Prăznuim astăzi pe Sfântul mare Ierarh Nicolae
de Ion Cârciuleanu | 6 Decembrie 2008
Prăznuim astăzi pe Sfântul mare Ierarh Nicolae, unul din cei mai veneraţi sfinţi din întreaga creştinătate.
Întinderea şi vechimea cultului său, mulţimea bisericilor, altarelor şi monumentelor înălţate în cinstea sa, veneraţia şi încrederea credincioşilor de toate vârstele, din toate veacurile şi din toate locurile în acest mare sfânt arată puternica strălucire a sfinţeniei sale, sublimitatea şi tăria marilor sale virtuţi şi puterea minunată a faptelor sale. Viaţa sa pe pământ a fost ca o făclie care a luminat în veacul în care a trăit şi care nu a încetat să lumineze nici după trecerea sa în veşnicie. Faptele sale sunt şi azi făclii călăuzitoare pentru cei ce se străduiesc să dobândească mântuirea.
Sfântul mare ierarh Nicolae s-a născut pe la anul 280 d. Hr., în oraşul Patara, din provincia Licia, în Asia Mică. Părinţii săi se numeau Epifanie şi Ioana. Erau de neam mare şi moştenitori ai unor însemnate averi. Erau creştini buni, evlavioşi şi milostivi, făcând fapte bune şi ajutând pe săraci. Ioana, mama Sfântului Nicolae, avea un frate mai mare, care se numea tot Nicolae şi care a fost arhiepiscop în oraşul Mira, capitala provinciei Licia.
Sfântul Nicolae a primit în casa părintească o sănătoasă creştere şi îndrumare. Înzestrat cu minte ageră, educat în duh creştin, având exemple de viaţă pe evlavioşii săi părinţi, Sfântul Nicolae a început să pătrundă în tainele credinţei creştine şi să trăiască această credinţă încă din cea mai fragedă copilărie.
Postea miercurea şi vinerea, frecventa biserica, se îndeletnicea cu rugăciunile şi ascultarea Sfintelor Scripturi. Se ştie că, pe când învăţa să scrie şi să citească la unul din dascălii oraşului, atât la ducere cât şi la întoarcere de la şcoală, se oprea la biserică, unde se închina şi asculta citirile şi învăţăturile Sfintelor Evanghelii.
Când a crescut mai mare, unchiul său Nicolae l-a luat pe lângă sine. Sfântul însă venea adesea şi pe la părinţii săi.
În anul 300 d. Hr., Asia Mică a fost bântuită de o groaznică ciumă, care s-a întins şi în oraşul Patara. Părinţii Sfântului Nicolae au fost loviţi şi ei de această boală şi, în trei zile, au murit amândoi. Întreaga avere i-a rămas moştenire. Sfântul însă a vândut această avere, a împărţit-o în secret la săraci şi a plecat din Patara în Mira. În anul 303, pe când avea vârsta de 23 de ani, a fost hirotonit de unchiul său ca preot. Peste un an Sfântul Nicolae a fost numit egumen la Mănăstirea Sionul cel Sfânt, întemeiată de unchiul său, în apropiere de oraşul Mira.
După moartea unchiului său, Sfântul Nicolae a plecat să viziteze locurile sfinte. În călătoria sa spre }ara Sfântă, s-a oprit în oraşul Alexandria, unde s-a închinat moaştelor Sfântului Evanghelist Marcu. Ajungând în }ara Sfântă, a cercetat Ierusalimul şi colina Golgotei, unde a fost răstignit Mântuitorul, Betleemul, unde s-a născut Domnul, pustia Iordanului, unde a predicat Sfântul Ioan Botezătorul şi peştera care i-a servit atâţia ani ca adăpost de sălăşluire. Lângă Betleem, a stat câteva zile retras în meditaţie religioasă, într-o peşteră în care, după tradiţie, s-ar fi ascuns Sfânta Fecioară cu Pruncul Iisus şi dreptul Iosif, când începuseră fuga în Egipt. La acel loc, s-a zidit mai târziu o mică biserică, în cinstea Sfântului Nicolae, unde se vede şi azi zugrăvit în haine de călător. După ce a vizitat şi alte locuri din Ţara Sfântă s-a întors la mănăstirea sa de lângă Mira, fiind primit cu mare bucurie de fraţii din mănăstire. Scurt timp după aceasta, pe la anul 310 d. Hr., arhiepiscopul Ioan, care a fost ales ca urmaş al arhiepiscopului Nicolae în Mira, a încetat din viaţă şi soborul episcopilor din provincia Licia au ales pe Sfântul Nicolae ca arhiepiscop al Mirei. De la înălţimea acestei trepte, Sfântul Nicolae a condus turma lui Hristos cu credinţă, cu evlavie, cu demnitate şi cu o mare bărbăţie, povăţuind pe cei rătăciţi, apărând pe cei căzuţi în nenorocire, ajutând pe cei săraci şi fiind pildă de smerenie şi modestie. Ducea o viaţă aspră, ca şi Sfântul Ioan Botezătorul de altădată. Ajuna miercurea şi vinerea, mânca o dată pe zi, purta îmbrăcăminte modestă şi dormea pe pământ gol.
