3-SPIRITELE IUBIRII (SERAFIMII)
de Adrian Botez | 12 Ianuarie 2011
mai înalt decât Zborul: cercul de
foc al Serafilor-Hore
peste iubirea de Dumnezeu – doar
misterul adânc: Dumnezeul Feţelor
Trei
aici e salon de primire a unui
singur invitat: Gazda a Toate
nu e milă: aici e Iubire a
Firii – nemiloasă Iubire de
Tot
şerpii muşcă din flacăra propriei
Cozi – trezind-o iar
Cap: neostenit
muşcă – neostenit
ard – veghetori fără saţ – iubitori
cu o singură ţintă-a iubirii: Totul
sălbatic – neomeneşte iubesc
cei ce sunt deasupra
întregii Iubiri: ei căsăpesc – încă
din burta-nceputului – orice
Începătură
Ei – irozii de sus – neadmiţând nici
a lor fire: doar
Firea
devoţiune sinucigaşă – turbare-a
întrebării – fără drept de-a fi pusă
sfere de foc: slava slăvindu-se
negândită
întreagă
pururi aprinsă-n iatacul de pară – numit
Empireu: doar acolo-i
răcoare – sine-al lui Narcis – şi
Vis
ei sunt
Energia-ngheţată în lipsa de istov: ei sunt
Nebunia orbitoare-a
Iubirii – cataclismul
Iubirii – distrugere sferică-a
Sferelor – cojire-a gândului sferic – până la
Ideea Virgină – fără
polen – ori
albină
otrăviţi de neantul preaplinului
ei sunt Ideea de
Foc – furios pe sine-nghiţindu-se – pe sine
geloasă – măcelărindu-se în toate oglinzile
sparte
sunt cel mai adânc întuneric – în toiul
Luminii
Topic: Poezii | Comments Off on 3-SPIRITELE IUBIRII (SERAFIMII)
BEŢIA PRIMĂVERII SUFLETEŞTI
de Cezarina Adamescu | 11 Ianuarie 2011
IOANA VOICILĂ DOBRE, “Între verde şi albastru”, volum în curs de apariţie
Mamă a seminţei roditoare, aşa cum se consideră, Ioana Voicilă Dobre, aflată la hotarul dintre verde şi albastru, adică pe linia dintre zenit şi nadirul privirii, s-a hotărât să ne ofere “bucuria inimii” sale, într-un mănunchi înmiresmat de poeme scăldate-n rouă primăvăratică stând abia să se reverse în tumult din încăperile sufleteşti. Tumult de zvonuri telurice, zămislind ecouri ancestrale.
Dorinţa mărturisită “să fiu primăvară-n toate” – şi, mai mult decât atât: “Floarea vieţii, parfumată cu idile şi poveşti!” are darul de a preface totul în nestemate şi-ţi induce o stare de „beţie de de primăvară” cu adieri de salcâm umflându-ţi nările flămânde.
Poetă solară, optimistă, luminoasă, senină, pre cât îi este şi sufletul – deschis – Ioana Voicilă Dobre îşi pune avuţiile la dispoziţia noastră cu bucuria pe care ţi-o oferă actul dăruirii.
Poeme ale primăverii sufleteşti, chiar dacă vremea se-ntomnează.
Găsim aici: stropi de dragoste bălaie, fericire, zâmbete, mirajul de viaţă, liliacul ce dă în floare, strălucirea adusă de ploaia din ajun, bănuţi de păpădie, vrăbiuţe gureşe, mierlele care cântă a-nviere, poieni înflorite, o lume idilică în care natura mamă, atât de generoasă, împarte tuturor daruri minunate.
Contrar aşteptărilor, ştiind că poeţii sunt, îndeobşte, fiinţe neadaptate, însingurate, nefericite, neînţelese, poeta îşi află fericirea în bucuria trăirii şi împlinirii, într-o odă înălţătoare adresată pământului, cerului, lui Dumnezeu şi oamenilor (nu neapărat în această ordine).
