Ajută-mă, Doamne!
de Simina Silvia Şcladan | 16 Octombrie 2008
Dă-mi, Doamne, puterea şi crezul,
Că toate în viaţă-s deşarte,
Dă-mi, Doamne, încrederea-n tine,
Curat să rămân de păcate.
Dă-mi, Doamne, lumina din stele,
Să pot lumina, ca şi ele,
Dă-mi, Doamne, a pietrei putere,
Să pot răsturna clipe grele.
Dă-mi, Doamne, etern cursul apei,
Ce roade încet şi granitul,
Şi lasă-mi etern sacrul clipei,
Să pot suporta asfinţitul.
Şi lasă-mi răgaz de uimire,
Când omul e plin de mistere,
Cuvântul să-mi fie-mplinire,
Şi ochii – ocean de iubire.
Şi iartă-mă, Doamne, de toate,
Păcate mereu efemere,
Să pot ca să merg mai departe,
Scăpat de ruşini şi mistere.
Topic: Poezii | Comments Off on Ajută-mă, Doamne!
David – Esenţa umanismului italian
de Klara Lucia Losonczy | 15 Octombrie 2008
Motto:
‘Arta pentru mine e un chin, o agonie când merge prost, un extaz când merge bine; dar întotdeauna mă subjugă’
(Michelangelo Buonarroti)
Argument
Această confesiune, simbol al unei întregi mişcări de înviere a artelor, închide în ea însuşi spiritul şi viaţa celui care le-a rostit, zbuciumul, neliniştea artistului dintotdeauna. Lucrările lui Michelangelo au trezit, trezesc şi vor trezi încă mult timp în privitori aceste pasiuni poate antagonice, dar profund omeneşti. Extaz datorită puterii lor magice de a te înălţa, de a te ajuta să renaşti, datorită neţărmuritei admiraţii pe care o simţi pentru creatorul acestor opere ce par să închidă în ele însăşi esenţa artei: catharsis. Agonie din cauza acelui sentiment înfrigurat de neputinţă, conştientizarea propriei insignifianţe, căci cum altfel te-ai putea simţi realizând că oricât de mult ai încerca, nu vei putea egala geniul michelangelian?
Iar capodopera care sintetizează cel mai bine acest caracter dual al creaţiei marelui artist este fără îndoială DAVID, perfecţiunea umană dezgolită, vibraţia interioară ce pare să reverbereze dincolo de marmură, în străfundurile sufletelor celor ce o privesc, ca şi cum hotărârea, curajul, tăria şi credinţa personajului s-ar transmite oamenilor. Simbol al republicii, al libertăţii şi chiar al democraţiei, al dorinţei perpetue de a deveni mai bun şi de a-ţi înfrânge temerile, această operă devine aşadar incontestabil şi simbolul Umanismului, sinteză a valorilor umane ce nu se vor pierde niciodată, esenţa mişcării italiene de reînviere a valorilor antichităţii, însăşi esenţa sufletului omenesc.
Cuprins
Michelangelo îl va crea pe DAVID în perioada sa de apogeu, după întoarcerea de la Roma, unde crease o altă capodoperă, PIETA, perioadă ce va include deasemeni cele trei tondo: Pitti, Taddei şi Donni, precum şi statueta Madona din Bruges. În romanul său despre viaţa marelui reprezentant al Renaşterii, Irving Stone era de părere că DAVID îl reprezintă perfect pe tânărul Buonarroti, care la acea vreme avea 25 de ani. El este sinteza aspiraţiilor sale, surprinde esenţa viziunii sale asupra trupului omenesc, al felului în care acesta poate fi oglinda spiritului şi al felului în care poate piatra, marmura albă, ‘vie’, să îl întrupeze.
