Pr.Gavrilă Tudor Zinveliu:Satul Bichigiu,vatră românească de cultură şi spiritualitate
de admin | 2 Iulie 2015
Despre localitatea Bichigiu s-a scris puţin, cu precădere în anumite volume monografice (1), autorii valorificând de obicei informaţii de natură istorică cu privire la această localitate. Uneori, scriitorii au pomenit numele acestei localităţi în contextul martiriului Sfântului Atanasie Todoran şi al celor dimpreună cu dânsul, atunci când au prezentat acest eveniment (2).
Bichigiu înseamnă însă mai mult decât atât. E adevărat, e important şi faptul că prima sa atestare documentară oficială cu acest nume ce datează din anul 1523 (3) e importantă şi ne măguleşte pentru că certifică vechimea localităţii, la fel cum, e important de ştiut că satul a existat mult mai dinainte şi că, de exemplu, atestarea localităţii Telciu din anul 1245 poate fi fără greşeală, considerată de asemenea ca un izvor de atestare documentară, însă importante sunt şi aspectele ce reliefează bogăţia spirituală a localităţii. La rândul ei, aceasta este reliefată deopotrivă de bogăţia portului şi a tradiţiilor populare din această localitate (4), dar şi de bogăţia ei spirituală, care este în strânsă legătură cu Biserica.
În cadrul celei din urmă, un personaj foarte important, care întruchipează în el năzuinţele tuturor bichigenilor vremii lui şi care este un adevărat element de mândrie locală, îl reprezintă mai sus pomenitul sfânt Tănase Todoran. Apoi, faptul că, avem peste 5 secole de când Biserica parohială din Bichigiu este atestată documentar (5), este o dovadă a credincioşiei oamenilor de aici. Greco-catolicismul a fost impus forţat aici, ca şi în celelalte sate din zonă, după anul 1764, iar exponentul principal al rezistenţei ortodoxe, Tănase Todoran, era originar de aici, fapt ce dovedeşte profunda trăire a oamenilor locului. Apoi, activitatea harnică şi spornică a preoţilor locului, despre care antecesorul meu în această parohie, părintele Nicolae Târgoveţ oferă informaţii în volumul dânsului (5), certifică şi ea faptul că localitatea Bichigu este o străveche vatră de istorie, cultură şi spiritualitate românească în acest colţ din nordul Transilvaniei, binecuvântat de Dumnezeu.
Conştientizând acest fapt, noi ne străduim astăzi să păstrăm memoria eroilor noştir, să fim mândri că această localitate este o vatră de cultură şi spiritualitate românească şi să perpetuăm tradiţiile şi moştenirea culturală ce ne-a fost lăsată de strămoşi. Astfel, avem în pregătire un mic muzeu, iar tinda bisericii a fost şi este gazdă pentru diferite manifestări culturale şi sociale, cu valoare spirituală.
Note bibliografice
(1) Ca de exemplu: Vasile Tutula, Comuna Telciu (1245-2004) Judeţul Bistriţa-Năsăud. Repere monografice. Un sat de pe Valea Sălăuţei- muza lui George Coşbuc, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2004, Nicolae Târgoveţ, Bichigiu, străveche vatră românească: moment aniversar, 500 de ani de atestare istorică a Bisericii Ortodoxe din localitate, Editura Charmides, Bistriţa, 2001.
(2) C. Diaconovich, Enciclopedia Română, publicată din însărcinarea și sub auspiciile Asociațiunii pentru Literatura Română și cultura poporului român, Tomul III, Editura și tiparul lui W. Krafft, Sibiu, 1904, p. 743; George Barițiu, Istoria regimentului alu II romanescu granitariu transilvanu, tipărită la Romer și Kamner, Brasiovu, 1874; Virgil Șotropa, ,,Înființarea graniței militare năsăudene 1762”, în rev. Arhiva Someșană, nr. 24, Năsăud, 1938, pp. 1-72; Idem, ,,Comandanții districtului grăniceresc năsăudean”, în rev. Arhiva Someșană, nr. 28, Năsăud, 1940, p. 92 et passim; Ioan Pop, Istoria Regimentului II românesc de graniță de la Năsăud, Seria ,,Historica”, Editura Ardealul, Cluj-Napoca, 1999.
3. Academician Nicolae Drăganu, ,,Bichigiu”, în Nicolae Târgoveţ, Bichigiu, străveche vatră românească: moment aniversar, 500 de ani de atestare istorică a Bisericii Ortodoxe din localitate, Editura Charmides, Bistriţa, 2001, p. 7.
