LEAGĂN DE STELE – POEZIA MUNŢILOR APUSENI
de Cezarina Adamescu | 25 Septembrie 2009
CRONICĂ DE ÎNTÂMPINARE
LEAGĂN DE STELE – POEZIA MUNŢILOR APUSENI
NICOLAE NICOARĂ-HORIA , Între leagăn şi stea, 57 de poeme, plus unul, volum în curs de apariţie.
La o privire mai cu luare aminte, fiecare din poeziile acestui autor îi poartă amprenta vie, ca o insignă prinsă direct pe fibrele inimii.
Şi faptul că el oferă acum 57 de poeme plus unul, adică exact vârsta biologică la care, prin har dumnezeiesc a ajuns, este un semn că Poezia înseamnă pentru el, mai mult decât obişnuinţă, fapt cotidian, e o stare continuă de graţie care-l individualizează de majoritatea creatorilor zilei, atât de supuşi trendului şi brendului şi altor enduri.
Şi dacă mai există cineva atent la glasul şoptit al ierbii, la glasul coasei, al pământului care-l cheamă, acela este poetul de faţă. Desigur, glasul coasei, cel cu multiple înţelesuri, de care nu vom scăpa nici unul, glasul grav şi tainic al ţărânei care ne cheamă să purcedem de unde ne-am ivit, glasul ierbii în care am visat călătoria spre ceruri, glasul steleleor numărate şi pierdute din număr, glasul tainic al lunii, toate acestea compun acea stare de liricitate, acea atmosferă de mister în care cuvintele răsar precum aştrii şi se aştern pe bolta cerească a inimii. Dar cine mai nia aminte azi, îndeobşte, la glasul ierbii ? Doar poeţii… acei « frumoşi nebuni ai marilor oraşe »…
Poetul coseşte cuvinte pe Dealul cel durut din Poezie, la fel cum ar secera iarba înaltă rămasă pârloagă după plecarea tatălui, dus să cosească în veşnicie.
E un dor aici, fără de seamăn, care se alcătuie cu fiecare silabă, un dor ivit din zarea copilăriei, întipărită pe retină de suflet.
Bărbatul cu nume scoborâtor din Istorie, frate bun cu gorunul, cu muntele şi pădurea, cu izvoarele ţâşnitoare din stâncă, descins în tulburul veacului în închisoarea de afară, încă se mai visează hălăduind cu flinta pe umăr, pe poteci neştiute, la hotarul cerului cu pământul.
Condeiul său sculptat din trupul stejarului împunge orizontul, înroşind aurora. E seva lacrimei celor plecaţi să păzească alte fruntarii, fruntariile veşniciei.
El şi-a înmuiat pana în roura lacrimei celor blajini şi scrijelă cu ea înălţimile.
Pentru Nicolară Horia Poezia este « Adevăr şi Duh » şi mărturiseşte că, de undeva, din Cer, Dumnezeu îi porunceşte « ce să scriu anume ». Sigur că omul, îndeosebi cel chemat, nu se poate sustrage chemării divine. Nici profeţii, nici apostolii, nici sfinţii nu s-au putut opune Voinţei Divine şi Vocii Sale tainice, chiar dacă le era greu să îndeplinească această Poruncă venită din înalt. Să ne amintim ce spunea Prorocul Ieremia : « M-ai sedus, Doamne, şi m-am lăsat sedus. Ai fost mai tare decât mine şi m-ai biruit. »
Precum Orfeu cu lyra mereu strunită de păsări măiestre, peregrinând prin Infern, Purgatoriu şi Paradis în căutarea Euridicei, poetul de faţă nu-şi ascunde lumina sub obroc ci se sprijină de ea ca de rază în recitalul lui, având ca public înaltele constelaţii, galaxiile de meteori şi astrul zilei. Pentru că el este « Poetul zărilor/ Fecunde/ Între o Stea / Şi-un Leagăn de soroc… » (Între leagăn şi stea).
Poetul se simte mereu dator pentru ceea ce a primit şi e conştient că, tot ceea ce are, din mâinile divine i-a fost dat: « În sufletul meu-/ Nimicul ce sunt/ Din ce-am fost înainte/ Nimic va rămâne,/ Fără Dumnezeu! »
Este un alt fel de a spune, ca şi Sfântul Augustin : « Ne-ai creat pentru Tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până ce nu se va odihni în Tine. »
Ori, cum a lăsat scris Seraficul Părinte Francisc de Assisi : « Ce ai tu ce n-ai primit ? Şi dacă tot ai primit, de ce te lauzi că n-ai primit ? »
Se pare că pentru Nicoară-Horia e vremea bilanţului provizoriu, când îşi cercetează cămara sufletească, să vadă ce provizii de bine a făcut. E vremea turnatului de ulei în candelă şi vegheatului ca acesta să nu se împuţineze pentru că, vai, dacă va fi găsit cu candela stinsă, precum fecioarele cele nesăbuite !
« Ştiu, şi recunosc, şi sunt de vină/ Pentru Vremea care o să vină,/ Când pentru cea trecută în zadar/ N-am pus o Sărbătoare-n Calendar…// Nici Timp şi nici răbdare n-am avut!/ Am alergat, am alergat mereu/ Dinspre-un viitor înspre trecut,/dinspre satana către Dumnezeu.// Acum când vine Socoteala, iată/ Şi Înălţarea Gândului spre Cer, /Părinte întru toate, Tu mă iartă- /Atâta doar, din Viaţă îţi mai cer! // Ştiu, şi recuosc, şi sunt de vină/ Că Maica mea, în chinuri, pe atunci,/ M-a trimis, drept martor, în lumină / Cuvântului- cel pironit pe stânci… » (Ştiu…)
Munţii Apuseni cei fraţi în semeţie şi în statornicia pe aceste meleaguri, i-au împrumutat poetului acea aură sacră de voievod care-şi apără hotarul cu străşnicie şi care nu se închină în faţa nimănui decât a lui Dumnezeu. Tăria, demnitatea, mîndria de neam, transpare din fiecare vers, izvorâtă parcă din esenţa stejarului ori a gorunului secular, la umbra căruia, îşi doreşte, precum eroul legendar, mormântul săpat de copita tovarăşului de sufertinţă, de muncă şi de alergat nestingherit fără zăbală.
« Eu n-am venit în locul/ Nimănui/ Mi-au dat părinţii la botez/ Un nume/ Să locuiesc aici,/ În Casa lui,/ Până când eu voi pleca/ Din lume…/ Sunt fericit/ Cu sărăcia mea,/ Invidiei, cămaşa nu mă-ncape-/ Şi nu mă plâng/ Dacă povara-i grea,/ Când nu mai pot/ Sub ea/ O să mă-ngroape… » (Celui de lângă mine).
Nelinişti stelare, nelinşti ancestrale, nelinişti vuind în urechea cea trează, nelinişti prefăcute-n cuvânt, neliniştile dorului de drag, nelinişti picurate-n otava dimineţii şi-n murmurul frunzelor în catedrala verde cu vitralii îndreptate spre cer… Toate-l încearcă, toate-l supun… Doare zarea, doare fiorul, foşnetul vântului, doare dimineaţa şi înserarea, doare dorul şi ecoul întors în strigăt pustiu, şi înnăbuşit de muşchiul până la genunchi şi de chihlimbariul răşinei. Ce miros bineplăcut! Ce stranie comuniune! Toate-s acasă aici, în Poezie !
« Ce muzici surde îmi aprind/ Vederea !/Eu / Mă retrag / În Umbra mea / şi tac- /De când aştept în rugă /Învierea?… » (Din umbra mea).
În devenirea sa mai mult în Cuvânt decât în Lut, omul se simte solidar cu ţărâna, deşi cu privirea caută spre Înalt : « Lutul meu e tot mai copt de soare,/ Tot mai crăpat de patimi şi de vânt, / Dar nu mă doare, încă nu mă doare /Cuvântul lui întreg în care sunt! »
(Şi iarăşi e Duminică …)
O elegie tulburătoare este cea închinată mamei şi memoriei celor bjajini, în urma cărora cenuşa s-a răcit « Şi arde liniştea în urma lor!…“
Doar Măicuţa, trecând Dealul tot mai singuratic, îi ştie, sau poate nici ea nu şi-i mai aminteşte : « E tot mai singur Dealul când îl treci /Cu amintirea socotindu-ţi anii, / Numărul lor trecură de optzeci, / Ei nu mai sunt, s-au dus pe rând, sărmanii » (Poem lângă neliniştea Satului).
