Vreau o altă lume XIV
de Victoria Duţu | 2 Decembrie 2008
***
Izvorului meu, ce pluteam în vis cǎtre el,
Către el…
Şi pluteam mergând în genunchi…
Şi pluteam mergâng în rugă…
Spre un lac…
Spre un lac ce înflori nuferi.
Am coborât cu trupul sub ape…
O!… Dumnezeule… Dumnezeule…
Plângea durerea mea în mine!….
Iisuse!… Dumnezeule!… Dumnezeule!…
O !..Dumnezeule!…
O!… Tată… priveşte la Fiul Tău…
E de mână cu mine?!…
***
Era undeva, cineva, pe aice’ , pe-aproape,
L-am văzut anul trecut,
Era cu ochii albaştri
Şi fugea, fugea, fugea…
Alerga până la un copac,
Apoi până la izvor,
Apoi la o stea!
Până la un nor, alerga, alerga!
Şi deodat’o lumină…
Când mă uitai,
Avea o icoanǎ în mâini,
Ce-i lumina ochii albaştri
Şi mai avea un penel…
Şi fugea, fugea, fugea…
Deodată s-a aşezat,
S-a aşezat pe unda izvorului
Şi plutea maestrul sfânt
Şi nu mai fugea, penelul fugea…
Şi maestrul stătea, stătea,stătea…
„Hei, ce faci aici?” l-a întrebat o zână
„Hei, ce faci aici?” l-a întrebat pădurea…
El n-a răspuns, ci s-a uitat la ceruri,
Plutea ca-ntr-un vis, răstignit pe o cruce…
Pe cer apăru o stea, o stea, o stea,
La izvor un penel apăru… de argint…
Ba de aur… diamant? Nu ştiu!
Ce-ţi trimitea în ochi lumini albastre.
Maestrul sfânt fugea, fugea, fugea,
Se ruga, se ruga, se ruga
Şi a apărut o stea… o stea… o stea…
Maestrul sfânt!!
***
Şi aud clopotele cum bat
Şi în mine cântecul sună
Vară, vară, dă-mi şi mie căldură
Căci mie mi-e frig
Şi inima îmi înghiaţă iubirea…
Ştii..ştii..clopotele cum bat
Le aud sunând, umplând universul
Cu ploaie de sunet, cu ploaie de cânt
Şi stelele nasc şi cântă în sunet de raze
În dangât de vis, adunat într-o frunte,
Într-o frunte mâiastră de sfânt,
Oglindit într-un zbor, în dangât de cântec,
Fiindcă acum e Buna Vestire
Îngerul vesteşte mereu,
Vesteşte lumii întregi
Că Dumnezeu s-a născut din nou printre oameni.
Hei, prieteni,
Hai să cântam în sunet de clopot
Şi vioara să-şi sune în doină iubirea…
Prieteni, prieteni,
Îngerul a vestit
Că Dumnezeu s-a născut printre oameni
Uitaţi, îngerul aduce solia
Priviţi, priviţi universul cum vineri cum cade în sunet de stea
Peste ochii din noi obosiţi de lacrimi şi rugă,
Vededeţi, vedeţi prieteni
Îngerul a venit să vestească lumina.
Dumnezeu s-a născut printre oameni,
Maria, Maria, Fecioara
Ascultă şi se-nalţă la cer, la cer,
Dumnezeu e aici, lângă noi,
Universul coboară prin raze, prin raze de foc,
Şi Fecioara, şi Fecioara,
Ascultă pe înger, ascultă pe înger,
Şi Fecioara va naşte un prunc, pe Iisus,
Îngerul aduce Buna Vestire,
Că Dumnezeu s-a născut printre oameni.
Haideţi prieteni, haidem…
Clopotele sună într-una în univers!
Nu mai suntem singuri prieteni…
Suntem cu El, priviţi-L cum naşte,
Priviţi-L cum naşte în noi!!!!!