4. Vasile Tutula, op. cit., p. 289-355.
5. Nicolae Târgoveţ, op. cit., p. 12.
6. Ibidem, pp. 13-17.
Topic: Studii | Comments Off on Pr.Gavrilă Tudor Zinveliu:Satul Bichigiu,vatră românească de cultură şi spiritualitate
Teodora-Sorina Cotrău:Cartea care țese o pânză nevăzută între Dumnezeu și Omenire
de admin | 28 Iunie 2015
Ai fost vreodată inspirat de o carte cu atâta intensitate, încât cuvintele pe care le-ai parcurs să-ți ghideze pașii spre zări îngemănate cu răspunsuri la atâtea întrebări care nesoluționate, au săpat un vid în viață ta?
Însă odată întoarsă și ultima pagină, odată atins și ultimul cuvânt, pentru tine să însemne de fapt, primul pas făcut spre o destinație în care știi că speranța te inundă când ești încărcat de îndoială, zâmbetul, când ești rănit de lacrimi, pacea, când frică te imobilizează spiritual, o destinație unde îl găsești pe Dumnezeu și implicit, te regăsești pe tine, eliberat și împlinit, fericit, reînnoit în atitudine și suflet. Și mai mult ca sigur, nu este o coincidență. Cartea respectivă nu a zăbovit din întâmplare, în mâinile tale. Uneori, uităm sau pur și simplu, nu conștientizam puterea pe care Cuvântul o are asupra vieții noastre. E de ajuns însă, să ne lăsăm prinși de primele rânduri ale Epistolei Iubirii, ca să ne dăm seama cât adevăr răzbate din mesajul apostolului Ioan: „La început a fost Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”.
Printre multitudinea de cărți care au fost scrise în lumea întreagă și care au avut acest efect uimitor se numără, la loc de cinste, și „Tragedie și Triumf”. Dacă această carte a ajuns, evident, nu din întâmplare, în mâinile tale, înainte de a-i deschide coperțile, îngăduie-mi să-ți împărtășesc un secret. Vei răsfoi pagină după pagină și poate nu îți vei da seama de o subtilitate. Scriitoarea Ligia Seman a țesut cu penița sa strașnică, o pânză nevăzută între Dumnezeu și Umanitate. Firul țesut cu migală, dincolo de cuvinte, pe care îl vei simți doar cu ochii sufletului, este Dragostea inegalabilă a Mântuitorului. Acest unic liant te va ghida fără să îți dai seama, de la deznădejde la speranță, de la tristețe la fericire, de la răceala ostilității la căldura iubirii, de la îndoială la credință, de la tragedie la triumf.
Speranța înfloreste în suflet de copil
Cortina este dată la o parte în ajunul sărbătorii de Crăciun și în prim plan este profilată mulțimea adunată să privească splendoarea artificiilor care înfloresc pe cer. Primele rânduri îți vor dezvălui fără întârziere, conexiunea dintre Dumnezeu și Omenire, care înmugurește timid, în mijlocul mulțimii. Sămânța este sădită în sufletul unui copil de șase ani, care în inocența sa, crede fără umbră de îndoială, că artificiile se transformă în pietricele. Vlad, băiețelul care preț de câteva cuvinte contopește în joacă, cerul cu pământul, nu renunță așa ușor la încrederea sa că această comuniune este posibilă. „Dar tu mi-ai zis, răspunse copilul printre suspine, să caut steluțele din cer în zapadă”. Replica sa se adresează sorei lui, Ana, în vârstă de 11 ani, cu care a pornit la cerșit pe străzile orașului. Și nici măcar ea, nimeni și nimic nu va putea să-i zdruncine ferma convingere că cerul ar fi atât de aproape de pământ. Vlad va renunța la monezi, la un balon în formă de inimă, pe care l-a primit în dar și de care cu greu s-a putut despărți, doar de dragul pietricelelor, ca singură dovadă palpabilă că a reușit să atingă cerul. Acest detaliu ne va duce cu gândul la creștinii adevărați, care sunt gata să renunțe la orice le-ar sta în cale, în călătoria lor către Împărăția Cerească. Ligia Seman reușește uimitor să surprindă acea punte de legătură suspendată între Dumnezeu și Omenire. Ea creionează subtil, imaginea omenirii, care apare întruchipată în diferite ipostaze, în mijlocul ei strecurând de fiecare dată, candela iubirii, a speranței și a credinței.