În privinţa aceasta,am putea parafraza spunând: „Fericiţi cei pururi fericiţi din te-miri-ce lucru”:
“În poiana înflorită şi de castani străjuită, / Primăvara cântă-n strună, florilor de ,,ziua bună!,, / Şi-n pădurea fermecată, roua clipei din petale, / Curcubeie mii arată şi-n privirea dumitale. // Pretutindeni e-armonie.Verdele e-un împărat / Ce-a sosit cu veselie şi cu floare-ncoronat. / Primăverii se vrea mire.Cântă în privirea lui / Toată floarea câmpului, iar în ochii ei, uimire! // Din adâncuri, de lumină, legănată-n al lui cânt / Ivesc susur de izvoare, primăverii şipotind. / Din mireasma revărsată, peste zări, cu dărnicie,
Blânda sărutare-a clipei, toate visele învie! // Şi-ntr-o rază împletită, cu a ochilor dorinţă, / Primăverii cea iubită, verdele-i e năzuinţă.” (Uimire).
De unde izvorăşte această lumină caldă în cuvintele autoarei? Din ploaia primăverii care tot pământul îl îmbată, din respiraţia vioaie a florii “când în stropi se cerne zarea”, din chemarea veselă, din sărutarea dulce, din ochii strălucitori care “mult mai verzi răsar în zori”? Şi din alte asemenea bucurii simple care nu costă nimic.
“Peste verdele-n neştire, plouă lacrimi de iubire, / Cântă-n fiecare floare, dragostea ca o chitară. / Cântec nou, de înflorire, străluceşte în privire / Şi iubesc, a câta oară, ochii tăi de primăvară?! // Cântă-n fiecare floare, dragostea ca o chitară / Iar zefirul unduieşte firul ierbii ce-mi zâmbeşte. / Pădurile şuşotesc, frunzele se-nveselesc / Şi obrajii-mi se roşesc, c-au aflat cât te iubesc! // Cântec nou, de înflorire străluceşte în privire. / Primăvara dă de ştire, vieţii de a ei sosire / Şi mă-nvăluie-n iubire, armonie, strălucire / Şi iubesc a ei menire şi iubesc, iubesc, iubire! // Şi iubesc, a câta oară, ochii tăi de primăvară, / Geana şi clipirea lor ca petala florilor, / Florilor de viorea care-mi ascund dragostea / Şi mă rog, iar să mi-o dea, ca să gust amar din ea! // Peste verdele-n neştire, plouă lacrimi de iubire / Cântă-n fiecare floare, dragostea ca o chitară. / Cântec nou, de înflorire străluceşte în privire /Şi iubesc, a câta oară, ochii tăi de primăvară?!” (Dragoste fragedă).
Nici un nor, nici o umbră nu par a strica atmosfera paradisiacă pe care ne-o oferă cu graţie autoarea.
Toate acestea se armonizează în chip fiesc doar atunci când: înfloreşte iubirea iar ”Fericiţi, fiii Terrei / mângâie încă astrul iradiind în floare.” (Floarea soarelui).
Paselurile de iubire existente în acest volum, izvorâte dintr-o stare de tinereţe veşnică, dintr-o “fărâmă de visare, un mister desprins din soare” în care, “O clipită nedospită din a inimii ispită, / Răsărit plutind pe ape, un ecou din val în val / Vin, surâsul să-mi adape cu un iz de ideal. // Din parfumul de pădure proaspătă, încremenită, / În savoarea cea de mure, simt guriţa ta iubită. / Şi-n cărarea şerpuită, raze blânde-n curcubeu / Împletesc şirag, aevea, cu iubire, pasul tău.”.
În lumea de vise şi idealuri dintre cer şi pământ, poeta pluteşte cu aripi confecţionate, nu din ceară, precum Icar, ci din petale de flori.
Autoarea are şi o explicaţie deconcertantă pentru aceasă stare binecuvântată de bine:
“Azi sunt fericită fără motiv! // Azi sunt fericită fără motiv! / Un motiv ar fi totuşi, / aripile de fluture în zbor. / Ştiţi câţi fluturi am văzut azi? / Dar, câte culori s-au strâns, / să le împodobească aripile? / Privirea, mi-a zburat odată cu ei / şi mirosul fiecărei flori m-a ameţit. / Poate, de aceea sunt fericită, fără motiv. / Poate, sunt deja un fluture / şi nu mi-am văzut aripile, până acum! / Poate, parfumul e de vină sau vântul. / Azi sunt fericită! Toţi fluturii, toate florile / mi-au cântat, au dansat, s-au jucat.”
Până şi în toamna vieţii poeta găseşte motiv de încântare şi mulţumire: “Sunt un strugure dulce, / amintind primăvara. / Sunt un strugure inimos / cum ne-a fost vara. // Sunt un strugure parfumat / precum toamna. / Dulce şi parfumat, / strugure în formă de inimă, // păstrat cu grijă peste iarnă / vreau să rămân pentru tine!” (Toamna vieţii).