***
Doamne, ce mare minune ne-ai dat, amintirea,
Dacă Te-am putea purta viu
În locul inimii noastre şi de acolo din locul acela
Atât de tainic să vorbeşti cu noi, să vorbeşti cu mine,
Dacă inima mea ar putea vibra
La tot ce e mai frumos pe lumea asta,
Adică la Tine, la iubirea Ta,
Dar cum să păstrez Doamne,
În amintirea mea această mare minune,
Care e iubirea Ta?
Topic: Poezii | Comments Off on Vreau o altă lume XIV
Calvarul mănăstirilor basarabene (1)
de Dinu Rusu | 1 Decembrie 2008
Profanate, distruse, transformate în spitale, tabere de pioneri, cluburi de distracţii, muzee etc., asta a fost soarta mănăstirilor basarabene o dată cu venirea sovieticilor în spaţiul dintre Prut şi Nistru. Ei au păşit pe acest pământ cu ideea lui Lenin: „religia este opiu pentru popor”. Mulţi reprezentanţi ai clerului şi creştini au luptat întru apărarea credinţei strămoşeşti, chiar dacă unii au fost ameninţaţi, iar alţii persecutaţi. Acum câteva luni, poposind împreună cu membrii unei delegaţii la o mănăstire basarabeană, a cărei istorie o ştiam, am rămas stupefiant când stareţul acesteia a „mormăit” multe inexactităţi, confundând ani şi fapte, grăbindu-se să se laude cu crama pe care o are, uitând să vorbească despre calvarul prin care a trecut mănăstirea, despre cimitirul feţelor bisericeşti, transformat în teren de dans. M-am întrebat de ce oare se trece cu tăvălugul, de ce oare şi reprezentaţii clerului fug de adevărul istoriei?
Scenariul diabolic încropit de minţile ateilor bolnavi, ani în şir, a fost unul plin de crime odioase împotriva credinţei neamului românesc din Basarabia – distrugerea de lăcaşuri sfinte, deportarea de feţe bisericeşti şi personalităţi. Sovieticii aveau o mare frică, or mănăstirile erau un bastion al credinţei şi culturii româneşti, luptând împotriva a ceea ce este străin acestui neam. Exista un program concret de distrugere a mănăstirilor, altfel, cum ar fi putut intra Uniunea Sovietică, cu mare tam-tam, în perioada luminoasă a comunismului. Chiar dacă „opera” de închiderea a lăcaşurilor sfinte aparţine ateilor, când răsfoieşti unele documentele nu-ţi vine să crezi că mai multe mănăstiri au fost distruse cu ajutorul fidel al unor călugări sau chiar stareţi, înregimentaţi în KGB-ul rusesc. În 1947 în fruntea Arhiepiscopiei Chişinăului şi a Întregii Moldove este numit rusul Nectarie Grigoriev, o „personalitate” fidelă guvernaţilor, prin deciziile şi aportul căreia au fost închise mai multe mănăstiri, acesta invocând precaritatea economică a lăcaşurilor sfinte.
În anul foametei planificate de duşmanii neamului, 1947, mănăstirile erau într-o stare dezastruoasă, chiar şi cele mai puternice centre monahale abia de mai puteau exista – Hârbovăţ, Rudi, Răciula, Hâncu. Cu toate acestea, mănăstirile nu au fost scutite de impozite, autorităţile având „motive”, create tot de ele, pentru a le închide pe cele care nu-şi onorau obligaţiile faţă de stat. Plus la asta, mai apare o decizie impertinentă prin care plăţile faţă de stat sunt majorate de două ori. Dacă stareţii de mănăstiri solicitau ajutor din partea autorităţilor, atunci arhiepiscopul Nectarie indica închiderea locaşului.
Frumoasa distrusă cu bestialitate
La 1947 este închisă mănăstirea Frumoasa, călugării au fost forţaţi să o părăsească, iar peste un an aceasta este transformată în casă de copii, apoi, prin 1965, aici s-a instalat şcoala pentru surdomuţi. Din 1973 până la 1985 a fost o colonie de fete, iar din 1986 până în 1994 – şcoală pentru copii cu handicap mintal.
