multe despre “Înaintemergătorul” şi “Botezătorul”. Comemorarea morţii lui din această lună însă, îmi oferă un prilej minunat, şi anume să vorbesc despre ceea ce mă frământă de multă vreme: suntem buni creştini – preoţi sau laici – dacă facem compromisuri? Suntem buni creştini dacă “dăm bine” ca imagine înaintea semenilor noştri, oameni şi ei ?
Cuvântul sfânt al Bibliei ne spune că “cel mai mare om născut dintr-o femeie” nu a fost interesat de aşa ceva. Şi a murit pentru adevărul în care a crezut! I s-a tăiat capul pentru că nu a acceptat desfrâul – chiar dacă era “regal” -, că nu a tăcut când alţii-şi ascundeau capul în nisip. A preferat să-şi piardă capul, dar să susţină adevărul, chiar dacă Iosephus Flavius – istoricul – susţine că tetrarhul Galileii, Irod Antipa îl întemniţează de teamă că “ar putea îndemna poporul la răzvrătire”.
Şi asta îl face nu numai un sfânt al creştinilor de pretutindeni şi dintotdeauna, ci chiar un personaj relativ important din Coranul Islamic.
O tempora…! Cum e cu cei de azi? Cum se comportă oamenii de azi în situaţiile dificile din viaţă? Fac compromisuri? Mai ţin ei la adevărurile de credinţă?
Păi, să vedem! Cei ce au trăit înainte de evenimentele din 1989 , când era vorba de credinţă sau de manifestarea ei în public îşi găseau tot timpul o scuză: “…mi-e frică de regimul politic, de oamenii ce te pot “turna” şi astfel să-mi pierd locul de muncă.” Sau, “ … nu-mi las copilul la Biserică pentru că organizaţia de pionieri îi interzice.” Vai de sufletul unor asemenea oameni!
Cei ce se formează ca oameni sau trăiesc în această ţară de 16 ani încoace parcă încearcă să recupereze dintr-odată tot timpul pierdut, chiar şi fără cel mai mic discernământ, chiar şi renunţând la buna rânduială, chiar şi făcând compromisuri cu sufletul lor. Unii cred că se mântuiesc părăsind Biserica în care au trăit moşii şi strămoşii lor, iar motivaţia lor este de cele mai multe ori copilărească sau economică: “…suntem săraci şi ăia ne dau…” Şi atunci cum să nu faci compromisuri? Sunt unii care s-au îmbogăţit (şi aici nu discut CUM) şi cred că te pot cumpăra cu banii lor. Uneori eşti tentat să le faci pe plac. Şi atunci să nu faci compromisuri ? Cred unii că îl pot convinge chiar pe Dumnezeu de adevărul lor ba chiar sunt în stare să facă şi oarece jertfe – mai mult de ochii lumii – doar pentru a se “pune bine” cu Divinitatea. Îi vezi periodic prin biserici sau pe la tot felul de slujbe, dar nu ca să se roage pentru păcatele lor ci pentru că aşa este “de bonton” şi publicitatea trebuie întreţinută. Şi în asemenea cazuri, chiar unii dintre noi facem compromisuri. Le câtăm în strună unora mai puternici decât noi. De frică ? Din comoditate? Sau ne face plăcere?
Am auzit de multe ori expresia: ”nu te băga că nu te interesează, nu-i treaba ta!” Şi chiar dacă eşti convins că ai dreptate, că dacă “te bagi” poţi îndrepta un rău, “stai în banca ta” şi faci un compromis. Cu sufletul tău, cu conştiinţa ta. Dar, mai poţi dormi liniştit? Te lasă conştiinţa? Asta-i întrebarea!
Şi ce pierzi dacă nu faci compromisuri? De cele mai multe ori eşti categorisit drept intransigent şi rău de către cei ce nu au putut să te atragă să faci compromisuri. Sunt puţini cei ce apreciază verticalitatea ta pentru că în societatea contemporană un om ce ţine la principii este “rara avis”, iar normalitatea morală este socotită anormală. Şi mai poţi să pierzi pe cei pe care îi considerai prieteni, dar care, aşa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: “…caută masa ta nu prietenia ta”.