Familia săracă în mijlocul căreia cei doi frați trăiesc, alături de părinții lor și încă doi frăţiori este una dintre ipostaze. Aici sunt surprinse deznădejdea, violenţa, cruzimea, zbaterile interioare ale unei lumi decăzute, care încearcă prin forțele proprii să atingă lumina. Tatăl, Dumitru Miron, care cândva, se bucura de un serviciu bun și fusese respectat de prieteni, vecini, a ajuns un bețiv, un căutător prin gunoaie, un părinte care își trimitea copiii la cerșit pentru a nu muri de foame. Soția lui, Valeria, care cândva, fusese „o doamnă”, cum o numește el, ajunge să trăiască între vis și realitate. Încercările lor de a îndrepta lucrurile sunt înlănțuite de deznădejde, care le închide orice portiță de schimbare. Mama nutrește dorința de a se schimba, dar în momentul în care împărtășeste aceste gânduri cu soțul ei, “el, prea deznădăjduit, nu-i dădea voie să spere în schimbare”. Și iată că și de această dată, elementul surpriză, care stabilește conexiunea între Dumnezeu și Omenire își face prezența în sufletul copiilor, a căror speranță pâlpâie neîncetat, pentru căinimile lor atât de dormice de iubire avuseseră capacitatea de a separa orice umbră de durere sau suferință care ar fi putut să întineze strălucirea unor pietre prețioase și rare din memoria lor”. Cititorul va fi ghidat spre abisuri din care va avea impresia că nu va mai revedea lumina. Așa se face că familia amintită sfârșește tragic, chiar în momentul în care speranța de schimbare pâlpâia mai strălucitor. Mama este omorâtă de soțul ei aflat sub influența băuturii, iar copiii sunt despărțiți și trimiși la diferite orfelinate din țară. Lumea continuă să fie întruchipată printre rânduri, de data aceasta purtând chipul orfelinatului unde Vlad va viețui timp de cinci ani. Orfelinatul se va dovedi a fi un teritoriu în care speranțele sunt zdrobite cu ajutorul curelei. Doroftei, în vârstă de 22 de ani, așa-numitul „asistat”, este elementul negativ, care va spulbera speranțele celor mai mici, călcând în picioare orice mică speranța care s-ar ivi, precum o geană de soare ce se ivește printre norii care au uitat să calatorească. Și culmea ironiei, tocmai el este acela care percepe ceea ce nu ar tebui să fie considerată iubire: „Când îți pasă de altul, doar pentru că lui i-a păsat mai întâi, e doar o formă de ipocrizie”, consideră Doroftei.
Iubirea Mântuitorului îmbrățișează o lume deznădăjduită
Și poate vei avea impresia că scriitoarea va permite chiar și preț de o pagină, ca legătura dintre Dumnezeu și Umanitate să fie întreruptă definitiv. Însă cu ochii sufletului, vei păși peste un alt pod suspendat între Tragedie și Triumf, exact când te aștepți mai puțin. În mijlocul copiilor loviți de soartă, care trăiesc în întunericul îndoielii, răsare cel mai frumos vlăstar al speranței și luminii. Numele lui este Călin Barbu, băiatul în vârstă de zece ani, care speră cu atâta intensitate că mamă lui își va respecta promisiunea și va veni să îl ia cu ea, în Germania. Vă spun eu, povestea Laurenția, bucătăreasa cu care vorbise copilul, vă spun eu că băiatul ăsta frumos, inteligent și sensibil e o voce a lui Dumnezeu pentru noi, pentru a ne face și noi mai buni cu ceilalţi”. Speranța lui Călin este atât de vie și strălucitoare, că nici o amenințare, bătaie sau cel mai dur cuvânt de descurajare rostit vreodată de Doroftei, pentru care „speranţele atât de frenetice ale lui Călin îi erau dușmani cruzi”, nu vor reuși să îi stingă flacăra, nici măcar nerespectarea promisiunii mamei sale. Călin va decide cu orice preț să alerge în fiecare zi spre dealul din vârful căruia va putea să scruteze mai bine orizontul, care credea că o va aduce pe mama sa. Și acolo, pe deal, omenirea va cădea în genunchi, cu sufletul zdrobit, la pieptul Mântuitorului, unde va găsi Dragostea unică, singura care îmbrățișează cu atâta căldură, care vindecă orice rană, care șterge lacrimile din ochii durerii.
