Ctitorii
de Mirela Corina Chindea | 1 Octombrie 2010
Au trecut mai bine de trei decenii de când ortodoxia românească a început a se ctitori în Italia, întemeind în vremuri potrivnice credinţei cea dintâi parohie la Milano. Şi ctitorii s-au perindat, cum era şi firesc, şi au lăsat înmulţitele semne ale trecerii lor în peninsulă, astfel încât, odată căzute zidurile reci, lăcaşurile de închinăciune întemeiate “ad aspera “ s-au înălţat “per astra” şi sporesc de-atunci neostoit. Cum totul ţine de marea saga a deschizătorilor de drumuri întru credinţa străbună, vocaţie de netăgăduit a neamului românesc, la scurtă vreme după 1990 s-a întemeiat şi cel dintâi Protopopiat Ortodox Român al Italiei, ridicat apoi la demnitatea de Vicariat. O constelaţie de parohii a luat fiinţă în toate zonele populate de români, cu binecuvântarea Patriarhiei Române, sporirea aceasta culminând cu crearea în 2007 a Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei (inaugurată în 2008). Organizată în prezent în 16 protopopiate, aceasta e parte integrantă a Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale din Paris.
Episcopia Ortodoxă Română a Italiei are sediul la Roma şi jurisdicţie canonică peste toți credincioșii ortodocși români și moldoveni de limbă românească, aflați pe teritoriul întregii Italii.
Omul sfinţeşte locul, spune un vechi proverb de pe la noi, şi locurile în care au durat aceşti părinţi spirituali, purtători de duh sfânt , sunt multe…
Cireşar 2010 . Drumul e galben-lutos şi se rânduieşte curat , ca un român duminica. Sunt acasă, în România, pe o colină romană, la sediul episcopiei. Am în minte “peregrinul transilvan” şi mă surprind gândind la “rătundul lumii”…şi la Ion Codru Drăguşanu. Şi conexiunea mentală aşază cuminte, în lăcaşul ştiut , numele unui alt sibian, Badea Cârţan, cel venit pe jos acum mai bine de un secol , tocmai din Cârţişoara pentru a cerceta cu ochii lui cetatea Romei, şi Columna lui Traian şi-a înţelege vorbele cronicarului “că de la Rîm ne tragem”. Ei sunt românii la care mă raportez acum, nu aş putea spune din ce pricină , gândind la Preasfinţitul Episcop Siluan .
Mi-e greu să vorbesc despre Preasfinţia Sa, aşa cum o fac referindu-mă la alţi Oameni Mari. Nu trebuie decât să-l cunoşti , să-i adresezi câteva întrebări şi să-l ASCULŢI, ca să-ţi dai seama cât e de diferit de tot ceea ce se spune, se zvoneşte, se şopteşte.
Ca să purcedem simplificând lucrurile şi să reducem totul la spunerea unei biografii, ar fi foarte puţin şi lipsit de miez. Din punctul meu de vedere, care poate fi foarte bine doar…un punct, fiinţa umană e oglinda faptelor proprii, iar Preasfinţia Sa, chiar dacă mă aştept să conteste cele spuse aici, e pentru mine ( şi ca mine sunt mulţi “ai multului rotund” , cum metaforiza Coşbuc , care gândesc la fel) un ÎNTEMEIETOR , aşa că am să las deoparte, pentru minţile mai doctrinare cronologii, prezentări sinoptice şi alte asemenea artificii pe care, desigur, orice om scormonitor le găseşte în internet.
Nu pot eluda câteva elemente, totuşi, de natura biografică, accentuând latura spirituală a acesteia , fiindcă personalitatea cu care încerc un dialog, nesocartic, e construită parcă după alte legi decât cele cunoscute. Prin urmare tiparele, modelele nu funcţionează , aşa că voi spune doar că Preasfinţia Sa Siluan e un om cu vocaţie de păstor de suflete şi de deschizător de drumuri, sibian de origine, dintr-o localitate, Gura Râului. “Gura de rai” din sufletul fiecăruia, aş adăuga, pentru că nimic nu e întâmplător atunci când ai de-a face cu oameni care schimbă faţa lucrurilor şi-a lumii.