Subiectul nu este deloc ales întâmplător, personajul biblic fiind de fapt întruchiparea acelui ideal eroic care îl pasiona încă din copilărie şi care l-a făcut să se despartă de Ghirlandaio. El este alesul Domnului, cel sub a cărui domnie poporul evreu va cunoaşte cea mai victorioasă perioadă, dar el este mai ales cel care, fiind doar un copil, ucidea cu mâinile goale urşii şi leii care îi atacau turmele, şi care va rămâne pentru totdeauna cunoscut posterităţii datorită curajului şi isteţimii cu care l-a înfrânt pe Goliat, uriaşul filistean. Ei bine, Michelangelo va surprinde în opera sa tocmai această imagine a învingătorului, chiar mai mult, clipa în care este imortalizat viitorul rege al iudeilor nu este cea a victoriei depline. Astfel, reprezentarea michelangeliană a lui DAVID diferă mult de reprezentările anterioare, ale lui Donatello sau Verocchio, în care eroul avea o ţinută marţială, parcă de gală, cu mâna în şold şi cu piciorul sprijinindu-se pe capul desprins de trup al lui Goliat.
Artistul îi va surprinde momentul de încercare, concentrarea şi hotărârea de a lupta, de a-şi înfrunta destinul şi inamicul care îi ameninţă poporul, chiar dacă era atât de tânăr şi aparent lipsit de putere. Este clipa deciziei finale, a încordării interioare, clipa în care se ciocnesc două forţe: îndoiala, nesiguranţa, poate şi frica, şi credinţa în ajutorul divin şi în propriile puteri. Dar este clar că cele care domină şi cele care vor învinge sunt curajul şi încrederea, aşa cum se desprinde din privirea sa, privirea celui care este pregătit să lupte pentru convingerile şi idealurile sale, aşa cum era şi Michelangelo atunci.
Statuia este sculptată într-un bloc de marmură celebru: blocul Duccio. Această superbă bucată de ‘carne’ -cum numeau pietrarii marmura-, înaltă de 5 metri şi jumătate, fusese aleasă cu ani în urmă de către vestitul sculptor Duccio pentru a-l sculpta pe David, iar atunci când Michelangelo primi lucrarea, marmura era deja pregătită pentru această temă. Dar artistul pătrunsese prea adânc cu dalta, chiar la mijlocul blocului, făcându-l astfel de nefolosit. Blocul a zăcut aruncat pe şantierul oraşului, fără ca vreunul dintre cei care s-au interesat de soarta lui să poată crea ceva din el. Aceasta până când gonfalonierul Soderini veni cu ideea de a organiza un concurs în care să se întreacă toţi sculptorii oraşului cu scopul de a scoate din coloana Duccio o sculptură, una frumoasă chiar, care să reprezinte republica florentină. Era un concurs care celebra împlinirea a 100 de ani de la concursul organizat, tot în Florenţa, pentru sculptarea porţilor baptisteriului, câştigat atunci de Jacopo della Quercia. Iniţial se înscriseseră mulţi artişti, printre care se zvonea că şi Leonardo da Vinci, căruia i s-ar fi atribuit oricum lucrarea. Numai că maestrul a respins-o, pe motiv că sculptura nu este o artă, ci ceva înjositor, bun doar pentru meseriaşi. Apoi, încet, încet s-au retras şi ceilalţi artişti, declarând blocul Duccio o cauză pierdută. Numai Michelangelo a rămas constant în dorinţa sa de a salva acea frumoasă bucată de marmură, pe care dorise s-o dăltuiască încă din copilărie, intuind forma pe care o ascundea. Şi în final, fireşte că a şi obţinut-o.
A lucrat la DAVID din septembrie 1501 până în aprilie 1504. În ciuda dificultăţilor, el a reuşit să creeze în blocul Duccio cea mai plenară operă sculpturală renascentistă, sinteza valorilor Umanismului iniţiat de mentorul său, Lorenzo de Medici şi o minunată reprezentare a ideii de Republică. ‘Şi tocmai aici s-a vădit extraordinara capacitate a lui Michelangelo de a înscrie figura într-un bloc de piatră gata pregătit, în aşa fel încât ea să se încadreze cu maximum de economie.’ (V. Lazarev) Această economie şi încadrarea operei între extremitatea dreaptă şi porţiunea scobită de Duccio a fost materializată prin răsucirea şoldurilor pe direcţia diagonalei uriaşului paralelipiped şi echilibrarea arhitecturii prin scoaterea înafară a braţului stâng, ce ţine praştia. Ca urmare a spaţiului foarte restrâns, şoldul stâng va ieşi puţin tăiat, dar în ansamblu statuia este una neaşteptat şi minunat de bine reuşită.