Metamorfozată-n Doamna Toamna, autoarea se vede astfel: “Plină-i toamna, de parfum, cu cerceii ei din struguri! / Colieru-i din castane mai aprinde-n inimi, ruguri. / Şi-a luat rochia de frunze, decorată-n stilul ei / Şi cu rubiniu pe buze a pornit-o pe alei. / Are paşii măsuraţi şi privirile blajine. / Toamna de o căutaţi, e-n oglindă-aici, la mine! (Toamna din oglinda mea).
Ilustrate cu o grafică foarte expesivă, executată de Niculina Vizireanu, cu multă forţă de sugestie şi sensibilitate, poemele capătă consistenţă şi un farmec aparte.
Chiar dacă-i toamnă afară, chiar dacă frigul înstăpâneşte natura şi oamenii, poeta îşi propune să o prefacă-n primăvară: “Iubirea mă cheamă şi cu ochii închişi / Mă las purtată de mâna-i arzândă. / Mă duce-n înalturi, mă plimbă-n abis, / I-accept nebunia şi trăiesc un vis!”
Toate acestea izvorăsc, credem, din generoziatea şi firea fericită a poetei:
“Toamna asta e frumoasă, luminoasă ca un gând! / Mi-a păstrat soarele-n casă şi-amintirile pe rând. / Cu căldura-i de poveste, mă-nconjoară braţul ei. / Luminoasă toamnă este peste suflet şi pe-alei! // Toamna asta-i minunată, generoasă peste poate, / Cu vinul, mustind pe masă, jubilând printre bucate! / Şi-n poiana toamnei noastre, prefăcută-n primăvară, / Suntem regii către care, ploi de stele iar coboară. // Visele se cern, fantastic, dintr-un corn de timp vrăjit / Ca o veste minunată ce pământul l-a-nverzit. / Sufletele cântă iară, melodii de mult uitate / Şi amurgul-sur coboară, legănând acestea toate”. (Corn de timp vrăjit).
Şi până la urmă, imaginile idilice din aceste poeme cu “floricele pe câmpii / hai să le-adunăm copii”, ne introduc într-un tărâm de vis unde totul e fantastic, nu există răutate, urâţenie, invidie, ură, oamenii sunt perfecţi, după chipul îngerilor. O asemenea viziune se potriveşte perfect basmului, dar şi acolo intervin muma-pădurii, zmeul, lighioane şi păsări răpitoare, ca să strice echilibrul şi să se pună de-a curmezişul.
“În lumea iubirii” – este cea de a doua secvenţă a volumului – titlu care justifică perfect starea de poezie nesfârşită a inimii şi grupajul începe, cum altfel, decât cu poemul “Răsărit” – în care exultă zorii de zi.
Dragostea este cea care operează mutaţii sensibile în natură şi în oameni. Ea e în stare a opri timpul din loc, de a aduce ploaia în deşert, de a scoate izvoarele din adâncuri. Ce nu face omul când iubeşte!
Trăind în lumea iubirii inspiri numai parfumuri de roze, cuvintele sunt de pluş, soarele răsare după chipul iubitului.
Chiar şi elementele naturii iau chip sufletesc şi răspund sentimentului. Astfel că se naşte o empatie fiească între om şi cosmos:
“M-a primit la pieptul ei, pădurea: M-a primit la pieptul ei, pădurea / Şi pe umeri, păsări mii mi-a pus. / Luminiş mi-a strecurat în suflet / Şi-am rămas de dragoste pătruns. // Şi m-a legănat pe crengi de vise / Când cu frunze m-a împodobit. / Şi-am simţit că mă ridic la ceruri / Când pădurea-n suflet m-a primit. // Şi-am găsit la ea, atâta vară, / Soare-n triluri, zumzet, clipocit! / Şi-am iubit atunci, întâia oară / Tot ce are viaţa de iubit: // Raza, floarea, drumul şi înaltul, / Râu lunatic ce ridică nori de vis, / Curcubeul, foşnetul, cântatul / Din pădurea vieţii-paradis”.
Oprimismul, speranţa nu scad nici atunci când corabia pleacă de la ţărm spre alte zări. Precum Mica sirenă, poeta aşteaptă la ţărm şi-i cântă iubitului un cântec de întoarcere menit să-l aducă. “Mica sirenă: Ştii, eu sunt mica sirenă care priveşte la mal, / La prinţul, ce pleacă la alta, în corabia dusă de val. / De-i toamnă sau primăvară, iubirea-mi va fi la fel, / Un fel de corabie rară, de rău, ocrotindu-l pe el. / Furtuna, de va vrea să vie, cu griji mari să-l cuprindă, / Voi şti să-i îmblânzesc unda, cu inima mea, tremurândă”.
