Glas Comun

Mai 2026
M	T	W	T	F	S	S
	1	2	3
4	5	6	7	8	9	10
11	12	13	14	15	16	17
18	19	20	21	22	23	24
25	26	27	28	29	30	31

IRONIA POHETICĂ A UNUI TRUBADUR MODERN

de Cezarina Adamescu | 22 Noiembrie 2010

Cornel C. Costea, „Epigrame şi alte…poheme” – volum în curs de apariţie

Cornel C. Costea s-a remarcat în lirica actuală prin volumele de poezii publicate până în prezent: „Clipa de infinit (2008), Unde Dumnezeu visează (2009) şi Verticale portative (2009), ca şi prin neobosita prezenţă în diferite antologii şi site-uri literare, dar mai ales prin « Poemele iubirii » în care Meditaţia de tip eminescian, fiorul cosmic dau versurilor un farmec aparte. Poet prin excelenţă romantic, atras de miracolul eminescian, Cornel Costea oferă, spre surprinderea noastră, o selecţie de epigrame şi poezii parodice, strânse-n volumul de faţă, care răspund la frământările vremurilor de azi, înfierând aberaţiile politicii, defectele omeneşti şi în general, mersul de rac al societăţii.
Reiterând teme arhicunoscute, despre alegeri, despre Parlamentul European, despre organizaţii mai mult sau mai puţin guvernamentale, autorul ia atitudine prin cuvânt, exprimându-şi în acest fel protestul faţă de tot ce este strâmb în viaţă. Ca un bun cetăţean înzestrat cu ochi, urechi şi toate simţurile în alertă, autorul nu poate rămâne indiferent la politica demagogică a partidelor de guvernământ ca şi a celor din opoziţie, atente numai să-şi servească propriile interese ori pe acelea de grup şi la bunăstarea şi puterea lor, în virtutea cărora săvârşesc fel de fel de abuzuri. Că justiţia, organismele statului sunt aservite politicii e un lucru ştiut.
În spaţiul mioritic românesc, unde tinerii nu-şi mai găsesc reperele morale, când totul se prăbuşeşte şi tuturor le sunt ucise visele în faşă, nu mai rămâne decât indignarea care, adeseori, ia forma Cuvântului scris ori rostit, strigat, răcnit, înnăbuşit ori şters de-a binelea din dicţionar.
Mesajul unui tânăr de 35 de ani care a învăţat, şi-a desăvârşit pregătirea profesională, şi s-a autoinstruit, visând la o societate dreaptă, este limpede: ţara nu îi mai poate oferi suportul trainic pentru a-şi clădi o familie, un cămin, pentru a-şi învăţa pruncii. Toate aceste nemulţumiri, calchiate pe canavaua istoriei, sunt de natură să-i descurajeze pe tineri şi în general pe orice roman care şi-a pierdut aproape orice speranţă.
Fie că sunt subscrise regulilor prozodice ale epigramei ori catrenului, cu fină ironie ori cu sarcasm, în versuri cu formă fixă ori în proză, nemulţumirile autorului sunt un semnal de alarmă pentru clasa tinerilor intelectuali pe care o reprezintă. Mai mult decât atât, constituie un îndemn, o chemare, de a nu sta pasibili în faţa nedreptăţilor, ci de a lua atitudine, sub orice formă. Glasurile lor reunite, vor răsuna poate, până la forurile care acum se fac că nu aud plânsul mulţimii. Iată ce le transmite Cornel Costea “Conducătorilor…iubiţi”:
“Voi ştiţi că lumea moare ?/ NU ştiţi? Nici nu vă pasă! / Când staţi sătui la soare, / Iar punga voastră-i groasă.”
Cornel C. Costea radiografiază starea politică a naţiunii în această formă concisă, de patru versuri, astfel: “DUPĂ 20 DE ANI: Cu democraţia-n straiţă / Românul e tot calic, / Guvernul e o paiaţă, / Parlamentul – de nimic”.