Odată terminată, statuia a mai avut de înfruntat multe peripeţii. Fiind iniţial destinată să împodobească contraforul catedralei din Florenţa, a fost mai apoi ‘trimisă’ lângă Palazzo Vecchio, alături de Judith a lui Donatello, care reprezentase până atunci libertatea republicii, pentru ca în cele din urmă, comisia reunită special pentru această ‘problemă’ să decidă ca uriaşul colos să înlocuiască cu totul vechea reprezentare a republicii. În legătură cu mesajul transmis de acest nou simbol al Florenţei, Vasari va scrie direct: Michelangelo ’l-a creat pe DAVID pentru semnificaţia ce o are faptul că el şi-a apărat poporul şi l-a cârmuit cu dreptate; tot aşa conducătorii oraşului trebuie să-l apere bărbăteşte şi să-l cârmuiască în spiritul dreptăţii’.
Deasemenea, în timpul transportului statuia a avut de înfruntat altfel de primejdii. Datorită dimensiunilor sale neobişnuite, mutarea sa din atelierul artistului în piaţă s-a făcut anevoie, timp de trei-patru zile, pe parcursul cărora colosul de marmură a străbătut străzile aglomerate ale oraşului, însoţit fiind de o gardă civilă. Dar noaptea, gărzile ne mai protejând-o, un grup de tineri a încercat să o distrugă, ceea ce probabil oricum nu s-ar fi întâmplat, chiar dacă creatorul său nu ar fi dormit la picioarele sale, punând apoi pe fugă atacatorii. Mulţi ani mai târziu, în timpul luptelor interne dintre republicani şi susţinătorii noilor Medici, braţul lui DAVID va fi rupt de o masă aruncată de la fereastra Signoriei şi reparat mai apoi de prietenii artistului.
Astăzi celebra statuie se află tot la Florenţa, rezistând timpului, războaielor şi schimbărilor politice, aşa cum spiritul uman îndură, se pleacă, dar nu este niciodată doborât de soartă.
Concluzie
Conform romanului lui Irving Stone, pentru Michelangelo DAVID a fost întotdeauna creaţia supremă, în care a dat tot ce era mai bun în el, reprezenta elanul şi forţa tinereţii sale, opera către care se întorcea mereu în clipele de singurătate şi tristeţe şi a cărei amintire îi dădea puterea să continue. Dar el este mai mult decât atât, nu este doar un etalon al operei michelangeliene, ci o capodoperă la care se raportează sculptura şi arta universală, chiar mai mult, un ideal la care trebuie să ne raportăm cu toţii. Fiind întruchiparea perfecţiunii fizice, dar mai ales spirituale, întruchiparea perfecţiunii omeneşti, DAVID devine astfel reprezentarea materială a acelui punct intangibil spre care aspiră fiecare. Ca şi cum el ar fi fost trimis pe pământ pentru a ne aminti de cea mai sacră datorie pe care o avem faţă de Dumnezeu şi faţă de noi înşine: aceea de a ne păstra intactă umanitatea!
Bibliografie
1. V. Lazarev – ‘Mari maeştri europeni’
2. I. Stone – ‘Agonie şi extaz’
3. A. Botez-Crainic – ‘Istoria artelor plastice’
Topic: Studii | Comments Off on David – Esenţa umanismului italian
Cuvioasei Maicii noastre Parascheva
de Dan Gheorghe Somnea | 14 Octombrie 2008
O, Maică Parascheva, cea mult folositoare,
Tu eşti şi porumbiţa mereu sfătuitoare.
Ce fire slăbănoagă fost-ai pe acest pământ !
Lovită de secure, plecat-ai în mormânt !
O, Maică Parascheva, tu suflet îngeresc !
Adus-ai alinare la cei ce te-ndrăgesc.
Fii, tu, binevenită la DOMNUL Pantocrator !
Erai chemată acolo, de Maică şi CREATOR.
În Tracia te-ai născut, în acest colţ de lume,
Tu ai deprins asceza, ai dus-o, vai de lume !
Ai dat tot de pe tine ! Dorit-ai viaţa « strâmtă ».
