2-SPIRITELE ORDINII (HERUVIMII)
de Adrian Botez | 7 Ianuarie 2011
coperiţi de aripi şi ochi – ca de-ai
oţelului solzi – ard HERUVII:
clăi de foc – în care
fiece fir şi scânteie – îşi caută doar
hotărâta – pentru el – notă-a
slăvirii
ei – portative desăvârşit încărcate
voci peste care păşeşte
Iisus-Dumnezeu – când trimis e-n
oglindă – de
TATĂL: vecìi de
disciplină celestă – în şiruri – şi-n
căderi – de asemeni
Aliluia Aliluia Aliluia
ei Îl văd – ei Îl
tac – ei din ei concep – şi
maieutic – revarsă-n eter – vibraţii
tot Mitul Lui
Aliluia Aliluia Aliluia
tăceţi – şi-ascultaţi pe cei decât care
nimeni CUVÂNTUL mai mult nu îl are
Mume-ale VERBULUI – zenituri şi
entelehii – se-asfixiază – în
matematica
ordine-a Cântului: şi CÂNTUL
iese-n eter – şi pe sine se
cântă
albesc de har copacii-n munţi
arhangheli fac – din spade – punţi
din vizuini – spre Empireu
e alfabet de Dumnezeu
Logos Divin – Perfectă Rimă
spre epopee se înclină
şi stele toate – fir cu fir
se-ntorc în Inima-Potir
Topic: Poezii | Comments Off on 2-SPIRITELE ORDINII (HERUVIMII)
„Omul retortă” – Note de lector
de Năstase Marin | 6 Ianuarie 2011
Gheorghe A. Stroia – „Omul retortă” sau „Alchimia Eului”
Totdeauna scriitorii s-au aventurat în Marea Sufletului Omenesc, ca să descopere în necuprinsele ei adâncuri, comorile simţirilor ce strălucesc ca nestematele cu infinite feţe. O astfel de sarcină îndrăzneaţă de explorare a sufletului şi-a asumat şi tânărul poet din Adjud, GHEORGHE A. STROIA, prin volumul său de versuri, intitulat: „OMUL RETORTĂ” şi publicat în anul 2010, la Editura Rafet din Rîmnicu Sărat. Încă de la început, în poezia-prolog „Un drum, o cale?” poetul mărturiseşte că a pornit pe o „cale” necunoscută: „Îmi caut calea…/o zăresc ascunsă-ntr-un pietroi/ pe care trebuie să-l port/ chiar în spinare.”, o cale „înghiţită” mereu de întunericul necunoscutului. Aşa ajunge la „răscrucea” dilemelor şi devorantelor întrebări ale timpului-sfinx. Drum care „şerpuieşte” peste şi prin poet, prin toate labirinturile eului său efervescent, răscolind felurite obstacole, menite să-l întoarcă din drum. Sub torentul atâtor piedici – întrebări, izvorâte din întunericul drumului, poetul se întreabă dacă aceasta-i calea sa. Iar eu m-am întrebat dacă ştie unde vrea să ajungă. Căci se cunoaşte zicala: „dacă nu ştii unde ai plecat, niciodată nu vei ajunge acolo”. Ori, poetul merge pe „umilul drum în rugăciune”, ce urcă-n „cerul de lumină” şi astfel dovedeşte că ştie unde merge. Că aceasta-i calea ce-a ales-o. De aceea cu umilinţă înalţă „Rugă către…Poezie”, îndrăznind să-i ceară „cel dintâi sărut”. Desigur că îl obţine, Muza copleşindu-l cu harul divin.