Biserica „Adormirea Maicii Domnului” a trecut prin două incendii, unul la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, iar altul în iarna lui 1985. A doua biserică, cu hramul „Sfânta Treime” nu a trecut prin pârjol, în schimb a fost profanată cu neruşinare. Potrivit istoricilor, aceasta a fost clubul casei de copii, ulterior al coloniei şi, apoi al şcolii. Acum 12 ani, şcoala a fost evacuată, iar complexul monastic distrus cu bestialitate.
Minciunile ateilor
Autorităţile fabricau fel de fel de minciuni, lansau zvonuri şi învinuiau pe nedrept. Intimidarea era cea mai sigura armă a ateilor ca feţele bisericeşti să plece de la mănăstiri. Scenarii din cele mai scârboase şi ruşinoase erau regizate de cinovnici. „…într-o informaţie datată cu cinci octombrie, 1949, despre mănăstirea Căpriana, se afirma că aceasta se prezenta ca o casă a celui mai deşănţat desfrâu şi ca o pepinieră a tot felul de boli contagioase. Organele de ocrotire a sănătăţii au „depistat” şi au înregistrat oficial 15 cazuri de boli venerice, printre cei contaminaţi numărându-se fostul stareţ al mănăstirii, egumenul Ioachim Pleşca, şi ieromonahul Efrem Bârcă”. („Politica statului sovietic faţă de cultele din R.S.S. Moldovenească (1944 – 1965) de Ludmila Tihonov, Editura „Prut Internaţional”, 2004).
Sovieticii erau maeştrii în arta denigrării şi defăimării. Potrivit documentelor, la cinci octombrie, 1949, călugării de la mănăstirea Hârjauca au fost anchetaţi de Procuratura raionului Călăraşi, aceştia fiind învinuiţi de violarea unor femei din localitate. Mănăstirea, însă, după cum afirma, în 1952, un oarecare Romenski, împuternicitul Moscovei pentru problemele Bisericii Ortodoxe pentru R.S.S.M., este închisă din cauza numărului mic de călugări şi necesitatea păstrării acesteia ca monument de arhitectură.
Mănăstirea răstignită
Un tablou zguduitor e la această mănăstire. Este incredibil să vezi cu cât cinism a fost distrusă. Rămâi înmărmurit la imaginea bisericii de iarnă „Sfântul Spiridon”, în care se află icoana Mântuitorului, batjocorită de topoarele ateilor mişei. Totodată, profunde emoţii te cuprind în biserica de vară „Înălţarea Domnului” când observi cu câtă cruzime „maeştrii” tirului au ochit în peretele pe care era pictat chipul lui Iisus Hristos. Mănăstirea Hârjauca a trecut durut prin timpurile când sufletele oamenilor erau ruinate de necredinţă, când cei care îl slăveau pe Domnul erau prigoniţi, iar lăcaşele sfinte transformate în cuiburi ale dezmăţului şi distracţiei. Cinovnicii uitau că aici era un mare centru de cultură şi spiritualitate, era istoria unui loc de sfinţenie şi pietate. În anii de tristă faimă vechea catepeteasmă din lemn, poleită cu aur, multe icoane, obiecte de preţ au fost arse lângă satul Răciula. Din cele peste 300 de volume de cărţi, iconostasele de la ambele biserici s-a ales scrumul, fiind arse pe cimitirul preoţilor şi ctitorilor, devenit mai apoi teren de dans. Mănăstirea este transformată în casă de odihnă. Biserica de vară, timp de patru ani, este folosită drept club. În momentul inaugurării staţiunii balneoclimaterice „Moldova Sovietică” (1959), în biserica „Înălţarea Domnului” se dansa şi se trăgea la ţintă. Gardurile contemporane au înlocuit zidurile vechi, ridicate pe timpul lui Spiridon Filipovici. Chiliile au fost transformate în saloane confortabile pentru cei care veneau să se trateze şi să odihnească la sanatoriu.