E foarte ciudat cum, pentru acest poet, dealul, satul, glia, sunt personificări ancestrale şi ele sunt foarte respectate de vreme ce el simte nevoie să le scrie cu majuscule, ca pe nişte personalităţi de seamă. Pentru că ele mai fac încă parte din fiinţa sa, la fel ca şi Mama.
Cu toate întâmplările bune ori rele, iarba creşte mai departe, dealul stă neclintit de veghe, soarele răsare la fel, doar părul măicuţei suferă prefaceri, urcând Dealul spre cei duşi. « Pe crânguri creşte iarbă şi nu-i pasă / De greierii ce plâng la pieptul ei / Şi tot mai rar e şuierul de coasă, / Tot mai departe-s turmele de miei…/ Acolo-i şi Căsuţa noastră- vamă, / Căsuţa-n care m-ai născut dintâi/ Şi câte alte case nu îi cheamă/ Pe cei plecaţi cu dorul căpătâi…/ Răzbună-ţi, dar, tăcerea din cuvinte, / Aşa cum o făceai când era greu/ Şi te rugai acolo sus, pe Munte, / Măicuţa mea la bunul Dumnezeu !/ Eu ştiu că Dumneata nu mai porţi teamă, / Te doare Satul meu şi-al nimănui, / Dar nu te mai gândi la moarte, Mamă, /Nu te mai gândi la moartea lui… » (Poem lângă neliniştea Satului).
Înstrăinarea doare mai mult decât orice şi faptul că satul a ajuns pustiu, sporeşte starea de singurătate şi dezrădăcinare. De aceea, poetul spune cu nostalgie : « Cresc pădurile, Mamă, acolo pe crânguri, / Fumuri la case îs tot mai puţine, / Oamenii pleacă spre alte tărâmuri, / Nimeni de vetre nu îi mai ţine…//Scurmă rugina în frunze şi-n gând, / Arde tăcerea în tulnic şi-n Dor,/ Singuri copacii se-aud murmurând / Precum moşnegii în bărbile lor…//Dumneata-mi spui că ceva te apasă / Pe umerii vârstei la care-ai ajuns- / Cresc pădurile, Mamă şi se îndeasă-, / Acasa noastră e tot mai sus… » (Cresc pădurile, Mamă…).
De asemenea, casa părintească este evocată în vers plâns cu aceeaşi nostalgie şi senzaţie de înstrăinare : « La Casa noastrã, /Colo sus / Pe /Dâmb, /Plâng streşinile, Mamã, / De ce plâng?! /Ce Linişte-i acolo / Şi ce Dor / Sub coperişul ei / Ne-vindecat?!/ Acum, când scriu, /Cuvintele mã dor- /Mã doare Urma / Celui / Ce-am plecat…/Cum trece Timpul/ Şi-i atât de dur-/Cât voi putea/ Tãcere/ Sã te-ndur?!” (Casa noastră).
De după Dealul sufletesc în care se găseşte, poetul priveşte casa şi chipul de icoană al mamei, înrămat, care devine dintr-o dată: Poezie! Poezia şi Mama – două icoane sfinte. Aşa cum, pentru Grigore Vieru, Mama era identificată adeseori cu Patria, poetul necunoscând alte iubiri mai mari decât acestea două: „Ce-i mai sublim în viaţa asta Mamã, / Decât dumnezeirea din cuvânt: / “Mã uit la Poezia ta din ramã,/ Mã uit acolo şi acolo sunt!”// Aşa te ştiu, ca o icoanã vie, / De-a pururi fãcãtoare de minuni,/ Mâna mea se mântuie când scrie,/ Gîndul meu aprinde rugãciuni… » (Poezia din ramă).
Conştient de valoarea taumaturgică a cuvântului, poetul scrie cu ferma convingere că scrisul înseamnă pentru el mântuire, aşa cum Însuşi Iisus spune: „Căci din cuvintele tale te vei mântui şi din cuvintele tale vei fi osândit.”
Dealul, Apusenii şi Mama – trei repere sacre care pentru poet înseamnă Acasă, înseamnă copilăria, înseamnă Istoria pe umerii căreia ne-am înălţat prin jertfa străbunilor, ca să putem privi zenitul prin ochii copiilor noştri.
„Se-aud acasă Munţii cum recită/ Acest Poem pe care-l scriu mereu…/ // În Apusenii mei, pe-un Crâng anume, / Cel mai frumos din câte-s pe pământ, / Acolo mi-a fost dat să port un nume, / Acolo mi-a fost dat să fiu cuvânt…// Şi amiroase- acum a mere coapte / Copilăria mea dinspre lumină,/ Cât era ziuă, până către noapte / Paşii Mamei nu aveau hodină, // Cât era noapte, până către zori / Mă-nvăluia cu Duhul ei fierbinte,/ I-au mai rămas aducerile-aminte- / Şi ele amăgind-o uneori…// Când mă citeşte ea e fericită,/ Cuvintele abia de o mai ţin- / “Eşti ostenită, Mamă?” “Ostenită/ Şi parc-aş vrea să m-odihnesc puţin…!” (Eşti ostenită, Mamă…).
Răzbate peste tot precum colţul ierbii din sânul pământului, mândria de moţ îndrăgostit de Munţii Dorului său care împung cerul cu creştetele:
„În Sufletul Poetului- e o altă poveste!/ Descalţă-te, dar, de nu-ţi va fi greu!/ Cum vulturii Moţilor mei de pe creste, / De pe crestele Munţilor Dorului meu… » (Confesiune…)
Cu câtă dragoste învăluie poetul chipul mamei sale : « Astăzi-cuvânt, /Mâine-amintire, / Singur e Drumul / Între / Leagăn şi Stea! / Umbra ta, / Mamă, / E tot mai / Subţire- / Trece lumina-nserării / Prin ea… » (Umbra). La fel de frumoase ca şi versurile memorabile ale lui Grigore Vieru, dedicate măicuţei sale Eudochia şi intitulate : « Făptura mamei » : « Uşoară, maică, uşoară,/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ. // În priviri c-un fel de teamă,/ Fericită totuşi eşti – / Iarba ştie cum te cheamă,/ Steaua ştie ce gândeşti. »
Gând arzător şi mână flămândă – acesta este poetul…supus acestora până la jertfă. Iar celor care se miră atunci când el scrie ceva, poetul le răspunde : « Chiar întrebarea voastră/ E-un poem » (Poetul). Şi nu e de mirare, pentru că : « De-atâta Poezie / Nu mai ştiu / Cine eram/ Din cine mâine/ Sunt…” (Poetul). Se află aici, o superbă încercare de definire a Poeziei şi un Crez artistic pe care Nicoară-Horia îl oferă:
„Când tu mă întrebi, mâna mea scrie, / Gândul sub tâmple e numai văpăi…// POEZIA e semn de-mpăcare aici, / POEZIA e Cerul care te ţine/ Deasupra pământului când te ridici/ Din pântecul maicii, fără ruşine…// Prietene-al meu, ţie îţi zic/ De mă citeşti cu luare aminte-/ Din totul ce este, nu e nimic/ Fără de Dragoste şi fără cuvinte! » (Răspuns).