Dar, odată intrat în graţiile acesteia, îl năpădesc îndoieli şi frustrări, redate în poezia „Copacul din mine” („Îmi simt crengile pline/ De remuşcările roadelor mele”). Salvarea sa este tot în rugă: „Primeşte-mă, cerule mare/…aruncă-mi o stea în privire”. De fapt, pe tot parcursul „drumului” său poetic din acest volum, am simţit rugăciunea drept laitmotivul poeziei sale, far călăuzitor prin întunericul misterelor sufletului omenesc. Poate că acesta este adevăratul resort al succesului, în realizarea ambiţiosului său demers. Poetul se consideră o „retortă”, care „se comprimă şi apoi explodează”, devine o sferă „turbulentă”, cu „bucăţi de materie/stropite de ploile neştiinţei”, amestecate cu „praf de gânduri torsionate”. Mintea-i „roteşte infinitul” şi „urcă din retortele tălpi” spre „ochiul aprins de furtună”(Omul retortă). În starea aceasta poetul îşi poartă pietroiul sisfic pe calea sa. O stare , totuşi, meditativă, care-i permite să-şi dedubleze metafizic sufletul, supus alchimiei din retortele eului său. În toate poemele sale, poetul concentrează cunoaşterea în metafore-simbol, construindu-şi un sistem poetic original, cu principii şi concepte interesante, prin care îşi supune eul unei alchimii purificatoare, prin curgeri continue de dileme şi întrebări, raportate permanent la divinitate, cu firul invizibil al rugii. Acest sistem îi permite „să-şi vadă” din exterior sufletul dedublat în eul său, supuse avalanşei de întrebări rostogolite de misterele vieţii. De fapt, aceasta este alchimia eului său! Alchimia omului – retortă, inundat de mirări şi simţiri extatice nebănuite, scăldate în şuvoaie de lumină, care prin fiecare poem descoperă şi deschid încăperile întunericului sufletesc, dând la iveală ascunsele-i faţete.
Astfel, în acest întuneric, poetul descoperă faţetele iubirii, prin poemele: „Compasiune”, „Chiromanţie”, „Index”, „Strigăt venit din…”, „La poarta sărutului”, toate cu tulburătoare versuri. Şi nu mă pot abţine să nu redau măcar câteva din ultima poezie (La poarta sărutului): „Vino iubire, în pasu-ţi de petală/…umple-ţi fiinţa cu dorul pentru mine/…vino iubire şi leagănă-ţi coapsa/ telurică frustrare de vis neîmplinit”. În contactul dintre sufletul poetului şi misterele lumii, dar şi cu minunile dumnezeieşti transfigurate în acestea, alchimia omului-retortă se multiplică. Astfel, poetul redă „alchimia cuvintelor” (poemul „Alchimii în retortă”), „alchimia simţirilor” (în poezia „Pădure pe-un deal liniştit” ( „Mă simt o pădure pe-un deal liniştit/ ce-mi cântă un cânt născocit de o frunză” ) ori din „Eclipsă” ( „Îmi simt atingerile greoaie/ căderile surde – lovituri peste piept”). Am urmărit în poemele sale „mecanismele” acestor alchimii şi am observat cum îşi tratează eul său din retortă, pentru a-i afla structura: doar cu mirări şi întrebări. Dar, în acel „proces chimic” al timpului, eul său produce tot mirări şi întrebări, însă regăsite pe alte nivele energetice de cunoaştere şi recunoaştere, alteori ne(re)cunoaştere. Exemplu: poemul „Nu sunt eu”: „M-ating în recunoaşteri subite/… privesc uimit de mirarea plăpândă/ ce-şi scoate colţii de vulpe flămândă./ …acela nu am cum să fiu, nu sunt…eu!”.
Scurgerea timpului îi provoacă poetului multe simţiri-sentimente, ca în poezia „A sosit clipa”: „A sosit clipa: muşcă din mine cu dinţii de coasă” sau din poezia „Răstignit pe o carte” unde timpul curge cu „scurgeri” de suferinţe („durerea-mi surdă se scurge prin vene”). Sub acţiunea mirărilor, eul său suferă transformări multiple şi interesante cum sunt cele redate în poeziile „Respiro mortal” şi „Compozit”. Astfel, poetul realizează o diversitate de abordări ale misterelor vieţii prin alchimia eului său, însă timpul şi spaţiul nu-mi permite o analiză exhaustivă a lor, deşi unele teme – prin interesantele versuri din poemele realizate – nu mă lasă să le trec cu vederea. Astfel tema „timpului râu” din poezia „Râul ce nu curge”, nu reprezintă acel cunoscut „tempus labilis”, ci „râul ce se plânge că apele nu-i curg”. Sub frunzişul unor astfel de ambiguităţi, se ascunde o comoară de profunde înţelesuri. Tema clovnului din poemul „Îngheaţă, nebunule clovn!” conţine o invitaţie subtilă la schimbarea atitudinii faţă de relele omeneşti. Ambiguitatea din acest poem sugerează meditaţia în mod analog, nu explicit. Tema întrebărilor şi mirărilor neînţelese din poezia „Prefaţă unui suflet” este puternic ancorată în contemporaneitate, unde omului i se servesc „…amestecuri de oarbe lumi / încremenite pe retine”. Splendorile naturii, ca forme de manifestare a dumnezeirii, îl inundă pe poet cu mirări, aducându-l în acele stări de admiraţie şi extaz divin, care-i inspiră versuri-bijuterii, în poeme cizelate cu multă fineţe, în care strălucesc metafore-nestemate: „Desculţ” („Îmi plânge roua sub picioare”), „Un răsărit într-o roză” ( „Visează căzută pe-o parte,/ căzută-n abisul de gânduri,/ o roză – mirifică pală de vânt,/ ce raza o simte înfiptă adânc.// O deşteaptă soarele din visare,/ îi sărută petalele, mirate de boare,/ stă în uimire şi freamătă tare,/ o dor – de-atâta visare – petalele.” ) sau „Natură” („Trage în mine natura de-aproape/ Cu muguri plesnind de plăcere/…Cu meri şi caişi şi plopii înalţi/…cu nori alburii, peste ceruri sidef”).
