Zâmbetele unui condei hazliu
de Gheorghe Stroia | 3 Ianuarie 2011
Ion Croitoru – „BARĂ LA BAR…Ă !” sau „Zâmbetele unui condei hazliu” – Note de lector
Întotdeauna, o carte de umor (bine scrisă) este un motiv de plăcere şi delectare (mai ales într-o zi ploioasă de toamnă), prin a cărei lectură te îmbogăţeşti cu un binemeritat surplus de energie. În acest sens şi întru satisfacerea unei astfel de nevoi a fost scrisă şi ultima (ca şi apariţie literară) carte a scriitorului adjudean Ion Croitoru, intitulată „BARĂ LA BAR…Ă!”(Mozaic umoristic), apărută la editura Pallas Athena din Focşani, în toamna anului 2010. Profesor marcant de literatură al liceului teoretic „Emil Botta” din municipiul Adjud, Ion Croitoru a avut dintotdeauna un umor debordant, cu toate că profesionalismul şi implicarea necesară actului pedagogic, nu lăsau nicidecum loc unei astfel de laturi a domniei-sale. Deşi veche de când e lumea, epigrama destinde peisajul literar cu catrenele-i acide şi moralizatoare. Pentru a înţelege mai bine stilul de epigramist al lui Ion Croitoru, vă rog să-mi permiteţi să prezint succint etimologia cuvântului „epigramă” şi câteva repere istorice ale ei, utilizând resursele valoroase ale lui Cincinat Pavelescu. O definiţie mai exactă a epigramei a fost sugerată chiar de către remarcabilul om de litere: ”Acest cuvânt, căruia limba franceză i-a dat un sens exclusiv satiric, însemna la cei vechi o strofă cu un subiect oarecare, de obicei pe o ingenioasă idee sau inscripţie lapidară.”
La greci, epigrama nu era la origine, cum o indică şi etimologia (epi-grafi = a scrie pe ceva), decât o inscripţie, mai întâi în proză, apoi în versuri, care se grava pe monumente sau morminte pentru slăvirea unui erou. Anticii, puţin severi asupra distingerii genurilor literare, se obişnuiseră să înţeleagă sub denumirea de epigramă orice poezie fugitiv scrisă, fie în hexametri alternând cu pentametrul, fie în metru iambic şi trohaic, impropriu pentru muzică. Majoritatea epigramelor greceşti nu sunt decât madrigale sau catrene morale. Romanii liberi n-au avut nici un epigramist de seamă. Tot astfel o bună epigramă cuprinde două părţi: una care excită aşteptarea, aţâţă curiozitatea, descriind în culori vii un subiect oarecare, cealaltă, care, printr-un vers neaşteptat, dă soluţia acestui fel de problemă. Prima parte ţine locul monumentului, a doua al inscripţiei. Această comparaţie ingenioasă dezvăluie toată teoria acestui gen poetic. Ea ne face să simţim, între altele, pentru ce este inutil şi neabil să încarci cu expresii violente începutul epigramei, pentru că anticipezi asupra efectului final, pe care-l scazi. Pe când, din contră, o epigramă începută perfid şi cu elogii, provoacă, la sfârşit, cititorului, o surpriză plăcută, când concluzia e neaşteptată.
Cartea de faţă este un mozaic umoristic, îmbinând în el două părţi egale ca întindere. Prima parte este rezervată epigramei, iar în a doua parte se prezintă câteva schiţe umoristice, de mică întindere şi care păstrează sonorităţile umoristice proprii autorului. Respectând canoanele epigramei (mai-sus descrise), Ion Croitoru încearcă să surprindă în catrenele cărţii sale realităţi din aproape toate domeniile: politic, juridic, social, educaţie, sport, ştiinţă. Cum poate fi altfel scrisă epigrama, decât actuală timpului său, purtând în pana ascuţită a condeiului umoristic umanul şi umanitatea? Şi apoi, cei prinşi în condei ar trebui să fie mândri că li se acordă atâta atenţie, fie chiar şi prin satirizarea defectelor etalate cu nonşalanţă. Astfel, epigramistul Ion Croitoru, profesor de literatură, nu are cum să se declare mulţumit de nivelul redus al „educaţilor” de astăzi, neputându-le accepta justificările: „—Mă critică ai mei de-aici/ C-am terminat cu note mici,/ Dar eu mi-am susţinut deviza:/ Păi a intrat şi-n note criza!” (Necăjit după BAC) sau „—Dacă prostia se plăteşte/ Nu chiar ca „dinte pentru dinte”,/ La noi o sumă vă opreşte,/ Mereu c-un an mai înainte”(La Universitatea Privată).