Iată cu ce unelte scrie poetul: „Voi scrie de-acum cu lumina din stele,/Cu lumina din soarele nostru suprem » (Vis…) Şi mai spune urmaşul lui Horia : « Cu ce am greşit din rostirea ciudată/ Când spuneam lumii că sunt Poet, / Că vin dinspre trasul acela pe roată, / Vândutul meu frate de Fericet… » (Vis…)
Impregnat de Duh, versul poetului pătrunde în suflet. Acolo e ţinta râvnită. Sufletul n-are uşi, n-are ferestre. Cămările lui pot fi goale sau doldora. Şi cei care vor să intre sunt binecuvântaţi. Poetul când scrie, se face duminică-n suflet. Răsare colţul ierbii, soarele, răsar stele. Fiindcă, aşa cum spunea fratele Grigore Vieru, « Poezia ajută soarele să răsară şi femeia să nască. » De aceea, Nicoară-Horia spune : « Când scriu, şi de o vreme scriu mereu, / Se face Duminică în sufletul meu…” (Poem de duminică). Idee reluată şi-n alt poem: „Şi-atunci / Când scriu, / Şi scriu robit / De-o vreme, / Duminică se face-n / Versul meu… » (Eu ştiu…)
Aici, pe pământ, omul e orb, îndeobşte, lumina lăuntrică nu-l ajută să vadă tina în care se scaldă. De aceea, e nevoie de tămăduirea oferită de Dumnezeu. De orbirea spirituală e nevoie să fim mântuiţi, de tina păcatului. Iisus l-a uns pe orbul din naştere cu tină înmuiată-n salivă, tocmai pentru a sublinia că tina, acoperă ca o pojghiţă ochiul interior, acela care te ajută să vezi cu adevărat.
A te recunoaşte orb în plină lumină, a dori să-ţi smulgi de pe retină pojghiţa care te împiedică să vezi lucrarea de jertfă a lui Iisus Hristos, înseamnă mai mult decât smerenie, este o conştientizare condiţiei de om în faţa Creatorului. „Unge-mi cu tină, Doamne, ochii mei, /Cei orbi pe dinlăuntrul lor, Iisuse, / Ca să îţi pot vedea aici cu ei / Picioarele şi palmele străpunse // De cuiele ce le-am bătut şi eu / În fiecare ceas cu o sudalmă, / Alungă-mi de pe suflet norul greu / Şi vremea ce-o mai am să-mi fie calmă!” (Orbul).
Nicolae Nicoară-Horia este un privilegiat. El ştie că e ales pentru o misiune şi face totul ca s-o împlinească. De asemenea, e iluminat de Duh şi doar atunci, el îşi poate comunica propriul suflet: „Duhul / Acela / Îl simt de departe / Arzând peste sufletul meu / Necuprins…/ Când ştiu că el vine/ De la Dumnezeu-/ Ce dulce-i lumina / Acestui Cuvânt!/ Cine-i aude vuietul / Sfânt/ Fericit ca şi mine/ Fi-va/ Mereu…” (Niciodată).
Nu e nici o mirare că Horia-Nicoară şi-a ales drept logodnică Poezia, la fel cum Sfântul Francisc de Assisi şi-a ales-o ca logodnică pe „Domniţa Sărăcie” – Madona Poverta. Drept pentru care socoteşte că trebuie să-i fie, după cum a juruit, până la moarte credincios: „Sufletul meu / În faţa acestui altar,/ Singur mereu, /Se cunună / Cu tine, / Cea plină de Har! / Dată mi-ai fost,/ Între Leagăn şi Stea, / De cine, / De când? / POEZIA mea! » ( Logodnică de fiecare zi. Singur în faţa hârtiei de scris).
Şi, altă oară, poetul spune, deplin încredinţat : « Ce vuiet înfioară trupul meu! / Hârtia doare albă în lumină- / Eu sunt Poetul şi voi fi mereu / Pentru tăcerea care o să vină…” (Cuvintele).
Iar celor ce vor avea răbdarea să se aplece asupra cuvintelor sale, poetul le spune cu smerenie: „Nu mă-ntrebaţi / De ce din versul meu / Vocalele sunt,/Şapte, / Supărate-, / Primiţi-mă cum sunt / Şi sunt mereu, / Iertarea să vă fie / Semn de carte// Din ochii voştri / Obosiţi de har, / Când vor citi Lumina / Din cuvinte- / Şi-ntre coperţi / Închideţi-mă, dar, / Cu pleoapele aducerii aminte…” (Nu mă-ntrebaţi…).
Pastelul, poezia de dragoste răsar ca ierburile-n câmpie în lirica acestui poet.
Dar ele slujesc tot poezia şi sunt pretextul unor imagini metaforice superbe:
“Dureri de muguri” peste tot / Din floarea ce va fi să fie, / Atât cât sunt şi-atât cât pot /Mă las robit de Poezie!” (Poem de primăvară).
Căldură şi generozitate, nevoie de tandreţe şi de comuniune spirituală se degajă din versurile aceste: „Pune-ţi mâna pe sufletul meu, / Cu Dragostea lui te cuminecă, / De-i vineri afară, acolo-i mereu / O caldă şi sfântă Duminică!” (Lectură…)
Nu se puţine ori, citind versurile lui Nicoară-Horia, am plâns în hohote fără lacrimi, şi, printre hohotele de râs-plângând, zburau îngeri. Da, am văzut îngerii cuvântului zburând pe lângă umerii mei aplecaţi peste foile migălite. Poemele sale miros a busuioc şi a floarea numită frumos: Mâna Maicii Domnului. Ce adiere se iscase în încăpere… Şi ce lumini fluturânde… Şi nu mai ştiam, lumină e, tăcere, pasăre, înger sau vis? Iată, poemele aleargă prin sângele meu aţipit şi nu vor să mai iasă afară…
„Aşa mi-a spus mama, odată, demult: / “Ai grijă, copchile, ce scrii, cum vorbeşti!” / De glasul tău, Mamă, eu pururi ascult- / POEZIA mea sfântă care îmi eşti! // Cuvintele acestea nu sunt ale mele, / Ele de dinainte de mine au fost, / Să nu vă miraţi că m-aseamăn cu ele- / Sunt vrednic, oare, să le fiu adăpost?” (Cuvintele acestea…)
Şi nu o dată, am avut exclamaţii de uimire şi surpriză la versuri ca acestea:
„Uşor / Nu e nimenea,/ Nici lăstunul în zbor, / Uşor / Nu e nici Aerul! / În viaţă / Numai odată ţi-e dat / Să îl simţi / Că e greu! / Aerul dintre tine / Şi / Dumnezeu… » (Uşor nu-i nici aerul…).
Nicoară-Horia doreşte ca versul său să fie aidoma unei pâini uriaşe din care să se înfrupte cei flămânzi şi precum norul ce vara aduce ploaie în pustiu, să-i stingă drumeţului para…
Şi răspunsul, celor care întreabă ce-i poezia, este pe măsura harului poeticesc:
“E poezia Duh adevărat, / Ferice, dar, de cel spre care vine, / Învaţă să te porţi cu ea curat / Şi să-i vorbeşti aşa cum se cuvine. // Ea este mirul scump şi tu eşti vasul, / În lumea asta să miroşi frumos, / De i-a fost dat tăcerii tale glasul / Cuvântului să-i fie de folos! // El să-ţi rămână pururea temei, / Lumina lui nicicând să nu te vândă- / Mă-ntreabă unii, Poezia, ce-i?/ Dacă mă-ntreabă ea să le răspundă!” (Retorică).
Despre Crăişorul Munţilor, despre Horia, despre Iancu şi alţi viteji ai neamului, sângele cărora clocoteşte viu peste veacuri în trupul poetului, deşi s-au scris nenumărate şi tulburătoare poeme şi creaţii epice şi dramatice, niciodată nu vor fi de ajuns ca să spele jertfa lor pentru moţi, pentru întreaga românime.
Nicoară-Horia îi pomeneşte-n rugăciunile-poeme, aprinzându-le din cuvinte, lumânări şi făclii pentru urmaşi. El ţine nestinsă flacăra lor pentru cei de azi şi mai ales, pentru cei de mâine. Sunt neamul lui, zdrobitul, pe roata Istoriei.
