Invocaţia Muzei…
de Nicolae Nicoară-Horia | 29 Decembrie 2010
„Gândul meu din Vale urcă-n serpentine,
Ce tot cânţi acolo despre Munţii tăi?
Până încă-i toamnă şi sunt lângă tine
Lutul meu te strigă lacom din văpăi…
Potoleşte-i Dorul mai presus de fire,
Potoleşte-i setea mistuind cărări,
Munţii tăi sunt pururi, Clipa de iubire
Singura rămâne între două zări…”
…………………………………………….
Şi era Poetul ca o Detunată,
Pe un pat de stele se visa frumos,
Peste creştet luna- lacrimă de fată-
Tulnicul în zare murmura duios…
2 Oct. 2010.
Topic: Poezii | Comments Off on Invocaţia Muzei…
COMEMORAREA POETULUI NICHITA STĂNESCU
de Elena Trifan | 28 Decembrie 2010
Născut la sfârşitul lunii martie 1933, ca o nouă izbucnire a râsu-plânsului ploieştean, ca o întrupare a frumuseţii fizice şi spirituale, poetul fără viaţă personală, generos şi prietenos, iubit şi iubitor , cu o viziune proprie asupra lumii, creator de poezie şi de limbaj poetic inedit, într-o fatidică zi de 13 decembrie 1983, s-a transformat el însuşi în cuvinte şi s-a hotărât să stea un pic de vorbă cu marele sau înaintaş, Mihai Eminescu, la picioarele căruia a şi fost înmormântat.
De atunci, recunoscători celui care le-a întregit şi afirmat spiritualitatea în plan naţional şi universal, an de an ploieştenii îi cinstesc memoria.
Şi în acest an, în ciuda vremii mohorâte, zeci de ploieşteni s-au adunat în jurul statuii poetului cu aripile frânte prematur, din Parcul Central al oraşului, unde personalitatea poetului a fost evocată de către oameni de cultură, profesori, elevi.
Organizatorii au evidenţiat personalitatea poetului prin prisma aprecierilor criticului literar Alex Ştefănescu despre acesta: „Personajul Nichita Stănescu a devenit, încă din timpul vieţii şi a rămas, şi după moarte, legendar. Chiar şi cine nu l-a cunoscut, direct, se află sub influenţa farmecului său, prin intermediul memoriei colective. Ca să nu mai vorbim de faptul că şi versurile propriu-zise evocă, necontenit, o fiinţă plină de graţie. Este inconfundabila graţie stănesciană, constând în începuturi de gesturi decise, bărbăteşti, care eşuează în delicateţe feminină…Nichita Stănescu a şocat conştiinţa estetică a epocii, scriind cu totul altfel decât se scrisese până atunci. Unii l-au adoptat ca poet preferat, dintr-o admiraţie sinceră, alţii doar din snobism. Dar s-a ajuns acum la unanimitate. Ca o diafană ninsoare lingvistică, poemele lui Nichita Stănescu au inundat, lin, spaţiul vieţii publice româneşti.”
Profesorul doctorand Corina Barbu de la Liceul Teoretic „Nichita Stănescu” din Ploieşti a evidenţiat contrastul dintre moartea fizică a poetului şi eternitatea fiinţei sale spirituale, dintre ceasul astral al naşterii şi cel fatidic al morţii, necesitatea inventării lui Nichita în cazul în care nu ar fi existat, iluminarea vieţii noastre de către steaua lui Nichita care la dispariţia fiinţei lui efemere în loc să cadă s-a ridicat tot mai sus de unde „ne priveghează din înalturi şi ne luminează cărările”.
De asemenea, a încercat integrarea în context naţional a lui Nichita Stănescu, afirmând că „prin tendinţa de a ajunge până la esenţa liricului, el se apropie de Eminescu şi Blaga; prin forţa inovaţiei la nivelul limbajului artistic, se apropie de Arghezi; prin capacitatea de încifrare a mesajului în formule de maximă abstractizare, se apropie de Ion Barbu.”
Eleva Miruna Constantin, reprezentanta Consiliului Local al Copiilor şi Tinerilor a menţionat necesitatea interpretării poetului prin prisma creaţiei sale, ci nu a vieţii personale, deoarece el însuşi spunea că „Poetul nu are biografie: biografia lui este, de fapt, propria operă, mai bună sau mai rea, mai măreaţă sau mai puţin măreaţă”, cât şi întruchiparea de către poet „a curajului, devotamentului, rezistenţei” pe care le-a manifestat în lupta pe care a dat-o cu propria fiinţă trecătoare.
