SĂ NE DESPARŢIM ZÂMBIND
de Iulian Bostan | 31 Decembrie 2010
Să nu mă îngropaţi în ţarină străină,
Aici mi-o doresc în a satului vatră,
Unde mi-a rămas trainica rădăcină.
Să nu-mi duraţi tumul din piatră,
Veşnicia să-mi duc la sânul gliei,
S-aud iarna crivăţul rece cum bate,
Iar primăvara trilul frumos al ciocârliei,
De sus din cer, cum spre mine, răzbate.
Voiesc, pe dangăt de clopot autohton,
Să-mi pregătiţi simplu mormântul,
Unde cu-ai mei strămoşi la unison,
Mă voi face-n timp una cu pământul.
Şi poate, cândva, un artist truditor,
În lutul meu, etalându-şi măiestria,
Va stiliza, cu har, un alt gânditor
Mai vestit decât cel de la …Hamangia!!
Topic: Poezii | Comments Off on SĂ NE DESPARŢIM ZÂMBIND
DARURI DE CRĂCIUN
de Elena Buica | 31 Decembrie 2010
POVEŞTI PENTRU GEORGIANA – ÎNVÂRTECUŞURI – POVESTIRI CÂT SE POATE DE FANTASTICE – Editura Sinteze, Galaţi, 2010
Adevarată doamnă a literelor româneşti, Cezarina Adamescu, poetă, prozatoare, eseistă şi critic literar, dramaturg, redactor al mai multor prestigioase reviste din ţară şi din străinătate, prin volumul mare al scrierilor sale, peste 80 de volume publicate, respiră harul cuvântului scris. Dumnezeu i-a dat talanţi şi ea a înţeles care-i este menirea. Cu această zestre ea aduce bucurie tuturor celor care se apleacă asupra lecturii, indiferent unde se află pe scara anilor, a culturii, a pretenţiilor de viaţă, oferindu-le scrieri în care şi-a muiat pana în adâncul inimii.
Plămădită de Pronia Cerească din lumină, bunătate, înţelegere umană, delicateţe şi candoare nu putea să rămână departe de universul copiilor şi le-a închinat nenumărate cărţi, aşa cum este şi cea intitulată “Poveşti pentru Georgiana” (Editura Sinteze, Galaţi, 2010) povestiri ţesute “din soarele blând al iubirii, împărţitorul cel drept al fericirii”. (pag. 264). Sunt povestiri care ilustrează o bună cunoaştere a caracteristicilor vârstei micii copilării obţinută desigur, pe baza unor îndelungate observaţii, a apropierii de ei cu dragoste, cu tact şi înţelegere.
Cele 127 de povestiri scurte în proză rimată pentru copii de vârstă mică, nu pun accetul pe fapte şi întâmplări ca de basm, ele sunt o succesiune de imagini care se cern prin puterea de înţelegere a copilului, sunt adevărate “învârtecuşuri” de imagini, cu elemente şi personaje de basm aduse la zi, ceea ce italienii numesc “aggiornamento”. Sunt, cu alte cuvinte, frânturi de poveşti vechi în haine primenite. Povestirile reprezintă forme concrete de împlinire a curiozităţilor specifice vârstei copilului care descoperă lumea, sunt prelungiri de meditaţie şi de reflecţie, îndemn la introspecţie care pun amprenta pe cititor. Ele generează pentru multă vreme gânduri şi trăiri care contribuie la formarea caracterului, dezvoltă calităţi psihice şi posibilităţi intelectuale, îndeamnă copiii să meargă pe calea divinităţii. În acelaşi timp, sunt povestiri delicate ale miracolului copilăriei care ating sufletul cititorului şi ne invită să ne întoarcem la lumea purităţii vârstei ingénue, ca un firesc al vieţii. Ne recrează iluzia propriilor noastre trăiri, a întrebărilor, răspunsurilor, descoperirilor din acel timp în care nu ajunsesem la certitudinile realităţii.