Nu are cum să-i ignore. S-ar nărui munţii peste creştetul său dacă ar face-o. Pentru că el se socoteşte copilul acestora, fiu de moţ viteaz şi dârz, aprig la mânie şi mare iubitor de ţară: „Eu sunt copchilul moţilor din Munti, /Din Munţii celor înstelaţi pe roată, / Unde sunteţi, “idolii mei muţi”? / Nici nu ştiu dacă aţi fost vreodată? // Dac’am vorbit de voi, de fiecare, / În versul meu de pe acest meleag, / Tăcerea voastră pururea mă doare / Şi numele din care eu mă trag! // Iancule-Avram si Horia, tu, bace, / Cu toţi ortacii care nu mai sunt, / Ce vifor iarăşi nu vă lasă-n pace / Şi-mi tulbură fântâna din cuvânt? / M-apasă aerul ca o dojană / Şi gândul meu are miros de “baie”, / Prin Apuseni, la Roşia Montană / Vâlva aceea nu se mai ogoaie… //Aur, argint, blesteme peste punţi, /Se mută cei plecaţi din cimitire- / Eu sunt copchilul Moţilor din Munţi / Şi voi rămâne până la neştire…”
Locul din inima lui, numit Apuseni, numit Acasă, nu poate fi înlocuit cu nimic, când poetul spune: „Şi vine o vreme când simţi cum te-apasă / Pe sufletul vârstei părerea de rău- / Dorul de-atunci şi Dorul de-Acasă, / Dorul de numele Satului tău…// Ard flăcări albastre acolo pe crânguri, / Unde sunt ascunse comorile- zările, / Copilul, ce eşti, iar începi să te gânguri / Când te cuprind în auz depărtările…// Sunt locuri în lume cu farmecul mut, / Ochii mei le-au citit frumuseţea, deplina,/ Ce-i locul acela în care-ai văzut / Cum se naşte din pântecul maicii-Lumina? // Ce-i Ţara aceea, oriunde-ar fi ea, / Spre care te cheamă-înapoi amintirile? / Se duc în uitare, cum se duce o Stea, / Oameni, păsări, arbori, zidirile….// Şi vine o Vreme când se face târziu / În Dorul peste fântâni-curcubeu-, / Amână răspunsul pe mai târziu, / Locul acela e şi-n sufletul meu!” (Ce-i locul acela?…)
În afară de faptul că este plină de sevă, de înţelesuri, de taine şi de toate ingredientele poeziei adevărate, creaţia lui Nicolae Horia-Nicoară are darul neasemuit de a mişca sufletul şi de a te face să simţi vibraţia, fiorul freatic, pe care ţi-l poate da muzica celestă, ori muzica sferelor. Şi nu se poate să nu fii profund impresionat şi să nu doreşti să te reîntorci la aceste poezii atunci când sufletul ţi-e amar de atâta dulce…
Stilul său este demult format, utilizând toate mijloacele artistice şi stilistice din bagajul liricii, începând cu genurile şi subspeciile poeziei riguroase, clasice, încătuşate-n forme dar care abundă de muzicalitate şi de frumuseţi, aglutinându-se în eufonii fără cusur, până la procedeele moderne de construcţie, fără rimă, ori cu rimă ascunsă, în care ritmul şi muzicalitatea înlocuiesc metodele de tehnica versificaţiei.
Mărturisesc cu mâna pe suflet că, citind aceste vibrante poeme, am dorit imediat să ascult vocea autorului care se confundă cu ele. Este o poezie de înaltă vibraţie patriotică, încărcată de un lirism autentic, specific marilor voci lirice ale României şi ale universalităţii. Şi nu pot a nu subscrie memorabilelor versuri ale lui Ioanid Romanescu,
„Trăiască Poezia şi marii visători!”
Câtă vreme există poeţi, lumea dăinuie. Ei te fac să simţi că viaţa merită s-o trăieşti frumos şi adevărat, în chipul cel mai înalt posibil, ca să-i ridici şi pe ceilalţi pe aceste culmi ale desăvârşirii. Şi dacă nu schimbă lumea, Poezia are menirea de a produce mutaţii sensibile în suflete. Ceea ce nu e puţin, dimpotrivă.
Cât priveşte menirea poetului, autorul e conştient că scrisul e o ardere de sine, o jertfă continuă, fără de care nu ar exista Poezie : « Nu vă-ntrebaţi de ce/ Poeţii mor/ Cu fiecare vers pe care-l / Scriu, / De când se nasc întru cuvânt / Ei ştiu- / Aceasta este meseria lor…”
Prin tot ce scrie acest poet, are darul e a emoţiona şi a tulbura peste măsură şi, când îi deschizi slova, nu se poate să nu fii fericit că există oameni cu o asemenea simţire, pe care o împart cu dărnicie, la răspântii, aşa cum îşi împarte roadele sale, „mărul de lângă drum”.
7-8 Cuptor 2009
Topic: Recenzii | Comments Off on LEAGĂN DE STELE – POEZIA MUNŢILOR APUSENI
MĂICUŢEI PREACURATE
de Arionda Adamescu | 24 Septembrie 2009
Măicuţă bună, Preacurată
Fecioară prea nevinovată
Te am în sufleţel aproape
Te văd chiar cu închise pleoape.
Şi te ascult cum îmi vorbeşti
M-ajuţi şi mă povăţuieşti
Îmi ai puterea să muncesc,
În sănătate să trăiesc.
Eu câte zile voi avea
Te voi slăvi, Măicuţa mea
Căci tu cu harul tău cel mare
Mă vei susţine pe picioare.
Să merg din nou, înaltă, dreaptă,
Şi cu privirea înţeleaptă.
De rele vreau să mă fereşti
Şi cât de cât să mă iubeşti.
Topic: Poezii | Comments Off on MĂICUŢEI PREACURATE
INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (27) – Trădare Bolşevică (1)
de Florin Bădican | 23 Septembrie 2009
INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI
TRĂDARE BOLSEVICĂ 1
Cu permisiunea dumneavoastră, să-i lăsăm pe prietenii noştri să-şi vindece fie şi parţial rănile din trup şi suflet, iar noi să poposim pentru puţină vreme, în ograda comuniştilor care din motive oarecum incerte pentru acea perioadă, încercau şi uneori chiar reuşeau să antreneze câţiva sărăntoci, în acţiuni bune doar pentru sabotarea frontului rusesc; Succesul comuniştilor în nişte acţiuni de sabotaj, umflate grosolan de propaganda bolşevică, erau întotdeauna direcţionate spre muncitorii săraci cu duhul, spre cei fără avere şi care în marea lor majoritate aveau doar gramul de credinţă pe care-l luau din sacul care încă mai împovăra umerii preotului din parohia în care se năşteau; Cu asemenea acţiuni, credeau toţi comuniştii notorii, vor ajunge să stăpânească lumea celor care erau bogaţi, celor care erau patroni sau poate savanţi; Încercând să aibă cât mai mulţi adepţi, comuniştii scandau din toate puterile: Noi suntem cei care pân la urmă vor scăpa lumea de boierii şi de patronii care mai ceva decât nişte vampiri, suge sângili muncitorilor şi ţăranilor cu vederi de stânga; În acele vremuri sângeroase, era greu, dacă nu chiar imposibil fie şi pentru cei mai buni analişti politici, să prevadă expansiunea ciumei comuniste, cu acceptul dat tovarăşilor sovietici de anglo-americani, în reâmpărţirea pentru care naziştii conduşi de Adolf Hitler, declanşaseră în mare grabă, cel de al doilea război mondial; La data în care ne aflăm, nici măcar nu putea fi pusă în discuţie de către politicienii noştri de frunte, o asemenea vânzare; Desconsiderându-şi adversarul, ei spuneau despre cei câţiva comunişti: Domnilor, bolşevicii sunt nişte utopici care în cele din urmă vor sfârşi la coşul de gunoi al istoriei; În acel moment de răscruce pentru istoria anilor care vor veni, societatea se afla într-o etapă în care molima comunistă, hrănită la ţâţa Moscovei, se găsea într-o continuă hărţuială cu Siguranţa statului român. Cei câţiva tovarăşi învăţaseră nu atât ideologia marxistă pe care foarte puţini o puteau înţelege cu adevărat, cât mai ales modul în care să poţi pune la cale diversiunea ori sabotajul prin care, chiar dacă în foarte multe cazuri riscau arestarea camarazilor cu oarece vechime în partidul comunist, puteau demonstra celor mulţi şi săraci, cât de răi şi de hapsâni erau patronii fabricilor în care tovarăşii lucrau pe un salariu de nimic; În oraşul ridicat la confluenţa Argeşului cu Râul Doamnei, ca de altfel în mai toată România zdrenţuită de vulturii timpului potrivnic, iarna părea să treacă mai greu şi cu nişte costuri care din păcate erau plătite cu vârf şi îndesat, de elita societăţii; Venise vremea escrocilor şi a pungaşilor calificaţi la locul de muncă; Profitând de criza provocată de război, mai toţi oamenii de nimic, obţineau profituri însemnate din speculă şi corupţie; În condiţiile propice crimei şi jafului organizat, se înmulţiseră îngrijorător de mult tâlharii notorii, iar poliţia abia dacă mai putea să-i prindă şi să-i dea pe mâna justiţiei; Pe la jumătatea lunii Martie, gerul iernii părea să se moaie; Odată cu primele raze dătătoare de firave speranţe, natura care până mai ieri fusese îngheţată bocnă, începea să prindă viaţă; Încet şi pe nesimţite, stratul de zăpadă începu a se subţia, iar pe rigole apa adunată în şuvoaie învolburate, îşi căta de drum spre râu; Pe acele pârâiaşe cu apă murdară, copiii lansau bărci din hârtie şi tare mult se mai amuzau atunci când din cine ştie care motiv, micuţele corăbii se scufundau cu întregul echipaj de mucava.