În alte poeme, alchimia eului din retorta timpului este reluată pe alte trepte de cunoaştere şi meditaţie. În poezia „Puţin câte puţin”, poetul traversează stări de depresie şi zone ceţoase de pesimism. Poezia „Tu, suflet chinuit, ieşi la lumină” este un admirabil „peisaj” al omului „procesat” în retortele timpului. Desigur, stările de pesimism, dezamăgire şi dezorientare sunt doar „constatări” ale omului retortă, nu reprezintă adevărata stare a poetului, unde eul său – renăscut din retorta timpului – are o structură purificată. Această stare pură este descrisă în poezia „Renasc în simplele rostiri”, în care poetul priveşte retrospectiv drumul parcurs prin anotimpurile vieţii „de dincoace”, dar şi „de dincolo”, o viziune magnifică de pe înaltele trepte ale veşnicului anotimp. Dar nu acesta este punctul terminus al alchimiei din retortele sale. Se mai opreşte puţin şi la alte teme, precum: tema destinului, în poemul „Destinul…nefinalizat pastel” şi „O frântă aripă din mine”, poeme în care este copleşit de roiuri de întrebări, referitoare la rostul omului în lume şi visele sale zdrobite de realitate. Mai apoi, pentru a-şi menţine starea sa normală de bine şi de fericire, în condiţiile realităţii vitrege, poetul creează (doar pentru sine) conceptul de „stare iluzie”, adică: „o lume…într-un gând” (Poezia „Sunt o iluzie”). Poate de aceea trece în poezia „Să facem schimb” de la „Starea de iluzie” la „dilema crucii, purtate de fiecare”, ce poate fi grea sau uşoară, în funcţie de starea purtătorului. Punctul final al alchimiei eului, îl surprinde pe poet – regăsit – după atâtea mirări şi întrebări. Reîntâlnit cu sine, se întreabă derutat în poezia „De-aş fi cum sunt, nu aş fi eu”: „Cine sunt eu, oare sunt…eu?”, ca în final, când se descoperă, să exclame stupefiat: „dar de aş fi aşa cum sunt,/ sigur acela n-aş fi …eu.”. De unde mesajul întregului volum de poezii, mesaj vechi (din antichitate) : „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”.
Aici, ar trebui să pun punct părerilor mele despre poetul Gheorghe A. Stroia, concluzionând că este un talent evident, că „vocea” sa are un timbru unic de originalitate, nu numai prin modul de abordare şi tratarea temelor poetice, dar şi prin limbajul său insolit, cu o cantabilitate subtilă a versurilor (deşi aparent fără rimă şi ritm), dar care fac să transpară imagini de o rară frumuseţe, învăluite în mantia unor metafore surprinzătoare. Prin folosirea unor simboluri subordonate unui sistem filosofic, cu principii şi concepte adecvate unui sistem emergent, poetul ne dovedeşte valoarea ridicată a poemelor din acest volum. Însă, în timbrul său original se simt şi note pregnante de influenţă simbolistă, în special cea bacoviană, ca în poeziile „Cad fulgere roşii”, „Bat clopotele amurgite” şi mai ales în „Plouă la terminal”. Mai găsim şi unele sonorităţi din Minulescu în poezia „Caii absintului”. Fac precizarea că poeziile sunt întrutotul originale, influenţele amintite fiind benefice pentru texte, mărindu-le valoarea. Aceste influenţe au pătruns în subconştientul autorului, făcând parte din formaţia sa culturală. Ceea ce ne permite să stabilim că opera sa poetică este ancorată în simbolismul clasic. Totuşi, nu este simbolistă, deşi conţine multe elemente din această estetică: cultivarea sugestiei prin simbol, exprimarea misterului prin ambiguităţi. Dar, în poemele din volum există şi trăsături expresioniste, precum folosirea metaforei ca simbol sau ca instrument de cunoaştere, fapt ce îl apropie de expresionişti. Deci, autorul a împletit în poemele sale elemente simboliste cu cele expresioniste, reuşind să le dea o notă originală, încadrând creaţiile sale în legea echilibrului şi armoniei. Întrucât poetul Gheorghe A. Stroia este în plină forţă creatoare, înzestrat cu un autentic talent, dăruit cu har divin şi cu multă energie, sunt convins că pe cerul Poeziei româneşti va străluci şi steaua sa, iar noi vom mai auzi „glasul” său, cu tonalităţi originale. Să-i urăm „Drum bun!” în călătoriile sale fantastice prin mările de visare.