Desigur, prozodia suferă, asonanţele abundă, ritmul şi măsura nu sunt tocmai perfecte, dar adevărul rămâne acelaşi, încrustat în sufletul autorului, dar şi în sufletele noastre, care nu putem să nu recunoaştem că suntem supuşi unor încercări maxime.
Iată un catren politic, mai actual decât oricând: „FALSĂ PREVIZIUNE: Azi va pica guvernul … boc! / Şi nu ar fi întâia oară, /Dar cine va veni în loc / Nu ştiu, căci toţi ne-au tras pe sfoară”.
Citind aceste catrene, nu ştii ce să faci: să râzi, să plângi, să te indignezi, să strigi, să-ţi dai foc în piaţa publică în chip de protest? Că vor avea sau nu impactul aşteptat, epigramele autorului de faţă şi-au făcut datoria şi au semnalat. Restul depinde de noi.
Ca să poţi radiografia fenomenele politice şi social economice trebuie să ai un simţ aparte de obsrvaţie. Şi Cornel Costea îl are şi, de cele mai multe ori îl transpune artistic în versuri. E forma lui de protest. El reprezintă emblema tânărului care s-a trezit din coşmarul comunist şi a nimerit direct în cel capitalist, fără a i se da prilejul să se dezmeticească. Şi tot aşa, din coşmar în coşmar, viaţa trece într-o veşnică aşteptare de mai bine, într-un vis cu aripile prea scurte, într-un zbor de Icar cu aripi de ceară.
„LA VREMURI NOI, TOT NOI: „Libertate” au strigat / Tinerii în ’89. Comuniştii-au replicat : / Pentru noi, dar nu şi vouă.”
Aici e reiterată tema unei fabule de-a lui Grigore Alexandrescu, mai actuală decât oricând: „noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei”. („Câinele şi căţelul”).
Şi despre primejdiile care ameninţă copiii şi tineretul, pe care le constituie consumul de „ierburi” – Cornel Costea are ceva de spus: „MINISTRULUI SĂNĂTĂŢII:
Aţi vândut, aţi vândut vise / Pentru tineri, în buticuri. / Rezultatul : vieţi distruse, / Pentru voi sunt dulci nimicuri ».
Şi iată cum vede autorul România : « ROMÂNIA AZI: În România noastră dragă / Cei ce muncesc nu au nimic, / Dreptatea se numeşte şpagă, / Iar adevăru-i loz în plic”.
Tragismul situaţiei se răsfrânge în România asupra celor mai slabi şi vulnerabili care suportă toate abuzurile guvernului:
„TĂIEREA PENSIILOR: Ne-am lăsat prostiţi, fireşte, / De mulţi oameni demagogi, / Care-acum prinşi ca-ntr-un cleşte / Iau şi de la şontorogi”.
Nici criza mondială nu este neglijată:
CRIZA MONDIALĂ: Venit-a criza mondială, / Nu pentru toţi, se înţelege, / Săracii-au fost răpuşi de boală, / Bogaţii beau pentru-a se drege ».
Când principalele repere morale au dispărut, rămâne doar o : « REALITATE TRISTĂ: Nu mai contează, azi, nimic, / Dreptate, adevăr, iubirea, / Cănd Zeul Ban e cel voinic, / Iar mama lui e nesimţirea.”
În aceste condiţii, apelarea la Dumnezeu este singura speranţă : « RUGĂCIUNE: Distruge, Doamne, incultura / Şi seamănă, în schimb, ce vrei, / Orice, căci Tu cunoşti măsura / Şi la cei drepţi, şi la mişei. »
Şi e foarte adevărat : doar Dumnezeu are măsura tuturor lucrurilor, dar El a lăsat şi Regula de Aur a creştinismului, aceea care spune că nu cu aceeaşi măsură trebuie să plăteşti pentru răul făcut, cu alte cuvinte : nu face altuia ceea ce nu vrei să ţi se facă ţie.