Condeiul lui Ion Croitoru scrie o epigramă nu foarte acidă, umorul acestora fiind unul de bună calitate şi de foarte mult bun simţ. „Lovit” de epigramele sale, nu ai cum să te simţi ridiculizat, epigrama sa nefiind ridicolă în niciun fel. Sistemul sanitar românesc este epigramat şi el – prin vocea satirică a maestrului Croitoru: „Să nu ai temeri, căci sunt nule,/ Dovleacul ţi-l desfac un pic,/ Speranţe bune sunt destule,/ Iar locul lor e tot în plic…” (Încurajare înaintea operaţiei). Actuale, ca toate scrierile sale, Ion Croitoru vorbeşte şi despre criza economică mondială, care a schimbat până şi „tactica de lucru” a oamenilor certaţi cu legea: „E supărat de ieri Cucui,/ Apaşul crunt cu brişca lată,/ Căci taxă i-a impus şi lui/ Pentru valoarea-njunghiată”. Deşi epigrama de astăzi nu este considerată de către unii exegeţi ca fiind poezie, ea respectă totuşi canoanele poeziei, implicând o mare putere de sintetizare a unor adevăruri, dublate de un final pe măsură, cu o puternică valoare moralizatoare. Epigrama este o formă de artă literare, cu un umor ce trebuie să fie unul de autentică valoare. După umila mea părere, un caz nefericit de umorist este acela care „scrie” epigramă, fără a avea nici un pic de umor. Însă, la Ion Croitoru epigrama este plină de umor, deoarece autorul o înnobilează cu umorul său molipsitor. Exemplele ar putea continua dar, las la aprecierea cititorului dacă le-am incitat interesul pentru a lectura din epigramele cărţii de faţă.
Schiţele umoristice prezentate în partea a doua a cărţii sunt de factură anecdotică, sau pot împrumuta din efervescenţa unor ştiri TV, prin care cititorul se autoproclamă „liber arbitru” şi poate percepe realitatea după cum doreşte. Titlurile acestor schiţe sunt şi ele pe măsură: „Tehnicianul virusat”, „Om cu scrupule”, „Fiara atacă”, „Insula pustie”, „Logica ciobanului”. Structura cărţii de faţă, aceea de mozaic umoristic, poate fi considerată o continuare a anteriorului mozaic umoristic al lui Ion Croitoru: „Crinul de plastic” – apărut tot la editura Pallas Athena, în anul 2009. Cert este că în ambele lucrări, umorul este la el acasă. Cu toate acestea, aş fi dorit să văd în cartea lui Ion Croitoru (şi acesta este doar un umil punct de vedere ), umorul tratat pe două fronturi: scris (epigramă) şi ilustrat (caricatură). O astfel de asociere ar fi fost sporit doza de umor a cărţii, având în vedere insolitul amestec de senzaţii auditive şi vizuale pe care le-ar fi produs. O posibilă explicaţie a unui astfel de „neajuns” se leagă de costurile „piperate” implicate de acest lucru şi de posibilităţile financiare precare de care se „bucură” pensionarii noştri – fie chiar şi maeştri. Chiar şi numai pentru o astfel de abordare, autorul merită tot respectul şi admiraţia noastră. Admiraţie – pentru curajul şi tenacitatea de care a dat dovadă, respect – pentru persuasiunea sa în abordarea scrierilor cu caracter umoristic. Să-i urăm maestrului ani mulţi cu sănătate, pentru a ne mai descreţi frunţile cu umorul său de calitate, lipsit de orice trivialitate şi cu o deosebită limpezime a mesajului exprimat. Cu certitudine, scrierea de faţă reconfirmă motto-ul unei celebre reviste umoristice: „Râdeţi, râdeţi, că şi aşa nu mai veţi ce pierde”.