Autoarea pictează sublim această întâlnire, pe care o regăsim personificată cu atâta grație. Călin, băiatul însuflețit de atâta speranță să își revadă mama, va alerga din nou pe deal. Nimic nu-i va putea sta în cale, nici măcar febra care îi cutremură trupul, dintele pe care îl pierde, grăbindu-se să atingă vârful dealului. Și speranța lui va fi răsplătită din plin. Tânărul preot Mihai Stâncă îi va sări în cale și îi va aținti privirea spre Calea Adevărată, Dragostea lui Dumnezeu. Și ”copilul cu suflet” (cum îl numește preotul), va adormi la pieptul preotului, eliberat de orice dezamăgire, durere, lacrimă, însă încununat cu atâta mângâiere, la care nu sperase niciodată ”tocmai pentru că alte gânduri rele și dureroase nu-l mai frământau, adormi „somn dulce, cu capul strâns lipit de acel piept din care ieșise glasul ce-l alinase cu cea mai scumpă mângâiere care se putea dărui unui suflet de copil în suferință: Dumnezeu era Tatăl și Mama lui”. Călin va deveni solul „Dragostei Supreme”, prin intermediul căruia scriitoarea va țese conexiuni inimaginabile. El își va sacrifică viața pentru aproapele său, acesta fiind prietenul său, Vlad. Va accepta să fie „calorifer” uman în locul său, pentru a usca și cămașa și adidașii lui Doroftei. „Eu am febră, îi spusea. Ia uite, ce temperatură mare! Puse mâna lui Vlad pe fruntea lui, cămașa se usucă repede dacă o iau eu. Tu ești rece ca gheața. Ia dă și adidașii!” Gestul său nobil îl va costa viața, care într-un final va aduce viață celui la care toată lumea se aștepta mai puțin, Miron Gură, copilul care găsea „o plăcere specială când din cauza lui sufereau alţii”. Scena se schimbă și omenirea apare configurată de mediul rece al străzii. „Suflet al străzii au atâția în jurul nostru. Rătăcesc în nopți nedormite sau chiar în tumultul zilei, pe întortocheate străzi ale amărăciunilor sufletești și ale singurătății. N-au un loc real al odihnei, decât un surogat trist și iluzoriu, așa cum și-l creează copiii străzii inhalând aurolacul”.
Vlad va fugi de la orfelinat la vârsta de 11 ani și va ajunge să trăiască pe străzi, unde Dumnezeu va îmbrățișa din nou Omenirea. De data aceasta, punctul de legătură este Magda, o fetiță de aceeași vârstă cu el, care crescută într-o familie iubitoare de Dumnezeu, se va așeza pe bancă lângă Vlad și va împarți cu el langoşul, dându-i chiar și câteva bacnote. Însă ceea ce va conta cel mai mult va fi mângâierea cu care fetița îi va atinge fața. „În mintea lui Vlad, unde tristețea lipsei de afecțiune era stăpână, se aprinsese o lumina nouă, caldă, mângâietoare și promitatoare”. Și această lumina o va păstra în suflet în decursul anilor în care cărările lor se vor încrucișa de nenumărate ori, până amândoi vor atinge vârsta de 20 de ani. Cititorul se va confrunta cu răstunări de situație uimitoare, care vor trece pragul spre triumf, în cele mai neașteptate momente. Și fără știrea lui, se va apropia pagină cu pagină, de cel mai impresionant moment, care îi va atinge sufletul până la lacrimi. Iubirea Mântuitorului va izbucni printre rânduri cu atâta căldură și intensitate, atingând punctul culminant al romanului, pe care nu îl voi dezvălui, lăsându-ți ție, dragă cititorule, sarcina să îl descoperi, pentru că această „comoară” să îți aparțină. Și vei ajunge la următoarea concluzie: ”Tragedie și Triumf”, operă spirituală cu care Ligia Seman ne binecuvântează sufletele și implicit viețile, oglindește cu fiecare cuvânt, intensitatea și măreția iubirii Mântuitorului, care a luat asupra lui toată durerea, tristețea, deznădejdea, ura, slăbiciunea acestei lumi, pentru a ne îmbrățișa ființele cu mângâiere, bucurie, speranță, iubire, credință.
Teodora-Sorina Cotrău
Oradea, România
Topic: Recenzii | Comments Off on Teodora-Sorina Cotrău:Cartea care țese o pânză nevăzută între Dumnezeu și Omenire
TOCMAI CÂND VAN GOGH SE PREGĂTEA…
de Adrian Botez | 22 Iunie 2015
…istoria a intrat în pauza de
masă – şi apoi a
adormit – tocmai când Van Gogh se pregătea să-şi
înceapă pictura: „ia uiteee…” – murmură el pe
gânduri – şi-l întrebă pe
soare: „ce să fac?” – „vino cu mine-ntr-o
floare” – spuse blând
soarele – şi aşa apărură pe
pânze – florile soarelui…
…a mai trudit Van Gogh o
vreme – la diamantele schimbătoare-ale
lunii – dar – dezorientat de asemenea
tangaj nebunesc al
ritmurilor cosmice – se dezgropă din
păduri – şi întrebă alarmat
păsările: „ce
să fac?” – şi pe loc îi dădură fâlfâindele aripi
răspuns – un răspuns care se auzi de dincolo de
freamătul perdelelor şi
pendulelor cerului: „apuc-o pe drumul de
stânci înalte – spre
paradis” – şi – ca prin farmec – îl orbiră
