STAREA DE UMBRĂ
de Valeriu Cuşner | 1 Iunie 2009
Cel de al nouălea volum de poeme „Absenţa a ceea ce suntem”, al poetului constănţean Ionuţ Caragea, rezident în Canada, apărut la Editura „Fides” din Iaşi în acest an, poartă amprenta temelor şi stilului său inconfundabil din primele-i patru volume: „Delirium Tremens” (debut -2006), „M-am născut pe Google” (2007), „Donator universal” (2007) şi „Omul din cutia neagră” (2007).
Se diferenţiază, însă, de cele de mai sus prin superbele metafore ce îi nuanţează coloratura dar, mai ales, prin atitudinea tranşantă a sumbrului său discurs.
În ciuda renumelui de poet născut pe Google ( o alternativă modernă şi rapidă de comunicare cu semenii săi ), Ionuţ Caragea a intrat în capcana biblică a lipsei de comunicare cu divinitatea, temă formulată, atât de dureros, de marele stigmatizat din Cartea Sfântă, IOV ( primul intelectual al omenirii ): „De ce n-am murit când eram la sânul mamei mele?… Strig către Tine şi nu-mi răspunzi, stau în picioare şi Tu nu mă vezi“, pentru că odată ce un poet abordează o astfel de temă, s-a condamnat definitiv la eterna osândă care a îngenuncheat, de milenii, toate filozofiile umanităţii.
De aceea acest volum este plin de chinuitoare întrebări, poetul formulându-le în fel şi chip, dând mereu naştere altora, al căror lanţ nu se închide, imprimându-i amprenta unei tânguiri metafizice; situându-se în două ipostaze: cea de a pune întrebări, şi în cea în care, tot el, trebuie să răspundă; ca o consecinţă a lipsei de comunicare cu divinitatea şi cu semenii săi, fiindcă s-a săturat să aştepte „cortegiul funerar al cuvintelor” de la un Creator inaccesibil „născut bătrân” ce „locuieşte la ultimul etaj, într-un Cer fără scări”, dialogând doar cu Lucifer („pe limba lor păsărească”), decât cu pământenii: „prea morţi pentru o singură cruce”.
Lipsa de comunicare se simte chiar şi în „dragostea ucigătoare… apocaliptică”, din care poetul nu-şi poate „face o carieră”, pentru că femeii arhetipale, menită a fi: „roua de pe frunze… plecată pe viaţă la cules de îngeri” ca, apoi, „să hrănească minţi, inimi”, i s-a rezervat ( de acelaşi creator ), un loc „în tărâmul suferinţei”. Ar fi trebuit să-i fi fost intrinsecă fiinţei sale, androginându-i-se „într-un singur trup”, într-un „singur poet” cu sufletele la unison încât să revoluţioneze „istoria Eu-lui / când ne vom ridica la pătrat / Noi² în aceeaşi ridicare la cer”, „pe falezele eternităţii”.
Dragostea ar fi mai înălţătoare dacă ar fi fost : „legată la ochi” iubind : „necuprinsul cu atingerea ta” chiar „orfană de trup”, încât să se confrunte şi cu „dragostea / rămasă în sufletele celorlalţi”.
Dar: „femeia trece ca o gondolă / niciodată adânc / niciodată mai aproape de inimă / şi „niciodată acum” pentru că „femeia pe care-o visez / oricum nu există”. Această mare „absenţă”, a fiinţei ce i-ar completa fericit ego-ul împătimit de dragoste, constituie cea mai dureroasă temă dintre cele pe care poetul le reclamă în rechizitoriul său, confirmând pedeapsa divină din Vechiul Testament:“Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei”.
Ar trebui analizată acea parte a titlului acestui volum, spre a defini ce înţelege poetul prin „ceea ce suntem“. Pentru a-şi explicita această stare, porneşte într-un maraton existenţial, inventariindu-şi trăirile (durerea, viaţa, murirea, femeia, nesiguranţa, agonia poeziei, dispariţia orizontului, drama absurdului ), agăţându-se „de proiecţia eu-lui… din dimensiunea iluziei veşnice” pentru că încă nu ştie „cine salvează pe cine”, fiindcă vieţile noastre neprofitabile l-au adus pe Cel de sus „în stare de faliment”.
