Înmulţirea cireşelor
de Jianu Liviu-Florian | 29 Mai 2009
Copilului ce eşti, atât de Mare,
Copiilor din leagăne şi feşe,
Nu am, să vă împart, la Înălţare,
Decât o mână plină de cireşe –
Cum voi tămădui cu ele, vie,
Atâta sărăcie, suferinţă,
Doar bunătatea care eşti, o ştie,
Şi numai ea, o face cu putinţă –
Cu gânduri roşii, galbene, sau albe,
Împart cireşe-n fiecare zi,
La gât, urechi, vă dărui cercei, salbe,
Cireşele ce bucură copii –
Şi poate n-am decât în poezie
Livezi de-ajuns de fructe, şi minuni,
Şi poate n-am să-mi sature nici mie,
Un nerv, durând – cireşe, rugăciuni –
De-aceea, poate, de-mpărţim cireşe
Cu toţii, înflori-vor noi livezi,
Pentru copiii care plâng în feşe,
Pentru Copilul ce Te-nalţi, şi crezi!
26 mai 2009
Topic: Poezii | Comments Off on Înmulţirea cireşelor
Înălţarea Domnului (Ispasul)
de Ion Cârciuleanu | 28 Mai 2009
Cu fiecare an, praznicul Înălţării Domnului actualizează adevărul de credinţă istorisit de Sf. Evanghelie, că după mărita Sa Înviere din morţi, Domnul nostru Isus Hristos a petrecut pe pământ încă vreme de patruzeci de zile.
În tot acest timp El S-a arătat de mai multe ori Apostolilor Săi, a mâncat, a vorbit cu dânşii despre lucrurile veşnice ale împărăţiei lui Dumnezeu. Pe Toma l-a întărit în credinţă, pe Petru l-a pus în apostolat şi apoi l-a trimis la propovăduire în toată lumea (Matei 28, 19) şi să predice Evanghelia la toată făptura.
Tot în acest timp, Iisus le-a dat putere de a lega şi dezlega păcatele oamenilor. “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer, şi pe pământ” (Matei 28, 18). “Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi câte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18, 18).
Cu alte cuvinte, în acest timp după înviere şi până la înălţare, Mântuitorul a aşezat acele semne şi taine văzute prin care sunt împărtăşite credincioşilor darul lui Dumnezeu şi posibilitatea de a fi cu Hristos. După ce le-a dat această putere, le-a spus şi i-a încredinţat, “că va fi cu ei şi cu lumea până la sfârşitul ei”, adică va continua într-un chip nou să lucreze şi să ajute pe oameni să se mântuiască. Apoi le-a poruncit Apostolilor “Să rămână în Ierusalim până se vor îmbrăca cu putere de sus”.
La împlinirea acestor zile, Mântuitorul apare pentru ultima oară în mijlocul Apostolilor în Ierusalim şi după ce a mâncat cu ei, pentru a-i convinge despre adevărul Învierii Lui, îi ia cu Sine, ducându-i pe Muntele Măslinilor, aproape de Betania. Muntele acesta se înălţa în partea răsăriteană a Ierusalimului până la 800 m deasupra nivelului mării. Odinioară, acest munte era plantat cu măslini de la care îşi trase şi numele. Ajunşi pe vârful acestui munte şi “ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat şi când îi binecuvânta, S-a depărtat de la ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în biserică, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu” (Luca 24, 50-53).
În Faptele Apostolilor se spune că “un nor L-a luat de la ochii lor şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei îmbrăcaţi în veşminte albe şi le-a zis: “Bărbaţi Galileeni, de ce staţi, privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni, precum L-aţi văzut mergând la cer” (Faptele Apostolilor 15, 9-12).
În planul mântuirii era hotărât ca Domnul Iisus “Să se întoarcă în slava pe care a avut-o de la început la Tatăl, întru mărirea dumnezeiască spre a fi Mântuitorul tuturor oamenilor”. Timpul şi spaţiul nu puteau limita fiinţa Sa dumnezeiască, pentru că El era acelaşi “ieri şi azi şi în veac”, cum spune Sf. Apostol Pavel.
Poate că Apostolii nu înţelegeau, precum şi nouă ne este greu să exprimăm în cuvinte că Înălţarea Mântuitorului la cer nu este o mutare spaţială, precum nu este nici o despărţire, cum obişnuim să zicem, era doar ieşirea din realitatea văzută a simţurilor şi trecerea în realitatea nevăzută a strălucirii Sale dumnezeieşti.
Cu minunea Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos la cer se încheie lucrarea Sa pământească pentru mântuirea neamului omenesc. La acest praznic sărbătorim minunea prin care Iisus Şi-a arătat în chip deplin dumnezeirea Sa, puterea şi mărirea Sa divină, întoarcerea întru slava pe care a avut-o dintru început la Tatăl.
Înălţarea şi şederea de-a dreapta Tatălui este praznicul bucuriei celei mari. “Lumea toată, cea văzută şi cea nevăzută, – cântă Sf.
Biserică – prăznuieşte întru bucurie: îngerii slăvesc şi oamenii laudă neîncetat Înălţarea Celui ce S-a unit cu noi prin trup, pentru bunătatea cea fără de margini a Lui” (Canon Utrenie).
Domnul S-a înălţat întru slavă pentru ca să fie mângâietor şi mijlocitor al nostru către Tatăl ceresc: “Şi dacă a păcătuit cineva, avem mijlocitor către Tatăl pe Iisus Hristos cel drept” (I Ioan 2, 1).
Domnul Iisus S-a înălţat la cer ca să trimită ucenicilor Săi şi nouă pe Duhul Sfânt cel făgăduit (Ioan 16, 7), acest dar cum cântă Biserica: “Înălţatu-Te-ai întru slavă Împărate al îngerilor şi pe Mângâietorul de la Tatăl L-ai trimis nouă”.
Duhul Sfânt împlineşte în noi lucrarea Domnului Hristos şi ne face părtaşi roadelor mântuirii. E un mare dar pe care l-am dobândit noi prin Înălţarea la cer a Domnului Hristos.
Domnul Iisus S-a înălţat la ceruri ca un Dumnezeu şi stă în cinste şi mărire de-a dreapta Tatălui. El Însuşi a mărturisit despre Sine: “Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30). Iar Sf. Apostoli le-a spus: “Să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt Tatăl” (Ioan 10, 38). “Mă duc să vă gătesc vouă loc”, a spus Apostolilor.