În timpul prigonirii lui Liciniu, pe la anul 313, Sfântul Nicolae a suferit grele chinuri pentru credinţa lui în Hristos. A fost trimis în surghiun şi acolo a fost aruncat în închisoare şi schingiuit greu. Spune istoricul Nichifor Calist că, după 12 ani, când s-a ţinut Sinodul Ecumenic de la Niceea, a participat la acest sinod şi Sfântul Nicolae, care purta încă pe el cicatricile ranelor din chinurile suferite pentru mărturisirea credinţei lui Hristos. Pe vechile icoane Sfântul Nicolae este zugrăvit în culori negricioase, gălbui, rumen-aurii, reprezentat cu semnele suferinţelor muceniciei sale. A luat parte activă la Sinodul I Ecumenic, fiind unul din cei mai însufleţiţi susţinători ai dumnezeirii lui Hristos şi potrivnic al arianismului.
Apăstorit turma cu aceeaşi grijă şi dragoste părintească până la adânci bătrâneţi. Când şi-a simţit sfârşitul aproape, s-a retras în Mănăstirea Sion unde în tinereţe fusese stareţ, şi acolo, slăbit de muncă, de nevoinţele pustniceşti cu care-şi strunise toată viaţa trupul firav, s-a stins ca o lumânare trecând la Domnul, în ziua de 6 decembrie 350 cu cuvintele: “Doamne, în mâinile Tale încredinţez duhul meu”! În anul 1078, când oraşul Mira se află sub stăpânirea musulmanilor, sfintele sale moaşte au fost mutate din Mira în oraşul Bari, în Italia de Sud, şi depuse, în ziua de 9 mai 1078, în Biserica Sfântul Ştefan, unde se află şi azi. Creştinii din întreaga lume vizitează biserica şi le venerează cu deosebită cinste.
Înalta personalitate a Sfântului Mare Ierarh Nicolae a strălucit şi luminează mereu în Biserica lui Hristos, ca un far călăuzitor pentru călătorii spre veşnicie. El străluceşte între ceilalţi sfinţi creştini, ca un luceafăr între stele. Desăvârşit a fost în faptele sale şi viaţa sa. Dar care este virtutea principală prin care a strălucit acest mare sfânt şi pentru care noi creştinii îl cinstim atât de mult? Este marea sa iubire pentru credincioşii simpli, săraci şi trudiţi, pe care i-a păstorit cu grijă, cu credinţă şi cu durerea de inimă.
Sfântul Nicolae este chipul desăvârşit al păstorului celui bun, care – după cuvântul Mântuitorului – şi-a pus sufletul său pentru noi (Ioan 11, 15). Ca episcop, Sfântul Ierarh Nicolae s-a purtat nu ca un stăpân, ci ca un părinte, povăţuitor, ajutător, spre păstorire. Avea o inimă de aur, plină de bunătate, de blândeţe, de milă şi de iubire. Încă de mic îi plăcea să facă numai bine în jurul său. S-a jertfit pe sine, pentru ca să fericească şi să mântuiască pe credincioşii săi. A trăit în sărăcie, ca să umple cu prisosul său lipsa altora; s-a lipsit pe sine ca să dea altora; s-a smerit pe sine, ca să fie pildă tuturor. S-a uitat cu desăvârşire pe sine însuşi, fiindcă necontenit s-a gândit la alţii şi le-a purtat de grijă. A fost pentru turma lui un părinte bun, blând şi blajin. A împlinit cuvintele Mântuitorului:” Milă îmi este de norod” (Mat. 15, 42).
De aceea toată viaţa lui a fost o continuă jertfire şi dăruire de sine pentru binele şi mântuirea credincioşilor lui dragi. Şi casa şi masa şi punga şi inima i-au fost veşnic deschise la suferinţa altora.
Ca atâţia alţi sfinţi, şi Sfântul Nicolae a înţeles cuvântul Mântuitorului că nu este alt mijloc de a câştiga iubirea, încrederea şi cinstirea poporului, decât acela de a te apropia de inima lui prin fapte concrete de iubire, de milă şi de ajutor.
Multe sunt faptele de iubire şi de milostenie creştine săvârşite de Sfântul Nicolae. Iată numai câteva din ele: când a plecat la Ierusalim, sfântul a împărţit săracilor toată averea moştenită de la părinţi. Odată, neavând ce să dea celor ce veneau la el după ajutor, şi-a vândut o parte din cărţile de care avea nevoie, precum şi odăjdiile cu care slujea, iar banii i-a împărţit săracilor.
Altă dată, când un om din dregătorie ostăşească, cu trei fete de măritat, care ajuns într-o neagră sărăcie, s-a hotărât să le dea spre desfrânare, Sfântul Nicolae auzind despre rătăcirea acestui necugetat părinte, fără să fi fost observat de cineva, s-a furişat la fereastra casei acelui om, şi i-a aruncat o pungă de galbeni, ca zestre pentru prima fată; în noaptea următoare, a dus a doua pungă, iar a treia noapte, a făcut la fel, smulgând astfel din calea pierzării, pe cele trei fecioare.