Adjud, Noiembrie 2010
Topic: Recenzii | Comments Off on Zâmbetele unui condei hazliu
MYSTERION
de Cezarina Adamescu | 2 Ianuarie 2011
Am vârsta de miere a primului zeu
zămislit în proprii viscere.
Tot mai adesea văd lucruri cu mintea
şi văd cuvinte
îmbulzindu-se, nesăţioase,
trăgând la galere,
mişunând prin (văz)duh
orbindu-mă cu esenţa lor
evanescentă…
Îmi rememorez viitorul
familiar ca şi moartea
aidoma unei gândiri profunde
care insidios se întrupă…
II
…Tot mai ades văd lucruri cu mintea,
văd arcul meu de triumf, piramida,
papirus ascuns în firida
lăuntrului cel zgribulit
ca moaştele unei măicuţe
îngropate în zidul de schit.
Văd orga mea de lumină crepusculară
văd clipa barbară a dulcelui mir
oglinda în care mă mir ce
frumoasă-am rămas ca o Circe
ademenind cu oceanul de jind
pe blândul Ulise.
Văd limpede tot mai ades
un dans mlădios de rusalcă
vulpea ascunsă sub haină
cea care-n taină îmi cere o halcă.
III
Văd urma lăsată-n adânc, la oblânc,
lumea de semne
pe care nu mă mai satur, pesemne,
s-o aflu, s-o ştiu, s-o îndur,
cu ochiul micit să o fur,
sperând s-o înviu
oricât de târziu,
oricât de târziu…
…oglinda în care mă mir ce
frumoasă-am rămas ca o Circe
ademenind cu oceanul de jind,
cu orbul nesaţiu al veşnic flămândului..
IV
De numele meu, în fiece zi
plănuiesc o desprindere
o evadare, o (dez)locuire;
sângele-mi cere o jertfă,
mereu altă jertfă, mereu,
şi eu simt că nu mai sunt eu
cea plină de temeri şi şovăire
de parcă m-aş desprinde cu greu
din şoldul tău roditor, fericire,
jinduind spre o liberă
şi nebănuită de nimeni,
alcătuire…
V
…Şi eu simt că nu mai sunt eu
cea plină de temeri şi şovăire
şi gândul purtat de augustele iunii
l-aud respirând anevoie aşa cum aud
respirând vopsele-n tablouri,
aşa cum aud şfichiuind aerul de legătură
dintre, lacome, gurile noastre.
Mâna aud respirând sincopat,
străbătând un pustiu de hârtie,
în ciuda nebunelor parce,
întrucât sufletul meu reflexiv
mereu pe aceleaşi albe meleaguri
se va întoarce…
VI
…Aud respirând anevoie
sufletul meu, orizontal peste lacrimă,
sufletul meu levitând
aud cum se frânge
la fel cum un sunet
izbeşte un zid de cristal
ca un ochi pineal
răsărit după umărul frunţii…
VII
…La fel cum un sunet izbeşte
un zid de cristal
fie să să nu mă tămădui-tămăduiesc
de harul ceresc,
ascunsă-ntr-o pagină albă
sub voalul de tul sub care transpare
aura însingurării;
clipe de orbitoare lumină
ale cuvintelor,
pietre albastre de lună…
Forfotitoare tăcerile, tainele.
Încărcată de vis şi mister:
făptura filelor albe…
VIII.
…Forfotitoare tăcerile, tainele,
mozaic plauzibil.
Înot printre ele ca printre
incandescente planete.