Într-adevăr periculos este faptul că ni se cere să facem compromisuri şi în cele ale credinţei. Cum altfel pot fi înţelese manifestările pseudo-mistice, “panaramele” religioase profund mediatizate, rizibile pentru un om “cuminte”, dar periculoase pentru fiinţa Bisericii. Şi care pot duce la drame impardonabile, de care Biserica noastră nu a fost ferită în ultimele luni.
Ce putem face când atâţia oameni cu “superhar”, “vindecători” şi “clarvăzători” inundă televiziunile în show-uri mediatice, se cred depozitarii de drept a adevărului şi agresează pe episcopii lor? Ba mai convig şi turma să se poarte lamentabil!
Simplu : să urmăm exemplul Sfântului Înaintemergător şi Botezător al Domnului şi să nu cedăm compromisurilor. Şi să nu-l supărăm pe Dumnezeu, chiar dacă uneori deranjăm pe unii oameni.
Topic: Meditaţii | Comments Off on CE PIERZI DACĂ NU FACI COMPROMISURI?
MAMA
de LUAN | 29 Septembrie 2008
Mama,
pentru mine,
ai fost visul de o viaţă,
Idealul de a fi,
Te-am visat şi te-am dorit,
Însă soarta a vrut ca tu să nu-mi fii,
Alături la bine şi la greu,
dar în veci
Tu ai rămas îngerul meu;
mama dulce gând al fericirii,
doar acum înţeleg drumul vieţii,
ce nu a dus la despărţire,
ci la o veşnică unire,
la bine sau la greu,
acum,
ştiu că tu mi-ai fost mereu,
deşi eu te-am urât, ponegrit,
tu mama mai iertat negreşit,
când anii au trecut,
şi cred că oarecum matur eu am ajuns,
smerit eu mă căiesc,
drumul către tine căut să îl găsesc,
deşi sufletul âl simt şi acum împietrit,
nădăjduiesc,
că este doar o perdea de fum, o aparenţă,
ce este doar o iluzie,
şi nicidecum o precizie,
acum ca nicicând,
îmi cer iertare şi plâng,
la tot ce a fost grotesc,
şi vreau doar ce mi se cuvine şi mie…
firesc,
dragoste maternă,
ce mi-este efemeră.
Topic: Poezii | Comments Off on MAMA
Maria Brâncoveanu – O viaţă de credinţă şi jertfă
de admin | 26 Septembrie 2008
Istoria românilor este dominată la sfârşitul secolului al XVII-lea şi primele decenii ale deceniului următor (1688-1714) de puternica personalitate a domnitorului Constantin Brâncoveanu.
A fost căsătorit cu doamna Maria fiica lui Anton Vodă, cu care a avut patru fii – Constantin, Ştefan, Radu şi Matei – şi şapte fiice – Stanca, Maria, Safta, Ancuţa, Elenca, Bălaşa şi Smaranda.
În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu cultura românească a cunoscut o mare înflorire. Soţia domnitorului, Maria Brâncoveanu, i-a sprijinit toate demersurile culturale: tipărirea de cărţi româneşti, greceşti, slave şi chiar arabe, turceşti şi georgiene, crearea unui stil arhitectural caracteristic epocii, dezvoltarea artelor decorative, ctitorirea de biserici şi mănăstiri, restaurarea lăcaşurilor de cult mai vechi şi împodobirea lor cu obiectele liturgice necesare.