Când o secetă s-a abătut peste eparhia lui, Sfântul Nicolae a salvat-o de la foamete, cumpărând grâu şi împărţindu-l el însuşi celor săraci şi celor flămânzi. Altă dată, prinzând de veste că trei tineri de neam bun, dintre credincioşii lui au fost întemniţaţi pe nedrept şi osândiţi la moarte, Sfântul Nicolae s-a dus la guvernatorul locului şi la însuşi împăratul Constantin cel Mare şi nu s-a lăsat până când nu i-a salvat de la osândă nedreaptă.
Pe scurt, Sfântul Nicolae a fost ajutorul celor sărmani, mângâietorul celor necăjiţi, ocrotitorul şi sprijinitorul celor nedreptăţiţi, izbăvitorul celor în primejdie, tuturor părinte şi pildă de urmat.
De aceea şi credincioşii l-au răsplătit cu iubirea lor, cu admiraţia şi cinstirea lor pe care i-au dovedit-o totdeauna. Iar când Sfântul şi-a dat obştescul sfârşit, a fost plâns şi regretat nu numai de credincioşii săi, ci şi de puţinii păgâni care mai rămăseseră prin părţile acelea. Şi la scurtă vreme după moartea lui, au început să-l cinstească după cuviinţă, ca pe un sfânt, iar pomenirea lui s-a întins şi a rămas neştearsă în sufletele şi amintirea creştinilor din toate locurile şi din toate timpurile.
Dar Sfântul Nicolae a fost răsplătit pentru bunătatea, iubirea şi blândeţea lui, nu numai cu dragostea şi cinstirea oamenilor aici pe pământ, ci şi cu fericirea veşnică în Ceruri, după moartea sa. “Căci Dumnezeu este iubire” (Ioan 6, 16) şi de El ne apropiem mai întâi de toate prin iubire. Iubind pe oameni, ne apropiem de Dumnezeu.
Şi Sfântul Nicolae este unul dintre cei care s-au apropiat mai mult de Dumnezeu, tocmai pentru că a iubit mult pe semenii săi. Iar iubirea lui faţă de oameni a fost atât de mare, încât ea se prelungeşte dincolo de limitele vieţii sale pământeşti. De acolo din ceruri cu trecerea care se bucură în faţa lui Dumnezeu, Sfântul Nicolae ajută pe aceia care i-au fost atât de dragi în viaţă, pe acei săraci, bolnavi, suferinzi, umiliţi şi asupriţi, în care el a văzut totdeauna nişte fraţi mai mici ai lui Hristos (Mat. 20, 40, 45).
Sfântul Nicolae s-a învrednicit de darul facerilor de minuni.
Dintre multele minuni făcute de el, după moarte, voi pomeni doar una, scrisă în cărţile noastre bisericeşti. Un creştin, din Constantinopol, vrând să plece într-o călătorie îndelungată pe mare, s-a dus mai întâi într-o biserică cu hramul Sfântului Nicolae, rugându-se fierbinte sfântului să-i fie într-ajutor spre săvârşirea cu bine a călătoriei. Şi-a luat rămas bun de la rude şi prieteni şi s-a suit în corabie. Peste noapte s-a ivit o furtună înfricoşătoare. Marea s-a învăluit de valuri înfuriate şi corabia era în primejdie să se înece. În învălmăşeala care s-a produs printre călători, creştinul nostru a alunecat din nebăgare de seamă şi a căzut în valuri; nimeni nu i-a putut da nici un ajutor.
Simţind cum se afundă în adâncul apelor, doar atât a putut striga nefericitul: “Sfinte Nicolae, ajută-mi!”. Şi atunci, o minune! Furtuna s-a potolit ca prin farmec, iar omul nostru s-a pomenit dintr-o dată în mijlocul casei lui. Apa îi curgea şiroaie de pe haine, iar cei din casă au rămas nedumeriţi de mirare şi de groază, ştiindu-l plecat pe mare. El însuşi nu ştia ce s-a petrecut cu sine până ce nu s-a dezmeticit şi-a povestit ce i s-a întâmplat.
S-a dus vestea despre această minune în tot ţinutul. Împăratul însuşi şi patriarhul au chemat la ei pe creştinul acela de au auzit din gura lui însuşi minunea.
De atunci, corăbierii l-au luat pe Sfântul Nicolae ca ocrotitor păzitor al lor. Câţi dintre ei nu l-au chemat în ajutor atunci când s-au aflat în primejdie de înec! Sfântul Nicolae a lăsat peste veacuri amintirea frumoasă, trainică şi durabilă a unui mare păstor, părinte, ocrotitor şi binefăcător al turmei încredinţate lui spre păstorie, vajnic mărturisitor al lui Hristos, apărător al dreptei credinţe şi mare făcător de minuni. Viaţa lui minunată ne învaţă un mare adevăr, care nu trebuie uitat: cu cât ne vom smeri mai mult pe noi înşine şi vom face din viaţa noastră un altar de jertfă pentru binele şi fericirea semenilor noştri, cu atât ne vom înălţa mai sus în preţuirea şi în iubirea semenilor pe pământ şi cu atât vom plăcea mai mult lui Dumnezeu, sus în ceruri. Precum spune una din cântările bisericeşti alcătuite în cinstea lui: “Sfântul Nicolae a câştigat cu smerenie cele înalte şi cu sărăcie cele bogate”.