O stea căzătoare ia foc,
o cometă se sparge-ntr-o veche fântână,
genele tremură vag, tremură vag
obrazul de lună.
Lumina se sfarmă în ţăndări
iar fărâmele ei îmi atârnă de inimă…
IX
…Lumina se sfarmă în ţăndări.
Puzderii de şanse,
ninsori în oglinzi
peste lacrima gata să cadă!
Câte răni albe lăsa-vor
paşii tăi obrindiţi
pe stinghera răpadă! Repetate erori
acoperă urmele altor ninsori;
doar sub pojghiţa vie
a rănii din glas
sângele cald a rămas,
vulnerabil şi neîntinat
precum prima zăpadă…
X
…Repetate erori acoperă
urmele altor ninsori,
departe, departe,
copacii încep să se vaiete.
Din cerul al nouălea cad victime,
stele…
Ulcele de lut, aburind de cafele:
în ceramici, înfloresc dezinvolt
imortele…
XI
…Din cerul al nouălea, cad victime,
stele…
Pe nesimţite, bujori explodând
în căldări fostorescente.
Spaţiu de jind.
Mă biruie îngerii serii.
Ferec în mine toate neliniştile
şi evadez din real
fără să isc consecinţe.
XII
…Mă biruie îngerii serii;
retrasă-n văzduh mă inundă
o ficţiune cu braţe multiple.
Aura zilei
deturnându-mi toate intenţiile.
Un porumbel rătăcit – singurătatea –
litanie-n amiezi
duminicale….
XIII
Un porumbel rătăcit: singurătatea.
Mă sprijin cu tâmpla
de umărul casei.
E noapte şi nu îndrăznesc
tăcerii săi cer un răgaz, încă unul.
Cum să m-aşez, o, cum? Stavilă vie
infinitului dintre cuvinte
în care-am căzut ca-ntr-o dulce robie?
Să mă strecor nevăzută
prin cerul de foc al iluziei,
s-acopăr tăcerea cu trupul şi-acela stingher
la fel cum acopăr cu palma
imperiul de vise
-materia pururea vie-
doar aşa să evit dublul salt
în siberia mea de trezie…
XIV.
…Mă sprijin cu tâmpla de umărul casei,
stavilă vie – infinitului dintre cuvinte…
Decupat în ether, sunetul nud –
La uşă flutură parcă-ntr-o doară,
carbonică frunză, ca un însemn nefiresc
crucea de pânză.
Mâine, desigur, şi eu,
în spaţiul fără de margini,
cu ultima dintre priviri
mă voi petrece,
la fel cum senină aş trece
peste subţiri şi fragile cărări
spre Empireu…
Cum să mai ies în afara imaginii, cum
să dobândesc privilegiul?
Las fel cum aş trece peste subţiri
şi fragiule cărări, spre Empireu,
mâine, desigur, şi eu mă voi petrece…
XV
…Mă sprijin cu tâmpla de umărul casei.
Timpul murit reînvie cu forţa desăvârşirii
un Buddha de piatră şi unul de lemn
femei pe fotoliu,
numeroase icoane pe sticle de manufactură
(zone de ceaţă din care se iscă lumea vizibilă),
emailuri turcoaz.
Peisage en plain air:
înţelept călare pe câine,
colibe-n pădure, farfurie cu mere şi linguri de lemn,
ferecătură de carte
coloranţi vegetali pretutindeni.
Un covor din Şiraz sortit rugăciunii,
tufănele şi creasta cocoşului, o magnolie,
Teiul Doamnei, evantaie de fildeş,
grup de broaşte ţestoase.
Un han părăsit cu un scrânciob,
un cimitir tătărăsc şi – absentă –
culegătoarea de morcovi.
La Bărăţie – recitativ de Rozariu,
XVI
…Peisage en plain air:
Însăşi tăcerea, înscriindu-mi obrazul,
câtă risipă!
