E-UN ADEVĂR ŞI CINE-AR RECUNOAŞTE?
de Cezarina Adamescu | 28 Septembrie 2010
E-UN ADEVĂR ŞI CINE-AR RECUNOAŞTE?
E-un adevăr, şi cine-ar recunoaşte?
Şi-un inefabil ce se lasă prins:
Te port în mine ca şi cum te-aş naşte
Şi te-aş zvârli din nou în Necuprins…
Femeie-n trup, fecioară în cuvinte
Nimic nu-mi pare-a fi cu neputinţă:
Te zămislesc necontenit în minte
Ca pe-o ofrandă-adusă cu priinţă…
Pe urma întâmplării-ntr-o pădure
Printre copaci de silex eu alerg
Şi aspru mă rănesc într-o secure
De nu mai pot nici urmele să şterg.
Mă recunoşti la cea dintâi privire:
Femeie-n trup, fecioară în vorbire…
Topic: Poezii | 1 Comentariu »
LEGITIMAŢIE PENTRU INFARCT
de Ioana Stuparu | 27 Septembrie 2010
Dragă Mărguţo, îmi scria Tatiana, iartă-mă dacă-ţi transmit din tristeţea mea, însă simţeam nevoia să-ţi scriu. Azi am trăit una dintre cele mai deosebite zile, unică de fapt, şi dea Domnul să rămână singura de acest fel în toată viaţa mea. Am fost, lucru firesc, să-l conducem pe ultimul drum pe Ioannistor, odihnească-l Dumnezeu în pace! Ca să ştii despre cine este vorba îţi dau un amănunt: într-una din zile, cineva a şuşotit pe un ton zeflemist la adresa lui: “Lasă-l că e bătrân!… Bătrân şi singur!…”. Ştii cât de tare m-au durut acele cuvinte! Le-am perceput ca pe o sentinţă. Chiar dacă niciodată nu mă interesase vârsta lui Ioannistor, recunosc că am avut un şoc când am aflat numărul anilor pe care-i purta în cârcă. Însă tot nu spuneam că e bătrân… Nu puteam, Mărguţo! Sau, mai degrabă, nu voiam… Nu mă lăsa sufletul, fiindcă nu i se potrivea cu felul lui de a fi. Cea mai potrivită expresie ar fi fost: “vârstă înaintată”. Deşi, habar n-am dacă în viaţa unui om există momentul standard în care să se spună: “Gata, din clipa aceasta am trecut hotarul şi am intrat pe tărâmul vârstei înaintate”. Îl ştii sigur pe Ioannistor, Mărguţo… Domnul acela care se remarca printr-un gest distins, galant, de a saluta femeile… Ţii minte cu câtă eleganţă executa plecăciunea aceea în exces care-i era fix la îndemână, gest ce te ducea cu gândul la lecţii de bune maniere sau, poate, la moştenirea vreunei gene de la unul din “Cei trei muşchetari”? Iar tonul melodios cu care rostea: “Sărut mâinile, stimată doamnă!”, nu era de ici, de colea, Mărguţo!.. Cum să uiţi aşa ceva? Parcă ai fi auzit cântecul unui suflet visător pe care o adiere de vânt îl fură şi-l poartă pe firul unei ape limpezi şi line ce şerpuieşte printre stânci!… Iată că trec în sfera poeticului, apelând la atâtea motive cu care voi a te face să înţelegi despre cine este vorba!… Sunt sigură că-l ştii, chiar dacă l-ai întâlnit o singură dată sau, dacă nu mă înşel, de două ori. Încă un amănunt, dragă Mărguţo, Ioannistor sosea printre ultimii şi se aşeza mai în spate. Îşi încrucişa mâinile şi le sprijinea pe masă. Vorbea rar şi cu voce joasă, ceea ce te îndemna să-ţi ascuţi urechile sau să-l rogi să vorbească mai tare. Ştii, în astfel de momente am auzit cuvintele care m-au durut enorm: “bătrân şi singur”.
