COPACII ŞTIU SĂ MOARĂ…ÎN PICIOARE
de Gheorghe Stroia | 26 Noiembrie 2010
Abandonat de furia lumii în care trăise şi pe care de atâtea ori o încântase cu scrierile sale, Marele Mag presimţea că oamenii îl uitaseră cu desăvârşire. Pentru lumea întreagă, El nu mai era decât ecoul unei glorii de mult apuse, pierdută undeva într-o nebuloasă a amintirilor. O nebuloasă din care El nu mai avea putere să se întoarcă. Fusese condamnat la uitare. Mâna sa – alteori măiastră – nu mai avea putere să ţină, nici măcar, tocul cu cerneală. Iar dacă se străduia să mai scrie, din peniţă înfloreau doar picuri mari de sânge. Nici măcar El nu se mai recunoştea. Oglinda imensă, atârnată de perete, arăta în ea un chip trist, cu văi adânci, sculptate de secundele unui timp, veşnic înfometat. Oare asta rămăsese din Marele Mag? De ce, nici măcar oglinda nu-l mai recunoştea? Chipul său – odinioară radios – era, în reflexia din oglindă, al unui om bătrân, al unui suflet…care aştepta acel „ceva” – ce avea să vină.
Luă o coală de hârtie şi se aşeză să scrie la masa sa de lucru, făcută din lemn de abanos. Cu ultimele puteri, prinse peniţa, pe care o lipise cu putere de sufletul pregătit să scrie…pentru ultima oară. Fiecare literă se aşternea pe foaia nescrisă, plină de durere, dar încărcată de reverberaţii. Fiecare cuvânt purta în el broderia fină a gândurilor, desprinse din ancestrale ecouri. Îl consuma enorm acest lucru, dar simţea că trebuia să scrie. Că trebuie să mai lase omenirii încă ceva. Îşi începuse scrierea, căzut în letargie, aşternând pe foaia imaculată câte o literă artistic scrisă. Ca pe un antic pergament, în care fiecare slovă scrisă înseamnă trudă şi plăcere. Înseamnă începutul dar şi sfârşitul. Îşi trase adânc suflul şi începu:
„Acum, în al nu-ştiu-câtelea an al vieţii, simt nevoia să vă scriu, ca şi cum aş face-o pentru ultima oară. NU vă las un testament, vă las doar o mărturisire. Mă dezleg de toate tainele pe care le-am ascuns până acum şi pe care aş dori să vi le împărtăşesc şi vouă. Am fost adesea judecat şi condamnat, înainte de a mi se trimite o citaţie. Am fost adesea hulit şi alungat, înainte să mi se trimită măcar o simplă privire. Am fost adesea ignorat sau aruncat în noroi, înainte ca soarele să răsară în inima mea. E drept, e foarte drept că pentru unii din voi am fost bun, dar poate nu atât de bun pe cât mi-aş fi dorit să fiu. Pentru toate acestea, vă rog să mă iertaţi! Eu sunt de vină! V-am furat gândurile rele şi mi le-am însuşit fără drept! Şi dacă mi le-am aşternut ca mască peste chip, e doar vina mea! Dar, aş vrea să vă împărtăşesc lucruri, pe care voi nu le ştiţi. Acum, la final, pot să mă mărturisesc, ca să plec împăcat. Nu în stele, ci undeva într-un Infern al regretelor târzii. Într-o lume al cărei blestem va trebui să-l port mereu, înfipt în suflet, ca pe o spadă ascuţită. Chiar şi aşa…aştept.
Dragii mei, eu…recunosc! Recunosc că am fost un hoţ…care a furat mai mult decât vă puteţi voi imagina! Am reuşit să fur, încă de la naştere, primul surâs, născut din durere al mamei mele. Să-i fur tatălui meu culoarea ochilor săi, ca pe o moştenire de familie. Apoi, în copilăria mea, am reuşit să-i fur bunicului frumuseţea poveştilor fără moarte şi am reuşit să fur bunicii mele – mângâierea braţelor ei puternice, care mă dăruiau visului. Da, sunt un hoţ! Am furat…recunosc! În tinereţea mea, am furat inimi aprinse de patimă, din care mi-am făcut culcuş de vise, pe care mai apoi le-am spulberat. Am furat din chipul oamenilor pe care i-am cunoscut, bunătatea, pe care nu vroiau să mi-o dăruiască. I-am silit de multe ori să se lase îmbrăţişaţi, sau i-am sărutat pe suflet, din umbră, chiar dacă nu au vrut.