Actriţa Carmen Ciorcilă de la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti a recitat câteva din poeziile lui Nichita Stănescu.
Eleva Dinu Laura de la Şcoala „Elena Doamna” Ploieşti a recitat poezia „Natură angelică” dedicată îngerului blond de către poetul ploieştean Ioan Adrian Trifan:
”Prin noduri şi semne/vorbea un înger…/Prin elegii şi catrene/se tânguia un înger…/Din ouă şi sfere/s-au scris versuri./Din bolovani/şi-o frunză verde, pală/s-au născut/doar cânturi/şi mers de domnişoară./Şi din tocire de/genunchi/s-au îmblânzit/zeii barbari la ospeţe!/Şi din autoportrete/s-a născut/un înger blond/cuvântul să ne înveţe!”
În semn de omagiu, Prefectura Prahova, Primăria Ploieşti, elevii de la Şcoala „Elena Doamna” Ploieşti au depus coroane de flori la statuia poetului.
A doua parte a activităţii s-a desfăşurat la Casa Memorială „Nichita Stănescu” din Ploieşti unde a fost audiat DVD-ul dedicat lui Nichita Stănescu, care-l prezintă pe poet în viaţă, vorbind despre sine şi despre arta poetică. Gimnaziştii de la Şcoala „Nichita Stănescu” au citit din poeziile poetului în limba română, cât şi traduceri în limbile engleză şi franceză şi şi-au exprimat propriile gânduri despre Nichita. Elevii clasei a II-a B de la aceeaşi şcoală au interpretat colinde vechi şi moderne, acompaniaţi la vioară de către învăţătorul Constantin Daniel. Ei au reuşit să înveselească atmosfera prin umorul foarte fin, cu care autorii unora dintre colinde au tratat probleme grave ale vieţii româneşti, actuale.
Alte colinde au fost interpretate de elevii Şcolii din Corlăteşti, nelipsiţi de la astfel de activităţi de peste 20 de ani.
La sfârşitul activităţii suntem conduşi cu amabilitate de către personalul muzeului şi soarele ne zâmbeşte blând ca şi sufletul lui Nichita revenit pentru o clipă printre cei de care îi este dor.
În urma noastră rămâne casa cu aspect de ţară şi tei la poartă, în care pendula va vesti veşnic naşterea poetului.
PLOIEŞTI, 2010
Topic: Reportaje | 1 Comentariu »
FIINDUL ŞI DURUTUL
de Cezarina Adamescu | 27 Decembrie 2010
Pune-mi Doamne, o hlamidă
Din scaieţi şi pălămidă
Iar pe cap în loc de crini
O cunună de ciulini.
Cu o lance vino drept
Şi străpunge-mă în piept.
Când mi-s gândurile valma
Bate-mi cuiul sfânt în palma
Palma care te trădează
Şi îmi ţine mintea trează
Care-mi ţine proaspăt lutul
Cu fiindul şi durutul.
Pune-mi sufletul în frâie
Sau striveşte-l sub călcâie.
Topic: Poezii | Comments Off on FIINDUL ŞI DURUTUL
CAZUL DACIA (6/11)
de Adrian Botez | 26 Decembrie 2010
„ROMÂNIA MARE” – O AUTENTICĂ TEMĂ DE MEDITAŢIE sau SĂ-I LĂSĂM PE PĂPUŞARI SĂ CREADĂ CĂ NE-AU „DUS DE NAS”!!!