Vestea că s-a prăpădit am primit-o azi dimineaţă. Tot atunci am aflat şi că slujba de înmormântare va fi azi. Cum să nu mă duc, dragă Mărguţo? Nu m-ar fi lăsat sufletul!… Mai ales că azi dimineaţă nici nu mă ridicasem bine din pat, şi ghici pe cine am văzut în faţa ochilor? Pe Ioannistor, soro! Făcea binecunoscuta plecăciune şi-mi zicea: Sărut mâinile, stimată doamnă! Ciudat, nu? Abia când am primit trista veste m-am dumirit de însemnătatea vedeniei mele, care a persistat, apoi, toată ziua. Devenise la un moment dat deranjantă, obositoare, însă nu depindea de mine ca să dispară. Drept pentru care am dedus că trebuie să fiu printre cei ce îl conduc pe ultimul drum. Slujba fusese programată la capela cimitirului, întrucât acolo avea să fie depus trupul neânsufleţit. Înhumarea urma a se face în cavoul cumpărat cu mult timp în urmă, loc în care îşi dormea somnul de veci, cea care, o perioadă de ani buni, îi fusese soţie lui Ioannistor. Ce sentimente ciudate trăieşte omul, dragă Mărguţo! Străbăteam kilometrica alee a cimitirului, alături de cele două prietene cu care îmi dădusem întâlnire, iar pe măsură ce înaintam către capelă, tristeţea mă copleşise tare de tot, ceva îndemnându-mă să nu mai merg înainte, ca şi când mi-ar fi fost imposibil să ajung. Am ajuns, în sfârşit şi am urcat instantaneu treptele capelei, fără să ne oprim ca să cumpărăm flori şi lumânări aşa cum ne plănuiserăm. Probabil şi gerul uscat, vânticelul subţire care tăia ca briciul, de altfel nimic nou într-o zi mohorâtă de ianuarie, ne îndemnase să intrăm în capelă mai întâi, ca după aceea să ieşim pentru a cumpăra flori şi lumânări. Ciudăţenii, precum îţi spuneam!… Ne-am apropiat de cele două sicrie care erau depuse în capelă, şi ne-am mirat că în niciunul nu era Ioannistor. Nu aveam pe cine să întrebăm, fiindcă cele două, trei persoane care se aflau acolo, aveau habar de morţii şi necazurile lor. Am plecat înapoi la poarta cimitirului, să-l aşteptăm pe Ioannistor acolo, fiindcă la capelă nu aveam nici un rost. Şi ne-am pus pe aşteptat, Mărguţo, mult, mult de tot, iar vântul ne biciuia cu viclenie peste feţe, şi ne pătrundea prin îmbrăcăminte, până la piele. Cu aceeaşi viclenie biciuia orice colţişor în care încercam să ne adăpostim.
De câteva ori m-a îndemnat gândul să plec, până nu mă transformam în statuie de gheaţă. Şi totuşi n-am făcut-o, fiindcă venisem din pură omenie, să conduc pe ultimul drum o persoană cunoscută, care continua să facă plecăciuni în faţa mea şi să spună: Sărut mâinile, stimată doamnă! Timpul trecuse cu orele, ceea ce a stârnit îngrijorarea personalului cimitirului. Intraseră în criză de timp, fiindcă se însera devreme, iar ritualul pentru înhumare era de durată. Astfel, telefoanele s-au pus pe zbârnâit, iar după îndelungate insistenţe iţele s-au descurcat cât de cât, în felul acesta primind şi noi următoarea informaţie: “Mortul nu mai vine azi… Încă nu l-am putut localiza. Am aflat că se plimbă într-o maşină, o dubiţă care a fost văzută când pe la primărie, când pe la morgă, când pe la poliţie, când… N-are acte… De-aia nici nu umblă în sicriu. E învelit într-un sac de plastic, şi se plimbă cu dubiţa… Probabil vine mâine, dacă face rost de acte”.
*
E! Ce zici, Mărguţo? Clar şi cuprinzător, nu? Ţie ţi s-a întâmplat vreodată să te duci la o înmormântare, iar mortul să nu vină? Cum s-ar spune, să-ţi dea plasă?… Nici mie nu mi s-a întâmplat până astăzi. Iţi poţi imagina sentimentul pe care-l trăieşti? Nu ţi-l doresc!… De fapt nu i l-aş dori nimănui!…
Săracu’ Ioannistor! Vorbele “bătrân şi singur”, care altădată mă duruseră, acum mi se păreau potrivite. Într-adevăr a fost un om bătrân, dar, mai ales, a fost singur. Soţia îi murise cu mulţi ani în urmă, iar copii n-au avut. Nu avea rude apropiate. Plecase în lume, să înveţe carte, să ducă un trai mai bun. Încă din tinereţe primise locuinţă într-o casă naţionalizată şi acolo a stat mulţi ani, împreună cu soţia. De fapt, acolo a stat până la sfârşitul vieţii, după cum se vede. După revoluţie casa a fost revendicată de fostul proprietar şi câştigată. Ioannistor a fost nevoit să-şi îngrămădească toată avuţia într-o singură cameră, din care era somat continuu să se mute. Unde?! Cum?! Dar asta e altă poveste!…
Când Ioannistor a făcut infarctul, tocmai se afla la cineva în vizită. N-avea la el nici un act de identitate. Şi cine ştie unde or fi fost puse pârdalnicele, de n-a găsit nimeni, nimic, în toată hărmălaia din cameră!? Azi, draga mea Mărguţa, am aflat că dacă n-ai acte, nu trebuie să mori, fiindcă poţi să rămâi ne-ngropat. S-au găsit, până la urmă, câţiva oameni de bună credinţă, care au pornit să rezolve cu actele necesare. Asta, însă, va fi de durată!…
Săracu’, Ioannistor! Cred că a apelat la mine, să mă rog la Dumnezeu pentru el, ca să-şi găsescă liniştea în mormânt. Şi, totuşi, am o nedumirire, Mărguţo: de ce tocmai la mine să apeleze, când avea cunoştinţe vechi, eventual prieteni? Oare, în sufletul lui o fi pătruns ceva din cele scrise de mine în cartea “Clipa de Lumină”, pe care i-o dăruisem cu puţin timp în urmă? O fi crezut că am eu un cuvânt de spus, către Dumnezeu?