Toate acestea ar fi cum ar fi, dacă lumea s-ar întoarce la Dumnezeu : « STAREA LUMII 2010: Nu vedem a noastră bârnă, / Paiul altuia-l vedem, / Viaţa noastră-i fără cârmă, / Niciun Dumnezeu n-avem.”
Autorul îi satirizează şi pe cei care-şi fac din băutură un zeu, căruia i se închină zilnic:
„UNUI CHEFLIU: Dincolo de nori şi stele /
Este Dumnezeu stăpân. / În cârciuma lui Pandele / Dumnezeu e vinul bun”.
Cornel C. Costea înfierează în catrenele sale principalele vicii şi slăbiciuni omeneşti: pofta, trufia, minciuna, beţia, uşurătatea, mândria, vanitatea, lipsa de coeziune şi organizare.
„VIITORUL SUNĂ … BINE: În viitor vom duce-o bine. / Ce şcoli, spitale şi uzine? / Bordeluri, cluburi, discoteci, / „Iubeşti”, dansezi şi te … petreci”.
„Băsbokistan” (poheme) – se intitulează cea de a doua parte a volumului de faţă, titlu însuşit după o idee de Daczo Csaba Attila. Şi ea cuprinde poeme satirice, un fel de parodii-pamflete versificate, continuând ideile din catrene. Numai că, în acest soi de jurnal liric, limbajul e mai frust, mai direct, stilul e abrupt, taie în carne vie, semn că şi indignarea a ajuns la cote maxime. „Pohemele” au aspectul unor epistole pamfletistice în care satira e ridicată la rang de regină. Redăm unul din aceste poheme:
„BĂSBOKISTAN 2: primisem deunăzi răspuns de la domnul preş-e-dinte / vizavi de salariile profesorilor tineri / nu mă credeţi/ chiar am vorbit cu Preş-e-dintele / ei nu faţă în faţă / pe net fireşte / întrebam şi eu cum poate trăi bine / un dascăl tânăr bine pregătit devotat / cu rezultate bune şi foarte bune / cu 927 de lei pe lună / fără să socotim douăşcinci la sută minus sau transportul / nu poţi crede câtă impertinenţă câtă prostie / în mintea celui care se află în fruntea obştii /cică / noi profesorii lucrăm şaişpe ore pe săptămână / atâta cât lucrează El într-o zi / da’ unde?/ că sigur nu la Cotroceni / să fim serioşi, domnule / habar nu aveţi cât e norma didactică / a unui profesor tânăr / ce să mai vorbim de munca necesară / pentru pregătirea activităţii la clasă / nu toată lumea are consilieri / domnule Preş-e-dinte / sau consiliere după gen / în plus ziceaţi să ne mai luăm un job / şi că dacă avem răbdare să calculăm / vom descoperi uimiţi că / suntem chiar mai bine plătiţi la oră / decât însuşi şeful statului /
vă daţi seama / domnilor doamnelor / profesorii sunt mai bine plătiţi / decât Preş-e-dintele României / e marea veste / de care aveam nevoie acum / în prag de nou an şcolar / mulţumim din inimă partidului / mulţumim din inimă conducătorului iubit”.
Nu lipsesc viziunile stranii, apocaliptice, precum cele din poemul „Calea Laptelui”. Autorul transcrie realitatea în felul său, direct, simplu, fără machiaj, aşa cum o vede.
Că vor avea sau nu impact cuvintele sale, timpul va hotărî. Docamdată, aidoma Înaintemergătorului în pustiu, el strigă fără să fie ascultat de o lume pe cale de orbire şi surzenie spirituală care nu se ştie când se va trezi din somnul (i)raţiunii prezente, pentru că nici birurile, nici calamităţile naturale, nici biciul sau scorpionul cu care este lovită, nu mai au efectul scontat, într-o Românie imunizată şi abrutizată, ţinută strâns de căpăstru precum mustangii sălbatici în întinderea câmpiei.