Proiectând, asupra itinerarului său, sentimentul de vinovăţie al omului faţă de creaţia divină, poemele capătă, de la bun început, o conotaţie maniheistă a cărei umbră se simte pe întregul parcurs al volumului. Consecvent, totuşi, ideii lui Platon despre Bine, autorul pare a se ipostazia, mereu, în rolul vizitiului ( vezi „Phaidros” ), care îşi sileşte şi calul rău să meargă pe drumul cel bun.
Acest procedeu specific lui Cioran ( şi poetei româno-americane Anca Pedvis ), prin care Răul este mereu evidenţiat, pune de fapt prin antonimie, accentul pe năzuinţa spre Binele pentru care am fost destinaţi conform concepţiei platoniene.
Aşa se explică mefienţa din următoarele-i versuri: „nu credem în fapte” fiindcă „fiecare gândeşte din unghiul lumii înguste” în care „nimeni nu-ţi întinde o mână” şi „Dumnezeu poate fi bătaia de joc”. „Unde-i adevărul? Cineva ne minte”, clamează cu disperare poetul, amintind de strigătul lui Arghezi „Vreau să-l pipăi şi să urlu: Este !” sau de celebrul tablou al suedezului Ragnar Sandberg, „Urletul”.
Viaţa pare: „un cadavru scos la plimbare”, osândit la „o muncă silnică / într-o carieră de piatră” sau „consecinţa unei agnostice erori… un plâns cu sughiţuri”, nicicând prea mult „pentru sufletele oamenilor… cu inimi siliconate”, în care prostia ocupă „primul loc în box-office”, pentru că ritualul vieţuirii se repetă mereu: „Tot ce-a trecut o să revină / Cu fiecare început… Totul e calculat de la primul strigăt / Şi până la ultima zbatere”, confirmând, încă o dată, principiul eternei reîntoarceri al lui Nietzsche.
Pasiunea devoratoare a lui Ionuţ Caragea pentru poezie e atât de intensă, încât a devenit obstinaţia sa existenţială, ca o formă uni-versală de exprimare a omenirii, a dragostei („când ai făcut dragoste cu o poezie ?” ), fără de care nu s-ar putea trăi fiindcă ea a apărut înaintea Timpului: „e tot ce ne-nconjoară… este în noi” – un panaceu al vieţii totale în care s-ar regăsi sentimentele, artele, exorcizarea, crucea, mântuirea, dumnezeirea, destinul, chiar şi scopul final al vieţii fiecărui muritor ( vezi „A fi sau a nu fi poezie” ).
Numai astfel se poate explica obsesia (provocată de o existenţă ce ar exclude poezia), că ar duce la decăderea omenirii, simţind că actuala formă de vieţuire nu vibrează la magia poeziei ( „o religie în care nimeni nu mai crede” ),cum o definise şi George Santayana.
Fără poezie, lumea ar putea deveni o beznă intrată în rutina „muţilor cu geamăt în surdină”, a „orbilor ce n-au văzut lumină” în care „numai moartea are drepturi de autor”, comunicând doar prin cuvintele care ar muşca „din carne cu dinţii lor ascuţiţi”, smulse din „masoneria nopţii” şi a „inimilor cu obloanele trase”, cu „dorinţe spuse în van”.
Vitalizat, încă, de „elanul vital” şi de capacitatea creativă de tipul homo-faber ( vezi Henri Bergson ), poetul evidenţiază acea latură a inteligenţei umane, care încearcă a construi un paradis arhetipal, al idealurilor pierdute: „Construiesc paradisul, sunt un mic arhitect / Tot ce-i bun, tot ce-i nobil, tot ce este corect / Sentimente, cuvinte, năzuinţe, idei, / Construiesc paradisul pentru oameni şi zei”.