Dragă, din întâmplarea de azi, am învăţat că chiar şi la vecina dacă merg în vizită, e bine să am actele la mine. Eventual, să-mi pot face liniştită infarctul.
Topic: Meditaţii | Comments Off on LEGITIMAŢIE PENTRU INFARCT
CASA PĂRINTEASCĂ NU E DE VÂNZARE
de Nicolae Nicoară-Horia | 24 Septembrie 2010
Ni se duc părinţii şi în urma lor
Se răceşte spuza Dorului în vatră,
Nu-i auzi cum strigă după ajutor?
Uită-mi întrebarea, Doamne, şi mă iartă!
Dar opreşte-mi Timpul- trecerea mă doare
Şi fereşte lutul nostru de îngheţ,
Casa părintească nu e de vânzare,
Casa părintească nici nu are preţ!
Chiar dacă nu şade nimenea la masă,
Chiar dacă nu doarme nimenea în pat,
Tu, aşa cum eşte, singură, o lasă,
Scrie doar pe uşă simplu- ocupat!
Scrisul tău să fie ca o sărbătoare,
Scrisul tău să fie testament citeţ-
Casa părintească nu e de vânzare,
Cine să îi pună sufletului preţ?
15 Ianuarie 2010
Topic: Poezii | Comments Off on CASA PĂRINTEASCĂ NU E DE VÂNZARE
MIRCEA MICU – CEL MARE LA DUH…
de Adrian Botez | 23 Septembrie 2010
… Micu Mircea s-a născut la 31 ianuarie 1937 în comuna Vârşand, judeţul Arad, pe graniţa cu Ungaria. Tatăl a fost ofiţer de Jandarmi, mort în timpul războiului, mama casnică. A copilărit şi şi-a făcut şcoala primară în satul vecin, Grăniceri, la un unchi al său după mamă. Având în familie doi intelectuali, crescuţi în spiritul Şcolii Ardelene, beneficiază de lecturi literare so-lide. În 1950, se mută la Arad, urmează un an cursu-rile Liceului „Moise Nicoară“, după care se înscrie la Şcoala Pedagogică de Învăţători. După absolvire, frecventează cursurile Facultăţii de Filologie, vreme de trei ani. Se angajează în învăţământ, la Şiria (satul lui Slavici), predând ca profesor su-plinitor. Îşi dă definitivatul în Surdo-pedagogie. Ocupă, rând pe rând, postul de redactor la Staţia locală de radio, redactor la ziarul local din Arad.
În 1965, vine în Bucureşti şi este angajat la Uniunea Scriitorilor, unde a ocupat diverse funcţii administrative, până în 1989. A lucrat şi la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, editând o serie de almanahuri literare. Este membru al Uniunii Scriitorilor din anul 1970. După 1989, conduce revista săptămânală „Viaţa Capitalei“, apoi este inspector-şef la Direcţia de cultură a Capitalei şi, din 1992, director al cotidianului „Cronica Română“. Debutează în 1968 cu volumul „Nopţile risipitorului“, după care publică alte cărţi de poezie – „Teama de oglinzi“ (1970), „Vânătoare de seară“ (1971), „Murind pentru prima oară“ (1972), „Poeme pentru mama“ (1973), „Cu inima în palmă“ (1974). Este şi autor al mai multor volume de parodii: „Dracul verde“, „Parodii de la A la Z“, „Cetiţi-le ziua“, fiind considerat printre cei mai buni parodişti, alături de Topârceanu şi Marin Sorescu.