Tragică a fost soarta bisericii de iarnă „Sfântul Spiridon”. Pentru a pune tencuială au fost ciopliţi pereţii pe care erau pictate icoane ce descriau întreaga viaţă a Mântuitorului. După „reparaţia” ideologică, biserica de iarnă „Sfântul Spiridon” este transformată în club, mai apoi în sală de sport. În anul 1993 s-a produs un incendiu, care a provocat căderea tencuielii şi a descoperit vechile icoane. Acum biserica, în formă de Arca lui Noe, este dată uitării, însă creştinii au speranţe că într-o bună zi vor putea participa la serviciile divine oficiate în ea.
Lăcaşul pângărit
Ateii transformau mănăstirile în instituţii „utilitare”. Sovieticii aveau agenţi implicaţi peste tot, feţe bisericeşti care riscau cu viaţa pentru a face faţă mofturilor meschine ale comuniştilor. Potrivit unor informaţii, la vecernia din zece iulie, 1955, la mănăstirea Suruceni, un grup de persoane l-a atacat pe stareţul Iosif Cargaliuc şi pe ceilalţi călugări, pretextând că nu vor să părăsească lăcaşul. Istoricii presupun că această acţiune ar fi fost organizată chiar de Cargaliuc, agent al KGB-ului, cu numele conspirativ „Florea”. În 1959, prin implicarea directă a lui Caragaliuc, arhiepiscopului Nectarie şi aşa-numitul delegat pentru problemele bisericii ortodoxe ruse din R.S.S. Moldovenească Oleinic, este închisă mănăstirea de la Suruceni. Călugării au fost alungaţi de către cinovnicii raionali. Mai bine de 30 de ani aici a fost un spital narcologic, cu regim închis şi păzit de miliţie. Biserica de iarnă a fost transformată în club, iar cea de iarnă în spital. Culmea neruşinării şi dezmăţului ateist la Suruceni, unul dintre altare devine sală de operaţii. Clopotele au fost date jos, cimitirul pângărit şi bisericile profanate.
Credinţa vândută
Oleinic confirmă cu mult entuziasm conlucrarea dintre eparhie şi autorităţile sovietice. Potrivit istoricului Ludmila Tihonov, la acea vreme, în Eparhia Chişinăului erau persoane care puteau fi uşor manipulate sau care deţineau unele funcţii pentru a servi interesele Partidului Comunist. Însuşi Nectarie propune autorităţilor sovietice comasarea de mănăstiri şi organizarea de controale pentru descoperirea „neregulilor”. Astfel un protoiereu Bădăreu, servil puterii, este trimis la mănăstirea Tabăra pentru a „studia” situaţia. Evenimentele se derulează conform scenariului la scrierea căruia participă şi feţe bisericeşti.
În 1960, „binevoitorii poporului” tăbărăsc ca nişte tâlhari în mănăstire, prezentă fiind doar o maica, restul lucrau pământul. Au smuls icoanele, au luat şi cărţile bisericeşti şi cică le-au dus la un muzeu. Dar… a fost o minciună sfruntată, ateiştii au făcut un rug pe unul din cele mai mari dealuri ale satului. Mănăstirea a fost o victima a ideologiei sovietice, biserica de iarna fiind transformata în şcoală, iar cea de vară – în club. În lăcaşul Domnului timp de aproape 30 de ani s-a ţopăit şi s-a vorbit împotriva Celui de Sus. Maicile bătrâne de la Tabăra spun că au suferit foarte mult, au suportat cu greu faptul că mănăstirea a fost transformată într-un loc al dezmăţului ateist.
Apărarea credinţei
La mănăstirea Răciula sunt trimişi spre „limpezirea” apei alţi doi agenţi KGB – protoiereii Belous şi Vustean. Fideli cauzei comuniste, aceştia relatează despre faptul că enoriaşii şi maicile au reacţionat ostil. În acest sens sunt chemate forţele de ordine, pentru că autorităţile comuniste trebuiau să-şi facă mendrele. Dorinţa oamenilor de a-şi apăra credinţa strămoşească a fost mai mare decât interesul fariseilor, astfel autorităţile au părăsit mănăstirea. Potrivit istoricilor, maicile şi enoriaşii au luptat timp de zece zile, nepermiţând închiderea lăcaşului. Clopotele au răsunat necontenit chemând lumea să apere mănăstirea. Autorităţile mobilizează câteva sute de miliţieni cărora le ordona să tragă în mulţime. Răzmeriţa s-a soldat cu trei creştini împuşcaţi, mai mulţi răniţi, stareţa mănăstirii Sebhora şi opt bărbaţi sunt condamnaţi la detenţie, pentru că ar fi organizat revoltele. Peste câtva timp, în biserica de vară a început a cânta muzica, aceasta fiind transformată în club, iar cea de iarnă devine depozit de cereale.