Zborul înaripat al imaginaţiei copilăriei este relatat cu vervă de un copil care se prezintă asemenea copiilor bine educaţi, chiar din primele rânduri:
“STAŢI PUŢIN SĂ MĂ PREZINT:
Da, eu sunt Georgiana Maria şi am venit pe lume într-o zi sfântă din anul 2004: ziua Sfântului Gheorghe, purtătorul de biruinţă; îmi povesteşte mămica. Aşa trebuia să fie. În dimineaţa respectivă ea (mama) trebuia să meargă la serviciu, însă eu aveam alt plan. Eram nerăbdătoare să mă bucur de venirea primăverii, am izbutit.
Ce pitică eram, pozele îmi confirmă aceasta. Zâmbeam apoi băţoasă în căruciorul meu iar surioara Andreea îmi cânta mereu. Acum nu mai are loc de cântecele mele ; la gradiniţă am învăţat cântecele, poezioare, am avut şi roluri cu ocazia serbărilor organizate. La bunica am doi căţeluşi, mă plimb cu bicicleta. Ştiu că tati şi mami sunt cei care mă iubesc. Bunicul, pe când trăia, îmi spunea mereu: păpuşă dragă. Am atâtea poze în care îl revăd alaturi de bunica, de sora mea, de mine… Uneori îmi este dor de el iar draga bunică mă alintă mereu.Am planuri multe de viitor, gradiniţă, apoi şcoală, joacă, of şi câte vor mai fi. Haideţi mai bine cu mine în lumea mea, în lumea poveştilor…
Şi mă semnez: Georgiana Maria”.
În final, fetiţa îşi ia rămas bun:
“… dacă vom fi cuminţi ne vom reîntâlni într-o viitoare carte a noastră;
rămâneţi buni la suflet, voi prietenii mei.
Aceeaşi, Georgiana Maria Botiş”
Fetiţa prin prisma căreia sunt relatate părerile despre lume şi viaţă, se afla într-un neîntrerupt dialog despre multe şi variate probleme de viaţă către care are ochii aţintiţi şi reuşeşte admirabil să creeze o punte între ea şi cititori. “Sunt bună de gură şi amintirea mă fură. Mă duce pe cărări neumblate, prin poveştile adevărate” (De-a piraţii, pag.16). “… v-am turnat o mie de gogoriţe, de prin sarici şi de prin torbe, să vă-mpodobesc cu cercei de vorbe. Să le prindeţi la urechi, ca pe vişine, perechi. De prin cărţi, din auzite, ia, înşir-te margarite!” (De-a artiştii, pag. 27). Fetiţa depăşeşte încorsetarea timpului şi a spaţiului şi ne plimbă în trecut, în viitor, în universul mic, dar şi spre universul stelelor. Noutăţile care abundă în preajma ei le explică celor de-o seamă cu ea într-un limbaj fermecator prin buna potrivire a cuvintelor simple de o deosebită claritate.
“Bătu-l-ar norocul! Ventrilocul e o fiinţă peste putinţă de descris. E o arătare de vis. Ciudată la prima vedere, care, călare pe-o lumânare, în timp ce mănâncă o turtă, vorbeşte din burtă”.(Jocul de-a ventrilocul, pag.23)
Zborul înaripat al imaginaţiei Georgianei ne oferă incantaţii ale unor trăiri care ocupă o pondere însemnată în acest volum. Din povestirile ei au dispărut agresivităţile, se îndepărtează de tiparul basmelor cunoscute. Lectura acestor “povestiri cât se poate de fantastice” ne transpune într-un climat ca o oază de lumină, de mare frumuseţe a trăirilor şi ne trimite cu gândul la lumea ca de basm, o lume cu rădăcini parcă afundate în vremuri străbune, dar şi lumea noutăţilor tehnice.
Aceste povestiri îmi reamintesc de serile când îi spuneam poveşti nepoatei mele şi înainte de a începe relatarea, cu glas cald mi se adresa: “Buni, te rog să nu îmi spui vreo poveste sperietoare. Nu vreau poveste ca aceea în care lupul mănâncă iezi şi căpriţa îl arde pe lup, ori lupul să o înghită pe bunicuţa şi pe Scufiţa Roşie şi vânătorul să omoare lupul. Vreau să-mi spui ceva frumos”. Astfel de povestiri sunt cele ale Georgianei.