Încercând să definească ontologic şi cealaltă latură a omului ce ar trebuie să-l diferenţieze de universul său biologic, în „Albastru infinit”, poetul parodiază, subtil, mitul biblic al fratricidului Cain (primul copil al cuplului adamic ), „suntem prea mari amândoi pentru o singură viaţă şi prea morţi / pentru o singură cruce şi atunci unul dintre fraţi / îşi luă asupra sa păcatul de a fi om”, preluându-şi astfel pedeapsa hărăzită pentru mântuirea prin suferinţă ( „blestemat va fi pământul pentru tine! ), confirmând, deci, sintagma „om=păcat”.
Astfel se conturează drama condiţiei umane; convieţuirea în acelaşi trup, într-o perpetuă competiţie atât a omului-animal (trăitor în concret), cât şi a celui trăitor „în mister şi revelaţie”, creator de valori spirituale şi cultură, conform concepţiei lui Lucian Blaga.
Această temă este reluată mereu: „ce lume este asta îmbrăcată cu haina pe dos” cu „nevoia vitală de a muri o dată pe zi” şi condamnată la o eternă căutare a sinelui, la suferinţe pe „drumul Golgotei” ,la zădărnicii prometeice (cu „durerile treaptă, tot mai sus), căutându-l când pe Dumnezeu, când pe diavol, când singurătatea, întunericul, minciuna, larma, moartea, când liniştea, lumina, alinarea fericirea, nemurirea şi adevărul, ( vezi „Ceva din mine caută ceva“), atingând, uneori, absurdul: „La ce bun e omul, dacă nu învie / fără judecata aspră şi târzie. La ce-i bună viaţa, scurtă şi nedreaptă / dacă nu există către cer o treaptă? La ce-s bune toate, cele trecătoare / dacă nu ne-nvaţă pentru ce se moare?” ( Vezi „La ce bun” ).
„Noaptea coboară ca o pasăre de pradă”, „în ordinea firească a suferinţelor”, îmbătrânindu-l pe poet, departe de el însuşi, ca apoi, asfixiat de propriul suflet, moartea să-l ia „cu frumosul” pentru a-şi „scrie testamentul”, încât să „moară de propria-i poezie”, deoarece „cuvântul e rodul suferinţei”, deşi „nicicând nu e prea multă moarte / pentru sufletul omului” pentru a-i stinge mulţimea întrebărilor care îi macină sufletul.
Poate doar timpul, care ştie „trei limbi de circulaţie universală” (n.n-trecutul, prezentul şi viitorul), adunând „toate înţelesurile lumii / într–o enigmă / cu neadevărul devenit adevăr”, fiindu-i „lehamite de nefireasca sa trecere” şi neputinţă ( „În Cer durerile niciodată nu ajung” ), ar putea, cândva, să oprească toate întrebările omenirii.
Ideile din acest volum, în ciuda unor titluri care nu prea sugerau conţinutul poemelor, le-am grupat după lecturi repetate, selectând acele versuri semnificative, împrăştiate cu nonşalanţă prin diferite pagini, încât au conturat temele profunde ale cărţii. Unele dintre versuri pot fi considerate aforisme: „sărutul este cursul de predare al unei limbi străine”, „trecutul te inspiră, prezentul te amăgeşte”, „tăcerea e un ritual de împerechere cu eternitatea”, „cine cunoaşte singurătatea va stăpâni cuvântul”, „cine cunoaşte durerea va stăpâni timpul”, „când timpul uită să respire… îmi bat amitirile în cuie”, „viaţa unui chibrit constă în arderea sa” etc.