Întocmai ca autorul “Cuvintelor potrivite” – poeta se întreabă: “De ce-aş fi tristă?”
Însă la Arghezi, unda de tristeţe răzbate şi se insinuează, deşi toate par împlinite: “De ce-aş fi trist ? Că nu ştiu mai bine să frământ / Cu sunet de vioară urciorul de pamânt // Nu mi-e clădită casa de sită peste Trotuş, / În pajiştea cu crânguri ? De ce-aş fi trist ? Şi totuş…”
Acest “şi totuşi” dă întreaga măsură a sufletului omenesc.
Autoarea mărturiseşte că are şi vise şi iluzii despre iubirea care supune până şi timpul. Însă are şi iluzii “încercate de nelinişti şi dureri / dar acum, acestea toate, sunt realităţi de ieri” (Am şi vise şi iluzii).
Versurile Ioanei Voicilă Dobre te fac să visezi şi să speri la iubirea ideală, aşa cum ea o presimte, o vede, o trăieşte. Doar că ea se întâlneşte atât de rar, încât, de-a dreptul poţi spune că e ca şi inexistentă! Ea poate doar să întreţină speranţa că într-o zi o vei întâlni.
Nu lipsesc nici influenţele eminesciene din poezia de dragoste: “Din a nopţii feerie numai tu mă mai încânţi…” ori influenţele melosului popular, cu asonanţele lui şi trecerea vădită din ritmul trohaic în iambic.
“Somnul dacă mi-ai veghea, eu mi-aş găsi liniştea. / Sărutarea dimineţii ţi-aş da din dulceaţa vieţii. / La ureche ţi-aş cânta cum mă-ndeamnă inima, / Cântecelul susurat ca izvorul de curat! / Să-ţi astâmperi umbletul şi să-ţi bucuri sufletul! / Somnul dacă mi-ai veghea, eu ţi-aş veghea liniştea.” (Veghe).
Nenumărate sunt locurile comune şi rimele facile pe care le foloseşte autoarea: colţ de lună, a lirei strună; aripi fluturând; cu suflet de vioară; purtată de dulce fior; pasăre rară, tinereţe; sărutări fierbinţi, lacrima de dor, aripă de vis, ochi de peruzele, ş.a. Rime facile: dor-uşor; trudită-gătită; viaţă-faţă; dor-fuior; dar nu mai puţine asonanţe poetice: mâna-totdeauna; dată-retrasă; soarelui-cerului; ş.a.
O altă secvenţă lirică se intitulează: “Ce frumos am trăit!” şi în ea exultă bucuria maternităţii împlinite: “Voi fi prin ei culegător şi fericită-n viitor / Şi fiecare va purta mesajul din sămânţa grea. // Şi, o nepoată, răsfoind album de poze sau citind, / Va aminti de ziua-n care am semănat spre neuitare: / Cuvinte multe din iubire, copii să intru-n nemurire, / Flori vesele spre încântare şi viaţa ei spre continuare.” (Semănătorul-culegător).
Bucuria şi dragostea de viaţă e şi aici stăpână şi regină. “Iubesc ploaia, vântul sălbatic, / zăpada, cernând singuratic. / Şi totuşi insist şi totuşi risc, / să privesc soarele în adâncul luminii. / Căldura lui mă învăluie şi soare devin! (Dragoste de viaţă).
Atunci când totul pare pierdut şi eşti gata să te prăbuşeşti în abis, iată că, alături de tine, zăreşti floarea de colţ, gingaşă şi rezistentă în acelaşi timp care, prin frumuseţea ei îţi face sufletul să renască.
“Floarea de colţ: Când ai pierdut, aproape totul / s-a căscat o prăpastie uriaşă şi, / brusc, îmbătrânind ai fi vrut să mori. // Urma să descoperi că având viaţă, ai totul… // Ca să trăieşti deplin, ai plătit urcând târâş / pe culmea durerii, unde floarea de colţ te aştepta. / Văzând-o numai, sufletul tău a renăscut.”