Icoane şi cărţi sfinte pe rug
Şi în cazul mănăstirii Hârbovăţ, trebuie să menţionam „dorinţa” clerului înregimentat în KGB de a o închide. La acest lăcaş veneau mii de pelerini, de aceea autorităţilor le era frică să nu provoace o răzmeriţă. Precum scrie istoricul Ion Ţurcanu în „Cugetul”, nr.2, 2003: „Închiderea mănăstirii Hârbovăţ a fost un proces de durată ce a parcurs câteva etape. S-a început cu studierea situaţiei la faţa locului şi a atmosferei în care activa mănăstirea. Apoi stareţul mănăstirii Evtihie Andronache, agent KGB cu nume conspirativ „Scurtu”, a primit ordin de la conducerea securităţii că, în colaborare cu aceasta şi sub directa ei îndrumare, să creeze în mănăstire climatul adecvat lichidării acesteia”. 52 de călugări din 94 au părăsit mănăstirea. Apoi a sosit agentul „Florea”, adică Iosif Gargaliuc, stareţul mănăstirii Noul Neamţ, care a organizat mutarea la Chiţcani a monahilor. „Despre rolul arhiepiscopului Nectarie în această diversiune aflăm din raportul KGB-ului: „Agentul Kazanţev, care deţine funcţie de conducere în eparhie, a contribuit activ la închiderea mănăstirii”. („Cugetul”, nr.2, 2003).
În 1962 agenţi KGB au furat cheile mănăstirii, iar mai mulţi ostaşi au distrus subsolurile bisericii „Pogorârea Sfântului Duh”, unde erau înmormântate fetele bisericeşti. De asemenea, au fost distruse altarul şi catapeteasma. Cele şase clopote au fost duse cu trei camioane într-o direcţie necunoscută, iar din cărţile şi icoanele mănăstirii a fost făcut un rug. Totuşi, printr-o minune dumnezeiască, egumenului Veniamin i-a reuşit să salveze mai multe vase sfinte, cărţi şi icoane. Aproape 30 de ani, în locul mănăstirii a funcţionat o şcoală pentru copii cu handicap. Biserica „Pogorârea Sfântului Duh” a fost transformată în club, apoi în grajd.
Mănăstirile basarabene trecute prin focul ideologiei comuniste, trădate de oamenii care ar fi trebuit să le păzească, păstrează şi acum, durut, paginile triste ale istoriei. Măreţe odinioară, devastate cu mişelie, astăzi, aceste lăcaşuri sfinte ne îndeamnă să le ştergem rana, să avem grijă de ele, să intrăm cu sufletele curate la rugăciunea către Domnul.
Topic: Studii | Comments Off on Calvarul mănăstirilor basarabene (1)
Sfântul Apostol Andrei
de Ion Cârciuleanu | 29 Noiembrie 2008
Sfântul Apostol Andrei era originar din Betsaida, un orăşel aşezat pe malul lacului Ghenizaret, în Galileea. El era frate cu Simon, cel ce avea să fie mai apoi marele Apostol Petru, fiind amândoi fiii pescarului Iona. Andrei era bărbat evlavios şi râvnitor întru împlinirea voii lui Dumnezeu. Pentru aceea, când aflase de propovăduirea Sfântului Ioan Botezătorul, cel ce chema pe oameni la pocăinţă, vestindu-le apropiata venire a Mântuitorului Celui făgăduit de Dumnezeu, Andrei merse la Ioan şi se făcu ucenic al acestuia.
