Vreau o altă lume VI
de Victoria Duţu | 25 Septembrie 2008
***
Lacrimile roşii ale soarelui
Se revărsau pe fruntea inimii
Şi le ascultam clipocitul lor tăcut
În râurile mele
Şi-a tăcut,
Şi-a tăcut sunetul lacrimei,
A tăcut
Şi-a rămas cerul pustiu de lacrimi,
Pustiu de cruci,
De mâini înăltaţe, de aripi,
De mâinile mele tăcute,
De obrajii mei reci şi goi
‘’Hei‘’ m-am auzit întrebată,
Iubirea e o taină>
Şi El m-a întrebat din nou
A tăcut… a tăcut… a tăcut…
S-a lăsat noaptea
Şi El m-a întrebat din nou
El a început din nou să tacă.
Am tăcut şi auzeam clipocitul
De rouă al soarelui…
După timp îndelungat
Am început să strig cu lacrimi
De sânge alb
Nici eu nu mai ştiu unde sunt
Şi universul din privirile mele mă-nghiaţă,
Stelele mă fac să ameţesc.
Câtă tăcere în faţa acestor stele ce strălucesc,
Nici un cuvânt universul nu scoate,
Numai noi oamenii vorbim între noi,
Prin cuvinte absurde.
Câtă singurătate, câtă pace respingătoare!
Toată tăcerea asta din creaţia Ta
Mă înghiaţă,
Dacă nu ai fi Tu, dacă nu ai fi Tu,
Să-mi înalţ gândul meu la Tine,
Ce m-aş fi făcut de atâţia ani,
De singurătate.***Domne, cât de sublimã este creaţia Ta
Şi cât de departe sunt eu de Tine!
Cum aş putea săruta floarea aceasta de pe lac,
Nufărul acela minunat dacă e atât de departe,
E noapte şi e frig,şi nu pot zbura până aclolo,
Nu pot să înnot ,apa e rece,
Nu pot să mă desprind de copac,
Până la vârfurirle brazilor să-i mângâi,
Nu pot ajunge,
Nu pot zbura până la stele şi înapoi,
Nu por ajunge pe fundul lacului să ating
Nisipurile şi rădãcinile florilor.
Totul mă respinge, Domne, prin necunoaştere.
Uite, uite, lebăda aceea de pe lac,
Ce minunată este, Doamne!!
Ce vine încet, plutind, spre mine, printre nuferi,
Dar ea nu ştie că eu sunt aici.
O singură mişcare dacă aş face,
Ea ar zbura, ar fugi
S-ar îndepărta de mine, pentru că ea ştie
Că eu pot s-o omor, s-o ucid, să-i ucid frumuseţea.
Câtă frumuseţe, câtă frumuseţe, Doamne
Şi cât de străină sunt eu de esenţa ei!
O, Doamne, dacă Tu ai fi aici lângã lacul acesta,
Lângă lebăda aceasta ce pluteşte frumos,
Cât de minunat ar fi, aş zbura cu Tine pretutindeni.
Tu m-ai ţine de mână şi aş putea zbura până la stele
Şi aş lua stelele şi le-aş presăra
Peste munţi şi peste copacii aceştia frumoşi,
Şi peste lebăda aceasta minunată.
Împreună cu Tine, Iisuse aş putea să înnot,
Împreună cu lebăda aceea printre nuferi
Şi ea nu s-ar teme de mine,
Nu s-ar îndepărta, aş pluti cu Tine deasupra lacului
Şi aş înceta să mă tem.
Ar înceta singurătatea mea, Te-aş iubi oare mai mult?
Cât de orbi îmi sunt ochii în întunecimea asta
Şi cât de departe sunt de Tine, de frumuseţea Ta!!
Da, da şi locuind în mijlocul acestei frumuseţi.!!!
***
Frumoase sunt lucrurile din preajma mea
Ele mă trimit cu gândul laTine
Omul mă înspăimântă cel mai mult,
El mă face să mă simt departe de Tine,
Cu cine să mă asemăn eu, Doamne?
Cu florile Tale ca să pot trăi?
Dar aici flori nu mai sunt,
Decât flori de contrabandă.
Aici doar banii înfloresc şi patima omului,
Pentru ei, pentru nimicurile prea importante.
Unde să fie inima mea,
Ca eu să ştiu că floarea inimii mele
Este floarea Ta?
De multe ori mă întreb Doamne,
Oare cuvintele mele sunt cuvintele Tale?
Oare nu cumva vorba mea
Ţine de o altă dezordine ce nu e legea Ta?
Mă înspăimântă Doamne
Până şi lucrurile din preajma mea
Când ele sunt atinse de oameni.
Topic: Poezii | Comments Off on Vreau o altă lume VI
Elogiu glasului artei
de Elena Buica | 24 Septembrie 2008
SCRIERILE – OGLINDA A CREAŢIEI ŞI A OMULUI NICAPETRE
Elogiu glasului artei
Scriu despre maestrul Nicapetre ca o mângâiere pentru pierderea lui prea timpurie din mijlocul nostru, căci prin artă, el a mers pe altarul jertfei. Dumnezeu a prins dragoste de el şi l-a chemat ca să-şi ducă existenţa în alte sfere spirituale. Dispariţia lui ne-a strecurat în suflet însingurarea şi scriind despre el, parcă îi simt prezenţa printre rânduri. Scriu cu oarecare strângere de inimă despre acest sculptor care a obţinut confirmarea internaţională a talentului, fiindcă sunt personalităţi care te pot inhiba când încerci să scrii despre ei.