“Sfarmă Gânduri era o maşină care mergea pe o singură şină. Fără benzină sau motorină, fără gaz la macaz şi fără ulei la motor. Dacă cineva insistă, pot spune că motor de tractor sau de vapor, nici nu există. Ea nu avea nici măcar roţi, ci o traversă de patru-cinci coţi care aluneca de-a lungul şinei subţiri. Nu pridideai să te miri când îi vedeai forma ciudată, ca o gărgăriţă adevărată, puţin cam curbată, cu o înfăţişare bizară din cale afară. Era vopsită în curcubeu încât mi-e greu să mă decid ce culoare îţi lua ochii mai tare.Trebuie să vă spun că maşina era decapotabilă şi purta totdeauna un bidon cu apă potabilă sub caroserie, capabilă să-ţi ţină de sete şi uneori chiar să te îmbete, cu toate că era chioară-chioruţă şi te lăsa în ploaie cam de căruţă”. (Sfarmă Gânduri, pag. 9)
Georgiana este un copil obişnuit, cu trăiri în dimensiuni proprii copilăriei, trăiri izvorâte din observaţiile zilnice ale lumii înconjurătoare, o lume aparent simplă dar care cuprinde consistenţa vieţii. Georgiana ne aminteşte de felul cum ne surprind copiii prin idei pline de ingeniozitate, cu profunzime introspectivă, cu fantezii în care recunoaştem firescul vieţii.
“Pur şi simplu mă asurzeşte, iarba aceasta când creşte! Bat-o vina, parcă ar vrea să întreacă lumina!
Cum poate ea, la adică, dintr-o sămânţă atât de mică să crească aşa de voinică? Doar o furnică poate să-mi explice, se-nţelege, după ce lege se conduce şi cum ştie când trebuie neapărat să se usuce. O altă întrebare, deloc uşoară e, de unde ştie dumneaei când trebuie să răsară? E-un mister, cum se îndreaptă singură cu creştetul către cer. Străpunge pământul dintr-o mişcare, să ajungă raza aceea de soare”.(De-a vrăjitoarele, pag.19)
Fetiţa ştie să orânduiască întrebările, foloseşte cuvinte simple, dar cuceritoare prin prea-plinul de înţelesuri, cu însuşiri prozodice sau creează cuvinte noi prin procedeul numit calchiere.
“Iacătelea! Măcar în treacătelea nu v-am spus despre jocul de-a joacătelea. Dacă nu-l joci frumos, o să te doară sufletul până la os. Ori, până-l plăsele, păcatele mele. El se joacă în unul, în doi, sau în câţi vreţi voi”. (De-a joacatelea, pag.14).
“A fost odată un băieţel pe care-l chema SingurEl. Nu-l chema aşa după botez, însă numele lui avea un chichirez. Îi plăcea singurătatea şi, vă spun cu toată sinceritatea, căuta un locuşor mai ferit, să rămână singur cu el. De aceea-i spunea SingurEl”. (Povestea lui SingurEl, pag.12).