Suntem aici ca să cinstim pomenirea lui. Dar cel mai bun chip de a cinsti cu adevărat pe sfinţi, este să le urmăm pilda şi să ne sârguim a fi ca ei. Cea mai mare bucurie pe care le-o putem face sfinţilor este aceea de a le imita viaţa împodobindu-ne cu virtuţile lor şi făcând faptele lor. Dacă vrem, deci, să împletim o cunună de laudă măritului sfânt de astăzi, să fim blânzi ca el, să fim drepţi, smeriţi cum a fost el, să răspândim în jurul nostru numai bine, ajutor, mângâiere şi bucurie, aşa cum a făcut el. Căci, dacă toţi cei ce au purtat şi poartă numele de creştin ar fi făcut aşa, ar fi pierit de mult din lume nedreptatea şi asuprirea dintre oameni, ura şi războaiele care aduc cu ele atâta distrugere şi pustiire, nenorocire şu suferinţă. Cu asemenea creştini, s-ar fi statornicit de mult pe pământ împărăţia lui Dumnezeu, adică domnia dreptăţii sociale, a iubirii şi a păcii, pentru care au luptat sfinţii în viaţa lor şi pentru care trebuie să lupte şi să lucreze orice creştin.
Mărite Sfinte Nicolae! cu puterea şi harul pe care l-ai câştigat înaintea feţei lui Dumnezeu, ascultă glasul celor care îţi poartă cu vrednicie sfinţitul tău nume! Ajută şi ocroteşte pe toţi cei care s-au adunat astăzi în sfintele biserici, pentru a-ţi aduce prinos de laudă şi se roagă cu credinţă! Fereşte Biserica noastră, ţara noastră şi lumea toată de pustiirea războaielor, de foamete, de boală şi de tot răul! Fă să se aprindă în sufletele tuturor oamenilor virtuţile tale cu harul lui Dumnezeu, pentru ca astfel să se stingă vrăjmăşia, neînţelegerea dintre oameni şi popoare şi să se realizeze astfel împărăţia păcii, a înţelegerii şi a iubirii pe pământ. Amin.
Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului din Iaşi.
Topic: Predici | Comments Off on Prăznuim astăzi pe Sfântul mare Ierarh Nicolae
Biserica săsească din Drăuseni
de Radu Oltean | 5 Decembrie 2008
Articol preluat de pe blog-ul autorului: art-historia.blogspot.com
INTRODUCERE
Mai puţin cunoscută marelui public, biserica evanghelică din Drauseni (germ. Draas), jud. Braşov, este una dintre cele mai valoroase monumente de arhitectură din România.
Localitatea este atestată încă din 1224 în diploma regelui maghiar Andrei al II-lea, prin care se stabileau drepturile şi obligaţiile saşilor. Drăuşeni e menţionat în acest document ca punctul extrem nord estic atins de colonizarea saşilor (Pamântul Crăiesc).
LEGENDA
O legendă săsească spune că atunci când primii colonişti germani au ajuns, pe Cibin, să întemeieze prima aşezare (Sibiu), au ales loc de biserică unde cei doi greavi (conducători şi lideri, din care unul Hermann) au jurat pe spadele lor înfipte încrucişat în pamânt ca neamul lor să apere şi să cultive pe veci acest pământ (s-au ţinut de cuvânt pînă acum 20 ani). Apoi cele două spade de jurământ au fost trimise în localităţile extreme ale pamântului regesc oferit lor: Orăştie şi Drăuşeni.
Şi au mai profeţit că atunci cand cele două spade vor dispare, va dispare şi neamul lor. Se spune că spadele s-au păstrat în bisericile celor două localităţi secole de-a rândul. Cea din Orăştie a dispărut la un moment dat, nimeni nu ştie când. Şi cea de la Drăuşeni a fost pierdută dar a fost rapid înlocuită cu o alta, o impozantă spadă de două mâini din veacul al XVII-lea. Din păcate şi această spadă a dispărut în 1944, probabil în tumultul războiului. Ceea ce mai aminteşte de această legendă sunt spadele încrucişate de pe stemele Sibiului şi Orăştiei. (sus – 2 fotografii istorice. În stânga, spada de la Drauseni –Das Draaser schwert –şi paznicul ei, stânga – desen făcută de mine ilustrand întemeierea Sibiului)
SCURTĂ DESCRIERE
Actuala biserică, a fost construită cândva spre sfârşitul sec. al XIII-lea. Poate nu vă daţi seama ce înseamnă acest lucru! Adică cu apox. 100 de ani înainte de întemeierea Ţării Româneşti.