Când m-am apucat de scris, am devenit un şi mai mare hoţ. Am reuşit să fur verdele ierbii şi să mi-l aştern peste suflet, ca semn al tinereţii. Am furat Soarelui fiecare rază, ca să o dăruiesc inimilor îngheţate. Am furat vântului aripile sale lungi, cu care am călătorit până departe, departe, până în tărâmul viselor. Am încercat să fur stelelor nopţii liniştea şi să mi le aştern în palmă ca ecouri ale vibraţiilor universului. Da, recunosc…am furat! Am furat cerului lumina şi am ascuns-o, sperând să o pot împreuna cândva cu Lumina Oamenilor. Poate am reuşit, dar prin furtişag! Am furat de multe ori liniştea frunzelor pădurii şi am transformat-o în metamorfoză. Am furat munţilor din semeţia lor şi am păstrat-o la cingătoare, ca să mă ţină drept în şeile hergheliilor cuvântului, pe care am încercat să îl îmblânzesc. Am furat câte o rază de Soare şi-am aşternut-o în fiecare dimineaţă peste chipul iubitei mele, ca pe un clopoţel – gata s-o trezească. Am rupt câte o nufăr, din lacul albastru al gândurilor şi am pictat sufletele copiilor mei, în culorile purităţii inimilor lor. Da, recunosc! Doamne, câte lucruri am furat!
Iată, acum, la final, mai fur încă, din fiecare zori ai fiecărei zile, speranţa trăirii amurgului. Mai fur încă din timpul meu câte o amintire, ca să-mi mai ung cu ea câte o durere. Mai fur din zori şi până în noapte, secunde peste alte secunde din ceasul cel mare al timpului, care se mai îndură. Sunt un hoţ…un hoţ fără de pereche! Şi ce-aş mai fura, dac-aş mai putea! Încă mai fur din sufletele voastre uitarea, pe care voi mi-o ascundeţi. Dar, pentru toate acestea, cum pot să vă mai cer îndurare? Cum aş putea spera că într-o zi mă veţi ierta? Cum aş putea să mă mai gândesc că voi avea un loc în inimile voastre? Nu, nu mai sper! N-aş vrea să mai fur, nici măcar speranţă! Dar, pot să mai fur câte o rugăciune? Pot să mai fur câteva minute de ascultare? Pot, de la tine Doamne, să mai fur câteva momente de linişte? Te rog, lasă-mă să-ţi fur…îndurarea! Te rog lasă-mă să mai fur câte o rază de lumină, pe care să mi-o aştern în suflet! Ştiu, Doamne, că sunt un hoţ, care nu mai merită nimic! Dar, te rog, fură-mi viaţa şi dăruieşte-mă infinitului! Te rog, dă-mi voie să alerg în braţele sale nemărginite ! Doar un singur lucru îţi mai cer, Doamne: lasă-mă să mă sting…în picioare. Ca să simt bătaia vântului, nehotărârea ploilor, adierea zorilor, razele ascuţite ale luminii străpungându-mă! Te implor! Oare, nu mai pot să-ţi fur, nici măcar o fărâmă de milă? Hai…măcar una! ”
Scrisoarea lungă, păstra peste ea, boarea unui suflet…un fur al destinului, un hoţ. Marele Mag se desprinse de la masa de scris, ieşi ca furtuna pe uşă şi dispăru. Dispăru acolo, undeva…de unde furase pentru ultima dată, câteva fărâme de milă.
În faţa casei cu uşile larg deschise, stătea acum, impunător, un copac cu ramurile împletite a rugăciune, spre cerul plin de armonii. Era bine înfipt în pământ şi stăpân peste propria-i umbră. Copacul, cu ramuri împletite, stăpânea panorama imensă ce se deschidea privirii. Din vârfurile ramurilor sale, se desprindeau încet, încet, licurici. Milioane de licurici. Copacul avea coroana imensă sărutată de o lumină dulce şi clară. Părea o torţă, făcută spre a alunga întunericul. Ramurile sale făceau o lumină intensă, ce se pregătea să îmbrăţişeze cerul, într-un sărut evanescent. Era – până la urmă – un copac mare şi bătrân, a cărui scânteie – încet, dar sigur – se-ndrepta spre eter. Era un copac – ca oricare altul – ce se stingea. Încă un copac…ce ştia să moară …în picioare.