După Învierea şi Înălţarea Domnului, noi, credincioşii nu mai stăm sub apăsarea păcatului, ci sub revărsarea harului dumnezeiesc, care face să rodească în sufletele noastre iubirea, bunătatea, respectul unuia faţă de altul, buna înţelegere, ajutorarea aproapelui, conlucrarea spre plinirea binelui în lume şi tot ce este plăcut lui Dumnezeu. Acum înţelegem mai bine adevărul cuvintelor Scripturii: “Cu noi este Dumnezeu”, căci El este Mielul care “junghiat” stă la temelia mântuirii; întreţine dinamismul lumii pentru desăvârşire şi o aduce către progresul duhovnicesc în veşnicie.
Prin El, din nevrednici, vinovaţi, pierduţi, am devenit nevinovaţi, regăsiţi şi preţuiţi, înzestraţi cu puteri negrăite ca să ne înălţăm de pe pământ la cer. El ne-a împăcat cu Dumnezeu luând asupra Sa pedeapsa ce ni se cuvenea nouă şi ne-a “răscumpărat din blestemul legii, făcându-se pentru noi blestem” (Galateni 3, 13).
Bucuria sfântă revărsată din cer la Buna Vestire, la Naşterea Domnului şi la Învierea Lui, vestită lumii şi nouă prin sfinţii îngeri, capătă acum, ca bucurie a Înălţării Domnului, putere şi mai mare, fiind coroana cerească a tuturor darurilor care de sus coboară, de la “Părintele Luminilor”.
Înălţarea Domnului este prilej de adâncă meditaţie creştină care ne descoperă adevărul că prin har şi voinţă omul se poate ridica integral – trup şi suflet, la cea mai înaltă mărire, la îndumnezeirea Sa.
În persoana divino-umană a Fiului lui Dumnezeu, devenit Fiul Omului, firea omenească s-a ridicat la demnitatea sa de coroană a creaţiunii, la aşezarea sa – şi cu trupul – pe tronul dumnezeiesc, ca Domnul şi Stăpânul universului, aşa cum l-a rânduit Dumnezeu din faptul creaţiunii. Pe de altă parte arată originea divină a trupului care este creat de El, cu mâna Sa (Facere 1, 27) la fel ca şi sufletul.
Sunt unele secte religioase contemporane care văd în trup un duşman al vieţii omului. Această concepţie este imorală, anticreştină, antisocială, antiumană, contrară oricărei judecăţi sănătoase.
Ridicându-se hotărât împotriva acestei concepţii şi practici sectare din toate vremurile, Sf. Apostol Pavel redă, în chip clar şi luminos, învăţătura creştină despre demnitatea, valoarea şi sfinţenia trupului omenesc, scriind Corintenilor: “Nu ştiţi că sunteţi templul lui Dumnezeu şi Duhul Său locuieşte în voi?” (I Corinteni 3, 16).
Cu aceasta dumnezeiescul Apostol al neamurilor deschide o perspectivă infinită, superioară şi cerească despre sensul vieţii şi rostului omului pe pământ, cu deosebire asupra semnificaţiei divine a trupului său.
După învăţătura creştină, trupul nu trebuie înjosit, dispreţuit, chinuit, batjocorit, spurcat cu vorbe şi fapte murdare. El nu trebuie făcut instrument al celui rău, al poftelor şi plăcerilor inferioare. Nu trebuie făcut izvor de păcate şi fărădelegi în viaţă. Dimpotrivă, el trebuie îngrijit, curăţat, preţuit şi sfinţit. El trebuie scos din puterea forţelor păcatului, scos din puterile instinctelor josnice, animalice, care-l degradează şi toate dorinţele, aspiraţiile şi pasiunile lui trebuiesc canalizate raţional, normal, ca să devină templu în care, intrând Domnul Iisus Hristos prin Sf. Împărtăşanie, să locuiască Hristos în noi.
De aceea, Sf. Apostol Pavel ne porunceşte tuturor credincioş ilor să fugim de beţie şi desfrânare, să nu mai păcătuim în trupul nostru, pentru că el este biserica lui Dumnezeu, este templul Sf. Duh care locuieşte în noi, iar noi aparţinem lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 19-20). Deci, gura, limba, ochii, urechile, inima, picioarele şi mâinile etc., toate trebuiesc puse numai în slujba lui Dumnezeu. Ele să audă, să vadă, să vorbească şi să se bucure de tot ce este bun, frumos, drept, adevărat, să facă numai voia lui Dumnezeu, să-L laude şi să-L preamărească pe El. Ele să fie numai izvor de virtute şi nu instrumente ale păcatului şi fărădelegilor.
Trupul să ne fie curat, loc sfânt în care sufletul să slujească lui Iisus, aducându-I rugăciuni şi cinstire spre slava Lui. Rostul acesta al tuturor organelor şi membrelor omeneşti îl arată Sf. Biserică de la începutul vieţii creştineşti. Astfel în taina Sf. Mir, preotul – după ce a botezat pruncul – unge diferitele părţi ale trupului, rostind “Pecetea darului Duhului Sfânt”, simbolizând astfel că pe toate acestea le supune să slujească numai lui Dumnezeu şi nu Diavolului – să facă poruncile Lui, nu ale celui rău.
Înălţarea de-a dreapta Tatălui este sărbătoarea de bucurie duhovnicească, este mărturia ridicării firii omeneşti la suprema treaptă de intimitate şi unire cu Sf. Treime; este dovada cinstirii şi puterii ei desăvârşite, a preamăririi şi întăririi Sale în sânurile dumnezeirii. Cu toată îndumnezeirea la care Domnul Hristos a înălţat firea omenească, Domnul Hristos rămâne legat de noi pe veci, rămâne OM deplin şi modelul nostru de viaţă. Deşi înălţat în slava cerului, El păstrează întreaga noastră omenitate fără de păcat, aşa cum a rânduit-o Dumnezeu la creaţiune.