În doar câţiva ani de la hirotonie, 1994, Presfintia Sa Siluan a lăsat semne ale trecerii lui prin mai multe ţări, fiindcă s-a ocupat direct, cu meticulozitatea ardeleanului, de buna desfăşurare a vieţii monahale în Mitropolie, organizând şi rânduind parohiile şi comunităţile noastre ortodoxe din Spania, Portugalia şi din sudul Franţei. În iunie 2004, Preasfinţitul Episcop Siluan ( episcop vicar la acea vreme al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale ) a fost numit episcop vicar pentru Italia, unde existau atunci 34 de parohii.
Mai apoi, începând cu data de 1 august 2004, a primit sarcina pastorală, misionară, administrativă şi de reprezentare a Bisericii noastre în Italia (Vicariatul Italiei). Urmare a hotărârii Adunării extraordinare a clerului din Italia de a se înfiinţa Episcopia Ortodoxă Română a Italiei (Gavedo, 8 mai 2007), aprobată de către Adunarea Mitropolitană (Limours, 1 iunie 2007) şi de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (Bucureşti, 21 iunie 2007), a fost ales drept unic candidat de către Colegiul electoral al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei (Paris, 19 februarie 2008), iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales ca cel dintâi Episcop ortodox român al Italiei (Bucureşti, 5 martie 2008). A fost înscăunat de către Mitropolitul Iosif înconjurat de un sobor de arhierei din țară și din străinătate, la Lucca, în ziua de joi, 8 mai, 2008.
De la înscăunarea sa, la fel cum a procedat în Spania odinioară, a început şi în Italia demersuri cu caracter oficial în vederea recunoaşterii juridice de către stat a Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei şi a reuşit crearea altor noi parohii ortodoxe, numărul lor sporind de la 34 la 122. În aceşti ani s-au redeschis pentru prima dată după secolul al XI-lea 4 mănăstiri ortodoxe pe teritoriul Italiei (Adormirea Maicii Domnului, Mănăstirea Bunavestire, Sfântul Ioan Seceratorul-Bivongi şi Sfinţii Cosma şi Damian) şi a fost creat un schit (Sfântul Ilie).
Ceea ce îl defineşte , dincolo de cifre, pe Preasfinţia Sa Părintele Episcop Siluan, e aplecarea spre oameni, spre tineri mai cu seamă. E acea parte a personalităţii sale care nu poate fi prinsă în vorbe, o notă de inefabil care nu se supune spunerii, textului, rigorilor gramaticeşti.
Aceasta e de fapt trăsătura fundamentală care mi-a dat de înţeles că mă adresam cui trebuie, că vorbim aceeaşi limbă şi că nutrim acelaşi crez în “misia” românilor intelectuali, al căror rost aici e să educe, să culturalizeze, să formeze oamenii.
Spirit modern şi luminat , Preasfinţia Sa Siluan e o personalitate deschisă înnoirilor, primenirilor, modernizării, dialogului. Fie că a fost vorba despre “ a face iscusită zăbavă cu cetitul cărţilor” ori despre rosturile unor biblioteci cu fond de carte românească la care să aibă acces conaţionalii noştri, sau că s-a adus în discuţie utilitatea unei publicaţii culturale tipărite, realizate sub egida episcopiei, am desoperit mereu disponibilitatea domniei-sale la dialog.
I-am solicitat Preasfinţiei Sale Episcopul Siluan să răspundă la câteva întrebări legate de lucrarea de întemeiere pe care biserica ortodoxă română a început-o în Italia în urmă cu trei decenii, şi-a rezultat ceea ce se vede în continuare.