Fantezia ei bogată este de-a dreptul debordantă în “De-a leacul ori de-a berbeleacul”:
“Să te ţii, ce de minunăţii aduceau vracii adunate din cele patru împărăţii, de la răsărit la apus şi de la miazănoapte la miazăzi. Cu o pană de iepure şchiop vindecau un miop. Cu o tărtăcuţă de dovleac – veneau de hac durerii de stomac. Gheara de pisică era foarte bună pentru frică. Te descântau cu ea şi teama-ţi pierea. Laba de gâscă uscată se folosea în armată la pifani sau boboci, numai că trebuia s-o toci. Aripioarele de foci făcute pilaf te fereau de orice perdaf. Piatra de pe dinţii unei furnici te vindeca de băşici. Cu găluşti de urzici, ghici ce se vindeca, mai ales duminica? Gâlcile-mătâlcile, întoarse cu furcile, de se speriau curcanii şi curcile. Cine n-a auzit de praf de spuzit sau tinctură de asurzit? C-o limbă de pui gălbui căţărai pistruii în cui. Corniţa de melc codobelc amestecată cu mătrăgună era bună pentru somnambuli, să nu mai latre la lună. Iar o ciupercă bercă sau bearcă (udă leoarcă de ploaie care abia se ţinea să nu se îndoaie) – fără jumătate de pălărie, mi-a folosit odată şi mie, la păstrat un vis din copilărie. În trecut lumea lua ca vitamină un pahar cu stropi de lumină. Ca hapuri şi alte buline, adierile line de vânt. Într-un cuvânt, îşi puneau prişniţe şi comprese cu suave flori de mirese. Atenţie! Pentru cine nu voia să citească basme se foloseau cataplasme. Nu exista farmacie ci doar spiţerie. Iar spiţerul făcea întotdeauna pe cavalerul şi te îmbia cu licori preparate din flori, (sau din praf de meteori?).Uneori, lucru constatat, în loc de ventuze, bolnavului îi erau aplicate dulci cuvinte pe buze”. (De-a leacul ori de-a berbeleacul. Pag.20).
“Poveşti pentru Georgiana” e o carte în care puritatea copilăriei este copleşitoare. Citită cu interes de oameni toate vârstele, cartea ne place fiindcă operează asupra inimii cititorilor, ne aduce linişte, calm. Prin înrâurirea emoţiilor trăite ne întoarcem la începuturile vieţii noastre, mai aproape de felul cum ne-a zămislit Creatorul, până să cunoaştem umbrele păgânităţii. Citind-o, atracţia ca un magnet către lumea copilăriei devine o forţă de neînvins. Ca pe orice operă literară valoroasă o văd înfruntând timpul înscriindu-se la loc de frunte în istoria literaturii române pentru copii, căci nu ne vine s-o lăsăm din mână până n-o terminăm şi când am ajuns la ultima pagină, o mai răsfoim uşor mângâind-o cu aripa sufletului de copil care încă trăieşte adânc în noi, promiţând că n-o vom uita în bibliotecă.
Toronto, 13 decembrie 2010
Topic: Recenzii | Comments Off on DARURI DE CRĂCIUN
Un colţ din Rai, coborât pe pământ
de Gheorghe Stroia | 30 Decembrie 2010
Sfânta Mănăstire Buciumeni, jud. Galaţi – Note de pelerin
Se prevestea o superbă zi de Duminică, Lăsata Secului pentru Postul Crăciunului. Pe cer, nici urmă de norii care să întunece lumina soarelui, pregătită să încălzească oasele amorţite ale pelerinilor către Sfânta Mănăstire Buciumeni. Cale de vreo câţiva zeci de kilometri de Adjud, traseul ce trece prin Adjudu-Vechi, Homocea, Ploscuţeni, şerpuieşte dincolo de limita judeţului Vrancea, spre codrii seculari, care reazemă drumul tăcut. Am mers către sfânta mănăstire, cu strângerea de inimă a unui păcătos, care este conştient de faptul că nicicând nu va fi suficient de curat sufleteşte, pentru a păşi pragul unui sfânt locaş. Însoţit de soţia mea şi de cei doi copii, am descoperit, preţ de câteva ore, bucăţi desprinse din Rai şi căzute – spre încântarea noastră – pe pământ. Nu am mai vizitat de multă vreme mănăstirea, de pe vremea când putea fi găsit aici preotul Gherasim, un monah sfânt, care ne surâde acum din sânul lui Avram, răsplata viaţii sale îndelung răbdătoare şi păzitoare a poruncilor Mântuitorului. Am redescoperit Sfânta Mănăstire, parcă mai mare, mai frumoasă, mai încăpătoare. Am văzut peste tot rodul mâinilor maicilor rugătoare ale mănăstirii împletind frumuseţea rugăciunii cu a hărniciei. Am rămas uimiţi de starea impecabilă de curăţenie, de mulţimea de flori multicolore, de sera plină de ghivece cu flori, de cimitirul monahal, de altarul din pădure, în care în chip nevăzut îngerii vin să slujească. Este minunat să vezi atâta frumuseţe şi nu ai cum să nu-ţi simţi ochii sufletului larg deschişi şi să te purifici prin aroma unică de mir şi tămâie. Am aflat aici şi un mic punct turistic, din care pelerinii să-şi cumpere suveniruri dragi sufletului: icoane, iconiţe, cărţi, candele, brăţări monahale şi mai ales să aprindă lumânări pentru cei vii sau cei răposaţi. Şi pentru că m-a impresionat foarte tare acest loc binecuvântat de Dumnezeu, iată câteva spicuiri din istoria mănăstirii, povestite de Monahia Macrina Humă – în pliantul de prezentare a Sfintei Mănăstiri Buciumeni.