Galaţi, 2010
Topic: Recenzii | 1 Comentariu »
Au fost odată nişte opuri roşii…
de Cezarina Adamescu | 5 Ianuarie 2011
Atitudini. Puncte de vedere
Biblioteca – acest leagăn în miniatură al marilor spirite şi civilizaţii – nicicând n-a simţit o mai acerbă nevoie de purificare, de scuturare şi cernere a prafului aşternut incognito pe ideologice şi fără de noimă, tomuri complete, separate, alese. În pofida faptului că nici praful n-ar fi avut dreptul, el încălca orice normă a bunului simţ, orice drept de control trecând peste cele mai înalte exigenţe. Se insinua la început timid ca apoi să se instaleze confortabil pe coperţile cartonate, pânzate, broşate, pe chipurile veşnic surâzătoare de pe supracoperţi închipuind omagii, imnuri, ode, epode şi alte simbolice forme de adulaţie falsă. Era neîndoios, colţul din bibliotecă cel mai puţin agreat, cel mai puţin vizitat, cu atât mai puţin solicitat, dacă nu ignorat pe de-a dreptul. Şi printr-o strategie unanim acceptată de către bibliotecare, aşezat întotdeauna la ieşirea din instituţie pentru că niciodată, nimeni n-ar fi fost tentat să-l jefuiască. Chiar şi cel mai înrăit cleptoman, într-un cabinet ideologic ar fi devenit cumsecade!
Mă gândesc la bieţii şi nevinovaţii copaci, dacă ar fi ştiut cât de făţiş duşmăniţi vor ajunge, cum se vor uita oamenii la produsul lor finit, cu priviri piezişe, s-ar fi lăsat, desigur, pradă flăcărilor sau ar fi murit în picioare şi nu ca aici, înghesuiţi în acest sanctuar răbdător şi supus umilinţei ca nicicare altul, îngăduind ani şi ani povara politizării forţate, a orbirii fără precedent şi fără şansa de a schiţa cel mai mic gest de refuz, de apărare.
Rafturi gemând, scârţâind şi oftând din rărunchi cu fiecare op samavolnic intrat în „acasa” din carte, în matricea spiritului şi care, din când în când numai, ca un veritabil avertisment, se prăbuşeau cu ostentaţie, dorind parcă să se scuture ca de o gheară străină, îngreunându-le respiraţia, ca de un lanţ ruginit care le împiedică mersul înainte.
Astăzi, aerul purificat la flacăra slovei ar trebui să-ţi primenească lăuntrul. Dar primejdiile sunt de altă culoare. Nu mai sunt roşii. Ele au căpătat izul pornografiei şi al prostului gust cu nume de kitsch, de cea mai joasă speţă, maculând paginile unor cărţi care ar fi putut fi onorabile. Scriitori maturi ori tineri îşi deversează lăturile trupeşti şi sufleteşti în pagina albă, cu gândul obscur de a produce oarece senzaţii tari cititorilor. Dar nu reuşesc decât nişte jalnice kitsch-uri obscene şi de cele mai multe ori scabroase care nu le fac cinste.
Orice scriitor ar trebui să se respecte în această privinţă. Ceea ce face omul în alcov nu trebuie supus privirii altora, nici comentat, nici disecat. Trebuie trecut sub tăcere ca un secret al lor de care nu au cum să se laude. Abjecţia care a ieşit la lumină o dată cu aşa-zisa democraţie (democraţie nu vine de la demo?) – a atins cote inimaginabile. Până şi un elefant ar roşi şi s-ar retrage într-un loc ascuns să moară în linişte. Până şi jivinele îşi caută un loc retras ca să se împerecheze. Şi totul după un ritual ancestral pe care-l urmează.