La origine biserica a fost o basilică cu 3 nave şi turn-clopotniţă pe vest. În sec. al XIV-lea nava principală (şi probabil corul şi absida) este îmbogăţită cu o pictură murală (pe zidul de sud se păstrează scene din legenda Sf. Ecaterina din Alexandria; pe peretele nordic sunt încă acoperite de tencuiala din vremea Reformei ;- puteţi vedea o imagine pe site-ul meu: www.historyarts.ro)
Pe partea vestică a turnului s-a construit un portal monumental, unic în arta romanică transilavană prin bogatia decorului. Ferestrele navei sunt tipic romanice, bifore, asemănătoare cu cele de la Caţa sau Rodbav. La biserică au lucrat pietrari bine şcoliţi deoarece sculptura decorativă a bisericii e bogată şi de bună calitate.
În veacul al XV-lea, conform săpăturilor arheologice, biserica este fortificată prin înzidirea absidei într-un turn dreptunghiular, prin înălţarea turnului clopotniţă şi –foarte interesant – ridicarea unor ziduri în continuarea navelor laterale către est şi vest. La mică distanţă de biserică către est, se construiesc 2 turnuri cu plan pătrat, iar catre vest, lipite de turnul clopotniţă, încă două turnuri. Foarte, foarte interesant căci această fortificaţie strâns lipită de biserică e unică şi atipică. Păcat ca nu s-a conservat.
În sec. al XVII-lea se construieşte actuala incintă de zid cu 6 turnuri. În aceeaşi perioadă se va demola probabil şi vechea fortificaţie de lângă biserică, inclusiv navele laterale.
DRAMA RESTAURĂRII
În anii 70 se doreşte restaurarea bisericii, se fac săpături arheologice şi proiecte. Valorosul mobilier pictat este scos din biserică şi dus la biserica Şura Mare de lîngă Sibiu (Imagini pe www.historyarts.ro). Biserica rămâne goală, bună pentru a fii restaurată. Dar, ghinion, în ’77 vine cutremurul şi Ceauşescu desfiinţează Direcţia Monumentelor Istorice. Toate proiectele de restaurare sunt sistate dar în biserică nu se mai poate sluji. După ’89 biserica din Drauşeni intră într-un nou program de restaurare. Se încep importante săpături arheologice care identifică vechea fortificaţie din sec. al XV-lea, cronologia mormintelor şi un mic şanţ de apărare în sud est.
Lucrarile continuă foarte neprofesionist, se injectează betoane în zidăria bisericii, se sapă prea mult fundaţia unui turn care se prăbuşeşte în scurt timp. Este reconstruit aleatoriu (adică la plesneală) înpreună cu o porţiune de zid. Se face exces de ciment în condiţiile în care la restaurare ar fii trebuit folosit mai mult mortar de var. Cu aceeaşi ocazie este restaurată şi pictura murală de pe peretele sudic al navei ( legenda Sf. Ecaterina). Brusc banii de restaurare dispar şi lucrările se opresc aici. Biserica continuă să se degradeze…
În 2006 ministerul Culturii iniţiază un nou program de restaurare a unor monumente cu finanţare (parţială) de la Comisia Europeană. Biserica din Drăuşeni se află la loc de cinste între monumentele “norocoase”. ONMI (Oficiul Naţional al Mon. Istorice) organizează licitaţie pentru atribuirea şantierului de restaurare. Stupoare! Licitaţia e câştigată cu o sumă foarte mică de o obscură firmă din …Bacău.
Informaţiile le am de la diverşi istorici şi arhitecţi din Sibiu, Braşov şi Bucureşti.
Cineva se plângea ca principalul criteriu pe care ONMI dă contractele de restaurare, este acela al preţului cel mai mic. Deci, daca cineva vrea să câştige un contract, se duce cu un preţ care o sa-i bată pe toţi prin micimea lui, ia contractul, şi deoarece oricum din suma respectivă nu se poate face nimic, atunci nu se face şi se alege DOAR cu banii. Data viitoare monumentul este scos de pe lista de restaurări, deoarece proiectul figureaza ca deja facut. Iar monumentul de la Drăuşeni NU POATE fii restaurat cu o suma care n-ar acoperii nici realizarea acoperişului.
În plus, patroana firmei câştigătoare, arh. Maria Moldoveanu, -spun gurile rele- pe lângă faptul că nu ştia nici unde se află pe hartă satul Drauşeni (da, a câştigat licitaţia fără să fii vizitat monumentul), dar nici nu avea habar ce vechime are acesta. În plus d-na architect nu a mai restaurat niciodată un monument din Ardeal, darămite unul de asemenea valoare. E drept ca câştigase mai înainte şi restaurarea Palatului Miko din Miercurea Ciuc. Dar asta e altă poveste la fel de dubioasă. De fapt, nici nu are pregătirea necesară căci d-ei a absolvit doar Facultatea de Construcţii – secţia Arhitectură – Iaşi – fiind conductor arhitect şi Facultatea de Ştiinţe Economice. Cu pregatirea de conductor arhitect d-ei NU ARE VOIE sa restaureze monumente în general şi cu atât mai puţin monumente de categoria A (de valoare naţională)!!