Despre sculptorul Nicapetre, exponent de vârf al artei contemporane universale, s-a scris mult, şi totusi foarte puţin faţă de valoarea operei sale. Are lucrări răspândite în toată lumea şi a cunoscut consacrarea internaţională după exilul său. A primit nenumărate premii internaţionale, dintre cele mai valoroase. Doar în România s-a auzit despre el cu glas ceva mai stins. Dispariţia lui nu a avut ecoul în ţară pe măsura lui. Poate ca este şi aceasta o lege omenească, să nu cântăreşti bine valoarea când îţi este prea aproape. După cum e şi vorba: “Nimeni nu e profet în ţara lui.” Chiar şi noi, cei ce i-am fost în preajmă, l-am considerat pe Nicapetre un apropiat pe care îl apreciam, îl admirăm şi îl iubeam ca pe un mare artist şi om deosebit. Atât omul, cât şi operele lui, generau în jurul lui un climat de autoritate sprituală care ne făceau să ne simţim înnobilaţi. Ştiam că avem în preajmă un om atins de aripa geniului. Şi totuşi, abia după ce a plecat dintre noi l-am privit cu distanţa cuvenită şi l-am văzut în toată măreţia lui. Mi-au venit în minte cuvintele lui Horia Vintilă , “fiecare lucru şi fiecare fiinţa se vor întoarce la locurile lor, pentru ca ordinea divină să nu aibă de suferit”.
Întreaga fiinţă i-a fost absorbită de sculptură. N-a încetat în el nici o clipă freamatul creaţiei. Cred că ţi somnul era o prelungire a frământărilor de peste zi. Îi simţi gândurile printre formele creaţiilor lui. După ce i-ai văzut lucrările seriile de “Invocaţii”, Priveghi”, “Samanta”, “Adam şi Eva”, “Regele şi Regina”, “Unirea”, chipurile scriitorilor din rotonda aflată la Câmpul românesc din Hamilton, “Cariatidele” din vremea tinereţii şi multe altele, lumea parcă ţi se dezvăluie cu alte înţelesuri.
Cuprinsul gândurilor nu i-au mai încăput în lucrările făcute cu dalta şi a trebuit să ia şi pixul ca să-l înmoaie în lumina scrisului. Artist complex fiind, în momentele de răgaz, a fost şi desenator, şi pictor, şi gravor, şi scriitor, chiar dacă a publicat puţin. Nu i-a mai ajuns timpul să-şi vadă tipărit romanul “Dadica Melea”, un tribut adus oamenilor şi locurilor din mijlocul cărora s-a ridicat. Din acest roman am putut să savurăm câteva fragmente publicate în “Observatorul” din Toronto. Scrierile publicate sunt două volume, prima: “Brăiliţa-Downtown via UAP” apărută în 1994, iar ediţia a doua în 2007, în Brăila şi a doua carte, “DownTown – Brăiliţa via `89” apărurt în 2001 în Toronto. Din cele două cărţi se desprinde cu infiorare arderea pe rugul creaţiei până să ajungă în faţa împlinirii destinului său. Sunt prinse şi tablouri ale etapelor sociale şi politice prin care a trecut ţara noastră. Valoarea scrierilor lui constă în impresii, stări sufleteşti, dar şi prin frumuseţea exprimării. Trăirile autorului, începând din anii formării ca artist, dezvăluie concepte fundamentale pe care se vor sprijini întreaga lui creaţie ulterioară.
A băut din apa creaţiei, nici el nu ştie de când.
“Cioplesc. Nu am avut şi nu am o altă bucurie asemenea… o femeie, fără vârstă, fără chip, fără nume, o zână, mi-a zis nişte vorbe care mă urmăresc încă şi pe care nu le pricep; nu tu ai ales sculptura, scuptura te-a ales pe tine… un lucru ştiu însă fără tăgada; tot ce se poate numi viaţă se revarsă asupra mea când cioplesc, dalta muşca, însă piatra creşte, creşte mereu… ursitoarele cele bune sunt prin preajmă… de unde vine asta, cum a ajuns asta până la mine, către ce mă îndrept, ce vreau să spun, cine trebuie să asculte, dacă mă asculta cineva, de ce pornesc de aici şi mă opresc acolo, de ce urmez cărarea asta şi nu alta? Nu-mi explic şi nu-mi propun cu tot dinadinsul să-mi explic. Bucuria ce mă cuprinde când cioplesc umbreşte orice certitudine, cred că se aseamănă cu bucuria lui Dumnezeu când a creat cerul cu stelele, a împrăştiat întunericul şi s-a facut lumină când a creat totul din nimic.”
Perioada de plămădire a personalităţii artistice este un adevărat clocot redat cu simţul artistic dublat de intelectualul de o rafinată cultură. Din zorii formaţiei sale, simte că i se deschide o cale înaltă care pune stăpânire absolută pe el “o sete care-l soarbe” cum spune marele nostru poet, Mihai Eminescu, şi poţi întrezări jertfa ca plată, ca într-un Manole al zilelor noastre.
La intrarea în facultate, Vasile Gorduz, student în anii mai mari, privind lucrările pemtru concursul de admitere, oprindu-se în faţa lucrării lui Nicapetre, pe atunci numai Petre Bălănică, i se adreseaza: “Badie, matale ar trebui să dai examen pentru Uniune, nu pentru facultate!”
