Rugăciune (2)
de Jianu Liviu-Florian | 27 Noiembrie 2008
Mai vine-o zi în care n-am
De dat nimic lui Dumnezeu –
Oprite fructe, doar, din ram,
Mănânc, supus, mănânc, mereu –
Şi lumea toată-i un Eden,
Pe care-un şarpe mi-l oferă,
Aş tot gusta din el, etern,
În via Terrei, filoxera –
Precum un vierme pofticios,
Precum o nobilă turbare,
Opritul fruct, tot mai frumos,
Mi-e leac, şi ţel, şi alinare –
Ca un păianjen suculent
Îmi este gazda cea mai bună,
Mănânc opritul fruct, atent –
Şi el mă umple, şi mă sună –
În plasa lui de nervi subtili,
Pe scena lui de dulci cadriluri,
Sunt Rege peste crocodili,
Şi Visător peste deliruri –
Şi rob atâtor fructe-oprite,
Şi rob al burţii, şi al pielii,
Şi-al nervilor de stalactite,
Mănânc şi fructul îndoielii –
Mănânc, supus, mănânc, mereu,
Oprite fructe, doar, din ram –
Mai vine-o zi în care n-am
De dat nimic lui Dumnezeu…
Topic: Poezii | Comments Off on Rugăciune (2)
Monet – poet al luminii
de Klara Lucia Losonczy | 26 Noiembrie 2008
Lângă rigoarea muzicală a liniei lui Manet, lângă solaritatea crepusculară sau matinală a nudurilor lui Renoir, între zborurile suspendate ale balerinelor lui Degas şi ritmurile sau arhitecturile maiestuos simple ale lui Cézanne, Monet introduce starea fundamental lirică a raportului om-natură. Este o atitudine existenţială şi estetică pe care o ilustrează întreaga lui operă.
Poet al stării luminii, al fluxului vieţii şi al cosmosului floral, Monet este un mare contemplativ, unul dintre cei mai puri pe care i-a dat vreodată sensibilitatea plastică europeană. Virtuţile profunzimii operei sale au stârnit admiraţia unor Degas, Renoir sau a unui Cézanne care spunea: “Monet nu e decât ochi, dar ce ochi, Dumnezeule!” şi într-adevăr, ce poate fi mai divin decât pâlpâirile “macilor” –acea apoteoză mirifică a focului vegetal- sau ale “gladiolelor”, decât pâlpâirile misterioase ale ”glicinelor” sau cele discrete ale nuferilor aureolaţi de sublim din ”Nirvana galbenă”, decât pâlpâirile steagurilor din pânza cu conotaţii patriotice şi festive “La rue Montorgueil pavoisée”, decât pâlpâirile conice din “Căpiţe de fân”, ce hrănesc subtil prezenţa unor misterioase focuri interioare, decât pâlpâirile cu reverberaţii mitice din “Catedala din Rouen”?
Dincolo de rigorile aspre ale criticii, opera lui Monet reprezintă de fapt o sinteză a sufletului uman, poate cea mai aproape de adevăr din câte s-au creat vreodată sau din câte au primit acest pompos titlu. Întâlnim în peisajele sale impresionante şi motivul focului fără de sfârşit al creaţiei (“Căpiţe de fân”, ”Nuferi. Apus de soare”), şi pe cel al scurgerii ireversibile şi iremediabile a vieţii noastre pământeşti (“Impresie, răsărit de soare”), şi cel al vegetalului primordial –idilică întoarcere în timp, în vremurile demult apuse ale începuturilor-(“Eleşteu cu nuferi”), dar şi mitul suprem al unirii cu divinitatea (“Nirvana galbenă”). Ni se pare că întreaga mitologie a lumii se adună în pânzele lui Monet, sub penelul său aducător de lumină şi seninătate, că în el s-au întrupat toate valorile spirituale universale.
Kandinsky spunea despre opera lui Monet că “ceea ce se desprindea cu limpezime era puterea de necrezut, necunoscută de mine, a unei palete ce întrecea orice închipuire” şi că “pictura mi-a apărut ca fiind dotată cu o putere fabuloasă”. Admirând în tăcere pânzele ce emană o caldă luminozitate eterată, înclinăm să credem şi noi, în cele din urmă, că nemuritorul Claude Monet a fost într-adevăr apogeul impresionismului, şi de ce nu, al picturii moderne.