3 septembrie 2010

Topic: Recenzii | Comments Off on IRONIA POHETICĂ A UNUI TRUBADUR MODERN

Singur în ploaie

de Gheorghe Stroia | 19 Noiembrie 2010

Aş vrea să fiu singur, singur,
Să-mi aug gândurile cum ţipă la mine
Sufocate de greaua mea indiferenţă,
Să-mi aud bătăile inimii nebune
Ce mă-ntreabă idilic: vrei să trăieşti?
Să-mi ascult sângele
Cum se scurge printre vene,
Cu aripile luate dintr-un fir de vânt
Purtând cu ele purpura vieţii
Desprinsă din amurgul unui cer.
Aş vrea să fiu singur, să fiu al ploii
Al ploii din mine, al ploii din noi,
Să gândesc în picuri de rouă
Să respir picuri de ploaie
Să m-ascund într-un picur de ploaie.
Aş vrea să mă numesc fiu al ploii şi să cad
Să plutesc adesea peste însetate simţuri
Să răscolesc setea cu un cârlig de argint
Şi să dau tuturor un moment de respiro.
Aş vrea să fiu singur, în ploaie
s-ascult cum cade peste sufletul
ce nici măcar umbrelă n-are.
Să mă visez un strop de ploaie
Căci e mai simplu, mult mai simplu
Să simt şi să vibrez
Să le desprind înţelesurile
Să le ascult muzica,
Să fiu eu însumi harpa lor de vis.
N-am reuşit, încă un eşec:
Nu pot să fiu picurii ploii
Nu pot să m-ascund într-un bob de rouă
Şi nici ploaia nu m-ar crede.
N-am reuşit să fiu decât…o ploaie,
O ploaia searbădă şi tăcută,
O ploaie insipidă de cuvinte.

Topic: Poezii | Comments Off on Singur în ploaie

BISERICA ROMANO-CATOLICĂ din GALAŢI

de Cezarina Adamescu | 18 Noiembrie 2010

-Galerie Foto-
Biserica Romano-Catolică “Naşterea Sfţntului Ioan Botezătorul” Galaţi