Pe vremea studenţiei, ne mărturiseşte autorul: “Eram absorbit de modelaj. Temele de atelier nu-mi erau de ajuns, modelam pentru mine şi dupa-amiezele. Când nu aveam acces în atelierul şcolii, pictam acasă în extrem de mica mea odăiţă pe strada Raţiu 9, ori la capatul tramvaielor, peisaje. Aproape seară de seară desenam la cursurile de crochiuri. Corpul uman, mă preocupa înscrierea lui in spaţiu, cum îl compui pe foaia de hârtie ori în spaţiu modelând lutul, cum îl deformezi chiar să-ţi răspundă nevoii tale de a exprima, de a te exprima. Culorile din plain air, lumina cu puterea ei magică, hasurile ori petele negre pe suprafaţa albă, puterea lor de a sugera o stare, dar mai ales bucuria de a lucra cu mâinile, cu mintea, acea dorinţă inexplicabilă de a face, îmi ocupa tot timpul”.
Era preocupat şi de desen: “Vreau să desenez ce simt şi ce gândesc. La dracu cu toate teoriile. Viaţa, bucuria, durerea, îndoiala, dorinţa, vrerea… astea contează. CUM SE DESENEAZĂ BUCURIA ŞI DUREREA DE A GÂNDI?”.
Desenul l-a preocupat de-a lungul vieţii. A fost pasionat de liniile corpului feminin pe care le-a surprins în libere şi neaşteptate atitudini pentru a le scoate în relief tainele tulburatoarelor frumuseţi. “Îmi place să surprind fiinţa umană cu întortocheatele ei căutări, nelinişti”…
“Desenul poartă dumnezeirea în el, învăluie nemijlocit privitorul cu adevărul ce se vrea spus, susţine aprinsă în faţa ochilor noştri flacăra sacră a creaţiei. O umilă bucată de cărbune mânuită cu talent pe faţa albă a hârtiei aduce sub ochii noştri întregul univers de gândire şi idei, de sensibilitate, de frumuseţe ce poate fi cuprins în această activitate umană.”
Dupa mulţi ani, la maturitate, sculptorul Nicapetre, în rânduri pline de viaţă, dezvăluie obsesia durabilă a creaţiei sale, cu rădăcinile aflate în anii tinereţii. Rememorează întrebările şi frământările tinereţii pe care o simţea clocotind în toată fiinţa lui, stări prin care trec doar cei pe care Dumnezeu îi consideră aleşii Lui pentru a continua pe pământ lucrările dumnezeieşti: “Ce? De ce? Pentru ce? Pentru cine? Întrebări ce loveau neîncetat ca valul de stâncă. Se poate da un răspuns? Este oare nevoie de un răspuns? Oare acţiunile şi dorinţele noastre trebuiesc logic explicate şi argumentate? Nu cumva exisăa mai multe simţuri decât cele stabilite de ştiinţă? Flerul, bunul simţ, preferinţa, intuiâia nu-s pe listă. Eram ca un prepelicar când simte că te pregăteşti să pleci la vânătoare. Nu-şi mai găseşte astâmpăr, abia aşteaptă s-o zbughiască printre mirişti, să caute, să răscolească, să adulmece urma vulpii, s-o scoată din vizuină, să ţi-o aducă în bătaia puştii. Ce? De ce? Pentru cine? Sunt întrebări, da, obsedante, dar răspunsul nu-i absolut necesar acum, nu-i pierdută ziua dacă roşcata nu era acasă, faptul că am cutreierat câmpurile, că i-am adulmecat urma şi-i ştim ascunzătoarea, asta-i. Ajungem noi odată să-i punem pielea pe băţ.”
Şi nu peste multă vreme, tumultul pasiunii i-a dat lui Nicapetre satisfacţia să pună ‘pe bǎţ blana roşcatei’. Sculpturile sale au dat dreptul la existenţăideilor şi trăirilor sale, deşi la facultate nu a avut norocul să fie îndrumat de profesori străluciţi:
“La facultate am fost îndrumat în domeniul sculpturii de profesori incapabili, ajunşi în poziţia respectivă datorită intereselor partidului. Singur mi-am construit ideile şi stilul în sculptura în piatră, despre care mulţi ani am crezut că este singura sculptura.”
După terminarea facultăţii îşi caută în continuare nota proprie a creaţiei. Îşi doreşte ”STATORNICIA Dragomirnei, PURITATEA Moldoviţei, ÎNDURAREA întruchipărilor de piatră la răscruce de drumuri, SPAIMELE cimitirelor de sub dealurile Istriţei, CUVIINŢA costumului din ţara Sălistei, CUMINŢENIA crestăturilor în lemn din preajma vetrelor… IATĂ Dascălii ce-mi trebuiau, iată ABECEDARUL ce mi-a fost ascuns, iată lecţia ce va trebui să o buchisesc singur. ASTA-I CE VOIAM SĂ SPUN, ASTA-I CE VREAU SĂ SPUN. Voi putea? Cum? Cu ce?
Petre Comărnescu intuia chiar din 1969 că Nicapetre urmează sursele şi metodele de esenţializare a formei, care sunt de esenţa brâncuşiană, având aceeaşi cuprindere filosofică a lucrurilor şi acelaşi meşteşug al pietrei. Dar nu numai atât. Arta lui Nicapetre este inconfundabilă, e unică. Dar mai există o oarecare asemănare, cea a chipului. Fotografiile stau mărturie că înfăţişarea sa semăna până la un punct cu Brâncuşi.