Topic: Meditaţii | Comments Off on Monet – poet al luminii
Biserica Bucium
de Losonczy Alexandru | 25 Noiembrie 2008
Biserica “Pogorarea Sfantului Duh”, din dealul Bucium, municipiul Iaşi, se afla la un kilometru după “Plopii fără soţ” ai lui Mihai Eminescu.
Ctitorul acestui sfânt locaş este Domnitorul Moldovei Ioan Teodor Calimachi (1758-1761). Român originar din Bucovina dintr-o familie Calmaş, el învaţă în şcoli străine şi ajunge mare dragoman la Poartă sub numele grecizat Calimaki. După mutarea lui Scaralt-Vodă la Bucureşti, sultanul trimite domn la Iaşi pe Ioan Teodor. În anul 1762, biserica a fost sfinţită de fratele domnitorului, Mitropolitul Moldovei Gavriil Calimachi, fost Mitropolit al Tesalonicului, cel care, la rândul său, a înălţat Biserica Sf. Gheorghe din incinta Mtropoliei, cunoscută astăzi sub numele de catedrala veche.
Astfel, în anul 1874, pe vremea preotului Pavel Hanganu, la biserica s-au făcut reparaţii capitale “fiind zugrăvită pe toţi pereţii”, iar pe catapeteasmă au fost pictate icoane de lemn. În anul 1887, s-a construit din piatra, cărămida şi lemn pridvorul cu turnul-clopotniţă, schimbându-se intrarea în biserică. Intrarea de pe peretele sudic al pronaosului a fost zidită, dar pisania a rămas la locul ei.
Trecerea anilor a lăsat semne şi în zidurile acestei biserici. De aceea, în perioada 1995-1998 ea a fost reparată capital, atât în interior cât şi în exterior, fiind împodobită cu pictură şi înzestrată cu mobilier nou. Biserica a fost resfinţită la data de 14 iunie 1998 de către P.F. Daniel pe atunci Mitropolit al Moldovei si Bucovinei.
Acest edificiu istoric bisericesc are în dotarea sa obiecte de o valoare artistică şi documentară inestimabilă pentru cultura românească, între care un potir de argint cu inscripţie în limba greacă, datând din 1834, precum şi manuscrisul în original al lui Udrişte Năsturel de Fierăşti, care este o traducere din slavonă a romanului Varlaam şi Ioasaf, realizat pe la 1648-1649, scris într-o frumoasa şi dulce limbă românească a acelor vremuri.
   |
|
   |
|
   |
|
   |
|
   |
|
   |
|
   |
|
   |
|
   |
|
   |
|
   |
|
Topic: Descrieri | Comments Off on Biserica Bucium
Vreau o altă lume XIII
de Victoria Duţu | 24 Noiembrie 2008
***
Mă duceam în vis spre izvorul meu
Mǎ duceam în vis
Şi acolo eu mă rugam
Mă rugam
Şi simţeam cum creşte iarba
Cum cresc florile
Simţeam cum cresc copacii
Vedeam cum cresc copacii
Copacii… copacii…
***
Şi mergeam în vis spre izvorul meu…
Apa… apa…
Apa izvorului meu îmi inunda privirile,
Îmi spǎla ochii,
Îmi spăla picioarele!
De ce Dumnezeule,
Căram apa asta în mine?
De ce, de ce o căram Iisuse?
Şi o beam, o beam, o beam…
Şi simţeam că însetez…
Însetez, însetez mereu?!…
***
Până când…
Până când floarea va veni spre mine?
Şi eu stăteam sub apă,
Venea o floare şi-mi inunda ochii..
Şi-mi spăla picioarele
Picioarele pline de colb,
Pline de nămol…
Şi mâinile mele, şi faţa mea…
Şi m-am uscat în razele soarelui
În razele soarelui m-am uscat!
Starea aceasta
E asemǎnǎtoare învierii!
***
M-a doborât rugăciunea…
M-a prăvălit rugăciunea-n genunchi
Şi-mi căutam lacrimile mele-n pământ…
Şi eram prǎvǎlită în iarbǎ…
Şi-mi culegeam floarea izvorului meu,
Izvorului meu.
Strivitǎ în tǎlpile drumului!!!
Topic: Poezii | Comments Off on Vreau o altă lume XIII
« AnteriorulUrmătorul »