Situată într-o mirifică vatră pustnicească, bogată în vechi mărturii de viaţă creştină românească, pierdută parcă, în mijlocul codrilor seculară stăpâniţi, altădată de cei care-şi vesteau prin bucium (de aici denumirea codrilor înconjurători şi ai mănăstirii) bucuria şi durerea, Mănăstirea Buciumeni îşi trage seva istoriei din negura vremii. Se pare că pe la 1420-1430 în vremea domnitorului ALEXANDRU CEL BUN, câteva călugăriţe cu sprijinul locuitorilor din satele învecinate ridică o bisericuţă de lemn, cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae şi câteva chilii. Deşi bisericuţa a ars şi a fost distrusă de câteva ori, tradiţia călugărească nu s-a pierdut. Pe la 1700 vechiul locaş de închinare este refăcut de către serdarul MANOLACHE RADOVICI, proprietarul unei moşii în satul Buciumeni şi sfinţit de episcopul SAVA al ROMANULUI, ce aşează în fruntea obştii pe monahia MAFTA. Bisericuţa la 1750 datorită unei acuzaţii de complot pus la cale aici împotriva domnitorilor fanarioţi este demontată şi transportată de către monahul ISAIA ORBUL la nou înfiinţatul schit de la Buciumi. Însă, după 130 de ani, frumoasa bisericuţă din lemn de stejar, împodobită cu coloane de lemn de mesteacăn, va lua din nou drumul pribegiei, fiind aşezată în cimitirul mănăstirii Bogdana, unde după refacere şi consolidare de către stareţul Glicherie Lovin, se găseşte şi astăzi.
SCHITUL Buciumeni în anul 1750 devine metoc al Episcopiei Romanului. Un document al vremii menţionează că hramul mănăstirii era sărbătorit a doua zi după rusalii, la sărbătoare Sfintei Treimi. Un frumos baldachin aflat în partea de miazăzi a actualei biserici păstrează până astăzi locul altarului de jertfă al vechii ctitorii a lui Manolache Radovici. Între 1840 şi 1844 se ridică biserica din cărămidă şi clopotniţa. De-a lungul timpului, bucurându-se de numeroase danii, schitul îşi sporeşte obştea, cât şi averile, devenind o mănăstire de referinţă în această parte de ţară. În anul 1860 schitul (legea secularizării averilor bisericeşti) se desfiinţează, maicile fiind trimise la mănăstirile Agapia, Văratic şi Adam, rămânând doar 12 monahii (cele bătrâne) în chiliile lor. Păstrarea rânduielilor Sfintelor Slujbe s-a reuşit cu ajutorul preoţilor de mir din parohiile învecinate. Sub păstorirea marelui cărturar şi patriot MELCHISEDEC ŞTEFĂNESCU, episcop al Dunării de Jos îşi recapătă toate drepturile, iar după 1879 biserica este refăcută şi zugrăvită de STOICA IONIŢĂ GHEORGHE (Păcătosul). Mănăstirea capătă din nou puteri, astfel în primul război mondial, primeşte refugiaţi din Muntenia. În ciuda dificultăţilor create de „liber cugetătorii” comunişti, se reuşeşte restaurarea bisericii şi pictarea ei în stil neobizantin de către artistul Anatolie Cudinov. După 100 de ani de la decretul lui Cuza, apare decretul din 1960, ce interzice orice formă de manifestare a rânduielilor monahale,mănăstirea devenind tabără de copii pe timpul verii. După anul 1989, prin energica susţinere a P.S. Casian, aşezământul îşi recapătă statutul de mănăstire de călugăriţe, ridicându-se un nou pavilion cuprinzând chilii, capelă, atelier de pictură şi croitorie, redobândindu-şi şi o parte din bunurile