Avea o statură plăcută şi în tinereţe a făcut să suspine o mulţime de femei frumoase. Dar el a fost absorbit total de creaţie, aţa cum numai geniile sunt. Interiorul său era un adevărat clocot. Referindu-se la piatra pe care o transformă în artă ”piatra, ce mă storcea şi de ultima vlagă, piatra, aceasta divină curtezană adorată”, Nicapetre crează un adevărat imn al pietrei de la care a împrumutat câte ceva din fiinţa ei. Sunt rânduri tulburătoare prin profunzime şi pasiune: “Cu TĂCEREA ei, piatra mă cheamă, cu ASPRIMEA ei, piatra mă apropie, cu GREUTATEA ei, piatra mă înalţă, cu MASIVITATEA ei, piatra îmi dă putere, cu REZISTENŢA ei, mă-ndârjeşte, VEŞNICIA ei, îmi arată calea, CUMINŢENIA ei, mă duce către miezul lucrurilor, FIRESCUL ei, mă povăţuieşte să nu cad în ispită. Doamne nu mă părăsi acum… Cioplesc…
O putere mocnită se vrea la lumina… Vulpea este la ea în ghizuină, o miros, o voi trage eu afară de coadă acuşi. O bucurie soră cu demenţa, necunoscută încă mă învăluie”. Este absorbit total în timpul creaţiei: ”Mintea merge, muşchii funcţionează, tesla lasă urme frumoase în carnea buşteanului de silver maple, arţar argintiu, joagarul mă ascultă, spaţiul din jurul meu se umple cu sculptura mea, n-am timp de nimic altceva”.
Avea conştiinţa valorii proprii.
“Eu am avut şi am ce spune cu sculptura mea, eu nu fac sculpturi agreabile, de pus în hol sau apartament să se acorde frumos cu mobila, sau ceva agreabil şi decorativ în faţa clădirilor, sculptura mea nu este o meserie frumoasă şi bănoasă, sculptura mea este destin.”
În România nu a vrut să facă concesii în artă sa şi a fugit de acea lume manipulată până la idiotizare. A fost o palmă pe care a dat-o noilor norme de viaţă impuse cu forţa, atât de aberante, căci epoca ceauşistă trimitea în ridicol ideea de cultură. “Arta nu-i fandoseală, nu-i slugărnicie, nu-i perversitate, nu-i vanitate. Scuip pe voi toţi şi pe arta voastră. În 1981, a ajuns în Canada după un popas de câţiva ani în Grecia şi apoi în Italia. Dar nici în Canada, ţara în care s-a stabilit, viaţa nu i-a fost uşoară. A fost un exil autoimpus şi a plătit un preţ foarte greu pentru a-şi realiza visul artistic.
Chiar de la primul pas facut în Canada, a primit un avertisment când a fost întrebat ce profesie are:
– “Sunt artist sculptor, am răspuns ofiţerului la oficiul emigraţiei.
– Artist, artist, dar din ce trăieşti?
Puteti trage concluzia că, se ştie de către toată lumea: un artist în Canada nu poate trăi din arta sa. Cui i se întâmplă aşa ceva este apreciat ca un fenomen rarisim”.
Daca exista artă în condiţiile în care artiştii nu pot trăi din arta lor, este pentru că “se pune bază pe nebunia artiştilor şi pe vanitatea lor care-i pune în stare de lucru.
Aici mi se atrage atenţia că stilul meu este prea etnic.
M-am calificat dulgher sau vopsitor de case, de ţevi, dar ce dracu n-am facut”. “De doisprezece ani trăind în Canada, – notează într-un timp – pentru a continua sculptura am plătit un tribut de efort fizic, financiar, moral, afectiv, mult mai mare decât cel plătit în România.”
În cercul literar al revistei “Observatorul” care astăzi îi poartă numele, octogenarul Ovidiu Creangă, i-a adresat o catrenă pe această tema:
“Tot cioplind la buturugi,
Cu dolarii nu te-ajungi.
Dacă te făceai tâmplar,
Azi erai milionar”.
… “artistul nu poate schimba societatea cu arta lui, banu` este atracţia ţi motorul, banu` dă putere troglodiâilor, îi urcă pe tronul lumii, orbeşte şi întuneca spiritele senine. Artistul şi arta cad victimă banului”, notează cu amaraciune maestrul Nicapetre.
În ciuda tuturor impedimentelor, în Canada nu va înceta să-şi întruchipeze gândurile, să ne vorbească naturii noastre interioare prin piatră, marmură, prin lemn, mai ales cel al arţarului argintiu.
Dumnezeu i-a scos în cale omul providenţial, pe Anca Ghiţescu, care i-a stat în sprijin, având conştiinţa că are în prejmă un artist atins de aripa genialităţii. A fost iubit şi preţuit de multe persoane remarcabile din Toronto care i-au stat în prejmă până în ultimile clipe ale vieţii sale: directorul publicaţiei “Observatorul”, Dumitru-Puiu Popescu, adevărat frate de suflet, devotatul într-ale medicinei, Dr. Dinu Dumitriu, admiratoarea fără margini a sculpturilor sale, scriitoarea Tea Niculescu, terapeutul Ovidiu Creangă, care i-a alinat o parte din suferinţe, plimbandu-l în univers cu ajutorul hipnozei, ca să amintesc doar câteva persoane.
Dar până să ajungă în final, forţa creatoare izvorâtă din sensibilitatea sa artistică îl indeamna continuu la efort şi îşi spunea: “Din ce am trăit, îmi trag seva pentru ce voi ciopli”.