Un poem aproape perfect prin rotunjime şi limpezime stilistică este: “Lumini şi umbre: Mă regăsesc, la lumina lămpii / într-o seară a greierilor. / Eu şi imginea mea, / două umbre ce dispar, / născându-se…”
Poeta uzitează stilul narativ în poezie, ea îşi descrie, îşi povesteşte stările şi locurile unde acestea iau naştere. E şi aceasta o modaliate de scriere. O astfel de poezie narativă este: “Casa bătrânească: Cineva mi-a dat pontul, / bătrâna vinde casa / şi se mută la soţ în satul vecin. / Avesese un soţ navetist Neguţa. / Casa e puternică, aproape că îi seamănă. / În hol m-a atras şemineul cu hornul din colţ. / Îmi aminteşte de bunica şi de copilărie. / Totul e verde, uşile cu praguri late, / ferestrele cu pervazul plin de flori / şi podina din drugi mari de lemn. / Ce bine îmi este aici! / Aproape că o simt pe bunica, / aproape că mă simt în anii şaizeci… / Iubesc casa asta şi o vreau pentru sufletul meu! / Bătrâna e mulţumită, că o va cumpăra cineva / care să-i păstreze vii, amintirile / iar eu sunt fericită, că în toate încăperile, / ,,îmi văd” bunicii, unchii şi mătuşile, părinţii tineri. / Bine v-am găsit, dragii mei!”
Un poem frumos este cel dedicat lui Brâncuşi dar şi aici, poeta adoptând stilul clasic, prozodia are de suferit. Să urmărim ideea: “Sculptorul: Ai sculptat mereu, cuvinte, pentru suflet pentru minte / ducând vremea înainte.Te văd la masa tăcerii, / liniştit în faptul serii, hrănind timp şi hrănind soartă / şi trasând linia dreaptă.Tot aduni şi tot aduni / zile calme, aspre luni, învrăjbite săptămâni. / Ani frumoşi şi dureroşi îi înnozi şi îi descoşi, / care-a fost mai dăruit şi care mai ostenit… / Doamne, câte-am pătimit! Treci prin poarta de sărut / să priveşti spre infinit, gând duios şi nesfârşit…”
Şi încă o idee interesantă: “Viaţa mea, / o galerie cu tablouri vii, / poeme mute de atâta culoare şi bucurie!” (Galeria mea cu poeme mute)
Nu o dată, viaţa a fost asemuită unei table de şah, populată cu regi, regine, cai, nebuni, pioni. Poeta găseşte similitudini interesante. “Regina de alb: Privesc la viaţa mea ca la o tablă de şah / invadată de nebuni şi de cai sălbatici. / Trimit numai gândul la înaintare / şi aflu că au fost nimiciţi de propria nebunie. / Pe tabla mea de şah se mai bat încă pioni nevinovaţi / trimişi la moarte ,,sigură,, de regele negru. / Nebunia, boală molipsitoare a cuprins tot regatul / dar carul ,,reginei de alb,, se înfiinţează la palat. / Şi, ce mândru era regele negru! / Ştia cât urăsc nebunii dar şi cât îmi plac caii sălbatici…”
O clipă de singurătate poate fi de ajuns pentru a simţi prezenţa divină în lucrurile din jur şi în noi înşine: “O clipă de singurătate: În liniştea adâncă din câmpie / Te-am simţit, Doamne, în lanuri fremătând! / Erai acolo, în culmea bucuriei. / Priveai în bob, pâinea crescând. // Ne vrem atât de singuri, câteodată / Şi în păduri, ne-ascundem revanşard / Dar când dispare parcă, lumea toată, / Rămân doar fricile care ne ard. // Şi iar şi iar, luând-o de la capăt, / Pe-o aţă, zilele le înşiruim. / Clătind lumina în izvorul proaspăt, / O nouă faţă, lumii, dăruim.”
Poeme sensibile, tulburătoare sunt dedicate Tatianei Stepa şi lui Grigore Vieru.
Poeta brodează şi câteva gânduri în complicata şi simpla în acelaşi timp – modalitate a poeziei tradiţionale nipone, în spirit de haiku. Se pare că aceste miniaturi sunt cele mai reuşite din întregul volum:
“Gânduri în haiku: un ochi pe faţă / un ochi pe dos, mereu, / haina timpului.” * “ toamna ruginie, / lumină rece, pe drum/ bătătorit” * “mângâierea ta, / crestele munţilor / în plecăciune” * “depărtările, / inimă călătoare, / clipă fugară.” * bântuit de furtuni, / suflet-poezie,/ fulger în dar.” * “ciocârlie-tril, / dimineaţă de vară, / muntele-cântec.” * “pârtie de brazi, / verdele suind voios / vârfuri amare.”