Toate temele de mai sus definesc, în concepţia lui Caragea, şi noţiunea de „ceea ce suntem”, adică: „pasări oarbe / cu ciocul încovoiat / spre propriile inimi”, „vedete cu inimi siliconate”, prin „lumea orbilor”, într-o continuă căutare ( „ceva caută mereu ceva” ), întrebându-se: „De unde vin? De ce am venit? De cine fug? Şi cine oare să-mi răspundă? Vorbesc cu umbra şi… nimic”. Astfel s-a instaurat o perceptibilă stare de umbră ce îl însoţeşte pas cu pas: „doar umbra îţi arată ora exactă”, „fără glas, fără nume, descheiată la şireturi, rătăcită prin lume, cu identitatea purtată „în lanţuri”; în care şi cuvintele sunt „înghiţite de braţele umbrei”, încât va muri tot în „braţele ei”, concluzionând: „ce tristă este viaţa, poetu-i încă viu? / sau este doar o umbră a celui ce-o să fiu?”( De fapt sintagma lui Epictet: „Suntem doar închipuiri şi nicidecum ceea ce vrem să părem”).
De aici şi sentimentul de neputinţă şi inferioritate faţă de Cel de Sus: „Nu merităm să-i fim aproape / Nici de ne punem pe cerşit !
Şi tot de aici apare şi sentimentul de „absenţă a ceea ce suntem” pentru că, în conştiinţa omenirii, se simte lipsa acelei scântei divine, ( un dat din clipa creaţiei ), esenţă a spiritualităţii, fiindcă bunurile materiale pentru care alergăm şi ne sfârtecăm, din zori până în noapte, s-au constituit în singurul scop al existenţei noastre.
Marea satisfacţie a unui homme des letters ( critic literar ), poate fi şi faptul că Ionuţ Caragea, împreună cu alţi doi poeţi, Daniel Corbu ( din Iaşi ) şi Valeriu Barbu ( din Galaţi ), s-au desprins cu toată fiinţa de „poezia tinerei generaţii” construindu-şi un modern mod de exprimare în care temele şi raporturile dintre cuvinte sunt incompatibile cu flecuşteţele pseudocurentelor ce au urmat posmodernismului.
Poate că în viitoarele volume, Ionuţ Caragea, un poet format, cu un stil şi o topică inconfundabilă, pe deplin conştient de locul său în axiologia tinerei generaţii, îşi va înălţa iar ştacheta pe o nouă treaptă, abordând o altă tematică pe măsura valorii sale.
Demersul său liric va trebui însă subordonat acelui imperativ al renaşterii Păsării Phoenix, sub lumina căreia să nu-i mai umbrească combustiile, vitalitatea şi exploziile marelui său talent, pentru că speranţele îi pot fi întreţinute de existenţa unor evidente certitudini laice precum: cerul, florile, pădurea, cuvântul, femeia, iubirea, lacrima, visele şi că mai poate alege, mai poate arde şi ,mai ales, pentru că-n viaţă a cunoscut câţiva oameni ce „aduc pe undeva cu Dumnezeu”, entitate supremă pe care ar dori s-o întâlnească, măcar odată, ca pe un prieten drag, la un pahar, fiindcă pe pământ oamenii concep iubirea ca cel mai cald şi reciproc sentiment, nu ca recompensa unei târguieli la care, de la început şi mereu, le este imposibil să-şi motiveze absenţa.
Topic: Recenzii | Comments Off on STAREA DE UMBRĂ
Don Elvis în concert pentru a întâlni sinistraţii cutremurului din Aquila
de admin | 31 Mai 2009
Pe 2 iunie, la SAN GREGORIO, AQUILA – ITALIA, unde a avut loc tragicul cutremur, DON ELVIS, (PREOTUL – ARTIST ANTONIU PETRESCU) împreună cu staff-ul său, RIVERS & ELEONORA LUSTRI, va concerta şi va întâlnii populaţia lovită de tragedia cutremurului şi care a rămas fără nimic după o viata de sacrificii… “Este o realitate care ne implică pe toţi, te face să redimensionezi viaţa, şi te simţi obligat în coştiinţă să faci partea ta, nu importă cât, ceea ce este important este faptul de a face ceva pentru cei mai puţin norocoşi”… “Sper să pot aduce pe chipurile persoanelor un surâs, o emoţie…“ sunt cuvintele preotului artis.