Ochiul său filtreaza acut lumina şi umbra dându-le dimensiuni extrasenzoriale. Îi joacă ochiul pe liniile de demarcare dintre real şi spiritual, transfigurează în chip novator ideile, gândurile, problemele de viaţă. Ba mai mult încă, îndrăznesc a spune, că aceste lucrări împrumută ceva din înfăţişarea fizica a lui Nicapetre. Lucrările lui au ceva din semeţia lui, din aerul ce-l degaja el, din spiritualitatea lui. Lucrările par a fi încărcate cu o sursă de energie spirituală, parcă au grai şi intră în conversaţie cu tine.
“Piatra, lemnul cioplit de mine păstrează frumuseţea dată lor de la început, naturală, vie. În lucrarea finită se citeşte un respect şi o prietenie între sculptor şi materia sculptată”, noteaza Nicapetre.
Precum marele nostru poet, Mihai Eminescu, care nu accepta să scrie versuri frumoase “ce din coadă au să sune” şi căuta “cuvântul ce exprimă adevărul” – Nicapetre ne mărturiseşte chiar în mai multe locuri: “Nu am căutat niciodată să fac lucruri frumoase, plăcute, să le pună lumea în vitrină la vedere, să-şi aranjeze casa cu ele, am crezut că sunt sculptor şi că sculptura mea trebuie să fie în piatră. Prin piatră simţeam că mă leg de univers, de eternitate”.
Onorându-ne familia noastră cu o vizită într-o zi de sărbătoare, am făcut un foc în mijlocul curţii.
I-am urmărit privirea înstăpânită de lemnul care ardea. Se uita cu ochi fierbinte şi parcă i-am auzit dialogul îndurerat cu lemnul pus pe foc pentru a ne înfrumuseţa ziua în care îl aveam în vizita la casa noastră şi mi-am amintit rândurile notate de el:
“Nu am doborât copac viu nici când mi-a fost frig. O singură dată am făcut asta cu o mândreţe de copac ce intrase cu rădăcinile sub casa în care locuiam şi sculptam. M-am rugat să mă ierte. Nu m-a iertat. O săptămână n-am mai fost bun de nimic. Cioplesc trunchiul copacului căzut cu convingerea că-l ridic din nou la viaţă”.
Şi-a iubit lucrările, dar nu s-a legat de ele după ce au fost terminate. Actul creaţiei a fost hotărâtor pentru el şi nu atât soarta lor.
“Sunt bucuros atâta timp cât le cioplesc, după aia nu prea mă interesează ce se întâmplă cu ele, că şi aşa cei ce le privesc nu văd în ele ce văd eu, iar dacă mă las pe mâna criticilor, atunci nici eu nu mai văd ce vedeam.”
Desigur că şi-ar fi dorit să le ştie la adăpost, dar numai puţine au ajuns în Muzeul din Braila, iar la Hamilton, la Câmpul românesc, ne vorbesc de pe soclul lor statuile scriitorilor pribegi, însă multe lucrări au rămas vânturate de vremuri.
Aplecându-se asupra foilor de scris, Nicapetre ne spune ce l-a îndemnat să ia creionul şi să cioplească cuvinte:
“Doamne, unde or fi toate lucrările acelea?… Legea existenţei efemere trece ca un tăvălug şi înlătură, acoperă, îngroapă, nivelează, pregăteşte parcă teren pentru altceva ce va urma şi cu care se va întâmpla la fel. Hazardul mai păstrează câte ceva. Când dau peste o fotografie terfelită, ca vai de ea, oarecum, proastă, luată la întâmplare din cine ştie ce motive, o privesc ca pe ceva de nepreţuit şi-mi amintesc de timpul când am făcut-o şi de întâmplări de atunci. Şi asta m-a impins de fapt să scriu ceea ce scriu acum. Nemaiexistând fizic lucrările, măcar să reînviu întâmplări de pe vremea când ele apăreau la lumină pentru o atât de scurtă existenţă. Întâmplări hazlii, multe dintre ele doar haz de necaz. O carte îşi găseşte mai lesne locul pe un raft undeva decât un camion de sculpturi. O vâri în buzunar şi dai fuga să prinzi tramvaiul, te razemi de uşă şi citeşti din ea, te uiţi la fotografiile reproduse şi vezi cum şi ce a fost. Unde dracu păstrezi o sculptură – voluminoasă, grea, masivă ori fragilă, când şi aşa viaţa şi spaţiul ne este invadat de fierării, ţevărai, caroserii şi roti, cutii şi borcane, mobile şi câte alte nimicuri trebuincioase existenţei cotidiene?” De remarcat este, că ambele cărţi sunt tipărite având dimensiunile acceptarii transportului în buzunar.
În cele două cărţi abundă reflecţii despre arta, văzută ca un modus vivendi, dar pentru Nicapetre, viaţa are cuprindere mai largă. Găsim frumoase şi interesante pagini despre alţi creatori însemnaţi sau nulităţi, artisti ridicaţi de vârtejul vremurilor, dar şi despre evenimentele politice, schimbările în concepţiile acelor vremuri, ori imagini pline de viaţă din Brăiliţa lui natală şi pe care a purtat-o în inima oriunde s-a aflat.