-Nene, sări cu vorba băieţelul care deacum privea curios la bărbatul ce purta pe umăr un colac de sârmă, îmi călcaşi vaporu.
-Ce călcai pişpirică, întrebă coşarul care de cine ştie unde, apăruse în mijlocul copiilor care se jucau liniştiţi pe strada inundată?
-Mă nene, interveni sobru un alt băiat, păi nu turtişi vaporu?
-Nu vă îngrijoraţ mă prichindeilor, promise coşarul, în timp ce c-o privire mai neagră decât tăciunele, mătura strada c-o insistenţă greu de explicat pentru copiii care râzând, continuau să se joace; Păi vaporaşe dân ăstea, vă fac câte vreţi şi încă din cele mai mari şi mai frumoase.
Convins că în afară de copiii ce păreau antrenaţi în cel mai inofensiv joc cu putinţă, nu era nici-un copoi care să-l urmărescă, coşarul porni cu acelaşi pas domol; Tovarăşul Barbu Ion tocmai împrăştia zăpada din faţa porţii când, apropiindu-se agale şi c-un aer de om interesat doar de afaceri, coşarul unde nu începu să fluere un cântecel oltenesc.
-Hai noroc şi zâuă bună! Ai ceva dă lucru pentru mine, întrebă coşarul care nu întâmplător se oprise la câţiva paşi de tovarăşul Barbu? Să ştii că eu lucrez ieftin şi mai bine decât ceilalţi confraţi, se lăudă şi nu fără motiv, coşarul care deacum încerca să-şi facă reclamă de ochii lumii.
-Dar acuşa n-am nevoie, raportă tovarăşul care deacum se temea de Siguranţă; Nu dalceva mă omule, dar la mine curăţă un alt coşar.
-N-o să mai poată veni coşaru pă care-l aştepţi; Nu ştiu cum dracu, dar mai săptămâna trecută căzu după o casă şi muri ca prostu.
-Păi cum dracu să cază? Era cel mai bun coşar dân cartier.
-Dacă vrei să afli, trebuie să stăm dă vorbă; Acuşa înţelegi?
-Şi tu venişi în locul coşarului care numa ce căzu ca prostu, întrebă tovarăşul care prevăzător începu să cerceteze strada care nu părea să prezinte cine ştie ce pericol?
-Eu am venit să curăţ coşu cel mare şi coşu cel mic; Pricepi?
-Păi în cazu ăsta cred c-ar fi bine să le cureţi pamândouă, se declară de acord tovarăşul Barbu, după care deschise poarta şi-i făcu semn coşarului să intre în curte.
-Mă tovarăşe Barbu, păi matale crezuşi că sunt dă la Siguranţă?
-Ce dracu să fac tovarăşu, raportă gazda cu oarece mândrie proletară? Altfel cât ai zâce peşte, copoii ne şi pune laţu dă gât.
-Asta cam aşa-i tovarăşu Barbu, aprobă motivat falsul coşar, dar până la urmă în cineva tot va trebui să avem puţână încredere.
-Să-i ia dracu dă copoi! Doar nu este mai dăştepţi dăcât mine.
-Ia nu mai bate câmpii şi mai bine taci dracu dân gură; Acum ascultă-mă cu atenţie şi nu mai pune întrebări dân cele mai tâmpite.
-Aşa mai merge, aprobă tovarăşul care în nici-un fel nu încerca să-l supere pe coşarul care cu siguranţă fusese trimis de la centru.
-Tovarăşe Barbu, întrebă şi nu fără motiv coşarul de ocazie, tactu care stă în Prundu, nu mai vine zilnic cu brânză la piaţa dân oraş?
-Da, raportă prudent comunistul Barbu, dar dă ce dracu să-l amestecăm pă tata care-i bătrân şi habar n-are dă ce vrea tovarăşii dă la centru?
-Atunci taci dân gură şi ascultă-mă cu atenţie; Bă tovarăşe, nu ţi-am zis că acilea este o treabă la care nimeni nu trebuie să cârtească?
-Spune odată şi nu mă mai fierbe; Dă fapt ce mai vrea tovarăşii dă la centru, întrebă şi nu fără motiv gazda care deacum se arăta tot mai interesată?
-Mă tovarăşe Barbu, uite care-i chestiunea; Pe săptămâna viitoare, fără să ştie ce, tac-tu va pune în găleţile cu brânză, marfa pă care trebui s-o aducă la tine; Acum ai înţeles ce vrea tovarăşii?
-Bine, dar eu ce dracu să fac c-o marfă amestecată cu brânză?
-O vei scoate din brânză şi o păstrezi într-un loc cât mai ferit.
-Da omule, dar până când s-o păstrez? O săptămână, două, sau poate mai mult?
-Mă tovarăşe Barbu, răspunse coşarul c-o siguranţă încurajatoare, cui şi când vei preda marfa, ţi se va comunica la timpul potrivit.
-Am înţeles tovarăşu, dar aş vrea s-o facă mai cu fereală.
-Mai trebuie să înţălegi că în toată acţiunea care este pusă la cale de tovarăşii dă la centru, trebuie să fii mai mult dăcât un mormânt nevorbitor; Acum pricepi de ce?
-Curat mormânt tovarăşe coşar, asigură comunistul în stilu-i caracteristic, că vorba românului: La mine ce-i în guşă şi în căpuşă.
-Acum dacă eşti un mormânt chiar atât de curat, la tine în casă n-ar trebui să se afle un bandit idiot şi mare dobitoc? După câte ştiu, îl chiamă Badea Ştefan.
-Păi ce legătură poate fi între tăcerea mea dă mormânt şi criminalu dân biserica domnească? Să fie tot lucrătura tovarăşilor dă la centru?
-Bă tovarăşe Barbu, ameninţă şi nu fără motiv coşarul de ocazie, banditul nu mai este în casă la tine, sau vrei să te eliminăm ca pe-o măsea stricată?
-Este tovarăşu, raportă puţin înfricoşat comunistul Barbu; Doar nu dăgeaba primii ordin ca să-l ţin ascuns şi să-l hrănesc dă pomană.
-Haraşo, aprecie coşarul care deacum se scărpina în barbă.
-Ăsta-i un dobitoc care în iarna trecută, sinucise o curviştină.
-Mă tovarăşe Barbu, puţin ne pasă nouă cum şi ce curviştină împuşcă banditul pe care tu-l ţâi ascuns; Pă noi altceva ne doare şi încă rău de tot.
-Atunci ce dracu să fac cu el tovarăşe coşar? Îl mai ţân mult pă mâncare, sau ca să-l înhaţe mai rapid copoii şi jandarii, îl dau afară mintenaş?
-Mă tovarăşe Barbu, nu trebuie să-l faci cadou copoilor de la Siguranţă, taman când tovarăşii vrea să facă o mare deversiune.
-Păi când eu am la depău nişte inox pă care-l ţâu pitit la loc sigur, la ce ne trebue deversiunea? Acuşa dacă chiar vă trebuie un cuţit taman bun pentru junghiat dă porcii sau viţăii, spuneţâ-mi mie şi-n doar câteva zile, este gata pregătit; Orişicum tovarăşu coşar, este o marfă garantată.