Ultimul ciclu se intitulează “Poeme de credinţă” şi cuprinde câteva poezii de slavă, mulţumire şi recunoştinţă divinităţii, pentru darurile primite.
Ioana Voicilă Dobre, prin volumul de faţă îşi dă măsura talentului şi a perseverenţei sale, a generozităţii şi sufletului deschis spre oameni, spre iubire, spre credinţă şi speranţă.
CEZARINA ADAMESCU
25 SEPT. 2010
Topic: Recenzii | Comments Off on BEŢIA PRIMĂVERII SUFLETEŞTI
CAZUL DACIA (7/11)
de Adrian Botez | 10 Ianuarie 2011
„ROMÂNIA MARE” – O AUTENTICĂ TEMĂ DE MEDITAŢIE sau SĂ-I LĂSĂM PE PĂPUŞARI SĂ CREADĂ CĂ NE-AU „DUS DE NAS”!!!
– continuare –
XII-…TOTUŞI, DESPRE ALCHIMIA TRAIANICĂ…!!!
…Chiar dacă s-a pierdut scrisul, a rămas Duhul…Şi Vasile Lovinescu, în lucrarea sa O icoană creştină pe Columna Traiană (glose asupra melancoliei), Gnosis, Cartea Românească, Buc., 1996, pp. 119-121 – asta face: re-face (prin melancolice meditaţii şi revelaţii, dar şi prin vraja etimologiilor şi a tainelor ascunse în lume şi-n oameni!) gândul şi spiritual vaticinar şi de alchimist ale lui Traian! Şi ajunge la concluzia (care la noi a fost doar un gând trecător, o ipoteză fără demonstraţie!) că “războiul” daco-roman (dincolo de “zăngănitul armelor” şi de victimele fizice!) a fost OPERAŢIUNE ALCHIMICĂ, de recuperare spirituală ASCENSIONALĂ a romanilor, prin celebrul şi paradoxalul ritual “regressus ad uterum” – “regresia” ritualico-mitică spre/în Paradisul de unde au plecat, alungaţi de păcatul lor de necredinţă…DACIA! Şi, în definitiv, dacă ne gândim la “rezistenţa” Imperiului Roman de Răsărit (1453), dar, mai ales, la “rezistenţa” prin vremi a ideii de “romanitate” şi de apropierea ei, acum, prin cercetări tot mai extinse, a “Paradisului Dacic”, de unde au pornit şi sore care voia să-i întoarcă acest “Rex et Pontifex”… – se pare că Traian Tracul n-a muncit degeaba!
“Unul dintre simbolurile cele mai obişnuite ale vicisitudinilor Devenirii, ale alternanţei VIEŢII şi a MORŢII, ale lui Solve şi Coagula, este războiul cu concomitenţa lui de Victorie şi înfrângere; chiar şi războiul profan are existenţial şi necesar, acest sens. (…) Războiul dacic e războiul întregului cosmos, al desfăşurării spirale a devenirii, în jurul Axului imuabil al lumii. (…) Războiul dacic se desfăşoară de-a lungul stărilor indefinite ale Firii, încolăcindu-se ascendant în jurul axului lor comun, ca şarpele în jurul Arborelui din Paradisul Terestru (…). Toate ciclurile de existenţă sub atracţia imuabilă a Cerului au o mişcare ascensională în jurul Axei Lumii, printr-o impulsie helicoidală, cu pas infinitesimal, formând, astfel, un cilindru. Spiralele războaielor dacice indică pasul elicei. Pe vârful Coloanei avem pe Wang, Imperatorul, intermediary între cer şi pământ, administrând schimburile dintre ele, Traian, Şen Jen, Imperator Mundi. În acest sens, Columna lui Traian este o reprezentare, o exteriorizare în Roma, a lui Geticus Polus; pentru aceasta a fost necesară anexarea Daciei la Imperiu, făcând posibilă acea minune istorică, secolul Antoninilor (n.n.: toţi, de origine tracă!). (…) Având în vedere şi descendenţa romanilor din troieni (n.n.: traci), e posibil ca Ripheus Troianus să fi fost denumirea Şefului Suprem al ierarhiei iniţiatice romane care, într-un moment de graţie, sub Traian, a coincis cu Şeful Vizibil al Imperiului, chiar ca nume (n.n.: să nu uităm că “falusul” Creator de la Roma comunică, precum un releu, cu acela ridicat/erect, la modul magico-alchimic, la Adamclisi…!). (…) Acela care a cules în potir sângele Domnului şi a dus Graalul în Apus a fost Iosif din Arimathea, al cărui nume reaminteşte pe ARIMII HYPERBOREENI (n.n.: alt nume al Imperiului Tracilor/Dacilor). Alt