fulgerările îndrăgostite ale
văzduhului…
…apoi amurgi prin vecini şi Van Gogh nu-l
slăbea pe Dumnezeu: „preasfinte – ce să
fac?” – şi Dumnezeu îl linişti: „vino cu mine în
miezul de noapte al
chiparoşilor” – şi
deîndată pe pânze se aşternu
umbra morţii – Van Gogh
nedumerit – întrebă Moartea: „ce
să fac?” – şi Moartea îi răspunse
neîntârziat: „nu mai fă
nimic – deja ai făcut prea multe greşeli
elementare: ca să ţi le repari – desfă-ţi fiinţa în
mii de mierle – hămesite toate pe veci de
lumina oceanului grâu” – şi Van Gogh
încercă să se despartă de
sine – dar mierlele povesteau mult prea
repede şi strident minunile
întunericului şi ale
luminii – încât Van Gogh trebui să-şi trimită înainte – în
recunoaştere – printre
războinicii celeşti ai
auzului – urechea
cu care se ascultă între ei
aştrii – urechea – cu care
se ascultă-ntre ele cristalele negre-ale
pământurilor din
cer…
…toate cele şapte zile ale
creaţiei îi ocupaseră – într-un ritm îndârjit – toate
pânzele: mâhnit – fără
istorie şi cu pânzele strălucind orbitor de
lumini pe care nu le mai înţelegea – Van Gogh – fără
să mai întrebe pe nimeni nimic – schimbă
direcţia cârmei corăbiei şi direcţia
vânturilor – schimbă direcţia tuturor
suflărilor şi direcţia tuturor
sufletelor – şi înălţă toate
pânzele – către zenitul
necunoscutului…
…de atunci şi până astăzi – privind picturile
lumii – aşteptăm să se pogoare – cu toate maldărele de
revelaţii subsuoară – din Empireu
vocea roşcovană a
lămuririi zeieşti: poate că atunci se va trezi şi
istoria – ştergându-şi ochii cu
rouă de privighetori şi
plină de
Cuvânt – şi va
întreba – logic: „ce să
fac?”
***
Topic: Poezii | Comments Off on TOCMAI CÂND VAN GOGH SE PREGĂTEA…
Cântarea Cântărilor – o carte biblică/scripturistică şi literară
de Stelian Gombos | 16 Iunie 2015
Cântarea Cântărilor – o carte biblică/scripturistică şi literară de o frumuseţe inegalabilă…
Poezia Vechiului Testament, locul pe care îl ocupa în acest domeniu
Teologia este regina tuturor ştiinţelor fiindcă cuprinsul ei este cea mai sublimă taină ce se poate cugeta şi posedă siguranţa cea mai mare, deoarece îşi trage originea din lumina ştiinţei divine. Iar sufletul teologiei este cunoaşterea Sfintei Scripturi, care, conform doctrinei Sfintei noastre Biserici, este primul izvor al Revelaţiei Divine. Dar mai ales din Sfânta Scriptură teologul trebuie să evidenţieze cuprinsul şi sensul învăţăturii Cuvântului divin. Potrivit Sfinţilor Părinţi, Sfânta Scriptură formează tezaurul nesfârşit al adevărurilor dumnezeieşti, chiar o putem asemăna cu o mină de aur, al cărei avuţii sunt mai preţioase decât tot aurul, un paradis renumit prin florile cele mai plăcute şi fructele cele mai delicioase, care ar desfăta şi ar hrăni sufletul nostru.
De aceea Fericitul Augustin, recomandă ca fiecare să citească neîncetat cărţile Vechiului şi Noului Testament tocmai pentru reîmprospătarea credinţei şi spre întărirea nădejdii. Biserica a rânduit ca acest tezaur preţios să nu rămână neglijat. Ea recomandă ca Sfânta Scriptură să fie citită integral de către slujitorii altarului, teologi, credincioşi, dar explicarea şi interpretarea acesteia să fie făcută în cadrul Bisericii, pentru a-I pregăti şi îndruma pe credincioşi către Ierusalimul cel Ceresc, adică Împărăţia Cerurilor.
Teologia Vechiului Testament, înseamnă prezenţa lui Dumnezeu în lumea credincioşilor prin împlinirea voii lui Dumnezeu, prin credinţă tare dar şi statornică şi fapte bune, căci ,, cheia de boltă a întregului edificiu al teologiei este viaţa’’[1]
Cărţile canonice ale Vechiului Testament cuprind: scrieri istorice, profetice, didactico-poetice. Cărţile scrise sub această formă poetică sunt următoarele: ,,Psalmii, Cartea Proverbelor, Cartea Iov, Cântarea Cântărilor, Eclesiastul şi Plângerile lui Ieremia’’[2]
După o scurtă introducere lirică, cu caractere general cântată de Cor.(I,1-4) poetul ne arată pe Israel, la ieşirea din Egipt. Fiindcă mireasa lui Israel a fost necredincioasă faţă de Dumnezeul ei, ea a fost pedepsită de egipteni. Scăpând din robia egipteană merge în pustie ca să caute pe Iahve, păstorul ei, care va face legământ cu ea şi o va lua-o de soţie (I, 5-8). Ea primeşte legea (I, 9-11) după care Dumnezeu stabileşte locuinţa sa în cortul sfânt (I-16, II-7). În următoarele două capitole vedem cum Iahve dă poruncă evreilor să iasă din pustie ca să intre în Palestina (II, 8-17) unde vor nimici pe cananeeni, chiar dacă arca sfântă este smulsă de filisteni (III,1) Israel o regăseşte şi este strămutată cu mare alai în templul lui Solomon (III, 9-11). Acestea sunt evenimentele prezentate pe scurt prin care a trecut poporul evreu.