Si totuşi firme dânsei e agreată (foarte agreată..) de Min. Culturii. Deci, are voie să restaureze (a se citi distruge) monumente de valoare naţională. Aş dori să mă înşel, iar d-na arhitect să ne facă o mare surpriză.
Deşi în anii ’90 se făcuseră săpături arheologice extinse (şi publicate) dânsa dorea să facă altele, noi. Noroc că nici un arheolog nu a vrut sa o “ajute”.
Bun! Pentru o restaurare trebuie un proiect. D-na Moldoveanu nu ştia din ce secol e biserica din Drăuşeni, darămite să mai facă şi un proiect. În acest caz s-a dus la Inst. Mon. Istorice din Bucreşti şi a cerut să cumpere proiectul de restaurare făcut în anii ’90 de specialiştii acestui institut. De ce să facă alt proiect când cel vechi statea oricum degeaba în arhiva INMI? A platit o sumă infimă (10.000 euro) şi a rezolvat şi cu proiectul. Asta a fost în urmă cu un an iar şantierul de restaurare tot nu s-a deschis. Iar biserica continuă să se degradeze.
Îm schimb Ministerul Culturii e mândru nevoie mare şi se laudă peste tot cu ce restaurare grozavă va fii aici! CÂND, BĂ!??? Şi cu cine, băă??
FINAL PATETIC
Dar, stimată doamnă! Dacă veţi citi vreodată acest text… şi veţi şi restaura vreodată acest monument… Fiţi vă rog respectuasă cu această biserică. E tare bătrână! Are peste 700 de ani. Şi a fost martoră la drame cumplite. Deseori oamenii s-au ascuns în ea sperând în ajutorul lui Dumnezeu şi au murit năpraznic cu spada în mână, apărând-o. A văzut zeci de generaţii care s-au botezat în ea pentru a fii mai apoi înmormântaţi în jurul ei. A văzut molime care i-au umplut cimitirul, turci şi tătari nervoşi şi aprigi, ostaşi în zale şi jefuitori mai răi ca păgânii, a suportat cutremure, a fost văduvită de podoabele ei seculare, de mobilier, părăsită de preoţi şi enoriaşi şi lăsată, ca niciodată, în paragină de peste 30 de ani…
Singurul lucru care merge bine la biserică este orologiul din turn, întors şi îngrijit zilnic de localnici, majoritatea secui. Urmaşi ai celor ce au adus spada legământului de la Sibiu în urmă cu peste 800 de ani nu prea mai sunt. Acum 3 ani mai erau vreo 4….
Topic: Descrieri | Comments Off on Biserica săsească din Drăuseni
Cele opt surpări ale liniştii
de Klara Lucia Losonczy | 4 Decembrie 2008
Pur şi simplu haiku
Capitolul IV – Cele opt surpări ale liniştii
 |
Fulger. Furtuna
Izbucnind fierbinte, grea.
Alergând mereu.
***
În lanul de grâu
Răsar flăcări purpurii.
Maci şi gheişe.
***
Ploaie de toamnă.
Lacrimile mele sau
Lacrimile ei?..
***
Trăind prezentul:
Clinchete de clopoţei,
Mireasmă de brad.
***
Scrutând albastrul,
Aştept chemarea lunii.
Reverie de mai.
***
Tremurând amar,
Cocorul îşi ia adio
De la cuibul său.
***
Lanul de grâu copt.
Rodul atâtor spice
Culcat la pământ.
***
Din înălţimi gri,
Acorduri răsunând vag,
Trist, gol, speriat…
Topic: Poezii | Comments Off on Cele opt surpări ale liniştii
Calvarul mănăstirilor basarabene (2)
de Dinu Rusu | 3 Decembrie 2008
Motto: „Duşmanul a pustiit totul în lăcaşul tău cel sfânt. Potrivnicii tăi au mugit în mijlocul Templului Tău, şi-au pus semnele lor drept semne. Parcă erau nişte oameni care ridică toporul într-o pădure deasă: în curând au sfărâmat toate podoabele săpate cu lovituri de secure şi ciocane.
Au pus foc sfântului Tău locaş; au dărâmat şi au pângărit locuinţa Numelui Tău. Ei ziceau în inima lor: „Să-i prăpădim pe toţi!”. Au ars toate locurile sfinte din ţară…” (Psalm 74, 3-8)
Toate mănăstirile basarabene au fost răstignite de regimul sovietic, o miopie spirituală care a pus în genunchi sfintele lăcaşuri. Ateii au distrus coloanele de spirit din această parte de românime. Aceştia au săvârşit acte criminale nemaiîntâlnite în istoria Bisericii, ei şi-au pus scop să înăbuşe tot ce nu corespundea ideologiei marxist-leniniste. Ion Pelivan spunea: „Istoria nu a cunoscut un regim mai sălbatic şi mai diabolic, decât regimul Sovietelor”.