mănăstirii. Cele 40 de maici ale mănăstirii împletesc zilnic rugăciunea cu munca,îngrijându-se de prosperitatea mănăstirii. O iniţiativă deosebit de valoroasă a P.S. Episcop Dr. Casian Crăciun este crearea unei tabere de tineri liceeni în mănăstire. Anual sute de tineri din judeţele Eparhiei de ziua hramului Sf. Treimi iau parte la slujbă iar apoi intră în dialog cu preoţii pe diverse teme de credinţă, morală şi cultură. Mănăstirea Buciumeni creează prin prezenţa sa un mic paradis pentru toţi cei care vin zilnic să se închine,să-şi ostoiască setea veşnic de potolită după Dumnezeu, chemându-i cu credinţă, dragoste şi recunoştinţă pe ÎNTÂIUL LOR PĂRINTE SUFLETESC.
Noiembrie 2010
Topic: Reportaje | Comments Off on Un colţ din Rai, coborât pe pământ
RĂVĂŞITUL OILOR
de Elena Trifan | 29 Decembrie 2010
BRAN, JUDEŢUL BRAŞOV
Localitatea Bran, judeţul Braşov, situată într-un spaţiu pitoresc, între Braşov şi Câmpulung, are o puternică tradiţie păstorească şi turistică, numele ei fiind însoţit, de obicei, de Castelul Bran şi de amabilitatea cu care localnicii şi-au primit turiştii încă din cele mai vechi timpuri şi până astăzi. În fiecare an, aici, în luna octombrie, se desfăşoară un obicei străvechi, răvăşitul oilor, care marchează sfârşitul anului păstoresc, când turmele însoţite de stăpânii lor, câini şi de asini coboară de la munte pentru iernat la casele stăpânilor sau înspre bălţile Dunării. Devenit o adevărată sărbătoare, anul acesta, obiceiul răvăşitului s-a desfăşurat pe locul numit simbolic „Inima Reginei”, deoarece este înconjurat de Castelul Bran care i-a fost atât de drag reginei Maria, de monumentul săpat în stâncă unde în 1940 inima reginei a fost adusă de la Balcic unde ea însăşi ceruse să fie înmormântată şi de Capela reginei, construită după modelul celei de la Balcic, Stella Maris. Sărbătoarea s-a desfăşurat timp de două zile şi s-a remarcat, în primul rând, printr-o abundenţă culinară ieşită din comun, tarabele fiind pline de tradiţionalele produse culinare, specifice acestei zone păstoreşti: pastramă, cârnaţi, şuncă, brânză de burduf, telemea de oaie, urdă, caş, bulz, ciorbă de miel, iahnie de fasole cu ciolan afumat, servită în vase făcute direct din pâine, tocăniţă ardelenească etc. Brănenii, oameni ai muntelui, au ştiut să îmbine utilul cu frumosul şi şi-au împodobit tarabele cu crenguţe de brad, vase de ceramică, flori, ştergare tradiţionale, cusute sau ţesute în război, clopote purtate de animale, legume de toamnă. Din aproape în aproape, cu ajutorul unor producători precum: Pucheanu Ion, Mihalte Sandu, Reit Lucian, Pucheanu Dorin, Noaghea Mariana, reuşim să aflăm secretul câtorva produse culinare, strămoşeşti. Pastrama se pregăteşte din carne de oaie dezosată, peste care se presară cu o sită sare şi condimente: piper, boia, cimbru, usturoi, busuioc. După ce se ţine câteva zile la fezandat, se pune într-un baiţ călduţ, pregătit din apă sau vin alb în care se fierb condimente: foi de dafin, boabe de muştar, piper negru, în care se ţine de la o zi până la o săptămână şi se pune la uscat. Producătorii de pastramă s-au adaptat însă la gusturile omului modern şi îşi condimentează produsele în funcţie de preferinţele