Începutul misiunii Sfântului Andrei este de o impresionantă frumuseţe: a doua zi după Botezul Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul sta de veghe pe ţărmul Iordanului cu doi ucenici ai săi, printre care şi Andrei.
Mântuitorul trece pe lângă ei. Ioan Botezătorul îl zăreşte şi îl identifică: “Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29).
Cei doi ucenici, fără să spună vreun cuvânt, au pornit după Iisus. Când a prins de veste Iisus că ei se ţin după El i-a întrebat: “Ce căutaţi? Ce vreţi?” Iar ei I-au răspuns printr-o altă întrebare: “Învăţătorule, unde locuieşti?” “Veniţi să vedeţi!” le-a răspuns Hristos. Ei s-au dus şi au rămas cu Domnul până la al zecelea ceas. Întâlnindu-se cu fratele său, Simon, Andrei i-a împărtăşit bucuria de a fi văzut pe Mesia şi l-a dus şi pe el la Iisus.
De aceea Biserica îl numeşte pe Sfântul Andrei “cel dintâi chemat” sau “primul chemat la apostolat”.
După această întâmplare, însă, ei s-au întors la ocupaţiile lor obişnuite de pescari. Mâinile lor aruncau mrejele în mare pentru a prinde peşte, însă inima lor era statornic la împărăţia lui Dumnezeu. Într-una din zile, Mântuitorul se ivi şi pe ţărmul Tiberiadei, cum apăruse mai înainte pe ţărmul Iordanului.
Prima dată, ei doriseră să meargă cu Hristos. Acum Hristos le poruncea să vină după El: “Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni”.
Auzind această chemare Andrei şi fratele său Simon lasă totul – până “şi pe tatăl lor”, spre a urma pe Domnul. A te supune, nu înseamnă, oare, a părăsi, a şti ce părăseşti, când, şi mai ales, pentru ce să părăseşti? Sfântul Andrei ne arată cât de simpă şi în acelaşi timp cât de puternică este chemarea lui Hristos, dar şi cât de prompt este răspunsul la această chemare sfântă.
Sfântul Andrei urmează pe Hristos fără condiţii şi fără întârziere, fără calcul şi fără dorinţa de câştig, ci doar pentru că a simţit în chemarea lui Iisus Însuşi cuvântul Vieţii.
Din ziua aceea, Andrei – ca şi ceilalţi apostoli – a urmat pe Mântuitorul, însoţindu-L pe drumurile Iudeii şi adăpându-se din izvorul cel nesecat al dumnezeieştii învăţături, pe care o răspândea Mântuitorul. Afost mereu aproape de Mântuitorul Hristos. Sfintele Evanghelii ne mai vorbesc despre El cu prilejul înmulţirii pâinilor, când el a dat de ştire Mântuitorului că în mulţime este un copil care are cinci pâini şi doi peşti. El a însoţit pe Filip la Domnul ca să-i vestească dorinţa grecilor de a-L vedea, şi împreună cu cei trei apostoli, a însoţit pe Domnul pe Muntele Măslinilor, marţi în săptămâna Patimilor. A fost martor al minunilor săvârşite de Domnul; s-a împărtăşit din cuvântul dumnezeiesc şi dătădor de viaţă al credinţei celei noi, întemeiată de Hristos; a văzut Patimile Domnului, a plâns moartea Lui pe Cruce şi s-a bucurat în ziua Învierii. A primit plinătatea harului în Duminica Pogorârii Sfântului Duh şi sorţii i-au rânduit propovăduirea Evangheliei în ţinuturile situate pe coastele Mării Negre, în Bitinia, Tracia şi Grecia (Macedonia, Tesalonic şi Ahaia).
Potrivit unor vechi mărturii ale tradiţiei istorice, Sfântul Andrei a predicat şi în sud-estul României de azi, în Dobrogea numită în vechime Sciţia Minor.