Crucile îngropate
Pe timpul sovieticilor, în 1948, mănăstirea de la Veveriţa a devenit temporar schitul mănăstirii Căpriana, iar peste patru ani a fost închisă definitiv. Toate cărţile şi icoanele au fost distruse, însă, se spune că pentru a fi salvate mai multe cruci au fost îngropate în pădure. În acei ani, unii călugări au fost întemniţaţi, alţii s-au refugiat. Acum mai bine de patru decenii, doi călugări au avut cel mai mult de suferit din cauza că nu au dorit să se lepede de Hristos. Părintele Anatolie a fost împuşcat, iar părintele Tarasie – dus într-o direcţie necunoscută.
Pe teritoriul mănăstirii a fost tabără de odihnă, biserica fiind transformată în sală de dansuri şi concerte. Ea a mai fost folosită drept depozit, iar mai târziu prefăcută în grajd. În anul 1985, nişte inşi, fiind în stare de ebrietate, au aprins focul în podul bisericii, lăcaşul fiind cuprins de flăcări.
Bijuteria furată
Potrivit unor documente, la 15 noiembrie 1948, stareţul mănăstirii Rudi, Gheorghe Vasilache, îl ruga pe Romenski, împuternicitul moscovit pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse la Chişinău, să susţină demersul adresat organelor de resort pentru a fi scutiţi de achitarea unei restanţe de o treime din impozitul faţă de stat, ce echivala cu 943 de kg de grâu, din cauza stării materiale dificile survenite de pe urma secetei şi foamei din 1946-1947. A doua zi, arhiepiscopul Nectarie vine cu un „mare ajutor” – solicitând oficialităţilor închiderea mănăstirii Rudi. Călugării s-au refugiat pe la alte mănăstiri, iar „binevoitorii” au confiscat averea sfântului lăcaş. Pe teritoriul bijuteriei arhitecturale a Basarabiei, este deschisă o casă pentru copii, iar mai apoi un spital de ftiziologie pentru copii. Biserica „Sfânta Treime” a fost folosită drept depozit.
Zloţii anticristului
Mănăstirea Zloţi, întemeiată de egumenul Serafim Dabija, la 1941, a avut o istorie foarte scurtă, pentru că peste opt ani de fost închisă de regimul sovietic, iar stareţul a fost deportat de autorităţile bolşevice în Siberia. Cinovnicii atei au hotărât, aşa cum le era catârul, să închidă mănăstirea de la Zloţi, pentru că aici, potrivit lor, era un dezastru, iar starea economică în decădere. Cu totul alta era situaţia a spun şi cei care au fost martori oculari, dar prea mare era răutatea mişeilor scrântiţi de lupta contra lui Dumnezeu. Iarăşi scenariul de răzbunare asupra credinţei neamului, suna prea româneşte slova liturghiei şi venea prea multă lumea. Oricât de mult şi-ar fi dorit enoriaşii să salveze sfântul lăcaş, forţa diabolică era una care trecea peste tot ce este sfânt. Biserica a fost transformată în grajd, iar chiliile – în depozite. Se mai spune că în sântul lăcaş au fost crescuţi şi porci. Astăzi nu poate fi găsită nici o urmă a vechii mănăstiri, pentru că acum mai bine de trei decenii aceasta a fost ştearsă de pe faţa pământului.
Steaua ateilor
Împuternicitul Moscovei pentru problemele Bisericii Ortodoxe pentru R.S.S. Moldovenească, Oleinik solicită autorităţilor închiderea în 1959 a mănăstirii Pripiceni-Curchi, ci nu în primul semestru al anului 1960, după cum fusese preconizat. Acesta susţine într-un demers oficial că „Mănăstirea Pripiceni este cea mai mică, având 9 călugări bătrâni, starea sa tehnică este dezastruoasă, iar colhozul din localitate are nevoie de clădirile mănăstirii pentru o maternitate, punct medical, grădiniţă de copii, cămin cultural”. [“Politica statului sovietic faţă de cultele din R.S.S. Moldovenească (1944-1965)”] de Ludmila Tihonov, Editura “Prut Internaţional”, 2004”. Zis şi făcut, autorităţile sovietice, pun lăcat mănăstirii la 27 octombrie 1959. Stăpâni devin cei de la colhozul din localitate, care transformă biserica în depozit de cereale. Peste doi ani, la Pripiceni-Curchi, pe teritoriul mănăstiri este inaugurat un spital pentru cei bolnavi de tuberculoză. În biserica de vară se afla cantina, iar în altar – bucătăria. În biserica de iarnă au fost deschise şi amenajate cabinete medicale. Mai târziu, biserica de vară a fost devastată, iar la intrare, de-asupra uşii, cineva desenase o stea mare cu cinci colţuri. [„Mănăstiri Basarabene”, Chişinău, 1995]
„Credinţa” din inima codrului