acestora. Pentru a obţine o urdă bună se fierbe zerul de oaie amestecat cu fişti „zer ţinut în bidon de la începutul verii”, se alege, se pune în pânză de tifon, se scurge, se tescuieşte, se amestecă uneori cu mărar. Brânza de burduf se obţine din caş dat prin maşina de tocat, pus repetat în sidilă „o bucată de tifon”, presată cu o greutate pentru a se scurge toată umiditatea, ţinută apoi opt zile în buduroaie din lemn de brad, după care se dă iarăşi prin maşina de tocat, se amestecă cu sare, circa 1 kg. de sare la 40 de kilograme de brânză, se pune în burduf „băşică de animale”, lemn de brad şi se ţine la rece din septembrie până în luna mai. Telemeaua de oaie se pregăteşte din caş închegat care se scurge prin sidila pusă în criptă de lemn, se taie cubuleţe care se scurg de trei ori consecutiv, timp de aproximativ trei ore, după ce se sărează, se taie bucăţi mari şi se pune în cutii de lemn, alternând un rând de brânză cu unul de sare, peste care se toarnă saramură concentrată, atât că să stea oul deasupra. Caşcavalul afumat se prepară din caş dospit, fiert în sare cu zer, se ţine 24 de ore la saramură, 24 de ore la fum din lemn uscat de fag şi se pune în forme care se păstrează pe poliţe. Nu lipsesc nici băuturile de la târg, precum pălinka obţinută din ţuică dublu rafinată până ia foc la ţeavă. Pe lângă pălinkă, firma Alcorom Satu Mare aduce un produs original, Bitter Fort, cu proprietăţi terapeutice, pregătit după reţete tradiţionale, din pălinka cea mai fină, în amestec cu extract de propolis, nuci verzi şi 50 de plante, premiat la concursuri româneşti şi internaţionale. Pentru stimularea crescătorilor de animale au fost organizate expoziţii de câini din rasele Ciobănesc corb, Ciobănesc de Bucovina, Ciobănesc românesc mioritic, vaci din rasa Brună, cai din rasa Comună, oi din rasele Ţurcană şi Ţigaie. Au fost premiate cele mai reuşite exemplare. Meşteşugurile şi arta populară sunt prezente şi ele la târg prin ceramica de Korund, prin expoziţia de aranjamente florale a familiei Lörincz Bertalan din Târgu-Mureş, care impresionează prin florile naturale, uscate, viu colorate, puse în vase originale de lut şi îngeraşii din pănuşi de porumb, expoziţia de chimire din piele, ştanţate sau lucrate de mână, a domnului Bala Abner din Cluj. Zăbovim mult în faţa expoziţiei de ceramică figurativă a domnului Nicolae Diaconu Sofroneşti, originar din Ţibăneşti, judeţul Iaşi, stabilit în localitatea Codlea, judeţul Braşov, membru al Academiei Artelor Tradiţionale din România. În sculpurile sale modelate în lut, domnul Sofroneşti a reuşit să dea viaţă unui univers ţărănesc autentic, în care predomină chipuri de ţărani şi animale, din care sunt nelipsiţi păstorii, chefliii, oile, vacile, bivolii. Prin puterea harului său domnul Sofroneşti a reuşit să înnobileze lutul cu trăsăturile spiritului uman, prezentând ţăranii români ca pe nişte firi complexe, dornici de muncă, crescându-şi animalele şi bucurându-se de rezultatele muncii lor, optimişti, încrezători în valorificarea muncii lor la târgurile la care merg grăbiţi, purtându-şi produsele în coşarcă sau în straiţă, plini de voie-bună la petreceri. Ciobanii domnului Sofroneşti, îmbrăcaţi în