nume al Arimatheiei era Rama; intenţia de altoire pe Tradiţia Primordială prin al şaselea şi al şaptelea avatara, Paraşu Rama şi Rama Ciandra, devine convingătoare; devine evident rolul noii religii (n.n.: cea a Lui Hristos Înviatul!) de a se răspândi în lumea ariană. (…) (n.n.: în continuare, V.L. vorbeşte despre Collegia Fabrorum, societăţi secrete care trebuiau să împace “păgânismul” cu “creştinismul”, întru Centrul intersectat cu Polul Getic). (…) Războiul troian a distrus ceea ce recuperase expediţia Argonauţilor – un HAGEALÂK LA OBÂRŞII! (s.n.) (…) Italia, aşezată excentric, nu a fost atinsă de această catastrofă spirituală. De aceea, Enea, cu penaţii Troiei, a putut să se refugieze acolo, ca să întemeieze un nou Ilion. Troia a trebuit să moară, pentru ca Troia să stăpânească lumea. Parabola bobului de grâu. (…). Ripheus e Distribuitorul şi Stăpânul superlative şi prin excelenţă al Justiţiei, Regele ei, Melchisedech, ar spune evreii; acest justissimus nu se poate afla decât în locul justissimus al acestei lumi, în punctual central, unde toate antonimiile şi complementarităţile se resorb în Unitate (n.n.: cât de exact a intuit Eminescu, Muntele din Centrul Paradisului Dacic!), principiul lor comun, unde verticala polară intersectează planul nostrum de existenţă; un reprezentant, o specificare a lui, se putea afla în limba balanţei (n.n.: Thule a Hiperboreei Dacice!) geografice pe care o reprezenta Troia în mileniul al II-lea d. H. (…) Justiţia lui Traian capătă un sens messianic, justiţia celei de-a şaptea zile. (…) Căderea Troiei este aşezată în anul 1184 î.H.; dacă adăugăm 1296 ani, adică a zecea parte din Anul Mare (Manvantara), găsim anul 112 d. H., adică apogeul domniei lui Traian. (…) Dispărut în ruina Troiei în 1184, Troianus Ripheus a reapărut 1296 ani mai târziu, ca Traianus Ripheus, cu o alternanţă de doliu şi glorie, cum spune Apostolul Pavel de cei doi Adami. (…) Dar în această operaţie trebuiau angajate şi centrele hyperboreene ale Daciei! Trebuia o endosmoză între Dacia şi Imperiu – şi acesta a putut fi rostul occult al anexării. (…) Fondul ideii mesianice se compune dintr-un dublu element, amintirea unei mari ruini şi speranţa unei mari reparaţii. (…) Omogenitatea organică a lui Traian cu Ripheo Troiano îi fac solidari în această misiune mesianică, mai ales că Ripheus însuma în el Munţii Riphei, Munţii Daciei (s.n.). (…) Ochiul Sferic al Acvilei de pe Columnă îl conţine pe Diametrul-Traian. (…) La cele două capete ale diametrului sunt Traian şi Ripheo Troiano. Primul este istoric, al doilea e Monarhul Perpetuu. (…).”
…O operaţiune alchimică se meditează/revelează, nu se comentează…
XIII – TRACO-DACII – SFINŢIŢI/ALEŞI ÎNTRU A FI PRIMUL POPOR ORTODOX DE PE TERRA!!!
…Revenim la “cestiunea”…”pădurii nevăzute, din pricini de…copaci”! – adică la necesitatea unei viziuni de perspectivă şi, oarecum, obiectivate, a “problemei/cazului Daciei”.
De observat că Adrian Bucurescu nu se “împiedică”, în textul său, de denominativele neamului nostru de origine. Şi asta, pentru că Adrian Bucurescu cunoaşte, chiar miraculous de bine, etimologiile cuvintelor. Iată cum traduce el cuvântul fundamental (cel puţin, în viziunea nostră): TRAC. “Numele etnic de Trax, Threkes (lat. Thrax, Thraeci, Thraces, Tracia etc.) pomenit încă de Homer şi menţinut şi mai târziu de autorii antici, s-a păstrat în etnonimul dac Dragae „atrăgători; plăcuţi; iubiţi; frumoşi; buni; puri” (cf. rom. drag, a drege şi v. slav dragu). Tracii purtau şi nume ca Aulu-tracus „Prea Plăcutul”, iar armele gladiatorilor din acest neam se numeau Thraeci-dica „Bine-cuvântate” (cf. rom. Drăgaica)” – cf. idem, p. 9.