Începând cu acest an, DON ELVIS promovează iniţiativa personală “DON ELVIS SHOW”, o serată, un concert care are ca scop evangelizarea şi în acelaşi timp distracţia, o iniţiativă care a avut deja modul de a se concretiza obţinând un impact pozitiv şi elogiat. Preotul a fost de curând obiectul şi protagonistul unui “PROMO DOCUMENTARIO” finalizat de Paolo Cammarano de la SKY TV ITALY.
În agenda lui DON ELVIS, ne informeaza managerul său Manuela Terzini, pe 14 iunie va avea loc un alt concert la ROMA.
Pentru informaţii suplimentare: www.antoniupetrescu.com
Topic: Diverse | Comments Off on Don Elvis în concert pentru a întâlni sinistraţii cutremurului din Aquila
Duminica a VII-a după Paşti – a Sf. Părinţi de la Sinodul I Ecumenic
de Ion Cârciuleanu | 31 Mai 2009
Trei sînt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvîntul şi Duhul Sfînt şi Aceşti trei Una sînt! (I Ioan 5, 7)
Hristos a înviat !
Iubiţi credincioşi,
Astăzi, în Duminica a 7-a după Sfintele Paşti, Biserica Ortodoxă prăznuieşte primul Sinod Ecumenic al lumii creştine, care a avut loc în anul 325 în oraşul Niceea, pentru a condamna erezia, adică învăţarea greşită, eretică a lui Arie. Sinodul s-a organizat de Sfîntul Împărat Constantin cel Mare cu mama sa Elena, la cererea Sfinţilor Părinţi de atunci, fiind primul împărat creştin din lume (306-337).
Ce este un sinod ecumenic? Este adunarea tuturor marilor ierarhi ortodocşi – episcopi, mitropoliţi şi patriarhi din toată lumea, cu scopul de a discuta unele învăţături de credinţă creştină neclare încă, şi de a le fixa în legi fixe, neschimbabile, numite dogme. De asemenea, un sinod ecumenic judecă şi condamnă toate abaterile de credinţă, străine de învăţătura Sfintei Evanghelii şi a Sfinţilor Părinţi şi exclude din Biserică, adică dă anatema, pe toţi ereticii care sfîşie unitatea de credinţă a Bisericii, simbolizată prin cămaşa de in a Domnului, făcută dintr-o sigură bucată, cum zice în Sfînta Evanghelie: Cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime (Ioan 19, 23). Prin cuvîntul “sinod” înţelegem adunare, consiliu; prin cuvîntul “erezie” înţelegem părerea sau învăţătura particulară a cuiva despre Dumnezeu, împotriva învăţăturii adevărate a Bisericii lui Hristos.
De ce a avut loc Sinodul I Ecumenic? Care a fost pricina care i-a silit pe Sfinţii Părinţi să se adune la un loc şi să apere dreapta credinţă? Pricina a fost apariţia unui mare eretic, anume Arie, care învăţa pe creştini o credinţă nouă, zicînd că Fiul lui Dumnezeu nu ar fi de o fiinţă cu Tatăl şi că a “fost un timp cînd Fiul nu era”. El numea pe Iisus Hristos “creatură superioară”, “cea dintîi dintre creaturi”. Acest eretic era un preot din Alexandria Egiptului, foarte mîndru şi neascultător, însă bun predicator, care a trăit în secolele III-IV. Erezia lui s-a răspîndit în cîţiva ani atît de mult încît rupsese Biserica în două şi ameninţa să se răspîndească în tot imperiul roman de răsărit şi de apus.