Exhibiţioniştii ar trebui să plătească impozit pe fiecvare cuvânt obscen, că tot se pun impozite pe orice. Prea au fost lăsaţi în voia poftelor lor nesăbuite.
Ştiu că scriind acestea, pot fi acuzată de pudibondism dar nu pot să-mi schimb părerea. Am slujit o viaţă întreagă Cartea, Cuvântul care pentru mine au fost şi au rămas sfinte. Nu pot să le privesc tăvălite în noroiul veacului, e o imagine care-mi repugnă la fel cum nu pot privi o carte azvârlită pe jos şi primul imbold este s-o ridic şi s-o şterg de praf, s-o aşez la locul ei în raft sau pe masă. Pe masa pe care se servesc bucate. E o deformaţie profesională, ştiu.
Mângâi cu ochii, cu fruntea, cu sufletul, rafturile subit degajate ale unei biblioteci publice, primind generoasă, cărţi de literatură adevărată, cărţi de cultură generală şi de specialitate, atât de necesare acum şi oricând tuturor, nu numai tinerelor generaţii.
„Iată nişte cărţi cinstite” – îţi spui – răsfoindu-le cu recunoştinţă şi infinită tandreţe, răsfoindu-le delicatele file, aşa cum ai răvăşi pletele iubitului sau copilului tău, pentru simplul motiv că nu s-au lăsat împinse pe făgaşul ameţitor al amăgirii, nu s-au lăsat agresate de cuvinte triviale. Şi au rămas destule asemenea cărţi, din fericire. Va trebui să explorăm la maximum acest spaţiu sublim şi curat, dăruit nouă şi hrănindu-i pe toţi muritorii cu spiritul celor nemuritori; va trebui să-l redescoperim, fiecare vizită în bibliotecă să însemne o veritabilă expediţie, să respirăm din nou fără saţiu lumina cunoaşterii, făcându-ne din ea un veşnic amnar cu ajutorul căruia să aprindem în plină zi, fără preget, sufletul tuturora.
Personal, nu cunosc o ardere mai mare decât cea generată de focul cel sacru al cărţii.
Îmi amintesc, când eram în gimnaziu aveam abonament la 8 biblioteci în oraşul meu: judeţeană, municipală, casă de cultură, club, şcoală, biblioteci stradale (astăzi nu mai sunt!!!). Şi nu întârziam data returnării lor, ba eram supusă de bibliotecari (adevăraţi profesionişti – iubitori de carte şi nu simpli funcţionari) – de fiecare dată unor sumare examene, trebuind să povestesc rezumatul fiecărei cărţi. Eram întrebată, cel mai adesea, ce-am înţeles eu din cartea respectivă. Educaţia care se făcea prin lectură a fost pentru mine un suport extraordinar. Acest exerciţiu de memorie mi-a ordonat şi structurat mintea. Descopeream scriitori noi, le citeam toată opera, cu bucuria unei expediţii într-o ţară necunoscută, pe un tărâm magic pe care păşeam în vârful picioarelor, să nu sperii personajele. De cele mai multe ori, mă făceam părtaşă la aventurile eroilor, mă transpuneam în peisaj şi luam atitudine.
Lectura a însemnat pentru mine un stimulent, un dar fără seamăn, o jucărie nesperată, şi nu o pedeapsă, aşa cum constituie pentru copii, în ziua de azi: o penitenţă dacă nu sunt cuminţi. De aceea, copiii capătă o repulsie faţă de actul lecturii.
O persoană aflată ani şi ani la cârma culturii gălăţene, îmi interzicea, cu doar câteva zile înainte de actul izbăvitor din decembrie 1989 – să folosesc într-un expozeu, cuvântul suflet, de teamă să nu fim consideraţi mistici. Tot aceeaşi distinsă persoană mi-a cenzurat cu nemilă sintagma focul cel sacru – neînţelegând deloc despre ce foc e vorba – şi nu pentru că expresia nu i s-ar fi părut întrutotul originală, ci pentru că acest cuvânt „sacru” era pe atunci strict interzis. „Ce atâta foc sacru” – spunea persoana care se instalase comod în fotoliul culturii – ce atâtea flori şi metafore? – se mira, mărunţind iute din buze şi silabisind cuvintele mai dificile, bătând aritmic cu un creion negru în blatul melaminat al biroului „propriu şi personal”. „Ce, cărţile sunt flori?” – mă întreba cu ochi mijiţi în efortul suprem al înţelegerii textului. Da, stimată tovarăşă, cărţile pot fi şi flori înmiresmate care-ţi bucură ochiul, nările, mintea, sufletul, inima.