Partea a doua, capitolele (V-2, VIII-14) arată cum Israel a fost necredincios, Ierusalimul este dărâmat, poporul evreu ajungând să fie cucerit de unele popoare mai puternice. Mireasa infidelă, cuprinsă de durere, porneşte să-şi caute mirele cerându-l de la neamuri (V, 10-16).
Iahve îi dă harul şi o face iar frumoasă cum a fost (VI, 4-10) primind harul, mireasa se va întoarce în Palestina fiind sărbătorită de neamuri (VI-11,VII-6). Dar mireasa primeşte de la Iahve iarăşi întreaga sa iubire (7-11) dar ea se roagă să fie însoţită de El şi în Palestina (12-14) şi ar mai vrea să vadă pe dumnezeiescul său Mire, ajungând pentru ea ,,ca un frate” (8,1-4). După ce se întoarce din exil, Iahve o aşează din nou în Ierusalim şi în templu, cerându-i o credinţă nepieritoare.
Aşadar putem observa că, Israel fiind o naţiune profund religioasă este evident că acest poem care cântă raporturile istorice ale lui Iahve cu poporul Israel ,,este nu numai o operă religioasă dar şi naţională; la fel ca toate poemele naţionale, Cântarea Cântărilor este scrisă întru slava neamurilor,,[3]
Sfinţii părinţi şi scriitorii bisericeşti au considerat întotdeauna acest poem drept izvor de taine şi de progresivă descoperire spirituală. Multe din imaginile şi situaţiile descrise au fost înţelese şi apropiate de realităţile mistice din Biserica Mântuitorului care este o continuare a Bisericii Vechiului Testament. Dacă ideea vechilor exegeţi evrei, considerând acest poem o multiplă alegorie, care preamăreşte legătura dintre Iahve şi Israel, nu trebuie trecută cu vederea niciodată că sub toate întâmplările, ipostazele durerile şi zbuciumurile poporului lui Israel stau ascunse simbolic şi profetic, caracterele, evenimentele şi gloria noului Israel inaugurat de Iisus Hristos şi de Biserica creştină.
Datorită sublimităţii acestei opere, unii oameni de artă au încercat să evidenţieze însemnătatea scenică a acestei cărţi, promovând ideea punerii ei în scenele teatrale; deşi toţi părinţii bisericeşti n-au avut această idee, cum că ,,Cântarea Cântărilor a fost scrisă pentru scenă” [4]
În ,,Cântarea Cântărilor” există o unitate organică deplină şi vie a ideii fundamentale, care se desfăşoară în tot cuprinsul ei: să apere această unitate a cărţii împotriva acestor artişti şi a acelor partizani care spun că această carte ar reprezenta un şir întreg de fragmente fără legătură. Unitatea şi integritatea cărţii se dovedeşte indiscutabil din următoarele date: prin unitatea persoanelor care sunt în lucrare; nu numai persoanele principale – mirele şi mireasa, Solomon şi Salomeea, dar şi persoanele secundare, cum ar fi fiicele Ierusalimului, sunt prezentate în toate părţile cărţii cu aceleaşi caractere, tendinţe şi ţeluri.
Deşi exegeţii ortodocşi acceptă cuprinsul general al cărţii, totuşi cu privire la determinarea formală a ei nu există înţelegere între ei divergenţele fiind destul de pronunţate cu privire la ,,împărţirea Cântării care depinde de descrierea formei şi a cuprinsului”.[5]
În final, atât Sfinţii Părinţi cât şi aproape toţi cei care au comentat această carte au admis că cuprinsul cântării este unirea mistică a lui Iisus Hristos cu Biserica Sa.