costumele lor tradiţionale cu opinci, obiele, pantaloni de postav, negri, cămaşă albă, vestă neagră, cojoc de culoare bej-maronie, căciulă, sprijiniţi pe ghioagă, cu privirile îndreptate spre pământ sunt firi grave, meditative, gândind profund la rosturile vieţii, la legătura lor cu pământul strămoşesc, la propria lume interioară. Există în sculpurile maestrului Diaconu din Ţibăneşti şi o simbolistică a culorilor, în vestimentaţia femeilor mai în vârstă predominând culoarea neagră, iar în vestimentaţia celor tinere, culoarea albă. Atenţia sculptorului s-a îndreptat şi spre personaje legendare, precum Păcală şi Tândală, simbolul înţelepciunii populare şi al voiei bune, care doarme beat lângă butoiul ori lângă oala cu vin, sau este dus de boii săi acasă, contele Dracula etc. Nu lipsesc jucăriile-fluieraş din ceramică ce reprezintă chipuri de animale, unele chiar din neolitic. Suntem dezamăgiţi că aici în patria oieritului lâna zace în pod, aşteptând-şi clienţii sau este arsă, din lipsa acestora şi dată pe apa sâmbetei. Spre bucuria şi uimirea noastră, a doua zi, găsim totuşi produse tradiţionale din lână aduse la târg de domnul Puţilă Gheorghe din Bran, care într-un atelier propriu reuşeşte să confecţioneze haine bărbăteşti tradiţionale, dintr-un postav numit zeghe sau dimie. Tehnica de pregătire a postavului este una străveche: se spală lâna Ţigaie de culoare neagră, se dărăceşte, se toarce la maşină, se urzeşte firul în război de ţesut. Bucăţile de postav late de 70 cm lăţime sunt apoi duse la piuat „finisat” la vâltoarea din Lisa, lângă Făgăraş, după care din ele se croiesc obiectele dorite: pantaloni sau veste. Pe taraba domnului Albu Ioan din Miercurea Sibiului, pe lângă vestele din zeghe, găsim şi ţolici „pături din lână” specifice vieţii păstoreşti. Cum nu există sărbătoare populară fără voie bună, pe o scenă în aer liber, împodobită cu ştergare şi covoare tradiţionale, în faţa căreia pot fi văzute costumele tradiţionale păstoreşti, cojocul din oaie miţoasă şi pălărie cu boruri mici, are loc un spectacol folcloric, susţinut de solişti vocali, ansambluri corale de dansatori şi interpreţi din împrejurimi, cât şi din toată ţara. Pe lângă artişti consacraţi, au putut fi admiraţi elevi şi tineri din localităţile Sohodol, Şimon, de vârste diferite, îmbrăcaţi în costume divers colorate şi împodobite sau de un alb îngeresc, cu ciucuri la cizme, cu şnur de Tricolor la brâu şi la căciulă, cu emoţia momentului şi inocenţa vârstei întipărite pe chip. Au fost premiaţi toţi cei care au contribuit la păstrarea şi transmiterea tradiţiei în comuna Bran. Sărbătoarea de la Bran s-a adresat nu numai românilor din zonă, ci şi grupurilor etnice, astfel încât la sfârşitul primei zile, Ansamblul de dansuri al romilor din Râşnov i-a încântat pe cei prezenţi printr-o interpretare ireproşabilă a unei suite de dansuri ţigăneşti şi arăbeşti. Branul mult iubit de regina Maria şi de noi toţi a răsunat două zile de muzică, dans şi voie bună, încât la plecare nu putem să nu spunem şi noi, precum Ion Creangă „de piatră de-ai fi fost şi nu se putea să nu îţi salte inima de bucurie.”
Topic: Reportaje | Comments Off on RĂVĂŞITUL OILOR
« AnteriorulUrmătorul »