„Taie florile, taie sufletul!” a venit implacabil verdictul. „Mai sobru, tovarăşa, mai sobru!”
Am mutilat. Am tăiat sufletul după comandă, în mii de bucăţi, l-am fărâmiţat azvârlindu-l în pustiile vânturi. Am tăiat focul cel sacru, o dată cu florile, o dată cu inima. Şi ce-a rămas din preţiosul material ideologic? Genericele, scrise evident, cu majuscule.
Istoria se repetă, dar, de data aceasta, cu altă conotaţie, la fel de dăunătoare. Conotaţia este trivială, obscenă. Limbajul stradal, de gang, de şanţ a luat locul celui elevat, elaborat de scriitori. Limbajul manelistic a luat locul arpegiilor şi solfegiilor clasice.
Confundăm literatura cu partea cea mai abjectă a vieţii. Întinăm. Profanăm pagina. Ca şi când n-ar fi suficient revărsarea valurilor de ură, de invidie, de orgolii fără acoperire cu care se bălăcăresc autorii.
Jalnice vremuri am ajuns, „vai de mămulica noastră!” – cum ar fi spus Parohul de la Rohia, părintele Nicolae Steinhardt. Triumful bestiilor şi secăturilor, al oamenilor fără nici un scrupule. Doar aceia ajung să-şi dispute un loc în fotoliile aurite ale culturii (de gang, de şanţ, ce mai contează?). Oamenii cumsecade nu au ce căuta aici, fiindcă locurile sunt toate ocupate, ba se înghesuie doi-trei pe acelaşi loc, strecurându-se cu genunchii şi coatele.
„Limpede nu poţi vedea decât cu sufletul!” – scria Antoine de Saint Exupery. Numai aşa vei găsi calea deschisă de la inima ta spre inima oamenilor.
Un pasionat de carte, mare animator şi veşnic nesăţios consumator de artă, el însuşi artist nonconformist din spaţiul danubian al Galaţiului şi care azi, din nefericire, nu mai e printre noi, spunea odinioară: „Dacă aş fi sculptor, mi-aş închina viaţa unei singure opere: monumentul cărţii”. Şi chiar reuşise, cu mulţi ani în urmă, rod al migalei pe care doar dragostea poate s-o justifice, să desăvârşească un asemenea monument, o machetă din lemn, sculptată de el însuşi – şi căreia i-a dăruit o fărâmă din sufletul său neliniştit dar generos peste poate, operă aşezată pe un soclu înfăţişând harta României mari şi deschizându-şi ca o pasăre albă, aripile către oameni. O uriaşă carte deschisă, având gravată pe filele-i deschise pentru totdeauna, înţelepciunea poporului român. Era ca o invitaţie de a păşi în Carte ca-n Ţara Minunilor. O Coloană infinită susţinea această operă măiastră a omului de suflet Vasile I. Cireş, artist al cărui nobil ideal a fost toată viaţa zămislirea monumentului cărţii, o coloană a eternităţii spiritului românesc în spaţiul carpato-danubiano-pontic, operă care ar fi trebuit să-i pecetluiască omului, trecerea la cele veşnice.
După nedreapta sa dispariţie dintre noi, Monumentul Cărţii s-a rătăcit ani de zile prin subsolurile birourilor somptuoase ale municipalităţii, revendicându-şi un locşor în oricare punct al urbei. Pentru realizarea acestui proiect din oţel inox, nu existau, desigur, fonduri suficiente la dispoziţie, aşa că el s-a pripăşit pe undeva, cine ştie prin ce ungher, deşi ar fi meritat pe deplin dreptul la nemurire. Eu l-aş fi aşezat cu smerenie în curtea Bibliotecii Judeţene „V.A.Urechia”.
Nicăieri ca acolo nu s-ar fi simţit mai „acasă”, nici un loc n-ar fi fost mai potrivit – mărturie că literatura – această inestimabilă comoară – e accesibilă tuturor şi din care orişice om are dreptul să se hrănească, precum dintr-un veritabil corn al abundenţei.
Tot ce trebuia spus până acum, îndeobşte, s-a spus, nu e cazul să mai inventăm motivaţii.
-Bine, dar cu memoria ce facem? m-a întrebat un copil preocupat să învârtă pe degete roata istoriei, aşa cum învârteam noi în copilărie globul pământesc între index şi arătător.