– continuare –
X – FALSIFICAREA ISTORIEI…ÎN OGLINZI
“a-CONSTANTIN ŞI ELENA. ENIGMA DACILOR DE PE ARCUL LUI CONSTANTIN
Cel mai mare imparat roman de origine dacica este Constantin, primul imparat crestin din istorie. S-a nascut la sud de Dunare, la Naissus, in Serbia de astazi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatal sau, imparatul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. In anul 325, in vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care isi spune “Dacus”. Prezenta dacilor la sudul Dunarii, atat inainte de cucerirea Daciei cat si dupa aceea, este incontestabila. Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac. Desi nu stim in ce fel dacismul sau i-a influentat actiunile, stim sigur un lucru: el este cel care, la doar doua secole dupa cucerirea Daciei, spoliaza monumentele din splendidul for al lui Traian. Marea friza de piatra a lui Traian, masurand peste 30 de metri (dupa altii mult mai mult) si fiind a treia ca marime din intreaga antichitate, este sparta in bucati de Constantin. Patru bucati sunt incastrate in arcul sau de triumf de la Roma, dupa ce figura lui Traian este stearsa din reprezentarile reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, inalte de trei metri, care impodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor si urcate pe Arcul imparatului Constantin. Ce logica sa aiba dislocarea unor statui colosale de daci si plasarea lor pe un monument al unui imparat roman, daca nu faptul ca acesta era nascut tot in tara dacilor? Cu siguranta, Constantin avea o mare pretuire pentru stramosii sai. Documentele ne spun chiar ca ar fi incercat sa aduca Dacia sub stapanirea sa si a refacut podul de peste Dunare. Totusi, cum de a fost posibila aceasta “profanare” a forului lui Traian? Specialistii spun ca era nevoie de material de constructie si ca, in acelasi timp, nu mai existau artisti talentati ca in vremurile anterioare, arta romana aflandu-se intr-un declin evident. E adevarat, pe langa piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin exista si reliefuri atribuite de specialisti epocilor lui Hadrian si Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a placut de pe monumentele predecesorilor sai. Iulian Apostatul ne povesteste ca, dupa ce a vazut pentru prima data forul lui Traian, Constantin a fost abatut timp de mai multe zile, spunand ca el nu va avea niciodata un for atat de grandios. Dar nu este suficienta aceasta explicatie. Oricat de mare ar fi fost lipsa de materiale si de artisti talentati, nici un imparat nu ar fi indraznit sa distruga monumentele unui predecesor, daca acesta era pretuit, memoria sa era onorata si facea parte din galeria sacra a parintilor Romei. Gestul atat de neobisnuit si de socant al plasarii celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin isi gaseste in acest fel o explicatie. Statuile de pe arc simbolizeaza obarsia dacica, mandra si iubitoare de libertate, a imparatului. Din aceasta perspectiva, nu ar fi deloc absurd sa ne gandim ca scrierea de capatai a lui Traian despre cucerirea Daciei a disparut, ca si celelalte scrieri ce relateaza acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin. Daca Galerius nu a contribuit la disparitia acestor scrieri, se poate sa o fi facut Constantin.
b- FALSIFICAREA ISTORIEI
(…)…Se impune o intrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor in istoria imperiului roman? A existat si continua sa existe o adevarata conspiratie in jurul acestui subiect. Istoricii nostri, dar si unii straini, in special maghiari, au facut tot posibilul pentru a “demonta” originea dacica a unor personaje ajunse pe tronul imparatiei romane. Despre mama lui Galeriu s-a spus ca era o barbara, ba roxolana, ba ilira, ba, in cazul cel mai bun, daca romanizata, desi sursele ne spun raspicat ca era daca de la nordul Dunarii, chiar daca avea nume latin. Despre informatiile pe care ni le da Lactantiu cu privire la Galeriu s-a spus ca nu merita sa fie luate de bune. Despre cele din “Historia Augusta”, care ne atesta originea dacica a lui Regalian, la fel, ca ar fi vorba de niste nascociri. De ce toate acestea? Din doua motive diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, in frunte cu A. Alfldi (1940), au vrut sa demonstreze ca, dupa abandonarea provinciei, in Dacia nu a mai ramas nici un dac si ca nu a existat nici un fel de continuitate de-a lungul mileniului “intunecat”, pana la venirea maghiarilor in Transilvania. Aparitia unor personaje istorice importante, de obarsie dacica, le incurca socotelile, si au recurs la contestarea surselor documentare, pentru a demonstra ca nu este vorba de daci autentici. Istoricii români, in schimb, au cautat sa demonstreze ca, dupa abandonarea Daciei, toata populatia ramasa in provincie era deja complet romanizata. Prin urmare, si imparatii de origine dacica trebuiau sa fie tot romani. La acea vreme, “nu trebuiau” sa mai existe decat romani, eventual proveniti din stramosi daci romanizati. Dar faptul ca scrierile la care ne-am referit insista asupra originii dacice a acestor imparati ne arata cu claritate ca ei nu erau daci integral si definitiv romanizati, ci originea lor etnica era foarte importanta” – cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997.
XI – DISPARIŢII MISTERIOASE ŞI EXTREM DE…”DISCIPLINATE”!!!