Deci, etnonimul TRAC înseamnă, în limbajul nostru de azi: SFINŢII/SFINŢIŢII.
Şi, atunci, se explică extrem de clar de ce Adrian Bucurescu nu se fereşte să asimileze cuvântului-etnonim TRAC şi pe cel de DAC, dar şi pe cel de GET/GOT (vom vedea mai jos documente ale urmaşilor goţilor, germanicii scandinavi, care îl confirmă, întrutotul, pe “tracul” nostru, Adrian Bucurescu!): pentru că
1-DAC vine de la DAOI=POPORUL CĂII DREPTE (a se vedea cum asiaticii buddhişti au moştenit această semnificaţie, cu tot cu denumirea: DAO… – utilizând-o mai ales în confucianism!), dar şi POPORUL LUPULUI FENRIR! De ţinut seamă nu doar că urmaşii lui Eneas Troianul – Romulus şi Remus – sunt “fiii Lupoaicei”, ci, concomitant, că steagul-YANTRĂ al dacilor era Lupul cu Pântece de Dragon! Prin Gura Lupului este înghiţită lumea desacralizată/pângărită/epuizată ontologico-spiritual, iar în pântecul de balaur se produce “metanoia”, purificarea prin foc de athanor, a lumii! Deci, DAC devine sinonim cu “Sfânt”, dar şi cu…”ÎNVIAT”!!!;
2-problema lui GET / GOT se “rezolvă” mult mai repede: cele două cuvinte sunt, de fapt, cele două variante de pronunţie ale aceluiaşi etnonim (pronunţie “din SUD”, respectiv, pronunţie “din NORD”, în Eurasia!) – şi, ambele, sunt utilizate şi înţelese şi azi: în germană, GOT, în engleză, GOD, înseamnă “Dumnezeu”. Care va să zică: Poporul Lui Dumnezeu! Deci, tot: …“SFINŢII”/ALEŞII CERULUI/BUNII/PURII/BINECUVÂNTAŢII…!!! “Tracii”…!!!
Iată de ce misiunea creştinatoare a Sfântului Andrei, în Dobrogea traco-scitică a fost cea mai uşoară dintre toate: Tracii nu numai că erau credincioşi-spiritualizaţi, DAR ŞTIAU (PRIN CULTUL “PREGĂTITOR” AL LUI ZALMOXIS ŞI ORFEU) TOTUL DESPRE ÎNVIERE/MÂNTUIRE! Doar Zalmoxis “ se răstignise” pe Stejar, apoi “se îngropase”şi, în fine, “ÎNVIASE”!!!
…Şi, totul, întregul cult zalmoxian, întrega viaţă comunitară a traco-dacilor (care duceau, ca şi tracii-esenieni de la Marea Moartă, o viaţă de o puritate şi de un echilibru spiritual exemplare!), desfăşurându-se într-o perfectă armonie interioară şi armonie cu cosmosul-Creaţie! – întru cea mai curată şi luminoasă deschidere către DIVINITATE ŞI CALEA EI DREAPTĂ!
De aceea, după opinia nostră, traco-dacii trebuie consideraţi nu doar primul popor creştin de pe Terra, dar şi poporul ORTODOXIEI, al Căii Celei Drepte/Luminoase şi Unice, către Mântuire!!!
– va continua –
Topic: Meditaţii | Comments Off on CAZUL DACIA (7/11)
Duminicală…
de Nicolae Nicoară-Horia | 9 Ianuarie 2011
Frumoasă eşti, tu ştii prea bine!
Când te privesc nemuritor
Curge Duminica în mine
Precum fântâna din izvor…
Şi simt aşa cum dintrodată
Mă umplşu de lumina ei-
Ce fericire le-a fost dată
Să vadă, Doamne, ochii mei!
Nici nu te-ating, să nu te doară
De prea aproape zborul meu-
Frumoasă eşti, a câta oară?
Şi-aşa o să-mi rămâi mereu…
28 Nov. 2010.
Topic: Poezii | Comments Off on Duminicală…
« AnteriorulUrmătorul »