-S-o dăruim împrejurărilor care nu au avut niciodată nevoie să se sprijine pe muşuroaie întregi de cuvinte sterile.
Ar trebui să strig: Mă risipesc vouă dăruindu-mă, cum risipeşte florarul seminţele lui peste, reavăn, pământul. Vorbele mele, slobode azi, aşează cărămizi noi la temelia iubirii de semeni. Vă privesc în oglindă cu sufletul care priveşte parcă, pentru întâiaşi dată, fără dioptrii forte şi mă bucur de voi, oameni, mă bucur o dată cu voi, chiar dacă mă bucur plângând.
Revin în spaţiul de graţie al bibliotecii. Nu uit să arunc o privire încăperii destinate copiilor. Şi ei au fost vitregiţi, frustraţi de eroii din basme, impunându-li-se cărţi cu altfel de „eroi”. Se ştie prea bine. Copiii nu mai aveau acces la minunatele poveşti de care şi nouă, adeseori, ni se face un dor asiduu. Ei nu-i cunoscuseră, poate, pe Micul Prinţ coborât de pe planeta lui necunoscută, un asteroid unde stelele râd şi o floare fără de seamăn pe lume, cu doar patru spini îşi pregăteşte cu grijă veşmântul ca să bucure ochiul. Pe Habarnam şi prietenii lui, prichinduţi şi prichinduţe, pe Alice în Ţara Minunilor, pe Vrăjitorul din Oz, Mary Poppins pe Prinţul Fericit, Mica Sirenă, Fetiţa cu chibrituri şi pe atâţia alţii. Tărâmul poveştilor lor era înţesat cu simboluri neînţelese ale ctitoriilor victoriei socialiste. Castelele din basm nu era decât palatul republicii spre care nu aveau dreptul să arunce nici măcar pe furiş o privire, pentru că nişte oameni mari, în uniforme foarte albastre, îi dirijau pe alte străzi, alte trotuare, pentru a nu fi orbiţi de lumina stânjenitoare. Ei bine, aceste palate şi castele nu erau deloc locuite de prinţi şi prinţese, de crai şi de crăiese, împăraţi şi împărătese, ci doar de doi căpcăuni urmaţi de o suită interminabilă de slujitori, cu spinările ajunse, de atâtea temeneli, ca nişte veritabile semne de întrebare. Şi nu ştiu de ce-mi vin în minte, nedreptele discriminări rasiale, reflectate până şi în firmele luminând exorbitant ale Americii Latine „Only for white men”. Dar oare nu trăisem într-una din cele mai drepte orânduiri, în care oamenii erau perfect egali? Întrebări tardive acum.
Copiii au fost totuşi nevoiţi, ca la grădiniţă şi şcoală, în calitate de şoimuleţi revoluţionari şi pionieri revoluţionari să-şi manifeste fără rezerve „dragostea noastră fierbinte/ pentru-al nostru preşedinte”. La vârsta de 4-5 ani ştiau pe de rost evennimentele anului, inclusiv pe cel din noiembrie, chiar dacă nu înţelegeau bine ce-i acela un „congres” ştiau fără doar şi poate, cine trebuie reales în cadrul acestuia.
Poate că unul dintre cele mai mari păcate săvârşite în acei ani de întunecată glorie a fost ideea sinistră de a inocula în sânge copiilor, microbul politicii. Nu începuseră a citi şi ştiau pe de rost lozinci şi sloganuri. Cu sufletele mai albe ca ghioceii, cu glasurile mai cristaline decât oricare clinchet auzit vreodată, şcolarii, mlădiţele primăverilor noastre erau obligaţi să rostească solemn (şi vai de acel micuţ care tuşea, satrănuta, voia pipi sau se scobea în năsuc în aceste momente festive): „Noi, primăvara patriei, noi viitorul/ cu graiul inimii cel mai ales/ venim să omagiem al XIII-lea congres,/ partidul, ţara şi conducătorul.// (scrise cu majuscule) Epoca Ceauşescu e lumină/ în care ne-am născut şi învăţăm / Iubit conducător ne avântăm/ ca demni urmaşi spre anii ce-or să vină” (Fragment din Salutul Organizaţiei Pionierilor exprimat la tribuna celui de-al XIII-lea Congres al PCR).
„Oamenii mari nu pricep niciodată nimic. Şi e destul de obositor pentru copii să le tot dea într-una lămuriri” – spunea acelaşi Exupery şi pilda aceasta ne scrijelă conştiinţele.