De fapt Hristos ştia, că tu vei fi o sfântă.
Ai fost şi la Vlaherne, la acel mic lăcaş,
Ai împartit avere la omul nevoiaş !
Ţi-ai pregătit şi drumul acolo sus în ceruri,
O, Maică Paraschevă, noi te iubim de-a pururi !
Sfintele tale moaşte, acolo, mult au stat,
Aveau a tale moaşte, aer înmiresmat!
În Epivatul antic, unde- ai venit pe lume,
Puteri vindecătoare salvat-au multă lume.
Sfintele tale moaşte, plimbate-au fost destul,
La Târnovo, la Belgrad, apoi la Istambul.
De aici, Vasile Lupu, la Iaşi, le va aduce,
În urbea culturală, cetatea noastră dulce!
Bibliografie
1. Acatistul Maicii Parascheva din orice carte de rugăciuni mai completă.
2. E., Preda, Dicţionar al sfinţilor ortodocşi, ed. Lucman, Bucureşti, 2000.
Topic: Poezii | Comments Off on Cuvioasei Maicii noastre Parascheva
Întru memoria lui Avram Iancu (3)
de Nicolae Nicoară-Horia | 13 Octombrie 2008
partea a III-a
În 8 şi 11 martie este primit de către noul împărat, Francisc Iosif, care după înmânarea memoriului, acesta răspunde lapidar: „Voi cere de la miniştri mei un raport şi vă asigur că dorinţele juste ale românilor vor fi împlinite”.
20 decembrie 1850. Cuprins de o mare nelinişte (ciudată premoniţie!), la Câmpeni, Avram Iancu îşi scrie Testamentul său („Ultima mea Voinţă”):
„Unicul dor al vieţii mele fiind să-mi văd nţiunea mea fericită, pentru care, după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba togma acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa aduse să prefec în nimic.
Nu ştiu câte zile mai pot avea, un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că, viitorul este nesigur; voiesc dară şi, hotărât dispun, ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele!”
În 18 august pleacă din nou la Viena, dar şi de această dată românii sunt amăgiţi, ba mai mult în februarie 1851, Iancu, împreună cu Cipariu, Bărnuţiu şi Laurean, sunt chemaţi la poliţie, comunicându-li-se acestora ordinul de a părăsi Viena, după ce Iancu refuzase din nou să primească decoraţia dată de împărat, ”Crucea de aur pentru merite, cu coroană”, spunînd: ”Să se decoreze mai întâi naţiunea cu împlinirea promisiunilor!”
1852, 17 septembrie. Iancu este arestat şi trimis sub escortă la Alba Iulia, unde fusese ţinut în lanţuri şi străbunul său Horia. Acolo, închis în clădirea judecătoriei de ocol, este legat, umilit şi bătut de către un ofiţer austriac, slujbaş al împăratului. În faţa acestei insulte sufletul său a coborât „în smoala melancoliei nesfârşite…”
Este trimis apoi sub arest la Sibiu unde i se înscenează un proces. După eliberare se duce la vechiul său amic, Ilie Măcelariu, prieten şi coleg de la Facultatea de Drept din Cluj…
Reîntorcându-se în Apuseni, la 21 iulie 1852, Iancu nu vrea să dea ochi cu împăratul pe Muntele Găina care vizita ţinuturile unde a avut loc Revoluţia. La Vidra, la Câmpeni, Roşia Montană, Detunata, Abrud sau Bucium, Iancu refuză de asemenea întîlnirea cu monarhul.
1855, toamna. Pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, cu creştetul descoperit, „ca în faţa unui altar”, Craiul Munţilor, cu ochii înlăcrimaţi scrutează depărtările…
„Eu nu-s Iancu. Eu sînt umbra lui Iancu, Iancu e mort!”
1872. Ţara Zarandului… „Câtă lume am umblat eu, ţară mai bună, mai dulce, mai bogată, cu oameni mai primitori ca Ţara Zărandului, n-am aflat. Dacă voi muri, numai aici să mă îngropaţi…”, mărturisea Craiul Munţilor într-unul din ultimii ani ai vieţii sale zbuciumate.