Topic: Studii | Comments Off on Ctitorii
„Liricile contrarii ale unui univers poetic”
de Gheorghe Stroia | 30 Septembrie 2010
„Veşti de pe o planetă în agonie” de Vasile Sevastre Ghican
— cronică literară —
Omul este neobositul explorator al limitelor unei realităţi, ce uneori se dovedeşte a fi mult mai presus de propria sa înţelegere. Omul este înzestrat cu sublimul strop împrumutat din energiile universale, capabil să perceapă distrugerile din jurul său. O percepţie dusă uneori până la agonie, dar din care izvorăşte speranţa, ca un ultim refugiu, înainte de teribilul cataclism. În căutarea acestei realităţi, cu o plăcere deosebită, am savurat ultima carte a poetului tecucean Vasile Sevastre Ghican: “Veşti de pe o planetă în agonie”, apărută în anul 2009 la Editura “Alma Print” – Galaţi. Carte de un farmec aparte, plină de întrebări dar care lămureşte înţelesurile poeziei însăşi. Deşi titlul scrierii este destul de sobru: “Veşti de pe o planetă în agonie”, noţiunile de “planetă” şi “agonie” pot îmbrăca mai multe ipostaze. Planeta este Terra, căreia poetul îi deplânge starea de degradare. Planeta este locul în care copacul şi-a înfipt rădăcinile pentru a creşte şi pentru a se regăsi, este lutul sfânt al înaintaşilor, îngerit de veşnicie: “Eminescu/ poetul cu zece inimi:/ Nouă stau treze/ asmuţind/ pământul la viaţă – / iar dintr-una Dumnezeu/ toarnă viaţă şi poezie/ peste palma de cer/ botezată România!”(Piramidă). Agonia este starea vecină unui “delirium tremens”, prin care poetul poate călători cu viteza gândului între spaţii atemporale: ”Aşa că am dat fuga în Rai/ am rânduit cele necesare cerescului eveniment/ legând la ochi sumedenie de evenimente la zi” sau “M-am întors din Rai,/ îmi era dor de monştrii de acasă,/ acolo la fiecare pas: păcatul şi lăcatul -/ vă rog, lăsaţi-mă să dorm!…/vreau, neîntârziat, să dau o fugă şi-n iad!”. Agonia îmbracă versatilitatea unui fluviu pe care poetul vizionar o transformă în nelinişte şi lacrimi: “Fluvii întregi/ de lacrimi/ se scurg pe Terra;/ În acest potop,/ prin vreun cotlon de veac/ lacrimile mele/ pârâu de munte”(Fluvii). Ca şi chezăşie a unui timp numit eternitate, autorul îşi defineşte astfel misiunea: “Poetul cerne vise/ peste albastre lumini jubilând-/ a săpat fântână în cuvânt/ găsind în ea sărăcie de mormânt…” (Ultimul cer).
Lirica- aparent neexhaustivă – lasă lectorului posibilitatea de a-şi construi finalul, după modelul propriei sale percepţii. Uneori acid, alteori tandru, Vasile Sevastre Ghican îşi invită cititorii la o lectură sobră, dar înviorată de un umor discret şi de bun-gust. Unele scrieri împrumută fiorul epic din scrierile lui Rabelais, construind situaţii pe cât de îndrăzneţe, pe atât de amuzante. Cu conotaţii alighieriene, ca într-o “Divina Comedia”, poetul trece prin stări uneori paradisice, alteori infernale, agonia fiind însuşi purgatoriul. Poezia lui Vasile Sevastre Ghican poate fi percepută prin toate simţurile, până la despărţitura dintre “suflet şi duh”. Mai mult de atât, ea poate fi descifrată şi de un ochi orb, obligat la un “văz tactil”, accentuând astfel profunzimea gândurilor: “Degetelor mele/ li se întunecă ochii/ când lacrimile lor/ sunt prea sătule de mine”(Insomnie). Generos din fire, poetul găseşte completare oricărei neputinţe, substituind lipsurile cu freamătul înaripat al zborului: “Cel care nu are decât un ochi/ sau numai o mână/ îi va creşte în loc o aripă…”(Zbor). Cu un umor de circumstanţă, poetul face asocieri teribile între vremurile actuale şi cele trecute, fiind obligat să se consoleze “…cu gândul de a sta/ la rând la pâine, la carne/apoi la coadă la Doamne/ la viaţă, la moarte” (Mica publicitate). În poezia lui Vasile Sevastre Ghican apare ca o inerenţă toamna. Poetul percepe toamna, ca pe un anotimp al umbrelor doritoare de rugăciune şi reculegere dar şi ca amurg – o călătorie aproape de final.: “Rugă de toamnă, îmi vindec rănile/ cu lacrima acestui pământ,/ eu obosit călător/ împart iluzii,/ va trebui să caut o altă umbră/ pentru alţi zei…” (Umbre). Construcţia poetică uneori extatică, te poartă prin universul învăluit de culoare şi mister, în care singura constanţă este zborul, ca materializare a unui intangibil vis: “Voi ştiţi câte coroane de regi/ poartă cerul/ sub aripa unei păsări?!” (Lucruri). Nu atât împăcat cât resemnat, poetul trăieşte regretul pierderii irecuperabile a vârstelor toamnei: “Vor veni răpitoarele să ciugulească umbre/ din genele aburind a vară/ şi mă vor întreba:/ Unde-I statuia ta, stană de carne?”. Deşi poezia sa păstrează un registru aparent grav, autorul disimulează sarcasmul. El are o dragoste cinică de viaţă – de altfel, molipsitoare – ce parcurge fazele creşterii şi descreşterii, ca într-o gaussiană paradigmă: “Nimeni nu ştie/ de ce dragostea/ e molipsitoare!/ Ea se descheie/ ca o rochie/ foşneşte, incită/ se dezbracă la soare,/ se îmbracă la umbră,/ când se învecheşte/ se face vorbă de alta/ uneori doare…”(“Spirit”). Tot aici descoperim dragostea, ca pe un răvaş sculptat în sanctuarul timpului, scris cu insistenţă şi păstrat cu hotărâre: “…te rog invită neruşinatul acesta de timp/ să mă poftească afară, pe uşa din spate/ pe unde-am intrat…” (Scrisoare).