Timp de 26 de ani, Constantin şi Maria Brâncoveanu au desfăşsurat o intensă activitate pentru a da timpului lor maxima strălucire culturală şi artistică:
– au sprijinit Academia Domnească de la mănăstirea Sfântul Sava din Bucureşti;
– s-au îngrijit de activitatea şcolilor din mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi şi Coltea (Bucureşti) şi a altor şcoli din oraşele ţării;
– au sprijinit înfiinţarea unor biblioteci renumite cu lucrări procurate din mari centre culturale din Apus (la mănăstirile Mărgineni şi Hurezi);
– au ajutat tipărirea Bibliei de la Bucureşti începută din timpul lui Şerban Cantacuzino;
– s-au înfiinţat prin osteneala familiei domnitoare şi a mitropolitului Antim Ivireanul noi tipografii: la Buzău, Snagov, Râmnicu Vâlcea, Târgovişte;
– au ctitorit biserici la Potlogi şi Mogosoaia (lângă Bucureşti);
– Mănăstirea Hurezi, importantă şi valoroasă aşezare monahală, cel mai vast ansamblu de arhitectură medievală păstrat în Ţara Românească, pastrează şi în prezent biserica bolniţei ridicată de doamna Maria în anul 1696. Tabloul votiv din pronaosul bisericii mari înfăţişează familia Brâncoveanu, în care se distinge chipul doamnei Maria.
– au ajutat înfiinţarea şcolii de zugravi de la Hurezi;
– au refăcut mănăstirea Mamul (Oltenia) în care erau îngropaţi si membri ai familiei Brâncoveanu;
– au zidit o biserica în satul Doiceşti (Dâmboviţa);
– au ridicat mănăstirea din Râmnicu Sărat şi au închinat-o Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai;
– au iniţiat acţiuni de refacere şi îmbunătăţire la multe locaşuri de cult: Cozia, Arnota, Bistriţa, Strehaia, Sadova, Gura Motrului, Dintr-un lemn, Curtea de Argeş,, Dealu, Snagov, bisericile Domnească şi Sfântul Dumitru din Târgovişte.
– în Transilvania au zidit o biserică în Făgăraş, alta în Ocna Sibiului, precum şi mănăstirea Sâmbăta de Sus;
– în Constantinopol au zidit Biserica Sfântul Nicolae din cartierul Galata;
– la Muntele Athos la Mănăstirea Sfântul Pavel au refăcut un paraclis şi o trapeză;
– la Ismail, pe malul stâng al Dunarii, au ridicat o biserică cu hramul Sfântul Gheorghe;
– au acordat ajutoare permanente aşezămintelor bisericeşti din Balcani şi Orientul Apropiat căzute sub dominaţia turceascăş
– au acordat ajutoare materiale celor patru Patriarhii, unor mănăstiri de la Muntele Athos, Muntele Sinai, din Grecia şi insulele greceşti;
– au sprijinit activitatea cărturarilor greci stabiliţi la noi pentru a-şi desfăşura activitatea de profesori la Academia Sfântul Sava;
– au purtat o grijă deosebită românilor din Transilvania şi Bisericii lor.
Acestea sunt numai o parte din acţiunile intreprinse de cei doi soţi iubitori de credinţă şi cultură. Starea de maximă înflorire bisericească şi cultural artistică din Ţara Românescă s-a sfârşit odată cu înlăturarea din scaun a lui Constantin Brâncoveanu.
În Săptămâna Patimilor a anului 1714 a sosit la Bucureşti Mustafa Aga ca sa-l prinda pe domnitor şi să-l ducă împreună cu toata familia lui la Ţarigrad. A fost citit domnitorului firmanul în care era declarat hain şi obligat să împlinească porunca sultanului, iar în caz de nesupunere ţara era trecută prin foc şi sabie.
Familia Brâncoveanu a fost izolată de boierii şi slujitorii Curţii, a fost deposedată de toate bunurile, palatele de la Mogoşoaia, Potlogi şi Obileşti au fost jefuite, precum şi casele din Scheii Braşovului iar averile lor încărcate în 40 de care.
Apoi a început urcusul Calvarului. Românii priveau tăcuţi, înmărmuriţi şi neputincioşi trecerea convoiului familiei Brâncoveanu, înconjurat de ostaşi otomani călări; în prima caretă se aflau domnitorul şi soţia sa, urmau caretele cu cei 4 fii, cu ginerii, cu nora cea mai mare şi nepoţelul Constantin.
Ajunşi la Constantinopol, după un drum de trei săptămâni, membrii familiei domneşti au fost jefuiţi de tot ce aveau asupra lor şi aruncaţi în întunecatele subterane de la Fornetta, din Cele şapte turnuri (Edicule) şi în Groapa sângelui, de la 15 mai 1714.