Adjud – Octombrie, 2010
Topic: Meditaţii | Comments Off on COPACII ŞTIU SĂ MOARĂ…ÎN PICIOARE
TU SINGUR, DOAMNE, EŞTI
de Cezarina Adamescu | 25 Noiembrie 2010
Mi-a mai rămas un strop de efemer
Dar ce să fac cu el Preasfinte Doamne
Iubirea e destin şi-atâta-ţi cer
Să nu-l îngropi în frigul unei toamne.
Sunt Doamne, iar lihnit de gingăşie
Şi sunt flămând de mângâieri uşoare
Un cerb boncăluind în vis mă-mbie
Chiar dacă amintirea mă mai doare.
Mai dă-mi o şansă Doamne de iubire,
Un strop mărunt, o lacrimă, un cât
În faţa veşniciei, doar atât
Să mă agăţ din nou de fericire.
Să mai ridic un monument în vis
Să mă trezesc iubind, în Paradis….
Topic: Poezii | Comments Off on TU SINGUR, DOAMNE, EŞTI
CAZUL DACIA (3/11)
de Adrian Botez | 24 Noiembrie 2010
„ROMÂNIA MARE” – O AUTENTICĂ TEMĂ DE MEDITAŢIE sau SĂ-I LĂSĂM PE PĂPUŞARI SĂ CREADĂ CĂ NE-AU „DUS DE NAS”!!!
– continuare –
IV – ÎNCEPUTUL AVENTURII: CINE SUNTEM ŞI CUM NE NUMIM?!
…Noi, românii, nu numai că nu purtăm “stigmatul diavolului”, ci, precum am precizat mai sus, noi, românii, suntem aleşi, de Dumnezeu, pentru CEA MAI ÎNALTĂ MISIUNE SPIRITUALĂ TERESTRĂ: de A FI CANDELA DE DUH, de la care vor aprinde, în viitor, “lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, celelalte neamuri, aflate, acum, aproape de cel mai jos punct al Kali Yuga. Acest lucru l-au ştiut şi mărturisit, cel mai clar, doi iniţiaţi întru Epoca Mihaelică/A DUHULUI (epocile arhanghelice sunt de câte 250 de ani, ultima Epocă Mihaelică Terestră numărându-şi anii de la 1871) : MIHAI EMINESCU şi CORNELIU ZELEA CODREANU. Dar, se pare că iniţierea în tainele acestei EPOCI MIHAELICE/A DUHULUI (oricât de mulţi ar fi contestatarii!) aparţine şi lui RUDOLF STEINER (1861-1925) şi unui Mare Duh Vizionar al Asiei (între 1906, când intră pe calea sadhu-ului – şi până în 1920-1922, când ajunge în Europa, America, Australia şi, din nou, în Europa – inclusiv la Bucureşti!) – “preaonoratul” indian sikh (convertit la creştinism) SUNDAR SINGH (1889-1929) – „apostolul cu picioarele sângerânde.”
…Deci, s-o pornim în “expediţia” către Identitatea şi Misiunea noastră terestră, ca Neam Metafizic.
Cine suntem noi, cum ne numim? Cei ce cred că răspunsul la această întrebare se află din manuale/tratate şi în mod facil, se înşală, din păcate, amarnic…!!!
…Cei pe care am fost învăţaţi, din şcoală, să-i numim “cronicarii români/moldoveni” (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce – precum şi masonul “prinţ printre filosofi şi filosof printre prinţi”, membru al Academiei din Berlin şi membru al Lojei Germane Illuminati… – ceea ce nu-l scoate dintr-o discuţie extrem de interesantă despre “trădare şi patriotism”…DIMITRIE CANTEMIR!) – sunt, primii trei, extrem de timoraţi de “succesul de scenă” al Apusului romano-catolic şi, deci, cuprinşi de o teamă care nu este deloc străină de patriotism: “să nu ne pierdem” de Europa! Deci, noi, toţi, “de la Râm ne tragem”…!!! Trebuie să fim în pas cu Apusul European! Şi, pentru asta, soluţia este insistenţa absurdă şi profund perdantă pe “originea nostră latină”, nu cumva să ne pierdem de…”surorile noastre latine”, ba chiar, vorba lui Farfuridi:”pentru ca să dăm exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine, însă!!!”
Mai mult, chiar: bietul boier Miron Costin, fie-i ţărâna uşoară, a avut şi întreţinut relaţii foarte strânse cu Biserica Romano-Catolică! Păi, dacă este „romano-” … – asta înseamnă că …e „de la Râm”…”bădica Traian”…”neamuri”, care va să zică… – nu?!