Locul pe care-l ocupă cartea ,,Cântarea Cântărilor” în Sfânta Scriptură
,,Cântarea Cântărilor” a pus multe probleme, atât exegeţilor Vechilor Testament cât şi celor ai Noului Testament, dar şi a celor care, dea lungul timpurilor, au fost preocupaţi de această carte, cauza fiind sublimitatea ei cât şi modul în care tratează cuprinsul său datorită acestor fapte, pentru care au existat foarte multe controverse cu privire la locul pe care-l ocupă această lucrare în Sfânta Scriptură. Din toate scrierile, atât a exegeţilor şi a Sfinţilor Părinţi cât şi a renumiţilor profesori, care au combătut cu multă vehemenţă toate criticile adresate acestei cărţi şi au scris studii din care ni se relatează că această lucrare ,,cuprinde un loc cu totul deosebit între cărţile Sfintei Scripturi, datorită profunzimii cât şi a interpretării alegorice, adică a legăturii dintre Iahve şi poporul lui Israel, din Vechiul Testament, iar în Noul Testament legătura dintre Iisus Hristos şi Biserică”.[6]
Din cuprinsul acestei cărţi putem observa că nu este amintit ,,numele de Dumnezeu, de revelaţie, de sfinţenie, de iubire transfigurată”[7] ci, dimpotrivă, totul se pare că se desfăşoară, într-un univers al erosului, ceea ce I-a făcut pe foarte mulţi care au studiat această carte să afirme că este doar un epitalan, o scenă teatrală, iar în zilele noastre Petru Creţia îi dă acestei cărţi ,,o interpretare profană”[8].
Pentru cei care n-au înţeles în profunzime această carte, textul este uneori atât de laic încât pentru unii care au studiat-o au avut reţinere dar şi unele îndoieli considerând ,,Cântarea Cântărilor” pur şi simplu o carte laică. [9] chiar dacă cele două personaje principale, mirele şi mireasa, străbat întregul poem în ipostaze diferite: de dorinţă, de căutare, de şoaptă, strigăt, apropiere, dar cu toate acestea nu există nimic întinat, nimic care să atenueze frumuseţea şi demnitatea fiinţei umane.
Iată, deci, că există multe opinii referitoare la această carte, fiind înţeleasă în mod diferit, aşa încât mulţi şi-au pus întrebarea: ce caută această carte în Biblie? Din moment ce nu este amintit numele de Dumnezeu şi alte cuvinte din care să reiasă că este o carte sfântă.
Din toate documentele şi scrierile pe care le mai avem nu se ştie exact când anume a fost introdusă ,,Cântarea Cântărilor” în canonul Vechiului Testament. Desigur că decizia n-a fost uşoară şi după cum am mai amintit n-au lipsit nici controversele. Dar, odată ce a fost introdusă în canon, ea şi-a menţinut locul ei aparte, din generaţie în generaţie, înlăturându-se ideea că ar fi o operă profană, acordându-i-se creditul dea fi o carte inspirată care trebuie citită şi interpretată alegoric
Poziţia cărţii în Canonul iudaic
Părerile cu privire la cuvântul ,,canon” sunt împărţite, după unii autori provenind de la ebraicul (cone) care înseamnă, în sens propriu, măsurători sau îndreptar iar în sens figurat înseamnă model sau normă. În Sfânta Scriptură se cuprind: ,,rânduielile, normele de viaţă creştinească, atât pentru credinţă cât şi pentru morală”[10], totalitatea învăţăturii biblice se numeşte canon aşa cum afirmă Sfântul Irineu, Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur şi alţi scriitori bisericeşti care au adus o contribuţie importantă pentru păstrarea canonului biblic. Dar în zilele noastre prin canon înţelegem lista cărţilor declarate de Biserică drept cărţi de îndreptare creştinească şi inspirate, aceste cărţi numindu-se canonice. Cărţile se numesc canonice, normative pentru viaţa creştinească pentru că sunt de origine dumnezeiască şi sunt scrise sunt inspiraţia Duhului Sfânt.[11]
În privinţa canonului iudaic din informaţiile pe care le Avem din acest domeniu reiese faptul că din istoria canonului iudaic şi biblic în general a fost de scurtă durată, au trecut mulţi ani până s-a făcut deosebire între cărţile inspirate şi operele literaturii profane.
Profesorul Vasile Tarnavschi, într-un studiu al său, ne relatează unele informaţii referitoare la fixarea canonului Vechiului testament, cum tradiţia iudaică arată că Sinagoga cea mare, adică un colegiu de 120 de membrii care să fi fost instituit în anul 444 î.Hr. şi care să fi existat 250 de ani ,,Ar fi fost autoritatea ce a fixat canonul Vechiului Testament.[12]
Toate cărţile de origine divină, care au fost încredinţate poporului iudeu, au fost adunate şi păstrate într-un loc de către persoane cu autoritate în acest domeniu. Aceste persoane care au adunat, au păstrat şi s-au îngrijit de aceste cărţi, au fost preoţii iar locul de păstrare a fost Templul , partea cea mai sfântă ,,Sfânta Sfintelor, alături de Chivotul Legii”.[13] Primele colecţii care s-au păstrat au fost cărţile lui Moise adică Pentateuhul, acest fapt relatându-l Sfânta Scriptură în Deuteronom – 31, 26 ,,Luaţi cartea aceasta şi o puneţi lângă Chivotul Legământului Domnului Dumnezeului vostru ca să-ţi fie mărturii împotriva Ta”
Cărţile scrise mai târziu s-au păstrat în acelaşi loc împreună cu cele istorice, cele ale profeţilor mari dar şi cele din grupa cărţilor didactico-poetice, din care face parte şi ,,Cântarea Cântărilor” .