Sfinţii Părinţi, nemaiputînd răbda hulele lui Arie împotriva Mîntuitorului şi a Preasfintei Treimi, au cerut ajutorul drept credinciosului împărat Constantin cel Mare, ca să contribuie cu puterea sa imperială la liniştirea Bisericii lui Hristos şi condamnarea învăţăturii hulitoare a lui Arie şi a discipolilor săi. Inspirat de Duhul Sfînt, marele împărat creştin a hotărît să organizeze primul Sinod Ecumenic la Niceea în anul 325 pe cheltuiala imperiului, fiind invitaţi toţi marii ierarhi ai Bisericii creştine din Răsărit şi din Apus. Astfel au luat parte 318 Sfinţi Părinţi la care s-a adăugat şi o delegaţie a Papei Silvestru I al Romei, pentru că pînă în anul 1054, Biserica creştină era una, nedespărţită în două – cea Ortodoxă de Răsărit şi cea Romano-Catolică de Apus. De aceea şi sinoadele pînă la dezbinarea Bisericii se numesc “ecumenice”, adică generale, pentru că au luat parte la ele şi ierarhi din partea Bisericii Romei.
Sinodul de la Niceea a fost deschis chiar de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi a durat toată vara. În timpul sinodului, la care a fost de faţă şi ereticul Arie cu ai lui, Sfinţii Părinţi s-au ostenit mult să întoarcă pe eretici la ortodoxie, dar ei n-au vrut să asculte. Ba s-a întîmplat ca în timpul discuţiilor, Sfîntul Ierarh Nicolae să-i dea o palmă lui Arie căci nu putea răbda hulele lui. Atunci Sfîntul Constantin cel Mare a poruncit să i se ia omoforul şi Evanghelia şi să fie aruncat în temniţă pentru că a îndrăznit să lovească. Noaptea însă i s-a arătat Mîntuitorul în temniţă şi i-a dat din nou Evanghelia în mîini, iar Maica Domnului i-a pus omoforul pe piept. Dimineaţă, auzind împăratul acestea, l-a adus pe Sfîntul Nicolae iarăşi la sinod şi îşi cereau iertare toţi de la el, văzînd rîvna şi răbdarea lui pentru credinţă.
La fel şi Sfîntul Ierarh Spiridon, căutînd să lămurească pe Arie despre taina Preasfintei Treimi şi cum că toate cele trei persoane sînt de o fiinţă şi de aceeaşi cinste, a luat o cărămidă arsă şi, făcînd semnul sfintei cruci, cînd a strîns cărămida, focul care a ars-o s-a ridicat în sus, apa a curs pe pămînt şi lutul a rămas în mîna lui. Cărămida era simbolul Preasfintei Treimi. Focul închipuia pe Tatăl, lutul pe Fiul întrupat şi apa pe Duhul Sfînt, Mîngîietorul care a fost trimis în lume.
În timpul sinodului cei 318 Sfinţi Părinţi au dat anatemă pe ereticul Arie şi învăţăturile sale hulitoare de Dumnezeu. Părinţii au dogmatisit că cele trei persoane ale Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, sînt de o fiinţă şi nedespărţite. Tot la acest sfînt sinod s-a întocmit partea întîi a Crezului, primele şapte articole despre Tatăl şi Fiul. Ultimile cinci articole despre Sfîntul Duh aveau să se întocmească la Sinodul II Ecumenic din anul 381. Crezul cuprinde pe scurt dogmele credinţei ortodoxe, şi se rosteşte zilnic în biserici şi prin casele creştinilor ca o mărturisire a dreptei credinţe apostolice.
Deşi Arie a fost surghiunit în sudul Dunării el nu a vrut să asculte de Biserică, ci mai mult căuta să semene între creştini învăţătura sa hulitoare. De aceea a fost greu pedepsit de Dumnezeu, încît i s-au vărsat măruntaiele şi a murit cumplit, spre veşnică osîndă în gheena iadului.
Iubiţi credincioşi,
Cu toate că ereticul Arie, cel mai mare eretic din lumea creştină, ca şi eresul său, au dispărut, de-a lungul secolelor Biserica lui Hristos a fost lovită mereu de noi secte şi erezii, unele mai periculoase decît altele. Cea mai grea dezbinare a Bisericii creştine a fost în anul 1054 cînd a avut loc marea schismă (ruptură) între Răsărit şi Apus, luînd astfel naştere două Biserici separate: cea Ortodoxă cu centru la Constantinopol şi cea Romano-Catolică cu centru la Vatican (Roma). La rîndul ei Biserica Catolică a mai fost lovită de încă două eresuri şi sciziuni. Este vorba de eresul lui Luther, al doilea Arie, şi de Calvin din secolul al XVI-lea, urmaţi după aproape un secol de schisma anglicană din secolul al XVII-lea.