Prin Înălţare, Domnul pătrunde cu harul Său întru cele dinlă untru ale sufletului omenesc, îl curăţă, îl purifică şi-i imprimă o mişcare către Hristos, către chemările cereşti, către viaţa veşnică, devenind una cu Trupul Său tainic şi zidind Biserica Sa prin pogorârea Sfântului Duh, care s-a aşezat mai întâi în chip desăvârşit peste omenitatea lui Hristos. Dar bucuria cea mare pe care ne-o dă Înălţarea Domnului este bucuria siguranţei credinţei noastre care ne mântuie, acea siguranţă că va veni odată clipa cea binecuvântată când noi, cu trupul şi cu sufletul, vom fi întru împărăţia cerurilor şi îl vom privi pe Hristos, faţă către faţă, aşa cum îl privesc îngerii şi sfinţii.
De aceea se cuvine ca noi, aici pe pământ, să trăim o viaţă cu Hristos şi prin Hristos, pe care să-L purtăm în sufletul şi faptele noastre. Întăriţi în credinţa că Domnul Cel înălţat la cer este cu noi, că şade cu Trupul de-a dreapta Tatălui şi ne cheamă la El ca să ne sfinţim sufletul şi trupul şi să rămânem ai Săi pe veci.
Fiecare veac este asemenea unui val care se îndreaptă spre tărâmul veşniciei. Fiecare viaţă omenească e ca un strop de apă în cursul timpului şi fiecare duce în ea o lumină sau umbre ale păcatului. Peste toţi şi peste toate stă iubirea lui Dumnezeu, arătată prin Fiul Său, înălţat la cer şi prin lucrarea Duhului Sfânt, Mângâietorul şi Vistierul tuturor bunătăţilor cereşti.
Lucrarea vieţii noastre trebuie călăuzită în spiritul acestui adevăr şi trebuie să ştim că toată lucrarea noastră, pentru mântuire, se desfăşoară aici pe pământ, în mijlocul acestei lumi şi că nimeni, personal, nu mai poate face nimic pentru îndreptarea sa după moarte.
Aici este locul milei creştine, aici este harul milostivirii noastre, aici trebuie cucerită cale înălţării noastre spre cer, prin rugăciune, mărturisire, credinţă, faptă, trăire, îndreptare. Nădejdea mântuirii ţine de viaţa aceasta, cu condiţia îmbrăcării noastre în veşmântul curat al lucrării şi împlinirii poruncilor lui Dumnezeu. Toate valorile vieţii noastre au preţ numai dacă le-am pus în slujba celor lipsiţi, celor în necaz, îndureraţi, bolnavi, întunecaţi etc., care cu adevărat, formează valori nemuritoare, în slujba iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui.
Stăpâniţi de această bucurie, să mulţumim şi să dăm mărire lui Dumnezeu în Domnul Cel înălţat la cer pentru tot ce a făcut pentru noi. Să ridicăm ochii şi gândurile spre cele de sus, unde Iisus ne-a deschis porţile veşniciei. “Să umblăm după lucrurile cele de sus, unde Hristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni 3, 1).
Şi să-L rugăm pe Hristos ca Înălţarea Lui la cer să fie şi pentru noi un ajutor puternic spre a putea face parte din Împărăţia Lui, unde bucuria e desăvârşită, nelipsită şi veşnică.
Închinare Eroilor
Înălţarea Domnului Hristos, legată inseparabil de Sfânta Înviere sunt cei doi stâlpi pe care se zideşte eterna sa dumnezeire şi credinţa mântuirii noastre. Azi e praznicul spiritualităţii pure şi absolute a creştinătăţii îndumnezeite prin viaţa exemplară a Fiului Omului, care se Înalţă la ceruri pentru a sta de-a dreapta Tatălui.
De pe culmile absolutului religios, clipa de azi cu semnificaţia triumfului permanent al idealului creştin se coboară lin în valea relativităţii, pe plaiurile scumpe ale pământului nostru şi se întegrează perfect şi total în istoria naţională ca zi a eroilor.
Ce tainică şi fericită înrudire de sublim şi de răscolitoare momente! În timp ce Înălţarea la cer a Domnului încoronează opera de izbăvire şi mântuire câştigată de Mântuitorul lumii, cu infinite lupte, renunţări şi jertfe trecute dincolo de bariera morţii, ziua şi cultul eroilor simbolizează culmea măririi, a luminii, a jertfei şi a gloriei la care s-au ridicat, peste veacuri, aleşii neamului, ca să aducă întregirea, dezrobirea, pacea şi libertatea după care am însetat de veacuri.
Mai presus de toate, azi, neamul nostru o dată cu Înălţarea Domnului îşi serbează istoria eroismului său legendar personificat prin eroi. Este istoria sufletului românesc împodobit cu bogate realizări ale virtuţilor de bărbăţie şi vitejie străbună prin care s-a clădit viaţa României de azi şi se plămădeşte România de mâine.
De aceea toţi cei buni la inimă, iubitori de neam, se adună şi se vor aduna cât va fi lumea, în jurul sfintelor morminte ale marilor noştri înaintaşi, ca să ia tărie de credinţă, de luptă şi de biruinţă. Orice popor îşi reazimă fiinţa pe morminte de eroi şi îşi toarce istoria din caierul jertfei acelora, care în clipe de grea încercare au o mare putere de dăruire şi sacrificiu.
În ceasurile grele şi hotărâtoare, la Posada, Rovine, Chilia, Podul Înalt, Călugăreni, Plevna, Oituz, Mărăşti, Mărăşeşti, Odesa, Timişoara, Bucureşti etc. ei au înţeles că viaţa noastră nu trebuie să se măsoare cu lungimea anilor, cu bogăţia plăcerilor, cu umilinţă şi robie, ci cu puterea de muncă, cu luptă, cu jertfă, cu eroismul, cu dragostea şi cu afirmarea idealului ce trebuie slujit.
Suntem convinşi că visul milenar înfăptuit prin ei, ne cheamă să apreciem spiritul lor de sacrificiu şi să ne apropiem cu sfinţenie, ca să luăm tărie de credinţă, de luptă, de jertfă şi de biruinţă.
Căci prin ei, prin jertfa lor se face un punct de întâlnire cu istoria neamului şi cu oamenii şi în acelaşi timp jertfa lor constituie semnul vizibil al faptului că viaţa noastră devine o cruce şi o înviere, un punct de întâlnire, sprijinit de dragoste şi nădejde fără de care sufletul nostru ar fi sărac şi pustiu, lipsit de firul ce îl leagă de istoria şi credinţa întregului neam.