A scris şi numeroase cărţi de proză, iar cu romanul „Patima“, apărut în 1972, se afirmă ca un pozator redutabil în buna tradiţie a Şcolii ardelene, fiind comparat cu Slavici, Agârbiceanu, Titus Popovici. Criticul Nicolae Manolescu îi consacră o cronică laudativă, romanul fiind apreciat drept cea mai bună carte de proză a anului. Volumul doi al romanului apare în 1975, împreună cu primul său titlu „Semnul şarpelui“. Alte cărţi de proză: „Secretul doamnei de zăpadă“ (1976), „Singur în Mongolia“ (1989), precum şi seria de „Întâmplări cu scriitori“, trei volume, un fel de istorie literară, amuzantă, ai căror eroi sunt scriitori din epocă. Eseuri şi portrete, profiluri, sunt prezente în volumul „Miere şi fum“ (1989). După romanul „Patima“, regizorul Mircea Veroiu a ecranizat un film „Semnul şarpelui“. În 1978, debutează în dramaturgie cu piesa „Avram Iancu“, pusă în scenă la Teatrul Naţional din Cluj.
După revoluţie, Mircea Micu publică mai rar şi este prezent în presa scrisă cu numeroase articole şi eseuri pe care nu le-a reunit într-un volum. Dintre volumele apărute după anii ‘90, amintim „Viaţa în pijama“ (1999), „Singur în Mongolia“ (1991) – proză – „Poeme pentru mama“ (2000), „Ascuns în lacrimă“ (2002), ambele de poezie, şi un original „Dicţionar sentimental de poezie“, volumul I, apărut în 2002, care conţine o altă serie de portrete. Este autorul mai multor scenarii radiofonice, iar pentru cărţile de poezie, proză şi dramaturgie a fost laureat cu Premii ale Uniunii Scriitorilor. Este laureat al Premiului de excelenţă al Academiei Române. A tradus din lirica universală şi a colaborat constant la aproape toate revistele literare ale vremii. La revista „Luceafărul“, spre exemplu, a avut o rubrică intitulată „Rememorări“, pe care a susţinut-o până în 1989, vreme de 20 de ani. Romanul „Patima“ a fost tradus în limbile poloneză şi rusă. În anul 2003, apare cartea de rememorări literare „Întâmplări vesele cu scriitori trişti“, o radiografie amuzantă, dar şi plină de veridicitate despre viaţa scriitorilor din deceniul şapte şi opt. Despre Mircea Micu s-a scris mult. Critici ca Mihai Ungheanu, Marian Popa, Nicolae Manolescu, Cornel Ungureanu, Laurenţiu Ulici l-au apreciat drept un scriitor complet, în sensul că a practicat toate genurile literare cu succes.
Volumele sale, tipărite înainte de revoluţie, precum şi cele de după, au cunoscut o largă audienţă în rândul cititorilor, apărând într-un tiraj de peste un million de exemplare.
În ultimii ani, Mircea Micu a colaborat şi la posturile de televiziune, rea-lizând emisiunile „Cafeneaua literară“ şi „Ateneul artelor“.
Premii literare:
– Poezie: „Poeme pentru mama“ – Asociaţia Scriitorilor Bucureşti, 1979;
– Proză: Romanul „Patima“ – Asociaţia Scrii-torilor Bucureşti, 1980;
– Teatru: „Avram Iancu“ – Asociaţia Scriitori-lor Bucureşti, 1978;
– Premiul Naţional al Ministerului Culturii şi Cultelor, 2003.
***
…Am găsit, pe blogul lui Mircea Micu, un citat din Justin Capră (inventator şi inginer român genial – dar, ca la români – aproape necunoscut…! : ” inventator, măturător, filozof şi pustnic” – “românul care a inventat rucsacul zburător folosit acum de americani în călătoriile spaţiale, stă la Baloteşti, într-o casă austeră ca o chilie. Când l-au „vizitat“, hoţii i-au făcut pagubă doar pentru că au lăsat uşa deschisă la plecare. Era iarnă, el era plecat din localitate şi centrala a consumat gaz cât pensia lui pe o lună” – îl prezintă, cu amuzament amar, ziariştii de la Gândul…) : “Calea pe care am ales-o este emigrarea în pădure, unde nu aud expresii vulgare, unde nu aud manele şi nu văd imagini de reclamă şi nici telenovele.Vreau să înlocuiesc radioul cu muzica sa agresivă, cu muzica ciripitului păsărelelor, cu sunetul apei şi foşnetul frunzelor.Refuz artificialul, nu mai vreau beţivi şi fumători, vreau oamenia devăraţi sau fără oameni.Vreau să fiu mic pentru a mă bucura de adevărul Divin.”