Vasile Sevastre Ghican introverteşte poezia, o înnobilează prin nuanţele introspective date sensurilor şi trăirilor sale profunde. Poetul este o carte, în care poţi să te uiţi pentru a plânge şi a râde, pentru a te bucura de viaţă dar şi pentru a înţelege tainele şi sensurile fundamentale ale existenţei. Pentru autor, poezia este singura redută, care îl adăposteşte de privirile indiscrete ale celor care nu au puterea să vadă în poezia sa fiorul şi străfulgerarea unor titanice frământări: “Şi ca să nu privescă nimeni/ în casa mea/ am aşezat o poezie/ chiar în dreptul ferestrei” (Prin linişti). Poetul este demiurgul, care-şi atrage asupra sa prin propria creaţie (scrierile sale): rareori fericire, deseori umilinţă. O umilinţă datorată neînţelegerii mesajului său profund, a imposibilităţii păşirii într-o lume, în care trebuie să calci în vârfurile picioarelor, pentru a nu tulbura poezia, plutind pe aripi de linişte: ”Poet rege al umilinţei/ trist baţi drumurile/ în căutările unui cuvânt/. Straiele tale sărăcăcioase/ sunt ca de sfânt/ şi nimeni nu ştie de ce!…” (Naşterea poeziei). Poezia lui Vasile Sevastre Ghican are în ea fiorul care înnobilează, prin simpla rostire a cuvintelor: “Om” şi ”Umanitate”. Te face să înţelegi că indiferent de rang, faimă, avere, ştiinţă sau neştiinţă, avem o singură inimă străpunsă de aceleaşi trăiri şi că suntem egali în faţa morţii – cel mai drept dintre judecători: “Iubesc cum se iubeşte,/ Urăsc nespus de rău/ Nestăvilita moarte/ Cioplind la chipul meu.” (Un secol de zăpezi). În defensivă uşoară, autorul ne atenţionează asupra condiţiei artistului şi implicit a poetului. Acesta nu este decât un om – în care se împletesc dorul cu fiorul – prin care însăşi Universul îşi primeneşte energiile. Poetul este un Univers, în care planetele sunt versuri – vizitate doar de lumina sacră a Soarelui, în trecerea sa peste umbrele timpului. Poetul este motivul pentru care Dumnezeu îşi amână la infinit mânia, gustând din fructul miraculos al creaţiei poetice: “Nu surpaţi nestatornicia poetului – / e o gravă şi strigătoare la cer vină/ să consumaţi din apetisantul/ reactiv al poeziei…Căutaţi poetul/ numai în puţinele lui ore de nesomn/ care amână moartea voastră/ cu încă o zi…” (Iadul vă paşte).