În fiinţa lor se află nişte comori sfinte, truda şi jertfa înaintaş ilor din care se hrăneşte neîntrerupt prezentul şi viitorul nostru.
În ei stă, într-o exprimabilă legătură, ceea ce este vremelnic cu ceea ce este etern în făptura omului. Ei formează cartea de dăinuire a neamului din care au răsărit veac după veac în vatra zămislirii lui. Sunt brazde adânci în istoria neamului din care au răsărit idealuri şi împliniri măreţe – jertfa lor a fost motivată de faptul că cine luptă pentru dreptate, cinste, libertate luptă pentru Dumnezeu, apără familia, moşia, cultura, limba, legea, neamul.
Ei sunt născuţi din credinţa, hărnicia, truda şi jertfa poporului. Ei au crezut în fiinţa neamului, pe altarul căruia au adus cea mai sublimă jertfă: Viaţa! Graiul pământului românesc din adâncuri şi pe o arie tot mai întinsă dă mărturii sfinte despre adevăraţii lui stăpâni, care l-au lucrat cu sudoarea frunţii lor şi au pecetluit dreptul asupra lui şi Libertăţii cu sângele de eroi şi martiri. Din jertfa lor, în ceasurile noastre de îndoială, ne vin îndemnuri, mustrări şi sfaturi, ca să pricepem ce este viaţa şi scopul unui sublim ideal.
Ei s-au jertfit pentru idealuri atât de înălţătoare cum sunt acelea pe care le reprezintă Sf. Cruce şi tricolorul naţional. Pilda lor de slujire necondiţionată şi jertfa neprecupeţită pe altarul pământului strămoşesc, ne dau în aceste momente statornicia şi viitorul ţării şi ne asigură biruinţa pe care o dorim.
E lung, nesfârşit de lung pomelnicul de eroi şi martiri ai neamului românesc. Ei îşi dorm somnul în nădejdea învierii alături de strămoşii şi părinţii noştri şi lasă ca pe osemintele lor de jertfă să se ridice măreţul edificiu: România! Pentru aceasta ziua eroilor, care se sărbătoreşte în această zi sfântă, simbolizează culmea jertfei, a bucuriei şi gloriei la care s-au ridicat peste veacuri, aleşii neamului, ca să ne aducă întregirea, dezrobirea, pacea şi libertatea după care am însetat! Dintre atâtea zile de reculegere “Ziua Eroilor” este şi una din cele mai sfinte sărbători care ne poate da prilej de aducere aminte, căci prin jertfa lor au devenit pentru noi toţi un adânc legământ sufletesc şi înălţare.
Astăzi, ca nişte trimişi ai neamului ei vin la noi, cu rol hotărâtor în viaţa de zi cu zi şi ne cer să dărâmăm egoismul, răutatea, duşmănia, ura, nedreptatea şi tot ce ne desparte şi ne îndepărtează.
Să ne unim ca un snop de grâu – pentru a simţi şi împlini datoria noastră faţă de noi şi de neamul nostru. Să preţuim valorile neamului şi să le cultivăm cu grijă şi să le punem în practică prin fapte bune, care se cer acum mai mult ca oricând.
Eroii reprezintă jertfa de veacuri a unui neam! Dar nu-i de ajuns numai să ne aducem aminte de ei cu respect şi recunoştinţă! În această sfântă zi, ei cer de la noi să ne schimbăm firea prin înnoirea minţii, schimbarea mentalităţii, şi o recâştigare a gândirii sfinte care să ne ducă spre o renaştere, o reînnoire a sufletelor noastre în a deveni mai buni, mai cinstiţi, mai muncitori, plini de înţelegere şi dăruire.
În a ne contopi cu sufletul, viaţa, durerile şi nevoile întregului popor.
Se vorbeşte de o lume nouă! Duhul eroilor vrea de la această lume, o slujire nouă, un ideal nou de viaţă plin de demnitate, de muncă cinstită, iubire, de jertfă şi istorie. Să căutăm a ne ridica cu viaţa şi faptele noastre la înălţimea Virtuţilor lor.
Ei nu se jelesc, ei cer să fie urmaţi pe calea muncii, a faptelor şi a idealului de lumină din care să răsară pentru noi toţi o viaţă mai bună, liberă, cinstită, plină de pace, dragoste şi demnitate naţională. Cinstirea faptelor lor eroice le-o vom arăta şi dovedi nu prin simple discursuri şi confesiuni retorice, ci prin înălţarea noastră la măreţia şi strălucirea jertfei lor! Făclie de lumină şi de înălţare, eroii neamului ne cer astăzi un stil de viaţă nouă şi devotament cu dăruire pe altarul neamului. Să plecăm genunchii şi inimile noastre pentru pioasa reculegere în faţa eroilor noştri, ctitori ai veşniciei româneşti şi să lăsăm să cadă o lacrimă de recunoştinţă,în rugăciunea noastră pentru veşnica lor odihnă! Dormiţi în pace scumpi Eroi, şi pomenirea Voastră să fie în veci!
Amin.
Text preluat de pe situl www.AdMD.info.
Topic: Predici | Comments Off on Înălţarea Domnului (Ispasul)
IISUSE TE-AM IUBIT
de Arionda Adamescu | 27 Mai 2009
O, Iisuse bun şi blând,
Vestea Ta am dus plângând
Cât în viaţă am trăit
Te-am iubit şi Te-am slăvit.
Pe Golgota Te-am urmat
Cruce grea am ridicat.
Iar când viaţa m-a răpus
Eu am stat în loc şi-am plâns.
Pentru mine-acum Iisus
Chiar şi soarele-a apus.
Eu mă rog acum Ţie
Cheamă-m-n Împărăţie!
În Împărăţia Ta
Când o fi voinţa Ta.
Însă, Doamne, bine-ar fi
Dac-aş mai trăi o zi
Ca să-mi văd ai mei copii.