foto: Doru Marian Cotet

O CĂRĂMIDĂ PENTRU CASA LUI DUMNEZEU ŞI POARTA CERULUI

             Când intri într-o biserică, nu se poate să nu exclami precum Petru pe Muntele Tabor: “Doamne, ce bine ne este nouă să fim aici” (Mt. 17,4; Mc.9,5; Lc.9,33). Nu poţi să nu constaţi că acest lăcaş sacru îţi provoacă o stare de bine, de linişte şi pace interioară. Biserica oglindeşte de fapt, sufletul omului. E un loc de comunicare intimă cu Dumnezeu. Nicăieri nu se înfăptuieşte o mai tainică şi mai strânsă comuniune cu Dumnezeu. De altfel, spiritul treaz se menţine numai într-o unire perfectă cu Dumnezeu, beneficiind de principalele Sacramente. Şi unde, în altă parte, s-ar putea realiza aceasta decât în Sfânta Biserică?
            Adeseori, auzi spunând: “Eu mă pot închina oriunde, acasă, la câmp, la serviciu, pe stradă etc.” E adevărat, cu singura mare diferenţă că nu te poţi bucura de Sfintele Sacramente (în afara unor cazuri extreme), decât în Casa lui Dumnezeu, acolo unde se află sfântul altar şi în el Tabernacolul – Locuinţa unde Isus Cristos ne aşteaptă să venim să ne înfruptăm din Carnea şi Sângele Său.
            “Ce rost mai are un drum care nu duce la o biserică? – se întreba marele convertit al secolului trecut, scriitorul francez Paul Claudel, cel care avea să scrie remarcabila carte: “Dumnezeu există. Eu L-am întâlnit”.
            Simbol al iubirii şi al fidelităţii în credinţă, biserica este o metaforă înscrisă în piatră, în ziduri, în taina altarului, în aerul respirat de sfinţi, dincolo de ziduri, în templele vii care sunt credincioşii. Ea reprezintă acea adunare-împreună alcătuită din trupuri umane ce alcătuieşte Biserica spirituală, membrele Trupului Mistic, al cărui Cap este Cristos, “piatra din capul unghiului, cea aruncată de zidari” (Mt. 21,42) şi temelia neclintită a Bisericii.
            Nici o biserică – lăcaş din zid – nu-i terminată în înţelesul profund, duhovnicesc, mistic, fără zidirea cea vie, prezenţa umană. Aşa cum a denumit patriarhul Iacob, în Vechiul Testament, primul loc pe care era o piatră aşezată de el drept căpătâi şi de unde a văzut cerul deschis şi pe îngerii Domnului coborând şi urcând ca pe o Scară (Gen.28,11-12), Biserica a preluat această metaforă realistă şi profetică de “Poartă a Cerului”, după cuvintele patriarhului Iacob : “Cât de înfricoşător e locul acesta! Aceasta nu e alta, fără numai Casa lui Dumnezeu, aceasta e Poarta Cerului” (Gen. 28,17).
            Piatra de temelie sau reazemul, stâlpul şi prima scară a treptei care se înalţă spre cer şi care cheamă dinspre cer pogorârea îngerilor pe pământ. Nu numai trupului, dar şi sufletului îi trebuie o casă, unde poate veni oricând să suspine, să se bucure, să plângă, ori, când atârnă prea greu, să se uşureze. Biserica e locul unde nu te simţi singur. Acolo Dumnezeu te locuieşte şi ceilalţi creştini te înconjoară, fac zid împrejur să te apere. În Casa Domnului, oricine ai fi, eşti primit cu bunăvoinţă. Un lucru e cert. Biserica este singurul loc de unde nu vei fi alungat niciodată, decât dacă singur doreşti să te distanţezi, să fugi departe, să te înstrăinezi, să te rupi de comunitate.
            “Departe de Casa Ta, Doamne, rătăceam stingher prin lume/ căutând doar fericirea/ dar sunt trist şi însingurat” – răsună un cântec. Aici e locul unde poţi să poposeşti sub auspicii divine, de la neliniştea lumii la pacea lui Cristos.
            Nenumărate sunt referirile evanghelice cu privire la Biserică, fie Cuvintele lui Isus Cristos despre Templul din Ierusalim, fie Cuvintele Sfântului Apostol Paul, fie ale altor apostoli şi Sfinţi Părinţi ai Bisericii.
            Intrarea în lume, ca om şi creştin, cât şi ieşirea din lumea sensibilă spre cea veşnică se face aşadar, prin “Poarta Cerului” de pe pământ, adică prin uşa bisericii, “uşa milostivirii şi a iubirii dumnezeieşti pentru oameni”.
            “Biserica a fost plantată în lume ca un Rai” – spunea Sfântul Irineu de Lyon, iar Mihai Eminescu scria că este: “Mama noastră spirituală”. Biserica este însă şi un semn al civilizaţiei creştine, locul de întâlnire cu Dumnezeu, locul acelei regăsiri-împreună a oameneilor lui Dumnezeu. O vorbă duhovnicească spune: ”Iubeşte Casa lui Dumnezeu, dar fă-te tu însuţi Casă a lui Dumnezeu”.
            Biserica, acest arc peste spaţiu şi timp, cuprinzându-i pe toţi, păstori şi credincioşi, a rezistat de-a lungul mileniilor datorită credinţei slujitorilor ei care fiecare în parte a spus: „Eu sunt biserica. Eu rămân semnul vizibil al acestei Biserici”, conştienţi de acest privilegiu, de faptul că Dumnezeu ne-a onorat, venind să locuiască şi să rămână împreună cu noi, invitându-ne să rămânem în acest adevăr cu bucurie şi recunoştinţă.