Sunt sigur că citatul acesta îl rezuma, ca atitudine de Duh, în proporţie de peste 90%, pe Mircea Micu. Da, a fost un om prietenos, “pontos” (…parcă şi cam fumător…) – dar, mereu, îi luneca, în ochi, o privire neliniştită…Sunt sigur că, în acele momente, se gândea cât de bine i-ar fi fost nu în adunări festiviste, ci…pe malul apei, pescuind…cu muzica “ciripitului păsărelelor” si cu “foşnetul frunzelor” deasupra capului.
Emigrând nu neapărat “în Mongolia” (atât de fascinat era de figura mistică, nobilă, AUTENTICĂ, nu cea falsificată de istorie, a lui Ginghis-han…), ci…”în pădure” .
…Am citit din Mircea Micu, pe apucatelea…l-am privit şi ascultat, la TV şi l-am ascultat la radio. “Faţă către faţă” şi strângându-i mâna mică şi nervoasă – …asta s-a produs abia acum un an, cu ocazia unui Festival Naţional de Poezie – organizat, cu toată osârdia, la Râmnicu Sărat, de amicul şi editorul meu, Constantin Marafet. Avea Mircea Micu o privire scânteind, parcă s-ar fi pregătit, într-una, să spună o anecdotă bună…savuroasă…dar o amâna! – şi, pentru că era nevoit s-o amâne, se încruntase puţin…Avea mişcări zvâcnite şi paşi melancolici, străbătând spaţiul într-un dans puţin şui.
…Am stat lângă el, la masa prezidiului…dar festivitatea, cu convenienţele ei, îl încorseta…de aceea, a ţinut un discurs lung (ca timp fizic), dar atât de scurt, prin scăpărările de Duh, care săltau prin sală, precum spiriduşii… – un discurs prin care voia, pesemne, să se exorcizeze de orice păcat al constrângerii de Duh…
Marele său Duh se zbătea, încă de atunci, încă de multe vieţi (pentru că pofta lui de viaţă liberă era cât pentru un nou popor!) – în cuşca astei lumi!
…Când s-a stat la masa de protocol – el a fost aşezat la o masă din faţa mea. Mă privea stăruitor…apoi una dintre premiante i-a înmânat un manuscris, şi Mircea Micu, să nu pară că nu e amabil, s-a înclinat, precum un truver al timpilor cei vechi şi fascinanţi…Dar gândurile îi erau, deja, tare departe. După o vreme, iar m-a privit, cu sfredel în ochii puţin dilataţi, din pricina feţei osoase…apoi, s-a sculat brusc de la masă, dând “plecarea”! M-a salutat cu o mică reverenţă, spunând: “Să trimiţi materiale la Literatorul. Îmi place curajul cu care scrii. Să ne re-întâlnim cu bine!”
…Da, Mircea Micu: sigur că ne vom întâlni, într-o lume “cu mult bine” în ea, spre deosebire de asta, UNDE DUHUL TĂU, MULT PREA MARE PENTRU DIMENSIUNILE EI MESCHINE, N-A MAI ÎNCĂPUT… – şi, nervos şi rezolut (că n-aveai timp de pierdut!), ţi-ai dat, fără preaviz, demisia!
…Dumnezeu să-ţi facă ochii – stele! Când voi privi, în vara asta (poate şi-n alte veri, dacă mă mai amână oleacă, şi pe mine, Domnul…!), spre cer – voiesc să-ţi revăd ochii aceia cenuşii şi, totuşi, atât de luminoşi, privindu-mă cu stăruinţă.. – şi, în sfârşit, să aud, de dincolo, ceea ce n-ai putut să-mi spui, la acea masă, de la Râmnic, atunci…Odihnă bună să-ţi dea Dumnezeu, pe malul celor patru fluvii din Paradis… – cu “foşnetul frunzelor” deasupra capului… – şi asta, până ne vom re-întâlni, mai… “explicativ”!
La bună re-vedere, Maestre! Să m-aştepţi calm, căci voi veni, negreşit şi foarte curând! Iar eu, când zic o vorbă, apoi vorbă de bucovinean/”neamţ” este!
Topic: Biografii | Comments Off on MIRCEA MICU – CEL MARE LA DUH…
« AnteriorulUrmătorul »