-Ascultă tovarăşe Barbu, exclamă coşarul care decepţionat dădu a lehamite din mână, stai cam prost cu tecnica pă care tovarăşii dă la centru o folosăşte împotriva duşmanului dă clasă.
-Ai dreptate tovarăşu, dar eu nu văzui nicăieri o deversiune.
-Nu-i nimic tovarăşe Barbu; Până când pricepi ce este deversiunea şi cu ce rahat să mănâncă, piteşte cât mai bine marfa pă care tac-tu va trebui s-o care în găleţile cu brânză; Acuşa pricepuşi?
-Am înţeles tovarăşu coşar, dar uite că nici nu ştiu cum să…,
-Nici-un dar tovarăşu Barbu, execuţi şi gata! Acuşa chiar trebui să plec şi nici nu ştiu dacă în urmă avusăi vreo codiţă deghizată.
-Mă tovarăşu, dăspre ce coadă vorbeşti? Doar nu eşti animal.
-Un rahat cu moţ tovarăşe Barbu; Acu înţelegi, ordonă ironic coşarul care mulţumit ieşea din casa colegului de partid comunist?
-Păi dacă era căcat moţat, pân acuşica nu puţa tovarăşu coşar, întrebă gazda care zâmbitoare, credea că face o glumă pe măsură?
-Tu nu ştii tovarăşe Barbu, dar în lumea omenească este şi rahaţi care nu pute, contră coşarul, care cătând clienţi specializaţi, se îndreptă cu pas domol şi bine calculat, spre capătul străzii.
După plecarea tovarăşului, un timp gazda mai trase cu coada ochiului la trecătorii ce păreau interesaţi doar de băltoacele de pe strada plină cu gropi; Văzând în prudenţa exagerată, doar un fel de-a pierde timpu de pomană, gazda intră în casă, hotărâtă să vorbească cât mai degrabă cu banditul pe care-l hrănea doar pentru că-i ordonaseră tovarăşi de la centru; Poate vei scăpa de-o gură în plus, gândea tovarăşul Barbu Ion, în timp ce deschidea dulapul dincolo de care se afla uşa camerei de la demisol; Cum asasinul găzduit doar pentru şantaj, continua să tacă mâlc, gazda care deacum era tot mai tulburată de ordinul coşarului ce cu siguranţă fusese trimis de tovarăşi, începu să strige:
-Soarili măti dă creminal idiot şi tâmpit, mă mai ţâi mult cu dulapu deşchis? Bă banditu dracu, tu n-auzi ce-ţi ordonez eu acilea, sau poate vrei să sparg uşa şi să-ţi crăp capu ca la şobolani?
-Cine-i acoloşa şi ce dracu mai vrei dă la mine, întrebă o voce care speriată, părea să vină din întunericul de dincolo de moarte?
-Bine mă banditu dracului, nici acuşa nu-mi cunoşti glasu?
Recunoscând vocea gazdei la care locuia în contul unei chirii pe care urma s-o plătească cine ştie cum, asasinul trase zăvorul şi încercând să se dea câţiva paşi înapoi, se izbi de zid.
-Nu te supăra tovarăşu Barbu, dar dă un să ştiu cine-i la uşă?
-Mă banditu dracului ce eşti, ameninţă gazda în scop de intimidare, dar haleala care mă coastă o grămadă bani, ştii s-o mănânci?
-Bine tovarăşu Barbu, dar eu cu ce dracu sunt dă vină dacă voi nu fusărăţi în stare să scoateţi nici măcar un şfanţ dă la biată mama?
-Ca să vezi banditu dracu! Pentru a te salva dân ghiarele copoilor, zgribţuroaica de măta nu vru să ne dea nici măcar o para chioară.
-Eu vă mai spusăi şi nu odată tovarăşu Barbu; Dacă m-aţi lăsa pă mine să merg în Vlaşca, aş putea să v-aduc nişte aur şi ceva parale.
-Ia nu mai mânca căcat şi taman cu lingura dă lemn; Mă banditu dracu, tu nici măcar nu apuci să ieşi dân oraş, darmite să ajungi la dracu în praznic; Pricepi?
-Bine tovarăşu, dar atunci dă ce dracu mă mai ţâneţ arestat?
-Cum dă ce mă tovarăşe Dumitru? Chiar nu ghiceşti ce vrem?
-Ca să vă dea toţi banii pă care-i are pitiţi în lada dă zestre, acuşa vreţ să-i faceţ zâle fripte lu biată mama; Mă tovarăşu Barbu, tu cam asta vrei să ghicesc?
-Şi tu dă unde măta ştii cum gândeşte tovarăşii dă la centru?
-Eu n-am dă un să ştiu cine dracu este tovarăşii dân centru, dar aşa cum procedaţi, voi n-o să vedeţi nici măcar o para dă la biată mama.
-Asta ştiu mă banditu dracu, dar nu comuniştii pierde.
-N-oţi pierde, dar ţinându-mă arestat, nici tovarăşii nu câştigă mare brânză.
-Eu n-am dă un să ştiu ce vrea să facă tovarăşii cu tine, dar pân la urmă tot va trebui să plăteşti pentru curviştina d-o puşcaşi în biserica dân Domneasca; Cred că asta-i ultima datorie.
-V-am mai spus tovarăşu Barbu; Nu pă ea vroiam s-o împuşc.
-Atunci pă cine dracu voiai să împuşti mă tovarăşe Dumitru? Poate pă Cristosu care plânge în pozele jugrăvite pă pereţii dân biserică?
-Ce uituc eşti mă tovarăşu Barbu! Ţi-am mai spus de câteva ori mă omule; Păi în Domneasca nu avusăi o gagică pă care-o chema Ioana?
-Şi ce tovarăşu Dumitru, se lăudă gazda care deacum se strâmba muncitoreşte, la câte gagici am avut, trebuia să le împuşc pă toate?
-Nu mă tovarăşe Barbu, dar nenorocita mi-a dat un şut în cur şi s-a măritat cu fiul boierului Marghiloman; Cum a dracu ţărăncuţă mă cam scosăse dân sărite, la nuntă mi-am pierdut capu şi am scos pistolul; Fiind obosit şi cam nervos, glonţul a nemerit o altă curviştină.
-Pă mine mă doare în cur dă curviştina pă care o împuşcaşi în biserică; Mă tovarăşe Dumitru, eu venii doar să-ţi spun că în curând vei plăti pentru grija pă care ţi-o purtăm datâta vreme; Nu ştiu precis când, dar cu siguranţă vei lua parte la ceva organizat de tovarăşii dă la centru comunist; Doar în felul ăsta te mai poţi spăla de păcate, asta ca să nu mai vorbesc dă plata datoriei cu care-mi eşti dator vândut; Ai înţeles mă banditu dracu?
-Şi când dracu va fi războiu tovarăşilor dă la centru dă partid?
-O să afli la timpu potrivit, dar până atunci stai acilea; Orişicum, este mult mai bine dăcât în beciul dă la siguranţă şi pentru asta trebuie să-mi mulţumeşti.
-Păi ce mă tovarăşe Barbu, ăi dacolo nu este tot nişte ţărani?
-Nu ştiu ce şi cum este, dar ştiu că-n beciu copoilor, pân-acuşa încasai milioane dă scatoalce peste botul tău tâmpit; Ce zici mă tovarăşu, unde-i mai bine?
-Bine mă tovarăşe Barbu, dar pân ce nu m-apucă nebuneala, fii om cumsăcade şi arestează-mă în coteţ, urlă mai abitir decât un scos din minţi, asasinul care deacum se aruncase pe podea.
După arestarea colegului de partid, tovarăşul Ion Barbu ieşi în curtea unde după obiceiul casei începu să fluiere o mai veche melodie oltenească; Nici măcar nu bănuia tovarăşu Barbu, cam ce fel de acţiune punea la cale şi organiza reprezentantul Kominternului sovietic.