În revista Familia, Iosif Vulcan, scria cu înfrigurare aceste cuvinte: „Condeiul nostru încă e ud, căci abia scriseserăm necrologul marelui nostru poet Dimitrie Bolintineanu, şi iată acuma soarta fatală ne sileşte a-l lua din nou în mână, să-l înmoiem în lacrimile noastre şi să anunţăm naţiunii iarăşi o ştire tristă, că eroul nepătat din 1848, regele munţilor-cum l-a numit poporul, – unul din martirii scumpi ai noştri, gloriosul dar nefericitul Avram Iancu, a murit la Baia de Criş în 10 septembrie c.n. în etate de 48 de ani… Cine a fost Iancu? Expresia unei idei înalte, unei dorinţe străbune, care nu se va stinge niciodată din sânul naţiunii române…”
El, regele munţilor, cel fără coroană, adormea pentru totdeauna singur şi cu fluierul flămând, pe prispa unui brutar, Ion Stupină, de la Baia de Criş, în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872. „Nu avea nimic asupra lui decât o năframă zdrenţuită, fluierul de cireş şi jalba către împărat, unsă şi mototolită…”
La 13 septembrie 1872, declarat „mort naţional”, jelit de popor, de prefecţii şi tribunii săi, în frunte cu cei 36 de preoţi, trupul lui cobora în pământul de la Ţebea, aproape de gorunul celuilalt Crăişor, Horea, el, nepotul lui, cum îi plăcea să spună adeseori!
Într-o zi de duminică, 31 august 1924, la o sută de ani de la naşterea lui Avram Iancu, în discursul rostit la serbarea de la Ţebea, Majestatea Sa Ferdinand I, primul Rege al României întregite, spunea, printre altele, vădit emoţionat: „Ai murit chinuit pe roată, tu nefericitule Horia cu ai tăi! Iar tu viteazule între viteji, Avram Iancu, închis-ai ochii rătăcitori pe drumuri, singur numai cu fluierul tău, cu sufletul întunecat şi nemângâiat pentru că îţi vedeai zădărnicită ţinta luptelor tale şi totuşi jerfa voastră era sfântă căci dreptate s-a făcut îndeplinindu-se înţeleapta vorbă a poporului, „apa trece, pietrele rămân!”
La Baia de Criş a fost dezvelit bustul eroului, realizat de sculptorul Romulus Ladea,
Ce înălţătoare cuvinte rostea atunci şi preşedintele Asociaţiunii pentru literarura română şi cultura poporului român(Astra), Vasile Goldiş:
„Tu, Iancule şi Moţii tăi, aţi trăit şi aţi murit pentru libertate. Idealul acesta rămâne la temelia vieţii noastre naţionale. Pentru izbândirea şi desăvârşirea acestui ideal vor trăi şi vor muri generaţiile, cari te urmează. Ci tu dormi liniştit, Iancule, acolo la pragul bisericuţei din Ţebea, în umbra gorunului lui Horia: geniul tău veghează deasupra naţiunii române”.
Alexandru Bălăceanu, în „Voinţa Poporului „ din Arad consemna următoarele: „E o tragedie unică în istoria omenirii, care întrece în măreţie legenda mitică a lui Oedip Rege!”
Numai gorunul, Gorunul lui Horea, de peste şase sute de ani, martor al durerilor neamului nostru, nu mai este! Poate atunci, în 12 iulie 2005, când furtuna l-a doborât la pământ, aproape de mormântul său, sufletul Iancului ar fi înlăcrimat…
Se prăbuşea ultimul dintre prietenii săi dragi!
BIBLIOGRAFIE
Revista Familia, nr. 37 şi 38 , 1872.
Iosif Şterca-Şuluţiu, Biografia lui Avram Iancu, Sibiu, 1897.
Silviu Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti, 1924.
Revista Biserica şi şcoala, Arad, nr. 33-35, 1924.
„Tribuna nouă”, Arad, aug.-sept. 1924
Florian Dudaş, Avram Iancu în tradiţia poporului român, Timişoara, 1989.
Ioan Ranca, Avram Iancu, Târgu-Mureş, 1996.
Topic: Studii | Comments Off on Întru memoria lui Avram Iancu (3)
« AnteriorulUrmătorul »