Ridicolul acelor vremuri este redat nu de puţine ori cu ironie şi umor. Pentru că la sovietici totul era mai deosebit decât în toata lumea, “piticii lor erau cei mai mari pitici din lume”. Ne aminteşte despre începutul unui oarecare dezgheţ, când începe să bată puţin vânt dinspre West şi că am început să ne reamintim că avem şi noi strămoşii noştri, că este invadată Cehoslovacia de sovietici, nu de capitalişti, că putem striga “proletari din toate ţarile uimiţi-vă”, iar mai apoi despre spaima care a intrat în sufletele ţăranilor pentru a fi bagaţi cu forţa în colectivă.
După ce se desfăşurau unele schimbări mai însemnate, notează urmările: “Mâna care lui şi altora le-au prins tinichele în piept, acum le apasă grumazul către ţărână. Fredonam şi regretam că nu-mi poate părea rău de ei.”
Îşi lărgeşte mult “paleta” ca să folosim un termen din lumea artelor plastice, cu însemnări din Brăiliâa. Sunt chipuri de oameni şi întâmplări pline de pitoresc, redate în graiul neaos, fără ocolişuri, aşa cum este întâmplarea rămasă de pomina în sat, cu frumoasele raţele ale Linei. Raţele ei albe, aşa cum nu mai avea nimeni în sat, de care era foarte mândră, într-o zi au mâncat boasca – drojdia băuturii – şi s-au îmbătat, căzând late la pământ. Lina, crezându-le moarte, s-a jelit, cât s-a jelit, şi ca să-şi mai scoată din paguba, le-a smuls penele şi apoi le-a aruncat în groapa cu boască. A doua zi, raţele s-au trezit din beţie şi au alergat în pielea goală prin curte măcăind ca să le dea de mâncare. Lumea se minuna de întâmplare. “Nea Paraschiv, băcanu` de peste drum, o întâmpină:
– Lino, dă fă şi mii nişti fulgi să-ndes o perină să ţi-o pun supt basanău!
– Da nişti chişat sâ ţi clăteşti pân măsăli nu ţi-ar hi di trebuinţă?”
Din paginile lui respiri prospeţimea limbajului şi auzi foşnetul spontaneităţii ideilor.
– “Am găsit o idee măreaţă, îi spune un coleg.
– Zi-mi şi mie unde, să dau fuga… poate a mai rămas ceva şi pentru mine”
E frig. “Ce să-i faci, decembrie este şi el în calendar”
– “Aşa-i viaţa, ce dracu` să-i faci? ar zice Dadica Melea stând pă prispă în faţa casei la Brăilita.” Sunt cuvinte cu care îşi încheie una dintre cărţi. Cu aceleaşi cuvinte cred că şi-a încheiat şi cartea vieţii, atunci când s-a aflat în faţa pragului cel mare pe care l-a avut de trecut, cuvinte rostite cu înţelepciune şi împăcare cu destinul.
Ca şi celălalt Nică a lui Ştefan a Petri Ciubotaru din Humuleşti, foloseşte zicale populare şi expresii verbale specifice oralităţii stilului: “Da ce să ne mestecăm atâta limba în gură”, sau “Mâine? Vom vedea, a zis orbul”, ori: “Dă-mi Doamne, ce n-am avut, să mă mir ce m-a găsit”, sau “Doamne, cu ce ţi-am greşit?”. Face trimiteri la texte din literatură: “Unde eşti tu, Ţepeş Doamne!” Dă culoare textului, ancorându-l în timp folosind expresii verbale din anii `50-60 “Dragi tovaraşi şi Naş Floreo, ori limbaj oarecum codificat care circula pe cale orală: “Trebuie să fii atent ce govoreşti în pâlnie, fiindcă băieţii sunt ascultători cu experienţă”.
În scrierile lui, Nicapetre mărturisea: “Când le ciopleam (lucrările sale) mă căzneam să transmit ceva din întrebările pe care şi le pune tot omul: ce este cu noi pe acest pământ, de unde venim şi încotro ne îndreptăm, ceva despre sufletele noastre care… unde se duc ele după ce noi am dispărut la capătul drumului ăsta prăfuit prin care ne târâm de când ne naştem?”
Mă întreb dacă acum o fi dezlegat această mare taină după ce a ajuns la capătul acestui drum şi a trecut prin vămile văzduhului.
Aş încheia cu o însemnare pe care a făcut-o referindu-se la Rodin, despre care eu consider că i se potriveşte pe deplin: “Artistul este un sfânt fără de nume, fără existenţă, fără identitate, numele lui se confundă cu lucrarea lui, se pare că nu a existat, el există acum prin ceea ce vedem, numele lui este ceea ce avem în faţă”.
Toronto
Topic: Biografii | Comments Off on Elogiu glasului artei
MEMENTO MORRY
de LUAN | 23 Septembrie 2008
Viaţa,
E un joc,
O amintire,
Din veci…,
Neprihănire,
Uitare şi /sau dezamăgire,
Eternă veselie,
Râzând să plângi,
Plângând să râzi,
De o viaţă în necazuri,
Trăită în veşnice hazarduri,
Iubind iubirea ţi se întoarce,
Ca o dragoste în ură,
Uitând parcă deodată,
Vremurile de altădată,
Timpul parcă a stat în loc,
Şi totul e deja n joc,
Nu se mai ţine cont,
De sentiment,
Ci resentiment,
Sufletul parcă nu are valoare,
Împietrirea-ţi dă târcoale,
Şi te transformi,
Din înţeles în neînţeles,
Te joci cu jocul vecii ca de foc,
Şi te întorci pe loc,
De la un drum,
Uitat de mult,
Al neînţelegerii şi urii,
Al fricii şi…,
Temerii eterne,
De necurat,
Şi de oftat,
Pentru un suflet preaspurcat,
Eşti…,
De toţi hulit,
Şi deseori batjocorit,
Un neînţeles eşti,
Pentru Că tu iubeşti,
O dragoste eternă,
CE este neînţeles de efemeră.