*****
Pe la sfârşitul lunii Martie, zăpada care se topise pe suprafeţe întinse, lăsase pământul reavăn şi pregătit să primească pentru a cine ştie câta oară, parfumul florilor de primăvară; Amorţite pe timp de iarnă, insectele inundară c-un zbârnâit haotic, natura care începuse să înmugurească la fel de frumos ca întotdeauna; Dacă natura încerca să revină la viaţă cu ce avea mai frumos, nu acelaşi lucru se putea spune despre căpetenia satrapilor care nici nu se gândeau să pună capăt războiului ce avea să aducă alte milioane de victime nevinovate; Cum puteau satrapii să se gândească la viaţă şi la primăvara păcii, câtă vreme încercau din răsputeri să mărească productivitatea morţii? Cu toată oroarea care se degajă din aceste nevinovate rânduri şi reâmprospătând memoria istoriei care pe alocuri pare destul de săracă în fapte şi evenimente, să ne reamintim cum în acele vremuri, doar un singur cuptor nazist, ardea zilnic sute de oameni vii, doar pentru că nefericiţii n-aveau în vene sânge arian; Stupid motivul pentru care erau arşi de vii, spun contemporanii care în ciuda probelor, parcă nu le vine să creadă, după cum de ne înţeles par adevăraţilor patrioţi, acţiunile prin care comuniştii încercau sabotarea trenurilor care zilnic aprovizionau cu armament, cu muniţie, dar şi cu alimentele strict necesare, frontul rusesc; La vremea respectivă şi din păcate mult timp după aceea, au existat voci care condamnau armata română, pentru cotropirea unui teritoriu din firavul trup al imperiului sovietic; Astăzi, când abia dacă am păşit în noul veac, conducătorii aleşi democratic de o majoritate muncitoreasco-ţărănească, dezaprobă acţiunile armatei care-a fost comandată de mareşal Antonescu şi pentru acceptarea în structura comunităţii care urmăreşte doar transformarea României în piaţă de desfacere, cântă în strună aceloraşi vânzători; Îndoctrinaţi cu un aşa mod de gândire, comuniştii care la acea dată numărau doar câteva sute de muncitori inculţi şi lipsiţi de Dumnezeu, acţionau numai după planul şi la ordinul transmis de Moscova, prin emisarii cominterniştilor care nu cu mult timp în urmă, fuseseră plasaţi în puncte cât mai puţin suspecte; Un cominternist cu sarcini speciale era şi lunganul Beria, plasat înainte de începerea războiului, în satul Domneasca de Argeş; Era o vreme ploioasă de Martie când, cominternistul şcolit la Kremlin, mergea agale pe drumul care urca domol spre Nucşoara; Ieşise de ceva timp din Domneasca şi tocmai îşi făcea oarece gânduri când, privira îi fu atrasă de o căruţă pe care doi bouleni abia dac-o mai puteau ţine-n coarne; Căruţaşul care mergea pe lângă boi şi încerca să-i convingă de avantajul mersului domol, trăgea cu ochiu la prostănacul care se oprise nu prea departe; Cum nu ştia ce hram purta lunganul care cu siguranţă-l spiona dintr-un oarece motiv, căruţaşul se opri pe tăpşanul aflat într-o margine de drum; Puse două pietroaie la roţile din faţă, după care înfrigurat, îşi aruncă o sarică pe umeri; Uite Plăvane, acuşa n-o să-mi mai fie frig! Boul nu răspunse; Se mulţumi doar să dea aprobator din cap, în timp ce cu ochii animalului care de mai multă vreme era obişnuit cu munca, privea înţelegător la stăpânul de moment; Căruţaşul care deacum începuse să-şi facă de lucru la şuzletul din faţă, era numai ochi şi urechi la prostănacul care simulând oarece nevoi fireşti, tocmai ieşise dintr-un boschet; În timp ce lunganul se apropia rânjind ca orice prostănac incurabil, căruţaşul controlă pistolul care deacum era pregătit pentru orice intervenţie şi cum trebuia să verifice terenul minat de copoii de la Siguranţă, întrebă:
-Ce dracu văzuşi mă băiete? Doar nu râzi ca prostu în târg.
-Eu mi-s prostănacu din Domneasca şi râd doar când văd un căruţaş care se ploconeşte la boi; Acuşa dacă tot vii dă la stână, fă-ţi pomană cu mine şi dă-mi o buca dă brânză; Ce spui, nu-mi dai?
-Până la urmă cred c-o să-ţi dau ceva brânză, raportă ciobanul, în timp ce îl măsura din priviri pe prostănacul care nu fără motiv, se oprise în mijlocul drumului.
-Ciobane, ordonă prostănacul care deacum încetase să rânjească, eu vreau doar brânză făcută la burduf şi sărată dă zece zâle.
-Da mă omule, dar eu am brânză nesărată şi fără zăr românesc, raportă ciobanul care motivat, continua să-l suspecteze pe lungan.
-Este foarte bine, răspunse mulţumit lunganul din Domneasca, după care temător se apropie de căruţaşul care întinzându-i mâna, raportă cu oarece rezerve:
-Bucuros dă cunoştinţă tovarăşu Beria şi sper că nu greşesc.
-Nu greşeşti tovarăşu, dar n-ai şi tu un nume de împrumut?
-Cum să nu am tovarăşu Beria? Pentru matale sunt Boicov.
-Tovarăşe Boicov, ordonă lunganul care calculat şi temător cerceta împrejurimile, acu fă bine şi spune-mi mai repede ce doreşte baciul; Nu sunt sigur, dar cred c-am fost urmărit de copoi.
-Păi tovarăşu Beria, raportă şi nu fără motiv căruţaşul, baciul de la Răsărit îţi ordonă să vinzi ieftin şi cât mai repede cu putinţă; Ai înţeles?
-Doar atât, întrebă puţin mirat lunganul din Domneasca?
-Numai atât tovarăşe Beria, ordonă sec trimisul tătucului de la Kremlin, după care dând bice boilor, plecă îngândurat pe drumul spionajului sovietic.
*****
Era trecut de ora prânzului când, în biroul maiorului Botez, intră val vârtej comisarul Nicolae Pitaru; Neluând în seamă hârtiile care zburaseră din cauza curentului, comisarul întrebă nervos:
-Noroc domnule maior, dar până când dracu mai amânăm?
-Nu prea mult comisare, dar în acest birou nu găsim un loc tocmai potrivit.
-Ai dreptate maiorule, mobila de aici şi de aiurea, are prea multe urechi; Tocmai de aceea sunt mai de preferat femeile frumoase.
-Nu spun că n-ai dreptate, dar astăzi n-am timp pentru femei, chiar dacă sunt frumoase.
-Trebuie să ai maiorule, altfel lighioanele care de atâta vreme nu ne dau pace, ar putea să ne scape printre degete; Fie şi numai pentru asta şi tot ar trebui să-ţi faci timp şi socoteli.
-Am înţeles domnule comisar, raportă hotărât maior Botez; În doar cinci minute închid biroul şi putem pleca la o mică plimbare.
-Atunci să mergem; Timpul nu aşteaptă pe nimeni, se declară de acord comisar Pitaru, în timp ce grăbit, ieşea din biroul comandantului.
Un sfert de oră mai târziu, cei doi vechi şi buni prieteni mergeau agale pe străduţa care cobora spre părculeţul oraşului; Cum de multă vreme secretul nu-şi mai găsea loc, maiorul Botez ordonă:
-Comisare, chiar vroiam să te-ntreb şi încă de mai multă vreme; De ce dracu ţii pă birou piatra care nici măcar nu-i preţioasă? Doar n-o fi cine ştie ce talisman.
-Nu-i talisman, dar eu mă mir că nu m-ai întrebat până acum.
-Şi ca să nu te mai miri, n-ar fi mai bine să-mi spui adevărul?
-Maiorule, adevărul este că respectiva piatră, l-a trimis în lumea de dincolo de noi, pe fratele meu mai mic; Prea multe nu sunt de zis; Ştiu doar că la un ceas nepotrivit, a încercat să-l aresteze pe banditul Bebe Bufanu.
-Nu te supăra domnule comisar, dar pe cine şi când acţiunea despre care vorbeşti?
-Maiorule, nu se poate să nu fi auzit de idiotul care pe vremea crizei din treizeci şi trei, băgase o groază teribilă într-un ţinut întreg.
-Comisare, ştiu destule despre celebrul bandit, dar cum de atâta amar de vreme, eşti cam rece şi îngândurat peste măsură, n-am îndrăznit să te întreb.