Topic: Poezii | Comments Off on IISUSE TE-AM IUBIT
INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (19)- Mobilizare generală (1)
de Florin Bădican | 26 Mai 2009
INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI
MOBILIZARE GENERALĂ 1
Neavând încotro, să lăsăm durerea prietenilor noştri să se aşeze în tămăduitoarea uitare, iar noi să poposim atâta cât răbdarea ne îngăduie, în casele ţăranilor simpli şi nepermis de cinstiţi; În istoria de aproape două mii de ani, mai toţi muntenii au fost primii la munca în pădure, dar şi atunci când la nevoie, ţara ia chemat să apere nişte fruntarii lăsate moştenire de Traian şi Decebal; Pe malul unui râu de munte, o bătrână ce strunea cu mare greutate o căpriţă care înfometată căta frunze şi iarbă dulce, murmura printre dinţii rămaşi, o mai veche melodie:
Mereu plecat-au la război
Lăsând nevestele acasă,
Cu doruri ne-mplinite ş-alor boi
Păscând otava grasă.
În timp ce cântecul bătrânei încerca să ţină trează atenţia neamului care pentru aşi apăra ţara şi avutul trebuia să fie mereu pregătit, să poposim şi nu fără motiv, în casa unui gospodar care de la o vreme îşi trăia viaţa într-o frumoasă parte de ţară; Familia Ursu îşi avea gospodăria la Nord de satul Domneasca, pe tăpşanul parcă anume lăsat de Dumnezeul care din raţiuni ştiute doar de El, obligase râul să facă un mic ocol, pentru ca mai apoi să curgă liniştit de-a dreapta satului; Pe acea limbă de pământ, Ursu Ion ridicase nu cu multă vreme înaintea primului mare război, casă de ostreaţă, aşa cum mai tot omul gospodar obişnuia să construiască într-un ţinut unde lemnul se găsea din belşug; După războiul de reântregire, fiul acestuia se căsătoreşte cu fata unui preot dintr-un sat vecin; Maria, altfel o femeie harnică şi cam zlobodă la gură, îşi făcu datoria faţă de bărbat şi de Dumnezeu; După un timp, ea născu un băiat pe care-l botezară Constantin şi apoi o fată cărea naş Hurmuzoiu îi dădu numele de Georgeta; Ajutat de părinţi, dar şi de socrii care dac-ar fi să ne luăm după gura lumii, erau nişte oameni c-o stare bunicică, Ilie Ursu îşi mări casa, mai construi un grajd, iar la sfârşit trase un gard nou de uluci şi împrejmui gospodăria de la drum până aproape de râu; Ca mai toţi muntenii din acel mirific ţinut al Argeşului, cei din neamul Ursu erau tăietori de lemne, crescători de vite şi nişte gospodari pe cât de harnici pe atât de cumsecade; Pe lângă gospodăria din cotul râului, familia Ursu mai avea în proprietate zece hectare de pădure, o fâneaţă pentru turma de oi şi mai multe cornute mari, toate cu mare rost şi trebuinţă într-o gospodărie de muntean.
Pacea familiei Ursu putea să dăinuiască multă vreme, dând vieţii rost şi speranţă, dacă aşa cum spunea tanti Maria, n-ar fi venit mărişalul care să-i adune pe bărbaţi şi să-i trimită-n război cu ruşii care se dovedisără chiar mai lacomi decât turcii; Era prea devreme pentru asemenea acuzaţii? În situaţia în care cineva trebuia să facă pe dracu în patru, doar pentru reîntregirea ţării şi a neamului românesc, era greu de răspuns la asemenea întrebări; Într-un astfel de context, blestemând cât era ziua de lungă, tanti Maria nu mai prididea cu pregătirile pentru plecarea fiului său, la armată; Unii vecini care nu aveau băieţi de cătănie, tot încercau s-o încurajeze cu vocea celui care cel puţin deocamdată nu simţea sabia lui Damocles deasupra capului: Fugi dacilea ţaţă şi nu te mai văicări atâta; Doar merge la armată ca toţi ăilalţi; Apăi, mai spuneau vecinii şi nu fără temei, băiatul tău nici nu este bărbat până când nu să istrueşte oleacă; Adăvărat, îi răspundea atunci femeia care pe măsură ce timpul plecări se apropia de scadenţă era tot mai agitată, puţână rânduială în capu lui zevzec poate că trebuieşte, dar mă oameni buni, eu auzâi cum c-o să fie un mare răzbel în contra ruşilor; Arzăiar focu dă bolşăvici ce este ei! Nu dalceva, dar niciodată neamul ăsta nu se satură de pământ străin şi dă alte alea.
În satul Domneasca, ca-n mai toate aşezările româneşti, erau gospodari trecuţi bine de cinzeci de ani; Lipsiţi de bucuria copiilor, ei căutau să umple golul dintre un răsărit şi un apus, prin răutate, intrigă de doi bani şi vorbe fără noimă; De un asemenea vecin avusese parte şi familia Ursu; De cealaltă parte a drumului, locuia într-o casă mică de lemn, moş Tâlvan cu Miţa lui din Toplişani; Copii n-au avut, deşi în tinereţe, dorind să aibe un fiu, moş Tâlvan o tot ameninţase pe femeia bondoacă şi puţin cam slabă de inger, că-i va rupe oasele cu paru, dacă nu era în stare să rămână şi ea borţoasă; Decum erau bătrâni şi-şi duceau traiul de azi pe mâine; Pe fructele adunate cu foarte multă greutate-n toamna trecută, moş Tâlvan abia dacă luase câteva duble de porumb; Acum mai rămăsese nemăcinat un săculeţ nu mai mare decât un dovleac oleacă mai dolofan; Aflând că în ziua următoare, vecinul său trebuia să meargă la moara cu valţuri din satul Lăceanca, ţaţa Miţa unde nu începu să strige c-o insistenţă mai mult decât supărătoare, la poarta familiei Ursu:
-Mărieee; Fă Mărie, nu vrei să ieşi niţăluş pân la poartă?
-Ce s-a întâmplat Miţo, răspunse puţin mirată Maria Ursu? Acuşa dă ce Doamne iartă-mă strigi ca nebuna? Ai ceva să-mi zici?
-Am Marie, dar vin-o oleacă; Doar nu mori dacă vii niţăluş.
-Ce-i fă Miţo? Acuşa ce dracu mai vrei, întrebă Maria crezând că iar îi va cere un ciubăr de mălai? Ia spune fă, ce Dumnezău păţâşi?
-Fă Marie, aflai cum că omul tău pleacă mâine la moară ca să macine niscai porumb; Acu dac-ai vrea să-l rogi mai cu frumosu…,
-Şi ce dacă să duce? Acuşa n-are omu voie să-şi macine porumbu şi trebuieşte să dea socoteală unor vecini vorbăreţi şi cărpănoşi?