În “Cupe de nectar”, poetul îşi scrie testamentul, cu reverberaţie “Autumnală”, resemnat şi plin de “Supunere”. Încărcat de “Nedumerire” el aduce cititorului “Veşti de pe o planetă în agonie”. Mesajul cărţii, dincolo de aparenţe este unul optimist – speranţa revenirii umanităţii şi reîntoarcerii ei de la autodistrugere. O planetă pe care noţiunea de “agonie” ar trebui să însemne doar acea stare de de vis, creatoare, specifică poeziei. Cu siguranţă o carte de o certă valoare, care pe mine personal m-a îmbogăţit, m-a făcut să redescopăr sensurile cuvântului om, nobleţe, cinste, devotament, artă poetică. O carte pe care v-o recomand s-o lecturaţi, cu porţile sufletului deschise, pentru a vă putea bucura de cuvântul rostit ca alinare, ca mângâiere, ca un precursor al speranţei. Poezia lui Vasile Sevastre Ghican are o simbolistică aparte. Ea este adierea caldă a versului, lovită de briza rece a cuvântului, generând tornade menite să reînvie simţurile cele mai amorţite. Am perceput cartea ca pe o experienţă extracorporală, când am putut observa cu detaşare curgerea vieţii – de undeva – dintr-un tărâm al poeziei: universul lui Vasile Sevastre Ghican. Un univers în care poţi păşi numai dacă poţi vedea versurile ca pe nişte unde de linişte, viguros tulburate de vâslele întrebărilor, dar zămislite de apele limpezi ale trăirilor tale interioare. Lectură plăcută !
Adjud – 23 septembrie 2010
Topic: Recenzii | 1 Comentariu »
JUNGLA DREPTĂŢILOR OARBE-ALE MORŢII
de Adrian Botez | 30 Septembrie 2010
prin jungla dreptăţilor oarbe-ale morţii
lepre târăsc peste apele-amiezii:
demoni – ca viermii – în inima sorţii
podidit-au clopotniţe – jalnici diezii!
ce beznă-n lumină! cutremur de crez!
bolnavele măduvi de ceasuri prelinse
ne cară – cu viaţă cu tot – şi-s încinse:
refuz să plutesc – într-un dangăt cu miez…
barbari împăraţi – răstigniţi pe iluzii
clipesc nebunie – blajini şi-mpăcaţi…
crocodilii îi sfâşie-n mii de confuzii
dar ei – primitivii – rămân împăraţi!
…ce beznă-n lumină! viermi autocraţi
dizolve-se-n simţuri şi-n crini „atacaţi”!
Topic: Poezii | Comments Off on JUNGLA DREPTĂŢILOR OARBE-ALE MORŢII
ÎNCEP SĂ-MI AMINTESC : SUNT…OM !
de Gheorghe Stroia | 29 Septembrie 2010
Mă trezesc de multe ori dimineaţa, răvăşit de gânduri şi de multe ori, poate mai obosit decât am fost. Chinuit şi torturat de amalgamul de gânduri şi nevoi – unele dintre ele destul de negre, mă fac sistematic să nu mă pot rupe din mocirla lor, ca să pot vedea frumuseţea răsăritului de Soare.
Dar Soarele nu este cel din fereastră, care poate s-a deşteptat şi el obosit de atâtea milenii peste alte milenii, de alergătură. Poate şi el se întreabă: „Le-am adus oamenilor lumina, dar oare ce au făcut cu ea? Unde or fi ascuns-o?” Soarele este cel de lângă mine, cu aromă de zambilă şi plete negre – lungi, cântecele sirenelor nopţii, purtate pe aripi de vânt.
Soarele este cel de lângă inima mea, care mă străpunge zilnic cu săgeata „otrăvită” de dorul desprins din raza iubirii sale. Eu? Am putut eu – spune asta? Oare s-a întâmplat ceva? Mă uit spre mine şi pentru prima oară, constat că-mi pot zări degetele de la picioare. Sunt câte cinci la fiecare picior. Ura!!! Dar, oare asta înseamnă că sunt întreg, oare…cât sunt de întreg? Mă studiez în amănunt şi constat că sunt întreg – pe deplin întreg. Sunt un om normal şi abia acum…constat acest lucru.