-La vremea respectivă s-au scris câteva rânduri într-un ziar, pentru ca mai apoi să se aştearnă uitarea peste amintirea poliţistului care vrând să facă pe viteazu, încercase singur marea cu degetu.
-Nu te supăra comisare, dar şi noi am urmărit o mulţime de bandiţi şi încă de foarte multe ori; Trebuie să recunosc, am avut şi oarece noroc.
-Maiorule, în meseria noastră norocul este ca ulciorul care nu merge la apă de prea multe ori; Vine o vreme când ulciorul se sparge; Cam tot aşa s-a întâmplat şi cu fratele mai mic; Bietul băiat, vrând să braveze cu orice preţ, a nesocotit viclenia banditului şi-a murit ca un prost.
-Chiar atât de puţin a învăţat la şcoala pe care cred c-a făcut-o în Piteşti?
-La dracu maiorule! A făcut şcoală, dar de unde atâta minte? Cum bine ştii, tăria celui pus să apere o lege, se obţine după mulţi ani de muncă; Din păcate, fratele meu era doar un pui de poliţist.
-La început mai toţi sunt nişte pui amărâţi, dar până la urmă ce dracu s-a întâmplat?
-La vremea când banditul o apucase pe firul apei doar pentru a se întâlni cu piranda unui ursar care-şi avea cortul dincolo de cotul râului, fratele meu comite imprudenţa de-a pleca de unu singur, în urmărirea celebrului infractor; După doar câteva sute de paşi, poliţistul se dădu de gol; Văzând că are codiţă, Bufanu se ascunse cât putu de bine într-un boschet de la marginea apei, după care stând nemişcat, aşteptă ca imprudentul poliţist să se apropie cât mai mult de boschet; În loc să se oprească şi să ocupe o poziţie care să-i permită folosirea armamentului din dotare, poliţistul despre care ţi-am spus că era lipsit de experienţă, a continuat să înainteze; Cum banditul era uns cu toate alifiile, nu se pierdu cu firea; După doar câteva clipe de aşteptare, aruncă o piatră într-un alt boschet, motiv pentru care puiul de poliţist a crezut că acolo s-ar afla banditul; Ce-a urmat nici nu-i prea greu de imaginat; Crezând că banditul pe care-l şi vedea cu cătuşe la mâini fusese încolţit, fratele meu atacă boschetul cu pricina, dar negăsindu-l pe bandit, dădu să se întoarcă; Din nefericire pentru el, nu făcu mai mult de câţiva paşi; Tocmai se oprise locului când, piatra de pe biroul meu, îl culcă fulgerător la pământ; Sărmanul poliţist, după numai câteva clipe de agonie, a murit poate mult prea ne împăcat.
-Da domnule comisar, încercă maiorul o firavă consolare, dar cât de curând, legea va putea să facă oarece dreptate în cazul fratelui asasinat de acel Bebe Bufanu.
-Da domnule maior, dar ce folos? Dreptatea nu-l va învia pe fratele meu.
-Întradevăr domnule comisar, dar dumneavoastră nu dreptatea legii aşteptaţi de atâta vreme?
-Inutil domnule maior, dar hai să ne aşezăm pe banca de colo.
-I-a spune-mi comisare, întrebă vădit interesat maiorul Botez, cum este cu reţeaua sabotorilor despre care ştiu că s-ar afla în depou?
-Va trebui să desemnezi două codiţe şi asta cât mai repede.
-Bine comisare, dar pentru codiţele astea m-ai adus până aici?
-Maiorule, codiţele sunt într-un fel la vedere; Ceeace nu se vede şi care trebuie ştiut doar de noi doi, este un anume semnal.
-Chiar domnule comisar, după câte văd se îngroaşă gluma.
-Maiorule, păi vezi că n-ai făcut plimbarea chiar de pomană?
-Nu că vreau să te laud, dar cu tine nimic nu este de pomană.
-Lasă periuţa maiorule şi mai bine spune-mi câtă încredere ai în ofiţerul pe care nu fără motiv, l-ai angajat la revizia de vagoane?
-Eşti bine informat comisare; Nu fără oarece greutăţi, am reuşit să îl infiltrez pe locotenentul Lupu; Deşi tânăr, este om de încredere.
-Prea bine, dar va trebui să-l arestezi mintenaş pe locotenentul care executând ordinul pe care i l-ai dat, acum joacă în travesti.
-Comisar Pitaru Nicolae, întrebă îngrijorat maior Botez, de ce crezi că-i suspectă desemnarea locotenentului Lupu, într-o acţiune comunistă?
-Nu domnule maior, nu este nimic suspect, dar într-un fel va trebui să-i forţăm ca în cel mult o săptămână, să-şi pună în aplicare acţiunea pe care sabotorii o pregătesc, fără ca măcar să ştie cu ce material exploziv.
-Am înţeles comisar Pitaru, raportă îngândurat maiorul Botez; Acum dacă nu te superi, aş vrea să mă retrag şi să-mi văd de nişte treburi.
-Ştiu, dar cum nu este vorba despre un individ oarecare, fii bun şi ascultă-mă până la capăt.
-Ce dracu s-a întâmplat domnule comisar? O altă intervenţie politică, sau poate…?
-Nu domnule maior; În schimb boierul Marghiloman Alexandru din Domneasca, m-a rugat să intervin urgent pentru arestarea criminalului Badea Ştefan.
-Eu l-aş fi arestat demult domnule comisar, dar cel puţin deocamdată îl ţin ca momeală în casa unui comunist care după câte ştii, stă în Târgu din Vale.
-Ştiu domnule maior, dar din nişte pricini care-mi scapă, şi cei câţiva comunişti din depou, tot ca momeală vor să-l folosească pe banditul Badea Ştefan.
-Da comisare, dar până la urmă cum ar fi mai bine să procedăm cu banditul care deacum are două crime la activ? Să nu-l arestez?
-Nu cunosc adevăratul motiv; Poate fi doar o firavă diversiune, dar din analiza informaţiilor de care dispun, comuniştii vor să-l sacrifice pe odiosul bandit.
-Comisare, până când nu vom şti pentru ce dracu vor să-l sacrifice şi ce urmăresc prin moartea banditului, nu cred că este bine să-l arestez pe asasinul din Domneasca.
-Află mai repejor maior Botez; Mâine să nu fie prea târziu.
-Ştiu comisare, dar nici Dumnezeu nu va băga zilele în sac.
-Poate cu le va băga domnule maior, dar când ai de aface cu comuniştii, nu este indicat să te bazezi pe Dumnezeu; Altfel spus, bate fierul cât e cald!
-Pentru a ţine fieru cât mai cald, avem metoda noastră, dar eu sper că nu ne va prinde târziul de care motivat, vă temeţi şi nu fără motiv.
-Ai dreptate domnule maior, dar mai bine să-ţi fie frică decât ruşine; Dacă apar probleme, nu mă ocoli, ordonă comisar Pitaru Nicolae, după care se ridică de pe bancă şi plecă într-ale lui.
*****
Topic: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (27) – Trădare Bolşevică (1)
Din experienţa vieţii!
de Ioan Miclău | 22 Septembrie 2009
Triumful şi Dezastrul
(După Rudyard Kipling)
Triumful şi Dezastrul,
doi impostori eterni,
Ce trec cu chipuri hâde,
prin viaţă ca doi viermi,
De vor să te alunge
pe triste căi, rebel,
Ignoră-i deopotrivă,
consideră-i capcane de-un fel!
De drept te porţi şi simplu,
e de ajuns să ai,
Viaţa cea mai sfântă
în care poţi să stai!
Ca hârbul spart la gură,
ce-i vas fără folos,
la fel triumful searbăd,
e de dezastru ros!
Un clopoţel ce-atârnă,
de-l legi la gât pisicii,
Ce îi aduce-n schimb,
ba foame, ba capricii!
Triumful şi Dezastrul
de poţi să-i ocoleşti,
Să ştii iubite frate,
că om te socoteşti!
Dar nu uita, căci,
aste două cumplite fiare,
De-a pururi stau ascunse
în noi, în fiecare!
Topic: Poezii | Comments Off on Din experienţa vieţii!
« AnteriorulUrmătorul »