Tot mai adesea văd lucruri cu mintea
şi văd cuvinte…
CEZARINA ADAMESCU
Topic: Poezii | Comments Off on MYSTERION
In memoriam Adrian Păunescu
de Adrian Botez | 1 Ianuarie 2011
ÎMPOTRIVA ŞACALILOR – DESPRE “UN BOLŞEVIC”, VÂNJOS ARTIST ŞI FOARTE CONVINS OM AL CETĂŢII ROMÂNEŞTI: ADRIAN PĂUNESCU
…Cât a trăit, viaţa lui de om a fost teribil de controversată, iar cea de Artist, nu cu mult mai puţin…
…După ce a murit, peste mormântul lui, de la picioarele lui Eminescu, se varsă tone de spurcăciune, de către cei care n-au avut curajul, cât timp el a trăit, nu să-i dea două palme cinstite (dacă le-ar fi meritat…), dar nici măcar nu îndrăzneau să se apropie de el, deşi el nu umbla cu bodigarzi…
…Nimeni nu poate pretinde, în lumea asta mustind de păcat, că va fi fost vreun sfânt… pentru că, dacă ar zice asta, ar însemna că suferă, grav, de demenţă ori de friguri galbene…Cine, însă, înafară de unii sfinţi părinţi şi mari Duhuri din mânăstiri, ar putea pretinde (dar ei n-o fac asta NICIODATĂ, pentru că şi–ar falsifica toată existenţa lor terestră!) poate să fie “un sfânt pe pământ” (cel puţin la noi, la ortodocşi)?! Nimeni! Dar el a fost un Om! Şi un Artist…!!! În niciun caz mai rău decât unii, precis mai bun decât mulţi alţii! “A fost un comunist, un bolşevic…!” Da, şi eu simt (şi mulţi alţii, suferitori ca şi mine, de toate câte-s dureri şi revolte, pe lume şi din pricina lumii…) – simt tot mai des, de tot mai multe ori, în lumea asta cumplit de nedreaptă, debălăzat de nedreaptă (plină de egoism sălbatic şi monstruos, de crime oribile şi nepedepsite, ci răsplătite, de “colegi”, cu onoruri”…, plină de trădare, de iresponsabiltate dementă, de laşitate împuţită, de impostură înfoiată, de ticăloşie şi de hoţie “cât încape”…) – că, parcă, un pic de “bolşevism” (nu sovietic, dar “ţepeşesc”, de-al nostru, neaoş, DA!) – n-ar strica, pentru câteva ceasuri ori zile, să mai …rărească rândurile celor ce ne tot scot ochii cu furturile lor sfidătoare şi crimele lor de trădare “lejeră”, a României şi a Neamului Românesc…Dar, din păcate, n-aţi nimerit-o: ADRIAN PĂUNESCU a fost un destul de “prost” (nărăvaş şi cârtitor) – COMUNIST…şi, mai mult şi infinit mai frumos şi demn decât atât, ŞI-A ASUMAT, DESCHIS, “PE FAŢĂ”, CONDIŢIA ŞI TRECUTUL SĂU DE COMUNIST!!! …nu ca unii dintre domniile voastre, cameleoni de duzină, care aţi lins tot ce se putea linge, înainte de 1989, aţi furat şi linguşit, aţi trădat şi linguşit, IAR ACUM VENIŢI SĂ VĂ DAŢI MARI JUSTIŢIARI ŞI TERIBILI…”DEMOCRATO-LIBERALI”…!!!
…Şi nu sunt deosebit de încântat să văd că mare parte din diaspora este încrâncenată, tocmai faţă de cel ce a cântat Neamul şi Istoria Neamului nostru necăjit, cu mai mult foc decât toţi poeţii contemporani LA UN LOC!!!…De la Eminescu, de la Coşbuc, Goga ori Blaga (membru al cuibului legionar Axa, din Bucureşti…ca şi Mircea Eliade, Nae Ionescu, Emil Cioran ori Ion Barbu/Dan Barbilian…), de la Corneliu Zelea Codreanu încoace… – n-au mai existat, până la ADRIAN PĂUNESCU, scriitori/poeţi cu mai larg suflet/răsuflet de cânt, deschis (orfic) către Neam şi Ţară, aşa cum îndemna bardul cel din Hordou, prin exemplul său personal: “Sunt suflet în sufletul neamului meu/Şi-i cânt bucuria şi-amarul”…!!! Adică, un autentic scriitor/bard naţionalist!