Dar, în suflet, mă pot privi? Mă pot regăsi, cu acea stare de normalitate care, cică…m-ar face om? Ce pot vedea în suflet? Pot să îmi imaginez că sufletul meu poate fi privit ca un televizor, în care să defileze ştirile mele „interne”, să se facă reportaje cu iubirile mele, critici cu sentimentele mele, cronici la micile mele reuşite. Dar, mă tem că nu pot vedea decât ceea ce văd curent la televizor: ştirile de dimineaţă – prin care suntem anunţaţi cu zâmbetul pe buze – că ne mor copii, că suntem din ce în ce mai prost crescuţi, că scade salariul minim, că politicienii dansează o sârbă ascuţită pe rădăcinile sufletului nostru. Mi-e teamă să nu aflu de moartea vreunui cunoscut, să aflu că încă o glorie a ţării s-a stins şi ne-a făcut mai săraci, mai vulnerabili. Mi-e frică de ce pot vedea în sufletul meu-televizor. Mă înfurii şi sting televizorul! Jur că n-am să-l mai deschid niciodată! Că am să fac din sufletul meu – lăcaşul unui om.
Soarele – aspru – mă mângâie peste pleoape. Mă bucur de atingerea sa caldă, care mă aruncă cu gândul spre energiile cosmice. Mă ridic încet, pe vârful picioarelor, să nu-mi trezesc iubita, somnoroasă ca o dimineaţă de
iarnă. Trag la o parte perdeaua şi încerc să privesc prin geamul încărcat de ceaţa dimineţii. Îl şterg cu mâneca lungă a pijamalei şi privesc. Strada este pustie. Forfota îi lipseşte cu desăvârşire. Copacii sunt zgribuliţi de frig şi drepţi ca soldăţeii de plumb din jucăriile copiilor. Îmi plac siluetele lor lungi, cu părul de frunze, măturate de vântul dimineţii. Văd aripile în zbor ale vântului, care alunecă peste copacii, încă adormiţi. Asfaltul e umed. Curând, peste el, calcă un căţel alb – un ghemotoc de bumbac, legat cu fundă. Atârnă de lesa unei doamne – îmbrăcată în trening, peste care are aruncat un şal albastru. Lesa îi lasă câinelui o modică libertate de mişcare. Păreau una şi aceeaşi fiinţă. Probabil îi lega simpatia pe care şi-o purtau unul celuilalt.
Fumul cerului dimineţii se risipea încet, dând la iveală ochilor mei somnoroşi albastrul cerului. Oare, acum îl văd pentru prima oară? De ce e atât de albastru? Probabil, e vina aripilor sincronizate ale viselor
milioanelor de oameni, care încă mai dorm? Este drumul cerului, pe care coboară roua dimineţii şi pe care aleargă neobosite aromele florilor. Îmi simţeam mâinile cum cresc lungi, infinite, din trunchiul meu…transformat în
copac. Îmbrăţişam dimineaţa cu o atingere a unui vis, sărutam cerul cu buze de rouă. Ochii îmi aruncau privirea somnoroasă până la soare, căruia
îi furam din incandescenţă, ca să-mi încălzesc sufletul. Eram deja…energie pură. Ce înseamnă asta, oare am uitat ceva? Oare încep să îmi aduc aminte puţin câte puţin din ceva uitat de mult şi care acum mă muşcă cu dinţii ascuţiţi ai amintirilor? Oare…? Plutesc mai departe…încerc să zăresc marginile eterului, să împrumut din lumina stelelor, să-mi fac casă din picurii ploii mărunte. Mă uit atent cu ochii minţii – deja deşteptaţi -şi constat cu stupoare că sunt de fapt undeva înăuntru. Că plutesc deja pe cerul sufletului meu, care e…albastru, albastru. Că mă încălzesc la razele de lumină aruncate de soarele meu interior. Oare încep să simt câte ceva din ce eram odată? Oare încep să devin…om?
—Iubitule, vii? Cafeaua este gata! E aşa cum îţi place ţie!
—Tu eşti, dragostea mea? Dar, ce cafea este asta? Şi unde ai aşezat taburetele de piele? De ce e atât de multă lumină aici? Terasa noastră e mai întunecată, dimineaţa!
—Da, iubitule! Suntem aici, în sufletul tău televizor, în care ştirile s-au transformat în dimineţi de iubire. Am aşezat masa aici – aproape de minunatele ferestre ale ochilor tăi. Iar eu sunt aici! Vezi ce albastru e cerul? Parcă…tot mai albastru! Te iubesc…Omule!
—Şi eu…te iubesc, iubito! Şi…eu!
Din vol de proza scurta: “Incerc sa-mi amintesc…!”
Topic: Meditaţii | Comments Off on ÎNCEP SĂ-MI AMINTESC : SUNT…OM !
« AnteriorulUrmătorul »