Primul eres a cuprins aproape integral ţările din nordul Europei, aşa numitele ţări protestante; iar religia anglicană s-a răspîndit în Anglia, America de Nord şi Australia, formînd Biserica anglicană.
Vedeţi cum a reuşit satana să rupă cămaşa lui Hristos, adică să dezbine şi să sfîşie unitatea Bisericii întemeiată de El? Noi toţi mărturisim “o credinţă, un Domn, un botez”, însă datorită mîndriei şi începătorilor de eresuri, care au schimbat învăţătura de credinţă ortodoxă, apostolică, cu dogme noi după mintea lor, precum şi din cauza păcatelor noastre ale tuturor, au apărut în ultimele secole mai multe Biserici creştine – două apostolice – cea Ortodoxă şi cea Catolică şi trei fără succesiune apostolică: protestantă, reformată şi anglicană.
Dar dezbinările religioase nu s-au oprit aici. Începînd din secolele XVIII şi mai ales XIX, au apărut în America şi în apusul Europei noi grupări religioase rupte din trupul Bisericii apostolice, numite “secte”.
Astăzi, în lume se află pînă la o mie de secte şi grupări religioase creştine, unele mai fanatice, mai periculoase decît altele, cum ar fi “martorii lui Iehova”, “templul satanei”, cu aşa numita “liturghie neagră”, în care se adoră diavolul în locul lui Dumnezeu. Ei caută să-şi facă noi membri în rîndul credincioşilor interesaţi, a celor certaţi cu disciplina Bisericii lui Hristos, a celor săraci, cărora le promit ajutoare materiale şi mai ales a tinerilor, pe care îi pot corupe mai uşor.
Să luăm deci aminte la noi şi la familile noastre ortodoxe. Înmulţirea sectelor este un semn văzut apocaliptic, care prevesteşte sfîrşitul veacurilor.
Prima datorie a fiilor Bisericii Ortodoxe este aceea de a cunoaşte cît mai bine Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie, Catehismul şi operele principale ale Sfinţilor Părinţi. A doua datorie, dacă nu cea dintîi, este să trăim cu mare credinţă în Dumnezeu şi să ducem cu rîvnă şi evlavie viaţa noastră religioasă de familie, în desăvîrşită moralitate. Sectele cer teorie, ne atacă cu texte din Sfînta Scriptură. Noi să le răspundem, nu cu vorbe, nu cu atît cu texte din Biblie, cît mai ales cu viaţa morală smerită, curată, sfîntă. Vorbele nu pot înlocui faptele. În faţa unor creştini corecţi, milostivi şi evlavioşi, ei se ruşinează şi tac.
A treia mare datorie ce ne revine este să ne creştem copiii în frică de Dumnezeu, cu mare grijă şi atenţie. Căci dacă nu-i educăm noi cum trebuie sau îi smintim cu viaţa noastră, a părinţilor, îi pierdem sufleteşte pe fii, nu ne mai aparţin şi foarte uşor îi pot amăgi sectele, patimile, beţia, desfrîul şi necredinţa. Un tînăr o dată căzut, greu mai poate fi salvat, tras de la sectă. Copiii, ca şi părinţii, trebuie să ştie de mici Tatăl nostru, Crezul şi Psalmul 50, şi să înveţe cunoştinţele religioase principale din Catehismul ortodox. Cine nu ştie pe de rost măcar aceste trei rugăciuni nu poate fi împărtăşit cu Sfintele Taine.