-Mărie, insistă femeia care pentru a putea fi văzută mai bine se ridică pe vârfuri, roagă-l pă omu tău să-mi pue şi mie un săcotei dă porumb în căruţă; Acuşa ce dracu să mă fac Marie, n-am pic dă mălai.
-Fă Miţo, câtă vreme voi n-aţi plătit niciodată, cum dracu să te mai ajute omu meu? Măcar dacă n-aţ umbla cu măscări pân tot satu.
-Mai roagă-l odată Marie; Tu nu ştii, dar mâine Tâlvan vinde nişte lemne; Atunci vom plăti şi datoria pă care zâci c-o avem la voi.
-Bine fă Miţo, dar acuşa du-te acasă; Am să-l rog eu pă Ilie să mai facă o pomană cu neamul vostru dă oameni răi şi atât de clevetitori, promise Maria Ursu, mai mult pentru a scăpa de pisăloaga ei vecină.
În timp ce tanti Maria încerca să intre-n casă, Ilie care tocmai ieşea din grajdul unde dusese coşul plin cu fân, întrebă şi nu fără motiv:
-Ia stăi fă muere şi nu te mai grăbi; Cine fusă pă la poartă?
-Bine mă omule, dar tu n-auzâşi? Doar nu surzâşi dabinelea.
-Păi altfel te mai întrebam? Dacă faci pă muta, du-te în casă.
-Mă Ilie, tu faci pă surdu cu mine sau mă pusăşi la bănuială?
-Ce dracu fă muere, tu nu ştii că din grajd nu se aude nimica?
-Da Ilie, dar ce Dumnezeu mai moşmondişi cu nişte animale?
-Păi o a dracu dă iapă care să tot tăvăleşte ca proasta prin bălegar, nu vrea dăloc să se lase ţesălată; Eu taman daia mai pierdui timpu.
-Păi de mă Ilie, tu mai mult cu caii; În rest Dumnezău cu mila.
-Ia lasă tu văicăreala şi mai bine spune-mi cu cine dracu vorbişi?
-Păi cu cine să vorbesc omule? Fuse Miţa lu Tâlvan! Te roagă s-o ei şi pă ea la moară, dar nu dă pomană; Acuşa plăteşte cât îi ceri.
-Bine fă muere, dar cum eşti o bleagă şi jumătate, ai şi crezut-o.
-Cum vrei mă omule, răspunse femeia care deacum da să intre în casă; Dacă nu vrei, n-o lua şi să termenăm odată cu aşa vecini.
-Bravo Marie, se repezi cu vorba mărinimosul bărbat! Să n-o iau, iar mâine lumea să spună că m-aşi fi calicit doar la câteva parale.
-Auzi mă Ilie, încercă o stratagemă tanti Maria, ştii ce zic eu?
-Spune fă mai repede şi nu te mai poticni precum bou la deal.
-Mă Ilie, eu cred că tot mai bine ar fi să nu te caliceşti la bani.
-Bravo fă nevastă, dar acu ce altceva îţi mai trece prin diblă?
-Eu aş zice s-o ei mă omule; Chiar dacă nu-ţi dă un chior, măcar să nu mai umble cu atâtea măscări; Fă cum vrei, dar ia-o la moară.
-Bine fă muere, ştiam eu că n-ai suflet rău! Acum hai şi vin-o încoace; Nu dalceva, dar poate că neica Ilie vrea să te pupe niţăluş.
-Fugi dacilea mă omule! Tu vrei să ne vadă careva din drum, ripostă râzând tanti Maria, după care urmată de Ilie intrară în casă.
Căzând pradă iubirii ce nu părea lipsită de farmec, cei doi munteni îşi amintiră de anii tinereţii şi pentru câteva clipe uitară de toate necazurile; În timp ce părinţii Maria şi Ilie încercau fără prea mare succes să stingă amarul în aburii pătimaşei iubiri, fiul lor unde nu începu să strige cu oarece speranţă, la poarta leatului care se pregătea de încorporare:
-Marineee; Bă surdule, nu vrei să ieşi niţăluş pân la poartă?
Un dulău cât un viţel bine hrănit, se năpusti furios asupra porţii, dar cum nu reuşi s-o dărâme, se mulţumi să latre cu multă înverşunare; Auzind că cineva-l strigă pe frate-su, mezina familiei se apropie încet de poartă; Văzând că stăpâna îi sare-n ajutor, câinele începu să latre cu şi mai multă convingere, printre ulucile gardului bine făcut.
-Marş dacilea; Marş potaia naibi şi nu mai lătra ca un prost.
-Iulia, strigă flăcăul care deacum se străduia să se facă auzit de fata care fără succes, încerca să-şi potolească dulăul, ia du şi spune lu frati-tu Marin să vie pân la poartă; Hai mă, du-te; Am o treabă cu el.
-Iuliană mamă, dar cine-i acolo? Nu cumva să întoarse vecinu dă la pădure, întrebă gospodina care tocmai ieşise în pragul casei?
-Nu mamă; E Costică Ursu şi spune c-ar avea ceva cu Marin.
-Marş daci potaie! Din cauza ta nu mai pot vorbi cu oamenii.
Văzându-se certat, se retase şi până dincolo de colţul casei continuă să mîrîie; Dulăul se opri în zăpadă şi rămase sprijinit în două labe.
-Bună ziua tanti, salută Ursu Constantin cu ceva mai mult curaj, da Marin nu-i acasă? Nu te supăra, dar vreau să vorbesc ceva cu el.
-Este mă Costică, astăzi nu să duse nicăieri; Tu ce făcuşi pân acuşa? Eu nu ştiu dă ce morţii, dar fi-miu Marin te aşteaptă cam de multişor.
Aşezaţi pe scăunele în jurul unei mese rotunde şi poate la fel de pitică, Gherghină Miu şi fiul său Marin, se cinsteau de la un timp; De vreme ce veselia-i purta pe aripi de vis, făcându-i să uite chiar şi pentru câteva ceasuri de războiul care bătea la uşă c-o insistenţă tot mai alarmantă, tată şi fiu băuseră cam multe ţoiuri; Văzându-l pe Costică Ursu în dreptunghiul uşii, cei doi bărbaţi se ridicară în picioare; Era doar replica prin care oamenii munţilor continuau să transforme bunul simţ în poate cel mai preţios capital; Şi totul se făcea fără falsă modestie.