A trebuit să-i purtăm din nou cu paşi potriviţi şi privirile blânde pe micuţi în lumea atât de jinduită a basmelor din care lesne ei desprind ce-i bine şi ce-i rău, întrucât un copil căruia i s-au furat basmele şi poveştile este un copil jefuit de copilărie.
Să le dăruim înapoi copilăria. Au mare nevoie de ea acum şi totdeauna.
Din nefericire, bibliotecile existente în momentul cotiturii din decembrie 1989, au dispărut, toate, sub tăvălugul democraţiei care a absorbit şi distrus tot ce era bun construit în zeci de ani. Edificii de cultură transformate în mall-uri, în restaurante sau baruri, în spaţii comerciale. Ce-a mai rămas?
Praful de pe sufletele noastre.
Să-l ştergem şi să pornim din nou, proaspeţi, ca-n prima dimineaţă de luni a lumii, mână-n mână, umăr lângă umăr şi tâmplă atingând tâmplă, să construim noi edificii sufleteşti, mai trainice şi mai frumoase, aşa cum spune cântecul „Podul de piatră”, care s-a dărâmat.
Apele vor veni, se vor revărsa, dar pietrele vii care suntem noi, vor rămâne, în albia, aceeaşi, care se numeşte, de peste două mii de ani, limba română.
17 noiembrie 2010
Topic: Meditaţii | Comments Off on Au fost odată nişte opuri roşii…
1-SPIRITELE VOINŢEI (TRONURILE)
de Adrian Botez | 4 Ianuarie 2011
de la Vis – la
Gândire – de-acolo la-al
Faptei – îmbelşugat popas – călăuză-i
Voinţa
de la Somnul adânc – la
orgoliul treziei – se-avântă – cumpliţi şi
eroici – Şerpii Luminii: săgeţi de venin scurmă – aprins
văzduhul – între
Uitare blajină – şi
Fortificată trufaş:
Afirmarea
Sumbră elegie a Umbrei – încoronează
vulcanul Luminii: orice Foc
poartă-n sine – subteran – botezul
Mâniei Străbune
se-aruncă-n goană – pe-asudaţi
la culme – Caii Aurorei – Dumnezeu: din spuma fecundă
egal abandonate
naşterii: Golgota concentrică – şi
cheag zavistiei: chipreşă nudă
Afrodita
unii se cer aduşi – în faţa
instanţei – alţii
să cânte – din frunză în
frunză – până la
convingerea soarelui: dincolo de orice pădure – e
clocotul cerului
ochi otrăvit de lumină – arde domol – dumicând
de jos în sus – verticalei
feştila: Piramida Veciei – din
clipocitul cel mai viclean al
adâncului – îşi nutreşte trufia
însă cât de grăbită devine lumina – ajunsă pe
mâna vulcanilor: Icoana
trăsneşte de Sunet – se bulbucă
şi-i mult mai degrabă pieire-a Frumosului – şi
mult prea curând Coamă
fluturând Uimirea Deplină
zeiască: pe toate le-nţelegi mai târziu – dar le simţi prea
devreme – zăvorâri şi
blesteme – atunci când palma lumii
se surpă-n pâlnie – şi-n mijloc
cerul devine îndemn la
năbădăioasa iubire – cu
Joasele Focuri – scăzutele
Jocuri
o – cirezile zeilor – pier sub saltul din
umbră – al Halucinantei Pantere: licori otrăvite – şi
rele clipiri de – fabuloase
metale – dedatu-s-au risipei – în sângele
Privirii
congestionată – raza a frânt
hotarele: hetairele – chemate din zori
nu mai e
Aici – supărat pe
Acolo
cea mai aleasă stirpe-a Luminii – Sunetele – îmbulzite de
vreme – încearcă să-şi rărească – singure
tragice – vieţile: mai e mult – însă
până la jertfire-n
CUVÂNT
coroanele lumii caută – de zor
conştiincioase – nevăzutele
capete – pe care
în sfârşit – să se-aşeze
Tronurile aşteaptă: de fapt
Selectează şezuturi – îngaimă
Începuturi: ţes guri de
Râuri – din Caierul Oceanului – ATMA
pe cumpăna apelor dintre continente – a
vieţii dintre sentimente – sfidează
greutatea – Flăcări
Strălucitoare
Topic: Poezii | Comments Off on 1-SPIRITELE VOINŢEI (TRONURILE)
« AnteriorulUrmătorul »