Topic: Poezii | Comments Off on MEMENTO MORRY
Niciodată n-am fost prieten cu puterea!
de admin | 22 Septembrie 2008
Discuţii cu preotul reformat pensionar Nagy Géza.
– Dumneavoastră de unde proveniţi şi de ce aţi ales să fiţi preot?
– Întrebare dificilă. Am fost elev în Cluj, teologia am terminato tot acolo, şi părinţi mei se odihnesc în cimitirul Házsongárd din Cluj. De fapt m-am născut la Murgeşti (Nyárádszentbenedek), unde tatăl meu era preot reformat, acolo am şi copilărit până la vârsta de şapte ani.
– Deci aţi călcat pe urmele lui…
– Nu este chiar aşa de simpu. Alegerea carierei din partea mea a fost un sacrificiu din recunoştinţă. Am fost doi fraţi. Şi fratele mai mare şi eu am avut necazuri. Fratele meu suferea de un cancer incurabil. Eu la vârsta de douăzeci de ani am ajuns în închisoare unde am stat trei ani şi două luni în condiţii foarte grele. Tata a fost profesor de teologie la Cluj şi a primit un semn de la Domnul că îşi va pierde unul din copii. Fratele meu, după cea de a cincea operaţie, la vârsta de 28 de ani a murit la Debreţin. Eu pe 13 februarie 1953 m-am eliberat din închisoare. Am simţit atunci că, din recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi părinţi, trebuie să mă prezint la teologie. Înainte de a fi arestat eram student la pedagogie-psihologie. La închisoare am fost mutilat atât fizic cât şi psihic.
– Ce păcate aţi avut la douzăce de ani?
– Nu toată lumea ştie că în Ardeal chiar şi înainte 1956 au existat organizări aticomuniste şi represalii comuniste. În perioada 1949-1950 am devenit membru într-o organizaţie anticomunistă de tineret, unde numai doi eram studenţi. Ceilalţi erau muncitori şi ţărani. Securitatea a făcut din ţânţar armăsar. În octombrie 1949 am intrat în legătură cu organizaţia, iar în Decembrie eram deja arestat. Când prin bunăvoinţa CNSAS mi-am putut consulta dosarul, am realizat că totul a fost defapt o provocare a poliţiei politice. Principalul provocator a fost un individ pe nume Leitz György, care a trăit în Cluj şi a murit în 1993. El însuşi a scris că a fost provocator încă din 1946, dar poate că totuşi a încercat să-i salveze pe cei care îi ademenea, deoarece în final el a primit cea mai mare pedeapsă, 20 şi mai apoi 15 de detenţie.
– Câţi tineri au fost arestaţi pe motiv că s-au organizat?
– Şaptesprezece. Doisprezece dintre noi au fost condamnaţi. Pe mine m-au condamnat la mai mult de şapte ani, dar am efectuat, după cum am mai spus, numai 3 ani şi 2 luni. În legătură cu asta pot să spun că în urmă cu patru ani am editat o carte la Editura Polis, cu titlul “Ha túlélted, hallgass!” (Dacă ai supravieţuit, taci!). În carte este vorba despre cum a fost reeducarea prin tortură de la Piteşti şi Gherla. Maghiari ştiu puţine despre a cest fenomen. În spaţiu şi timp metoda a fost folosită numai în România şi între anii 1950-1951, cu scopul de a reeduca intelectualii, elevii şi studenţii să devină soldaţi ai partidului comunist. Autori români au scris 35 de cărţi despre acest fenomen, de exemplu Virgil Ierunca are o carte ce a fost tradusă şi în limba maghiară. În limba maghiară numai eu am scris despre asta. A fost un lucru înspăimâtător. Deţinuţi au fost torturaţi cu deţinuţi, care anulându-se spiritual au devenit din torturaţi, torţionari. Slavă Domnului puţini tineri maghiari au experimentat metoda, din grupul amintit numai patru. Eu am suferit acest experiment în închisoarea din Piteşti.
Unii autori români susţin că metoda a fost inventată de sovietici sau de scriitorul rus Makarenko, dar nu este adevărat. După aceea au încercat să demonstreze că comunistii evrei unguri au pus la cale totul. Este adevărat că cel ce a supervizat întregul sistem era un colonel din Oradea pe nume Czeller Lajos. Procesul a fost în final stopat chiar de către autorităţi. Mai târziu totul a fost pus în seama Gărzii de Fier, care prin această metodă încerca să îşi întărească rândurile. Declaraţii absurde au urmat una după alta. Conducătorii reeducării au fost judecaţi şi în decembrie 1954, la Jilava, 17 din ei au fost executaţi. Czeller Lajos s-a împuşcat în cap cu puţin înainte.
– Deci după eliberarea din închisoare v-aţi prezentat la teologie?
– Exact. A fi preot mi-a devenit crez. La început pentru un an şi jumătate am fost preot auxiliar la Cluj după care am ajuns la Icland (Ikland) şi Căluşeri (Székelykál). Am găsit condiţii mizere şi suflete demoralizate. Parohia nu era locuibilă. Diavolu a încercat de toate ca să mă abată de la vocaţia mea. Dar până la urmă am ajus să iubesc Icalndul. După un an şi jumătate, în vara lui 1959 am ajuns la Dumbrăviaora (Sáromberke), prin concurs, am participat 19 candidaţi şi procesul de selecţie a durat un an şi jumătate.