-Noroc şi bine v-am găsât, salută Costică Ursu cu respectul cuvenit harnicilor gospodari, după care zâmbind, dădu mâna cu fiecare.
-Fii bine venit flăcăule, raportă tatăl care deacum îl certa fără prea multă răutate, dar nu trebuia că vii oleacă mai dăvreme?
-Păi n-am putut veni nea Miu, încercă s-o dreagă Costică Ursu, în timp ce se aşeza pe un scaun pitic; Avusăi de treabă cu tata Ilie; Nu că ar fi prea bătrân, dar acuşa nu mai poate nici el ca în tinereţe.
-Cât încă avem dă treabă, eu zic că-i bine mă băiete.
-Da mă flăcăi, încercă tanti Filoftea să-i încurajeze într-un moment de grea cumpănă, dar cât dă curând veţi scăpa de trebăluială.
-Ştiu tanti Filoftea, răspunse Ursu Constantin cu multă tristeţe în glasu-i abia şoptit, dar scăpăm de una şi dăm de altele mai dihai.
-Cu sănătate le treceţ pă toate! Miule, dar tu ce naiba faci?
-Ce-i fă muere, ai un gând cu noi şi acuşa vrei să ne cinsteşti?
-Am eu niscaiva gânduri, dar mai bine te-ai duce tu-n pivniţă; Poate c-o să râdeţi, dar cu tâlvu ăla borţos, eu nu pot să trag din butoi.
-Bine fă muere, dar ce are tâlvu? Doar nu-l sparsă careva.
-Mă omule, eu nu ştiu ce are sau ce nu are borţosu naibi, dar ca să se umple cu ţuică, nu prea ştiu să sug din el; Dar ce faci, nu te duci?
-Vedeţ mă băieţi, se lăudă bărbatul ridicându-se în picioare, muerea tot muere! Fă nevastă, ordonă capul familiei cu aceeaşi voce blândă, acu pune d-o mămăligă bună şi prăjeşte nişte carne cu ceva grăsime; Numai aşa merge bine şi cu măsură, bătrâna noastră gălbioară.
În mai puţin de-o juma de oră, tanti Filoftea răsturnă c-o măiestrie demnă de invidiat, exact pe mijlocul mesei, o mămăligă aburindă; Mândră, aşeză alături strachina plină ochi cu carne bine prăjită.
-Mă oamenilor, ameninţă pe drept gospodina, acuş puneţ mâna şi mâncaţ; Nu dalceva, dar după atâtea ţoiuri băute pă burta goală, o să vă doară dibla; Este bună ţuica, dar când e prea multă, nu face bine.
-Ai dreptate fă muere, carnea bine prăjită miroasă frumos! Acu ce dracu facem mă băieţi, mai nainte da mânca, nu mai bem un ţoi?
-Să bem nene Miule, se declară de acord recrutul care deacum încerca să scape fie şi vremelnic de neliniştea care îl tortura de-o bună bucată de vreme; Doar nu este interzisă până şi starea de visare.
-Să fie cu noroc mă băieţi şi armată cât mai uşoară, ură rezervistul care în acea zi de iarnă, ridica ţoiul pentru a cine ştie câta oară.
-Noroc pentru toată lumea şi să avem parte de armată uşoară.
-Să trăieşti nene Miu! Noroc Marine şi să te-audă Dumnezeu, ură la rându-i Ursu Constantin, după care dădu pe gât întregul ţoi.
-Acu poftă mare mă băieţi şi să nu-l supărăm pe Dumnezeul care în anul ce trecu în linişte, ne dădu prin muncă, multe şi de toate.
În timp ce bărbaţii mâncau c-o poftă pe care doar bătrâna gălbioară o poate stârni într-un aprig miez de iarnă, tanti Filoftea manevra c-o îndemânare demnă de invidiat, o pereche de andrele; Nu ştia cât timp îi va ţine de cald ilicul de lână, dar lucra pentru dragul ei băiat.
-Mulţumescu-ţi ţie Doamne pentru toate câte ne dăduşi în anul de răscruce! Mă băieţi, dacă tot mâncarăm cu atâta poftă, eu zic să mai bem un ţoi; Doar n-o fi foc, exclamă zâmbind Gherghină Miu, în timp ce hotărât umplea ochi ţoiurile care deacum plângeau!
-Noroc, sănătate, şi când ne-o fi mai rău ca acuma să ne fie, ură la rându-i Ursu Constantin, după care dădu pe gât întregul ţoi.
-Bă Costică, va fi bine doar dacă n-avem parte dă front rusesc.
-Gata mă omule, insistă tanti Filoftea, ştiind bine ce zice; Acuş mai lasă băieţi în pace; De câtă ţuică băură, o să-i cam doară dibla.
-Tu să taci fă muere, ordonă ţăranul în timp ce privea la soba care din fericire continua să-i ferească de frigul războiului care deacum bătea la uşă; Pă un timp ca ăsta, doar bărbaţii ştie ce are de făcut.
-Eu o să tac mă omule, doar sunt muere şi n-am ce să fac; O vorbă doar mai spun: Ce-i prea mult strică, iar asta o ştii tu prea bine.
-Cum fă muere, încercă Gherghină Miu să glumească, dar şi banii când este mulţi, tot aşa strică socoteala românului mai pricopsât?
-Uite mă omule, de la un timp zău că nu mai ştiu cum s-o dau cu tine şi să nu mă mai încontrezi cu cine ştie ce vorbe în doi peri.
-Mamă, ia mai taci dracu dân gură; Tu nu vezi că tata glumeşte?
-De fă muere gureşă, până şi fitu Marin îmi dă niscaiva dreptate.
-Mă Miule, raportă femeia care deacum încerca să nu rămână datoare într-o dispută cu capul familiei, cum e turcu şi pistolu!
-Marine, interveni flăcăul ce gândea c-ar fi mai bine să schimbe un subiect care devenise stânjenitor chiar şi pentru un străin, tu-ţi făcuşi valiză? Eu avusăi noroc cu valiza lu tata; Este veche, dar încă-I foarte bună.