După ce a predicat în cetăţile din Sciţia Minor, locuită de greci, romani, geto-daci, s-a îndreptat spre Sud, ajungând în ţinuturile greceşti, unde pe mulţi păgâni şi închinători la idoli i-a adus la dreapta credinţă şi la cunoaşterea lui Hristos, Cel răstignit pentru mântuirea noastră; şi ajungând în oraşul Patras, a murit ca martir, fiind răstignit pe o cruce în formă de X.
Cine dintre noi ar putea uita vreodată mucenicia Sfântului Apostol Andrei? Crucea lui, care a fost numai a lui? Bucuria lui de a muri răstignit pe ea, ca Domnul, dar pe una pe care nevrednicia lui o dorea să nu fie la fel cu a Domnului, căci a cerut să fie răstignit pe o cruce în formă de X. La vederea ei, o tradiţia ne spune că Sfântul Andrei se adresează cu aceste cuvinte: “Mă închin înaintea ta, cruce sfântă, care ai fost sfinţită de trupul Domnului, şi cu mădularele Lui, ca şi cum cu nişte pietre de preţ ai fost împodobită. Mai înainte ca Domnul să fi fost atârnat de lemnul tău, eu mă îngrozeam când te vedeam, dar prin suferinţa Domnului meu, tu ţi-ai agonisit cereasca şi negrăita dragoste şi tu eşti râvnită azi de inima mea ca o binecuvântare.
Iată, eu mă apropii de tine cu bucurie şi fără nici o sfială! De când te doresc! O, cruce, prea bună, cea prea înfrumuseţată şi cu vrednicie prea împodobită! Tu, cea pe care te-am dorit, te-am aşteptat şi te-am căutat atât de mult, smulge-mă din vălmăşagul oamenilor şi du-mă la Stăpânul meu! El m-a răscumpărat prin tine, din braţele tale să mă primească”.
Sfântul Apostol Andrei, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel a propovăduit “pe Iisus cel răstignit; viaţa lui începe cu răstignirea Domnului şi se încheie cu propria sa răstignire.
Crucea a fost amvonul lui”.
Prin tot ceea ce a crezut şi prin tot ce a săvârşit Sfântul Apostol Andrei, în trudita sa viaţă de apostol al Evangheliei, se poate pildui în chip strălucit pentru orice om de bună voinţă, ce înseamnă a crede într-un adevăr şi ce nu înseamnă a crede într-un adevăr. Existenţa întregii sale vieţi şi activităţi pare să fi fost: prin cruce la slavă, prin suferinţă la biruinţă.
Pornind din laturile Betsiadei şi Capernaumului, trecând prin Ierusalim, a atins către miază-noapte hotarele Sciţiei, iar către miază-zi hotarele Ahaiei, dorind să miluiască din grânarele Pământului ceresc pe toţi săracii cu duhul şi cu trupul.
Dacă Biserica lui Hristos s-a înălţat prin chinuri, iar învăţătura ei a strălucit prin tăgăduiri, la această înălţare şi strălucire şi-a adus şi Sfântul Apostol Andrei partea lui de luptă şi de suferinţă. Pentru el lumea nu exista decât ca s-o umple de lumina lui Hristos şi de triumfătoarele puteri ale sfinţeniei. Domnul ne este şi nouă călăuzitor azi prin Biserica Sa. Trebuie să ştim să-L căutăm şi să aducem şi pe ceilalţi fraţi ai noştri. Hristos ne poate face şi pe noi, din “doritori de interese egoiste şi deşarte”, “pescari de suflete” pentru a ne pune în slujba adevărului şi dreptăţii lui Dumnezeu.
Păgânismul sciţilor de acum două mii de ani n-a dispărut cu totul. Drumurile Sfântului Apostol Andrei trebuie bătute din nou azi. Pe martiri nu-i face moartea care li se dă, ci credinţa pentru care ei mor. Grija ce o purtăm pentru sufletul nostru să nu fie numai o clipă şi numai de formă. Atunci, în zadar vom întreba pe Hristos: unde locuieşte? În zadar El ne va arăta Biserica. În zadar vom rămâne cu El câteva ceasuri, duminica şi sărbătorile. În zadar vom asculta propovăduirea cuvântului Său.