…Al patrulea (Dimitrie Cantemir) aparţinea mai mult Apusului (deci, zonei “latine”…masonice!), decât Răsăritului Ortodox…Se “sincronizase” perfect, la modul “lovinescian” – “avant la lettre”…
…Nu cumva recunoaşteţi această teamă, indusă, insidioso-persuasiv şi perseverant- diabolic, şi azi…sub numele, mai clar şi gomos, de “apartenenţa/nonapartenenţa la… Uniunea Europeană”?! Observaţi, vă rog, că până şi atât de inimosul cărturar aromân timocean, CRISTEA SANDU TIMOC, atunci când vrea să afle soluţia de aducere la raţiune a sârbilor intoleranţi şi extrem de egoişti/non-creştini (ne referim, fireşte, la politicienii lor…care nu se deosebesc de ai noştri decât printr-un naţionalism negativist, degenerat, distructiv, profund xenofob!), cu privire la minoritatea aromână, să născocească (naiv…) cea mai mare pedeapsă/cel mai eficient şantaj, pentru sârbii cei nedrepţi, propune preşedinţilor României post-decembriste să “pună pe tapet” …”chestia” cu “intrarea în Uniunea Europeană”: „Dacă sârbii nu dau drepturi minorităţii române din Timoc, România trebuie să blocheze aderarea lor la UE”…!!!
…Şcolii Ardelene, formată din “dezertori” de la Ortodoxie (având centrul Greco-Catolic la Blaj…), ce să-i mai cerem?! Nimic! E drept că gândurile “corifeilor” nu erau deloc lipsite de bună-credinţă (convingerea lor era că, prin afirmarea, frenetică, a “latinităţii absolute” a românilor, vor căpăta respectul călăilor şi împilatorilor…S-au înşelat amarnic…).
V- „LIMBA ROMÂNEASCĂ E MAMA LIMBII CEII LĂTINEŞTI”…!!!
Şi, totuşi, printre “corifeii” Şcolii Ardelene (şi “campioni” ai “luptei cu hârtiile”…) – există unul cu o intuiţie extraordinară: “Petru Maior a fost primul care şi-a dat seama că, deşi limba română şi limba latină clasică sunt limbi înrudite – totuşi, limba română nu e fiica limbii latine şi, prin urmare, ideile lui Samuel Micu trebuiesc corectate. În Disertaţie pentru începutul limbii româneşti, tipărită în acelaşi volum cu Istoria ceii pentru începutul românilor în Dacia (pp. 302-323) el afirmă categoric că limba românească e lătinească (p. 302), dar că …<>. (…) < > (n.n.: limba strămoşilor noştri) poate fi <> (n.n.: este vorba de limba latină clasică sau limba romană – lingua romana, cum o numeau Isidor din Sevilla şi Plinius), deoarece românii, urmaşi ai dacilor, sunt autohtoni în ţara lor, în timp ce romanii erau venetici în Italia şi, deci, au venit pe malul Tibrului (vechiul Rumon) cu limba strămoşilor lor, din patria de unde au plecat – strămoşi (n.n.: traco-daci!) care au continuat, desigur, să vorbească aceeaşi limbă” (cf. Paul Lazăr Tonciulescu, Ramania – Paradisul pierdut, Editura Obiectiv, Craiova, 1997).
– va continua –
Topic: Meditaţii | Comments Off on CAZUL DACIA (3/11)
MERG ACUM ACASĂ…
de Nicolae Nicoară-Horia | 23 Noiembrie 2010
Merg acum Acasă, casa de la Moţi
Încuiată-n beznă îşi aşteaptă dragul,
Dumneata Măicuţă ştiu că nu mai poţi,
De atâta vreme i s-a tocit pragul…
Merg acum Acasă şi mi-e Dor şi teamă,
Iar o să mă certe că n-am fost demult,
Negurile nopţii iată se destramă,
Tulnicul tăcerii vreau să îl ascult…
Merg acum Acasă, nu mi-e faţa tristă,
Ştiu că mă aşteaptă Pruncul de atunci,
Eu mă duc Acasă, până mai există
Am să urc vecia Satului pe brânci…
26 Februarie 2010, în zori…
Topic: Poezii | Comments Off on MERG ACUM ACASĂ…
« AnteriorulUrmătorul »