…Un om care, pe 31 octombrie 2010, deci, cu 5 zile înainte de trecerea dincolo, scrie, răstignit pe patul de moarte, finalul unui poem (De la un cardiac, cordial) aşa, ca un exasperat-obsedant gând către patrie: “De-aicea, de pe patul de spital / Pe care mă găsesc de vreme lungă,/Consider că e-un gest profund moral / Cuvântul meu la voi să mai ajungă./Mă monitorizează paznici minimi / Din maxima profesorului grijă,/În jurul obositei mele inimi / Să nu mă mai ajungă nicio schijă./Aud o ambulanţă revenind / Cu cine ştie ce bolnav aicea,/Alarma mi se pare un colind / Cu care se tratează cicatricea./Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei / Păziţi-vă şi inima, şi gândul,/De nu doriţi să vină anii grei / Spitalul de Urgenţă implorându-l./Eu vă salut de-a dreptul cordial / De-a dreptul cardiac, precum se ştie,/Recunoscând că patul de spital / Nu-i o alarmă, ci o garanţie./Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani / Eu însumi sunt mai omenos în toate,/Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani / ŞI ŢĂRII MELE – MINIMA DREPTATE!” – nu poate fi decât UN DUH ALES (…pe patul de moarte, extrem de puţini se mai gândesc la Neam şi Patrie… – majoritatea, şi nimeni n-are dreptul să-i condamne că fac aşa: doar la necazul şi suferinţa şi spaimele extincţiei lor personale…).
…Sau, măcar, un CETĂŢEAN. Sau, nici măcar asta nu-i daţi voie?! Dar cine stă să vă întrebe pe voi, şacalilor şi hoitarilor?! Să-l judece şi întrebe pe el cei care au făcut, pentru cultura română, măcar a mia parte din cât a făcut energia lui clocotitoare…să-l întrebe cei pe care Duhurile Miraculoase ale lui Ion şi Doina Aldea-Teodorovici i-a iubit şi preţuit mai mult decât pe el…să-l întrebe cei care, în 1991, au stat sub gloanţele armatei ruseşti, printre tancurile hârbuite ale eroicei şi de toţi părăsitei miliţii basarabene…părăsită/trădată de însuşi domnul preşedinte al României, pe-atunci, Ion Iliescu (27 august 1991), cel care a recunoscut, PRIMUL DIN LUME! – “statul Republica Moldova”…
…Da, poate că a fost paranoic…ca oricare Artist! Nu poţi fi artist, fără …”hiperbolă/hiperbolizare” în viziune, ba chiar şi în legătură cu propria-ţi fiinţă! Da, poate că a scris prea mult-diluvial, fără să taie destul…(dacă ar fi fost băgat într-o puşcărie stalinistă, cum nu mai existau pe vremea lui Ceauşescu, şi având, deci, ca singură modalitate de scris, scrisul pe o umilă coajă de săpun, iar nu pe atâtea păduri… – SIGUR ar fi scris mai concis, precum Gyr, Cahuleanu sau Crainic!)… – a iubit prea multe femei…dar ar fi fost, oare, mai spre laudă-i să fie …”gay”?! etc. etc. etc.