Altă mare datorie a creştinilor ortodocşi este să fie oameni de rugăciune că fără ea nu putem face nimic. Să nu lipsească în sărbători nimeni de la Sfînta Liturghie şi de la predică, afară de mare nevoie. Rugăciunea cu credinţă, cu post şi lacrimi este viaţa noastră, pîinea noastră duhovnicească, mîntuirea noastră. Apoi trebuie să trăiască în dragoste cu toţi oamenii, mai ales cu cei din familie şi să facă după putere milostenie, care “acoperă mulţime de păcate”.
O altă datorie principală este ca fiecare să aibă un duhovnic bun, înţelept, la care să-şi mărturisească păcatele în cele patru posturi, să-i ceară sfaturi pentru toate şi să-l asculte ca pe Însuşi Hristos. Creştinii noştri nu trebuie să meargă la adunările sectante, nici să-i primească în casă, şi nici să discute cu ei, dacă nu vor să cadă în cursele lor. Cine face aceasta nu va fi amăgit niciodată de diavol, nici de patimi, nici de cursele oamenilor răi.
Iubiţi credincioşi,
Astăzi este Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, care au apărat dreapta credinţă, au dat anatema pe eretici şi au formulat Crezul ortodox. Să rămînem credincioşi Evangheliei lui Hristos şi Bisericii Ortodoxe, ai cărei fii sîntem. Ea ne-a născut prin baia Botezului, ea ne-a crescut şi învăţat calea mîntuirii. Să cinstim Biserica Ortodoxă care ne-a născut. Să cinstim pe toţi sfinţii şi icoanele lor ca cei ce sînt “prietenii Domnului” şi se roagă pentru noi la cer. Să trăim în dragoste unii cu alţii, singura cale care mai poate salva lumea de la pierzare. Să creştem copiii în iubire de Dumnezeu, că de ei depinde cel mai mult mîntuirea noastră şi să păstrăm cu sfinţenie dreapta credinţă ortodoxă, fără de care nu ne putem mîntui oricîte fapte bune am avea.
Închei cu o scurtă istorioară.
Un părinte cu viaţă sfîntă a intrat noaptea să se roage în biserică şi prin minune dumnezeiască a văzut altarul deschis, iar lîngă sfînta masă şedea un prunc luminat cu cămaşa ruptă. Şi l-a întrebat cuviosul: “Copile, cine eşti tu?” Iar el a răspuns: “Eu sînt Hristos, Mîntuitorul lumii!” “Dar cine ţi-a rupt cămaşa?” întreabă sihastrul. Iar Domnul i-a răspuns: “Mi-a rupt-o Arie, ereticul!” şi S-a făcut nevăzut.
Oricine propovăduieşte altă Evanghelie decît cea vestită de Hristos, de Apostoli şi de Biserică, sfîşie cămaşa Domnului şi-şi agoniseşte osîndă veşnică, fără iertare.
Să cădem deci în genunchi şi să slăvim cu evlavie şi dreaptă credinţă pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Amin.
Hristos a înviat!
Topic: Predici | Comments Off on Duminica a VII-a după Paşti – a Sf. Părinţi de la Sinodul I Ecumenic
Înălţarea domnilor
de Jianu Liviu-Florian | 29 Mai 2009
Azi, unii se înalţă, mâine, alţii,
În funcţii, scaune, conturi, ori frumos,
Şi mai prejos de dânşii, se înalţă
Crucificatul Domn Iisus Hristos –
Precum o cărămida, ce suportă
Întreaga Piramidă din Fanar,
Aşa ne rabdă dânsul, pe aortă,
La temelia sângelui-bazar –
E zi de înălţare, pentru unii,
E zi de coborâre, pentru alţii,
Se bucură şi bunii, şi nebunii
Că se-nmulţesc arginţii, nu talanţii –
Se-nvârte hora, se învârte roata,
Se-nalţă toţi, rămâne unul jos,
Să ia din oameni ce-i mai păcătos,
Să urce El greşelile, la Tata –
Acelaşi Dumnezeu, Iisus Hristos…
28 mai 2009
Topic: Poezii | Comments Off on Înălţarea domnilor
« AnteriorulUrmătorul »