Au fost supuşi la chinuri îndelungate iar pe data de 15 august au fost condamnaţi la moarte. Era ziua de naştere a domnitorului, împlinea 60 de ani, şi ziua onomastica a soţiei sale, doamna Maria. Drama execuţiei prin decapitare a fost surprinsă de Anton Maria Del Chiaro, secretarul florentin.
După cumplitul sfârşit, trupurile martirizate au fost tarate pe uliţi şi apoi aruncate în apele Bosforului, iar capetele purtate în prăjini şi înfipte la poarta seraiului unde au stat trei zile iar apoi au fost aruncate în mare.
Pe ascuns, la îndemnul Patriarhiei Ecumenice, creştinii milostivi au cules din valuri «sărmanele rămăşiţe ale mucenicilor» şi le-au dus în taină şi le-au îngropat, nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mănăstirii Maicii Domnului, zidita de împaratul Ioan Paleologul, ajutată înainte cu multe daruri de domnitorul martir.
După uciderea domnitorului şi a celor patru fii – spune cronicarul Del Chiaro – doamna Marica se găsea închisă cu nepoţelul ei, scăpat ca prin minune de la moarte, cu nora şi cu ginerii ei la Fornetta. Câţiva binevoitori ai familiei s-au străduit să le obţina răscumpărarea; plata a fost fixată la 50.000 de galbeni şi banii au fost împrumutaţi cu dobândă uriaşă şi i s-au plătit marelui vizir.
Dar, neîmpăcaţii lor duşmani din Ţara Românească, născocind minciuni au dat aceluiaşi vizir 40.000 de galbeni pentru a zădărnici actul de obţinere a libertăţii membrilor familiei Brâncoveanu rămaşi în viaţă. Astfel, pe neaşteptate, ei au fost trimişi în surghiun la Kutahia, unde au stat trei ani, în cele din urma fiind eliberaţi şi trimişi în ţară.
Doamna Maria va face tot posibilul să aducă în ţară rămăşiţele pământeşti ale soţului ei. Abia în anul 1720 a reuşit acest lucru şi le-a înmormântat în Biserica Sfantul Gheorghe Nou. Deasupra mormântului, prin grija doamnei Maria, s-a aşezat o lespede de marmură albă, cu chenar floral, specific brâncovenesc, fără nici o inscripţie. Spre capul câmpului lespedei, marginita cu chenar, este săpată stema Ţării Româneşti, în centrul căreia se poate distinge vulturul cu cruce în cioc, un indiciu ca acesta este mormânt domnesc. În mod discret, evlavioasa doamnă, pentru cinstirea memoriei soţului ei, a suspendat pe un suport, desupra criptei, o candela de argint cu o frumoasa lucratură cizelată tot în stil brâncovenesc, cu inscripţia în litere mărunte chirilice:
«Aceasta candelă, ce s-au dat la s(ve)ti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Mării Sale Mariia, cărea şi măria sa nădăjduieşte în Domnul iarăşi aici să i se odihnească oasele».
Textul inscripţiei nu menţioneaza şi prezenţa rămăşiţelor pământeşti ale copiilor ucişi odată cu tatăl lor. Lumina candelei mormântului a acoperit taina inscripţiei timp de două veacuri, fiind descoperită abia în iulie 1914.
Astfel, o noua rază de lumină mai dezvăluie puţin din sufletul acestei femei deosebite. Ani în şir a încercat să aducă rămaşiţele pământeşti ale soţului în ţară, să le îngroape în mod discret pentru a feri mormântul de profanare. Poate că a încercat şi sperat toata viaţa să aducă rămăşiţele pământeşti ale copiilor. Viaţa de după 1714 a însemnat numai lacrimi şi durere în faţa mormântului soţului şi la gândul copiilor mormant e poate marea.
Astfel, putem afirma pe bună dreptate că viaţa Doamnei Maria Brâncoveanu a fost una de excepţie, o viaţă de credinţă şi jertfă.
Topic: De pe internet | Comments Off on Maria Brâncoveanu – O viaţă de credinţă şi jertfă
« AnteriorulUrmătorul »