În zadar vom spune şi altora ceea ce am văzut şi-am auzit aici.
Prin viaţa şi faptele noastre de fiecare zi şi fiecare ceas, să fim la înlăţimea chemării lui Hristos.
Lacrimile noastre de întoarcere şi de căinţă atârnă mai greu în cântarele dreptăţii dumnezeieşti, decât toate ispitele, indiferent de ce natură ar fi ele.
Numele Sântului Andrei s-a prefăcut în renume pentru că el cu bărbăţie a crezut, a luptat şi s-a încununat.
Bărbăţia pe care trebuie s-o dovedească şi credinţa noastră, azi, are în viaţa şi jertfa Sf. Andrei o pildă, un îndemn şi o chemare; în rugăciunile lui mijlocitoare, o putere de ocrotire iar în apostolatul desfăşurat de el, în ţara noastră, o datorie clară de mari răspunderi. Fie ca această zi a întâlnirii noastre cu Hristos aici, în Biserica Sa, pentru rugăciunile Sfântului Apostol Andrei să ne pregătească calea mântuirii prin credinţă şi prin jertfelnicie, prin iubire adevărată şi dreptate. Amin.
Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului din Iaşi.
Topic: Predici | Comments Off on Sfântul Apostol Andrei
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii…
de Klara Lucia Losonczy | 28 Noiembrie 2008
Adept al cunoaşterii luciferice, poetul se declară de la început, chiar din titlu, din primele versuri, prin dubla metaforă: “eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu ucid cu mintea tainele”, împotriva penetrării misterelor, a “strivirii” şi a “uciderii” minunilor pe care acestea le reprezintă. Violenţa verbelor, precum şi sensibilitatea sintagmei poetice “corola de minuni a lumii” situează metaforele sub steaua antitezei, căci pentru Blaga, străpungerea tainelor echivalează cu anularea lor.
Situate de asemenea într-o evidentă opozitie, cele două pronume-simbol (“eu”, “alţii”) utilizate de autor pentru a profera disocierea eului liric de masa celorlalţi oameni devin în poezia dată mărci ale segregării fiorului cognitiv. Poetul, aflat sub zodia cunoaşterii luciferice, este surprins în antiteză cu ceilalţi (“alţii”), care îşi petrec existenţa într-o cunoaştere paradisiacă, repetarea acestei formule subliniind prin alternanţa sa o atitudine specifică lui Blaga: pendularea caracteristică spaţiului mioritic.
Lumina, simbol preferat de autor spre a desemna cunoaşterea, este supusă aceleiaşi antagonii, scinzându-se în “lumina mea” şi “lumina altora”. De asememnea, ea ar putea semnifica spiritul, dorinţa cognitivă, deoarece ea poate fie “sugruma” (“lumina altora”), fie “spori” (“lumina mea”) tainele. Nu întâmplătoare este comparaţia cu “luna”, un alt posibil simbol asociat luminii, spre a sublinia în mod explicit sensul specific pe care îl capătă lumina eului poetic, cu alte cuvinte, cunoaşterea luciferică.
Aceasta este o cunoaştere eterată, care nu penetrează misterele, ci le adânceşte prin propriile sale taine. Antitetic, cunoaşterea paradisiacă reprezintă dorinţa de dezvăluire, de desacralizare a acestora, de “sugrumare” a “vrăjii nepătrunsului ascuns”. Blaga se situeaza categoric sub înrâurirea primului fior cognitiv (“lumina mea”) şi împotriva celui de-al doilea, reprezentat prin “lumina altora”.
Una dintre trăsăturile specifice ale liricii lui Blaga, pe lânga fiorul metafizic, este modernismul la nivelul formei. Limbajul încifrat filosofic este dublat de lipsa oricărei preocupări prozodice. Astfel, el prefera rimei clasice, versul alb, ritmurilor, dezacordul ritmic şi măsurii, anarhia silabelor, poezia sa fiind caracterizată printr-o evidentă neaderare la poezia clasică.
Topic: Studii | Comments Off on Eu nu strivesc corola de minuni a lumii…
« AnteriorulUrmătorul »