În acest spirit, prezentăm pe scurt Comunitatea catolică din Galaţi, încredinţată spre păstorire preoţilor franciscani, biserică menţionată de Codex Bandinus în 1646, ca prim lăcaş de cult romano-catolic, în timp ce în 2005 – a fost binecuvântată piatra de temelie a celei de a doua biserici. Istoria prezenţei catolice la Galaţi este strâns legată de activitatea misionară şi pasorală a franciscanilor conventuali. După ce “vechea biserică catolică din cărămizi nearse, construită după un plan rudimentar, acoperită cu stuf, fără clopot…” – menţionată de Codex Bandinus, este mistuită de un incendiu în anul 1660, a fost reconstruită – “din lemn, acoperită all italiana (după stilul italienesc), cu 3 altare, bine înzestrată cu icoane şi veşminte” (Cf. Art. Pr. Antonel-Aurel Ilieş: “Galaţi, Comunitatea romano-catolică”; apărut în “Mesagerul Sfântului Anton”, nr.78/septembrie-octombrie 2006). Distrusă şi aceasta de flăcări în 1774, împreună cu clădirile anexe, abia în 1844 – s-au finalizat lucrările la noua biserică sfinţită şi închinată Sfântului Ioan Botezătorul.
Binecuvântarea bisericii a fost dată la 5 noiembrie pe episcopul Paulus Sardi. Graţie muncii asidue a Pr. Daniels Pietrobono, franciscan conventual, este mărită şi deasupra altarului e amplasată o pictură a pr. franciscan Pasquale Sarullo – reprezentându-l pe patronul ei spiritual, Sfântul Ioan Botezătorul – predicând în faţa mulţimilor din împrejurimile Iordanului. Sunt realizate şi amplasate cele două monumente în faţa bisericii: monumentul Sfântului Francisc de Assisi în partea dreaptă, realizat în anul 1926 din dorinţa Pr. Ulderico Cipolloni şi monumentul Sfântului Anton de Padova situat în partea stângă a Bisericii, realizat în 1934, prin grija pr. Ioan Duma cel care avea să devină episcop mai târziu.
Orga, un instrument vienez de mare fineţe şi acurateţe, a fost dăruită bisericii de Vasile Alecsandri, şi l-a costat pe tatăl poetului, şaptesprezece mii de piaştri. Ultima renovare a fost realizată în 2003.
În 2006 existau conform datelor statistice, 855 familii catolice cu 1986 de credincioşi, cu 27 de familii la filiala din Folteşti cu hramul “Înălţare Sfintei Cruci”, finalizată în 1998 şi alte 23 de familii catolice cu 64 de credincioşi în celelalte filiale: Şendreni, Vânători, Schela, Târgu Bujor, care nu beneficiază însă de biserici proprii.
În aceste condiţii se impunea începerea construcţiei la cea de a doua biserică romano-catolică în Galaţi, Micro 20 – Cartierul Dunărea. Câteva repere: lungimea bisericii 40 de metri; lăţimea 16 metri; înălţimea 19 metri; capacitatea 300 pe scaune, o cupolă de 49 de metri pe care va fi o Sfânta Cruce de 12 metri.
Stilul gotic modern, care înseamnă supleţe şi eleganţă, volum interior, aspect plăcut ce constituie o atracţie desoebită pentru credincioşi. Edificarea acestui nou lăcaş de cult este un obiectiv spiritual care presupune jertfe şi osteneli, căci fără acestea, nimic trainic nu se zideşte.
            Construcţia, începută în 2005, deocamdată stagnează din lipsă de fonduri. În prezent s-au executat lucrările de pilotaj, sunt realizaţi 72 piloţi de 25 metri în pământ şi dacă se vor găsi resurse, lucrarea poate înainta.
Acest lucru nu este o lucrare personală, ci comunitară, nu este făcută nici pentru preot, nici pentru vreun cetăţean anume, decât pentru noi, credincioşii.
            A fi ctitor de biserică înseamnă a avea numele înscris în Cartea lui Dumnezeu, pentru că am contribuit la zidirea Casei Sale pe pământ. Orice ofrandă trebuie să vină însă fără constrângeri, din inima şi conştiinţa fiecăruia, cu disponibilitate sufletească şi bunăvoinţă. Să luăm exemplul sfinţilor, în chip deosebit acela al Sfântului Francisc de Assisi, care, constatând starea precară a bisericilor din vremea sa şi ţinutul său natal, iluminat de vorbele Mântuitorului care, din Crucifixul de la San Damiano l-a îndemnat “Francesco, repară Casa mea”, a început să adune, cărămidă cu cărămidă cerşind assisienilor bunăvoinţa de a-i da pietre de pomană spunând: “Cine îmi va da o piatră, va primi o răsplată de la Dumnezeu! Cine îmi va da două, va primi două recompense; cine îmi va da trei, va primi trei răsplăţi!” Şi în cele din urmă a reparat mai multe Biserici: San Pietro, San Damiano şi cea care s-a numit Porţiuncula şi care dăinuie şi astăzi, după opt veacuri. A trudit cu propriile-i braţe reparând aceste biserici, dar a şi restaurat Biserica Universală, măcinată în acea vreme de unele lipsuri.
            Având în gând versetul din Psalmul 15,5 “Domnul este partea mea de moştenire şi cupa mea cu sorţi”, Comunitatea din Galaţi are speranţa că în curând vom avea bucuria de a-I aduce laude lui Cristos în Noul Lăcaş de cult închinat Sfintei Fecioare Maria Regină.