-Păi nici eu nu-mi făcui valiză nouă; Mi-o dădu tata p-a lui, răspunse leatul ce nu părea prea bucuros de o asemenea întrebare.
-Şi acuma dă ce dracu te înfuriaşi? Doar mergem la armată.
-Da bă Costică, dar nu te întrebi dă ce mergem la armată? Surd să fi fost şi tot auzeai că în vară plecăm cu război în contra rusnacilor.
-Mă băieţi, interveni Gherghină Miu pe un ton care se vroia încurajator, nu poţi merge la război fără neam de instrucţie; Aţi înţeles?
-Da Marine, îşi făcu singur curaj Costică Ursu, dar uite că şi nenea Miu care ştie mai bine dăcât noi care-i rostu în armata militară, spune că războiu dă care toată lumea vorbeşte, n-o să înceapă mâine.
-Aşa este mă băeţi, întări Gherghină Miu pe acelaşi ton încurajator; Mai nainte da vă bate cu ruşii, trebuie să faceţ istrucţie la cataramă.
-Nu ştiu cum va fi nene Miu, dar cum pă mine m-apucă toţi dracii dă la o chestie nasoală, aproape că nu mai pot sta în satu ăsta.
-Mă Costică, întrebă Gherghină Marin frecându-se la ochi, tu şi acuşa o mai ţâi dă dragă pă Ioana dăspre care tot satu ştie că se mărită cu fiul boierului Marghiloman? Ia spune-mi mă leat, tu înc-o mai iubeşti pe orfană?
-Păi dacă ştii cum fuse treaba, acu de ce dracu mă mai întrebi?
-Bine mă leat, dar cum să te apuce boala de-a pleca din satu nostru?
-Nu ştiu cum bă Marine, dar eu în locul tău, mai bine nu întrebam.
-Şapăi dă ce să nu te-ntreb mă Costică, raportă leatul privind poate puţin mirat? Vrei să spui că dacuşa nu mai suntem nici prieteni?
-Ai dreptate Marine, numai că domnişoara este treaba mea.
-Mă Costică, la toţi dracii cu dreptatea care deacuma nu mai face nici doi bani; Ce mai tura vura omule, civilia s-a cam termenat.
-Eu nu ştiu ce s-a terminat bă Marine, raportă Costel surprinzându-şi leatul, dar pă Ioana Predoiu, eu chiar şi acuma o mai ţin de dragă.
-Mă Costică, doar nu eşti prost; Şapăi cum dracu vine treaba?
-Dar acuşa cine dracu vrei să mai vie? Nu vezi că toate pleacă?
-Da Costică, dar cum s-o mai ţâi dă dragă? Pe Ioana o cam doare-n cur dă tine şi zâmbind să culcă cu locotenentul Marghiloman.
-Şi acum ce vrei să facă, răspunse Ursu Constantin ridicându-se în picioare? Să se uite după un ţăran ca mine? Omule, asta niciodată.
-Mă copii, ordonă rezervistul care deacum încerca să pară cât mai nepărtinitor, lăsaţ muerea deoparte şi mai bine îndrăgiţ puşca şi lopata; Nu dalceva, dar pă front doar astea te salvează de la moarte.
-Ai dreptate nea Miu, numai că mie-mi place mai mult căldura muerii şi mai puţân focul puştii care nu face dăcât să asasineze oameni nevinovaţi, raportă Ursu Constantin, după care salutând milităreşte, plecă într-o mare şi justificată grabă, din casa prietenului său.
*****
Noaptea se aşternuse peste sat; Rece, zăpada sclipea în razele lunii, dând reflexe năucitoare pentru recrutul care ameţit de băutură şi de amintirea domnişoarei Ioana, căzu şi se ridică tot de atâtea ori; Amăgindu-se cu iluzii deşarte, el pornea de fiecare dată pe drumul iubirii neâmpărtăşite; Văzând lumină în uşa grajdului, nefericitul recrut se opri locului; Ameţit, Ursu Constantin se clătina în bătaia vântului.
-Costică, întrebă Ilie Ursu privindu-l mirat, venişi mă tată?
-Păi dacă vorbeşti cu mine, nu înseamnă c-am venit acasă?
-Bine mă băiatule, dar ia spune-mi: Dalde Miu ce mai face?
-Păi ce să mai facă? El nu vrea să spună, dar cred că-i necăjit.
-Mă Costică, dar uite că nici nu ştiu cum dracu să-ţi mai zic.
-Ce păţâşi tată? S-a întâmplat ceva rău şi nu poţi să-mi spui?
-Mă băiatule, ia vin-o tu colea în grajd; Am o vorbă cu tine.
-Şi taman la ora asta vrei să vorbim, întrebă fiul în timp ce se apropia încet de uşa grajdului? Auzi tată, mama e supărată pe mine?
-Mă Costică tată, mie dă ce-mi fuse frică daia n-am scăpat.
-Acu ce vrei să spui tată? S-a întâmplat ceva rău cu mama?
-Nu Costică, dar astăzi poştaşu-mi dădu ordin dă concetrare.
-Păi cum mă tată, nu s-au mulţumit să mă înhaţe doar pe mine?
-Nu s-au mulţumit mă băiatu tati, dar nici cu armata nu te joci.
-Mă tată, cu mămica vorbişi? Ea ce spune dăspre treaba asta?
-Încă n-am discutat; Măta ca muerea, o să înceapă să plângă.
-Cum aşa tată, mama va rămâe sângură cu toate astea pă cap? Nu ştiu dă ce Dumnezeu, dar prea multe cade pă capul unei mueri.
-Acuşa ce dracu să facem mă băiatule, raportă poate mai resemnat ca niciodată Ilie Ursu? Ăsta-i ordinul militar şi noi nu avem încotro.
-Bine tată, dar cum davusărăm parte de-o nenorocire ca asta?
-Nu ştiu fiule, dar cum mai sunt câteva zile pân la plecare, vreau să las totu în cea mai bună rânduială; Cine ştie când şi dac-o să mă întorc.
-Bine mă tată, dar nu e drept; Măcar tu să fi rămas cu mama.
-Mă Costică, drept îi ca tu să te rogi la Dumnezeu şi să tragi cu arma, doar atunci când inamicul te atacă; Ai înţeles băiatul tati?
Topic: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (19)- Mobilizare generală (1)
« AnteriorulUrmătorul »