…În rest, domnilor vulturi hoitari şi şacali, “rămâne cum am stabilit”: dacă aţi fi avut ceva autentic şi principial de-mpărţit cu ADRIAN PĂUNESCU, aţi fi venit pe strada Dionisie Lupu, la nr. 1, aţi fi deschis larg poarta şi, acolo, la masa, din ogradă, i-aţi fi ars, lui ADRIAN PĂUNESCU, două perechi de palme gospodăreşti, pentru toate păcatele pe care ziceţi, acum, că le-ar fi avut, dacă i-aţi fi zis, la TV sau aiurea, “verde-n faţă”, tot ce vă…”durea” (?!) la el (…dar ştiaţi ce replică spontană şi acidă avea, de vă ardea precum un şfichi bici, bine împletit!)… şţi, de aţi fi fî făcut precum n-aţi făcut, poate că aş considera necesar să continuu acest editorial, care, pe nesimţite, s-a transformat într-un soi de pledoarie, de care cel plecat chiar nu are nevoie: PENTRU EL GLĂSUIESC, CU MAXIMĂ ELOCVENŢĂ ŞI ÎN ETERNITATE, SUTE DE VERSURI “DURUTE” ŞI LUMINOASE !!!
…Când a fost vorba să fie combătute manualele alternative (sub ministeriatul liberalului Andrei Marga!), de Istorie şi de Română, CA MANUALE DEZ-NAŢIONALIZATOARE!!! – singur ADRIAN PĂUNESCU mi-a acceptat memoriul (de 26 de pagini…) şi mi l-a citit şi comentat, el însuşi, pe postul Antena 1…dându-mi, apoi, dreptul să intervin în direct şi să demonstrez ţării (adormite de tot…), prin viu grai, nocivitatea acestei…”alternativităţi”! NICIUN PROFESOR, NICIUN “DASCĂL” (…ca şi în cazul Măriei Sale, Doamnei CRISTINA ANGHEL…) N-A “INTRAT ÎN VORBĂ”, ATUNCI, CU MINE ŞI CU PĂUNESCU ADRIAN, DESPRE CRIMA IMUNDĂ, CE SE CLOCEA “VÂNJOS”, ÎNCĂ DE PE ATUNCI, ÎMPOTRIVA “ÎNVĂŢĂMÂNTULUI” ŞI A “EDUCAŢIEI” ROMÂNEŞTI…!!!
…Aşa că, vă invit, cu maximă fermitate, să tăceţi, acum, şi să nu mai ziceţi: “Mi-era aşa de greaţă de el, ca om, că nu i-am citit şi nu-i voi citi nicio poezie!” Încă din 1940, Mihail Kogălniceanu, care chiar a însemnat ceva pentru România, a scris, în Introducţia sa la Dacia literară: “Literatura noastră are trebuinţă de unire, iar nu de dezbinare; cât pentru noi, dar, vom căuta să nu dăm cea mai mică pricină din care s-ar putea isca o urâtă şi neplăcută neunire.(…) CRITICA NOASTRĂ VA FI NEPĂRTINITOARE; VOM CRITICA CARTEA, IAR NU PERSOANA.” Chiar aşa de incultă a devenit, subit, “intelighenţia” românească (chipurile…), fojgăitoare, zilnic, pe toate ecranele , pe toate canalele TV…?!
…Domniiile voastre să faceţi bine să uitaţi că ar fi existat “un porc” (…cum, acum, grohăiţi…) – şi să vă plecaţi în faţa acestui Mare Luptător pentru Românism (pe care numai moartea l-a stăvilit din vizionara-i Misiune…!), să ascultaţi răsunetul de bocet curat românesc şi de trâmbiţă de alarmă, al unor versuri…să zicem, “trecute în anonimitatea Neamului Românesc”…!!!
…Să zicem, cu toţii, un creştinesc: Dumnezeu să-l ierte! – şi să-i odihnească sufletul lui viforos!
Topic: Meditaţii | Comments Off on In memoriam Adrian Păunescu
CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ:AN NOU
de Radu Botiş | 1 Ianuarie 2011
Un alt An Nou se-abate peste noi,
Speranţe noi de dragoste aduce,
În suflete să nu rămânem goi
Iisus iar este răstignit pe Cruce. Citiţi şi restul… »
Topic: Poezii | Comments Off on CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ:AN NOU
« AnteriorulUrmătorul »