În „Proiectul de închidere a mănăstirilor din R.S.S. Moldovenească”, elaborat în septembrie 1949, Romenschi referindu-se la starea de lucruri de la mănăstirea Hâncu, menţionează lipsa spiritului gospodăresc şi aflarea într-o stare jalnică a construcţiilor. De asemenea, acesta remarcă faptul că pământurile mănăstirii sunt rău lucrate, viile şi livezile sunt distruse. „Docladurile” erau în spiritul vremii şi dorinţei ideologice. După fel de fel de legi stupide adoptate de sovietici, care puneau pe butuci mănăstirile, acelaşi Romenski spune că încă un argument de închidere a lăcaşului de la Hâncu este starea economică precară şi descoperirea unor boli contagioase. Scenarii diabolice, lipsite de logică, puse în practică doar că aşa spune ideologia comunistă, care nu este compatibilă cu religia. Ateii sovietici doreau cu orice preţ închiderea Mănăstirii Hâncu. Ei vedeau un real pericol în existenţa acestui lăcaş în inima codrului, pentru că aici veneau mii de enoriaşi. În 1944, a început răfuială cu Mănăstirea Hâncu, astfel acesteia îi sunt luate toate pământurile. Peste 12 ani, călugării care nu doresc să părăsească mănăstirea sunt alungaţi, iar sfântul lăcaş este închis. Autorităţile hotărăsc deschiderea unei staţiuni de odihnă. Bisericile au fost profanate, apoi devastate şi transformate în depozite. În anul, 1978, ansamblul monastic devine proprietate a Institutului de Medicină din Chişinău. Astfel, aici este inaugurat un sanatoriu pentru cei bolnavi de tuberculoză. De asemenea, este deschisă o staţiune de odihnă pentru studenţi şi angajaţi. Biserica de vară „Sfânta Cuvioasa Parascheva” este transformată în club, mai-marii având grijă de educaţia ateistă, astfel sunt organizate lecţii de promovare a învăţăturilor marxist-leniniste, serate în care sunt luaţi în derâdere cei care frecventează lăcaşurile sfinte, sunt prezentate scenete care-l batjocoresc pe Dumnezeu şi caricaturi cu reprezentanţi ai clerului, etc.
Acţiunilor satrapilor comunişti
Chiar dacă nu apar în rapoarte speciale ale cinovnicilor de la Biserica Ortodoxă Rusă şi a responsabililor de culte din guvernul sovietic, toate mănăstirile devin victimele comunismului, închise rând pe rând, devastate sau profanate. Mănăstirea Condriţa, închisă în 1947, devine şcoală de silvicultură. Pe parcursul pe teritoriul acesteia se află un club şi un depozit, apoi o tabără de odihnă. Mănăstirea Ţâpova devine victima regimului sovietic începând cu 1949. Biserica acesteia este transformată în depozit de tutun, iar schitul a fost jefuit şi distrus, evident acţiunile au fost regizate de satrapii comunişti. Acum 47 de ani este desfiinţată mănăstirea de la Hirova. Biserica „Sfântul Nicolae” devine depozit de cărbuni, apoi depozit agricol, iar biserica „Sfântul Simion Stâlpnicul” – spital pentru copii cu handicap. În 1958, Mănăstirea Bocancea este condamnată la tăcere. Aceştia dau foc icoanelor şi altor obiecte cult. Biserica a fost transformată în depozit de cereale, apoi – uscătorie de tutun. În stăreţie devin stăpâni cei de la brigada de tractoare, iar în chilii este inaugurată grădiniţa. Din cauza unei neglijenţe totale, fermele schitului, aflate în gestiunea colhozului, au fost distruse până la temelie. Acum 17 ani complexul monastic rămâne în ruine. Mănăstirea Noul Neamţ este închisă în 1962, fiind transformată în spital pentru cei bolnavi de tuberculoză, iar clopotniţa găzduieşte muzeul gloriei militare. Mănăstirii Saharna i se pun lacăt în 1964, aici instalându-se un spital pentru copiii cu handicap. Lăcaşul sfânt a fost devastat şi profanat.
“Tot poporul posedă două istorii, una mincinoasă care se învaţă la şcoală şi pe care guvernul (Statul) îşi bazează puterea. A doua istorie, adevărată, se ascunde de elevi şi de popor căci odată ştiută adevărata istorie sistemul se prăbuşeşte”, spune Balzac în „Comedia umană”. Trebuie să perseverăm în cunoaşterea adevărului despre tragismul existenţial al mănăstirilor basarabene. S-ar putea ca mâine unii pretinşi istorici să ne spună doar ceea ce le convine cinovnicilor prezentului, urmaşi ai ateiştilor care au pus în lanţuri mănăstirile basarabene. Comuniştii de astăzi, rămăşiţe ale regimului sovietic, dacă susţin că nu sunt ca cei de altădată, ar fi cazul să condamne greşelile predecesorilor. În caz contrar, parafrazându-l pe părintele basarabean Mina Dobzeu, putem spune că aceştia acceptă să se vestească ciuntit Cuvântul lui Dumnezeu, numai atât cât să nu aducă atingere ideologiei lor.
Topic: Studii | Comments Off on Calvarul mănăstirilor basarabene (2)
« AnteriorulUrmătorul »