– Timp de patruzeci de ani aţi slujit la Dumbrăvioara. Cum sunt oameni din Dumbrăvioara?
– Sunt oamnei buni, dar nu umblă foarte des la biserică. Îşi respectă foarte mult pastorul, e drept că în ultimi o sută de ani au avut preoţi deosebiţi, adevăraţi păstori. În acelaşi timp oameni de acolo sunt foarte mândri, se supără repede. Eu am considerat că principalul meu obiectiv este să continui munca predecesorului meu. Nu vroiam să schimb lumea. Pentru relaţia dintre noi este definitoriu, următorul exemplu. Deja eram preot de douăzeci şi cinci la Dumbrăvioara, când în 1979 am fost ales al doilea preot la Biserica din Calea Mănăşturului din Cluj, ceea ce nu înseamnă preot auxiliar, ci că parohiile mari au doi preoţi. Autorităţile de stat şi cele bisericeşti nu mi-au permis să ocup acel post. Am documente edificatoare în acest sens. Sigur au fost împotrivă, Nagy Gyula – episcopul de atunci, Székely Károly – consilier la protopopiat, Tankó Árpád – inspector şef la culte în judeţul Mureş şi Hoinărescu – inspector şef la culte la judeţul Cluj. Când au aflat, cei din Dumbrăvioara au întrebat: care sunt motivele? Nu mă simt bine aici? Le-am explicat că eu mă consider clujean şi aş dori să mă întorc acasă şi că mama mea văduvă trăieşte tot acolo. Au înţeles motivul şi l-au acceptat. Iar după aceea când nu am mai plecat, nu s-au supărat şi nu au mai adus vorba niciodată.
– În interdicţia de a sluji la Cluj, a contat şi faptul că aţi fost la închisoare?
– Nu, acelea s-au întâmplat în cu totul alte timpuri. Motivele trebuie căutate, probabil, în criticile pe care le aduceam în legătură cu problemele biserici şi a veţii satului, eu întotdeauna a fost de partea adevărului. Părerile opuse erau cosiderate comportament duşmănos. Niciodată nu am fost prieten cu puterea. Din acest motiv nu eram considerat un preot “loial”. Nici “poliţia bisericească”, nici Securitatea nu m-au privit cu buni. Ţelul lor, nu era ca preotul să “construiască”. Îmi plăcea foarte mult să lucrez cu copii. Nici acesta nu era pe placul inspecorului şef de la culte Tankó Árpád, care era un dur al partidului.
– Probabil din acelaşi motiv, unii nu s-au bucurat, că aţi avut grija de cavoul familiei Teleki. Câţi din membri familiei Teleki sunt înmormântaţi acolo, şi în ce stare se află monumentul?
– Dumbrăvioara are trei monumente: Castelul Teleki, Biserica Reformată şi Cavoul familiei Teleki, care de afltfel nu se află în proprietatea biserici. Când am ajuns acolo, cavoul era o ruină, acoperişul era prăbuşit. Mormintele au fost răscolite de mai multe ori de “căutătorii de comori”. În cavou sunt înmormîntaţi 16 membri ai familiei Teleki, cel mai faimos este contele Teleki Sámuel, fostul cnacelar care a murit în 1822, respectiv nepotul său contele Teleki Samu, exploratorul Africii, înmormântat în 1916. Atât am tot trimis cereri către aşa numita Direcţie a Protejării Monumentelor, până când pe banii statului cavoul a fost practic reconstruit. A costa foarte mult, 65 de mii de lei în 1963. Au făcut treabă bună. Acoperişul de şindrilă după ani s-a prăbuşit din nou, vrăbiile s-au cuibărit cu sutele în clădire, iar excrementele nu sunt tocmai benefice pentru pietrele de mormânt din calcar. Prin anii optzeci inginerul chimist Fülöp Géza, m-a îndrumat către IFET-ul din Gheorgheni, unde directorul mi-a dat o mulţime de şindrilă pentru bani puţini, să reparăm din nou acoperişul. Dar de atunci s-a deteriorat din nou. După părerea mea, ar fi timpul să se acopere cu ţiglă, acest monument deosebit.
***
Nagy Géza
S-a născut pe 13 decembrie 1929, la Murgeşti (Nyárádszentbenedek). Tatăl lui Nagy András, a fost profesor de teologie reformată. Géza, între ani 1950 – 1953, a stat în închisoare ca deţinut politic. În 1956 a absolvit Institutul Teologic Protestant din Cluj, după care a slujit tot acolo ca preot auxiliar. După aceia a fost preot în judeţul Mureş la Icland timp de un an şi jumătate, iar mai târziu timp de 41 de ani până la retragerea la pensie a fost preot la Dumbrăvioara tot în judeţul Mureş. Momentan trăieşte la Târgu Mureş. În 2004 la Editura Polis i-a apărut o carte cu titlul “Ha túlélted, hallgass!” (Dacă ai supravieţuit, taci!).
Autor: Máthé Éva
sursă: Revista Krónika, www.kronika.ro/nd.php?name=Sh&what=24039
traducere de Losonczy Alexandru
Topic: Interviuri | Comments Off on Niciodată n-am fost prieten cu puterea!
« AnteriorulUrmătorul »