…Se ştie, azi, că mai toate documentele fundamentale ale acelei vremi, care marchează confruntarea, aparent doar militară, în realitate, O LUCRARE ALCHIMICĂ! – au fost distruse cu încrâncenare sau au dispărut misterios…şi extrem de suspect (prin “generalizarea” fenomenului de “aneantizare” a dovezilor despre sfinţenia dacilor/tracilor şi despre esenţa lucrării alchimice traianice…) – ceea ce-l conduce pe cunoscutul tracolog Adrian Bucurescu la concluzia că, de fapt, Originea şi Misiunea Neamului Nostru de LAHI/(V)LAHI=NEGRI-MISTICI – este Taina Supremă a Existenţei şi Evoluţiei Spirituale a Terrei: “Dion din Prusa a scris o carte intitulată Getica ori Istoria geţilor, astăzi pierdută. Din această operă s-a inspirat enciclopedistul Casiodor (490-575), de la curtea regelui Teodoric, din Italia, care a scris o mare istorie a goţilor, pierdută şi ea, iar mai târziu Iordanes. Nepotul lui Dion Chrysostomos, Dio Cassius Coceianus, născut la Niceea, în Bithynia, pe la anul 155, a scris şi el o Getica, azi de asemenea pierdută. Despre daci a scris şi împăratul Traianus o importantă lucrare ce se va fi numit Dacica sau probabil De bello dacico. Din această operă s-au păstrat doar cinci cuvinte într-un manual de gramatică întocmit în secolul al Vl-lea de Priscianus.
La războaiele purtate de Traianus în Dacia a participat direct şi medicul împăratului, T. Statilius Crito, grec din Heracleea Cariei. El a scris o carte cu titlul Getica, din care s-au păstrat doar câteva fragmente, într-un lexicon întocmit în a doua jumătate a secolului al X-Iea, cunoscut sub numele de Suidas ori Suda. Războaiele între daci şi romani au mai fost amplu prezentate de către Appianus (cea 100-170), grec din Alexandria, unul dintre cei mai importanţi istorici din secolul II, care a scris Istoria Romei, în 24 de cărţi, elaborată, probabil, în a doua jumătate a vieţii lui, înainte de anul 165. El înfăţişează cucerirea diferitelor popoare de către romani. Cartea a XIII-a, pierdută în întregime, se referea la luptele cu dacii . Din Istoria lui Ammianus Marcelinus s-a pierdut numai partea referitoare la Traianus.
Multe alte fragmente din lucrările istoricilor antici, privitoare exclusiv la geto-daci, s-au pierdut definitiv. Este limpede că în operele dispărute se ascundea Taina Tainelor (…). Conştienţi ei înşişi de intenţiile de a li se distruge secretele spiritualităţii, geto-dacii le-au ascuns în inscripţii ce par… latineşti sau greceşti. Astfel, acestea s-au şi conservat până astăzi, continuând să fie crezute netracice. Cum se poate ca un text să fie înţeles în două limbi deodată?, exclamă cu indignare unii inşi cu pretenţii ştiinţifice şi culturale. Ei, uite că se poate! Un exemplu, dezbătut şi astăzi de lingvişti şi istorici, este celebrul strigăt TORNA, TORNA, FRATRE! In anul 587 avarii năvăliseră în Peninsula Balcanică şi ajunseseră în Tracia; în vreme ce o parte a armatei bizantine se răspândise în jur pentru jafuri, conducătorul rămăsese cu o mică trupă; generalul Comentiolus, care comanda armata împărătească, s-a decis să dea atacul şi, după lăsarea serii, a înaintat. Cronicarul bizantin Theophylactos Simokattes (urmat apoi de de Theophanes) spune că, în timp ce oastea înainta, un incident banal a semănat panică în rândul ostaşilor împărăteşti, care au început să fugă în dezordine. Căzând încărcătura de pe un catâr, fără ca soldatul care avea grijă de animal să-şi dea seama, căci se afla ceva mai în faţă, un alt soldat ce se afla mai aproape, 1-a strigat să se întoarcă spre a-şi ridica bagajul: RETORNA (sau, după Theophanes, TORNA, TORNA) FRATRE, şi aceasta „în limba locala” (tracă!). Aceste cuvinte au fost interpretate ca un ordin de retragere de către oştenii latinofoni, care erau în primele rânduri; toţi au început să strige cât puteau de tare (RE)TORNA, astfel încât, în scurtă vreme, s-a dezlănţuit o fugă generală. De fapt, soldatul nu făcuse decât să-i atragă atenţia compatriotului căruia îi căzuse bagajul şi îi strigase în graiul matern: TORN-AF, TORN-AF RA TE!, adică “Ţi-a căzut, ţi-a căzut!” (literal: A căzut, a căzut la tine!)” (cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Editura Arhetip R.S., Bucureşti, 1997, cap. I, Taina Tainelor, pp. 12-13).
– va continua –
Topic: Meditaţii | Comments Off on CAZUL DACIA (6/11)
« AnteriorulUrmătorul »