Din cele prezentate observăm că aceste cărţi necanonice sunt păstrate într-un loc cu totul special, ceva ce ne face să înţelegem că aceste cărţi de origine divină au fost păstrate cu multă sfinţenie de către iudei tocmai datorită faptului că aceste cărţi conţin Cuvântul lui Dumnezeu.
,,Cântarea Cântărilor” fiind înţeleasă în diferite moduri şi-a păstrat această poziţie de a fi o carte canonică ,,chiar dacă textul se pare a fi laic”[14], ceea ce ar fi trebuit să ducă la excluderea cărţii din canonul iudaic. Fără îndoială că pomenim de canonul cărţilor sfinte, a acestei cărţi, care se datorează acelui înalt înţeles religios a conţinutului său şi care i se dă numai de interpretarea alegorică a ei.
Există şi unele mărturii istorice conform cărora: ,,Ezdra a încheiat canonul iudaic”[15]. De o importanţă deosebită sunt cuvintele scriitorului iudeu Iosif Flaviu în lucrarea sa: ,,Contra Apionem” (I, 8) unde spune că ,,Iudeii timpului venerează douăzeci şi două de cărţi sfinte pe care el le împarte în patru categorii: cinci cărţi ale lui Moise, treisprezece cărţi ale Profeţilor şi patru cărţi care cuprind laude pentru Dumnezeu şi reguli morale pentru oameni, acestea din urmă fac parte din grupa cărţilor didactico-poetice. La acestea mai adaugă a patra categorie care spune el că nu merită aceiaşi credinţă cu cele dinainte”.[16]
O altă mărturii foarte importantă cu privire la poziţia cărţii la canonul iudaic ne relatează tradiţia iudaică, printre multe discuţii de către unii rabini care au vrut să excludă din rândul cărţilor inspirate unele cărţi care au trebuit să fie în canonul iudaic cum sunt: ,,Cântarea Cântărilor, Iezechiel, Eclezaistul, arată indirect că au fost în canon, altfel nu aveau de unde să fie scoase”.[17]
Dar această mărturie rămâne fără argument şi este o părere greşită a rabinilor despre punerea în canon a acestor cărţi dar mai ales ,,Cântarea Cântărilor” fiindcă alcătuitorii canonului ,,Cântarea Cântărilor” Vechiului Testament pentru punerea în canon a acestei cărţi se pun două condiţii indispensabile – conţinutul religios şi sfinţenia, întemeiată pe inspiraţia divină. Aceste două condiţii arată înaltul sens al cărţii, le satisface pe deplin, după cum afirmă Rabi Achiba ,,Ferească Dumnezeu, nimeni în Israel n-a vorbit contra faptului că ,,Cântarea Cântărilor” spurcă mâinile căci toată lumea nu poate preţui cât acea zi în care i-a fost dată lui Israel ,,Cântarea Cântărilor” căci toate cărţile sunt sfinte iar ,,Cântarea Cântărilor” este sacrosantă”.[18]
Cu acest canon al iudeilor este în deplin acord şi canonul Bisericii Ortodoxe cum s-a stabilit de sfinţii părinţi şi prin hotărârile sinoadelor. Aşadar Biserica Ortodoxă recunoaşte 39 de cărţi canonice ale Vechiului Testament pe care le au şi azi iudeii în canonul lor.
Poziţia cărţii în Canonul creştin
Cărţile Vechiului Testament au fost citate dar şi recunoscute de Mântuitorul Iisus Hristos, Sfinţii Apostoli, care formează scriptic Vechiului Testament, care cuprinde cele 39 de cărţi, care se aflau în posesia Sinagogii şi care se utilizau de către iudei ca fiind drept colecţia de cărţi cu origine divină. În multe locuri în Noul Testament se fac citiri din cărţile canonice din Vechiului Testament şi din cărţile necanonice, spre exemplu textul de la Matei (6,14) ar fi citat din Isus Sirah 28,3: ,,Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel Ceresc” (Mt.6,14) ,,Omul care ţine mânie împotriva omului cum poate să ceară de la Dumnezeu tămăduire ?” (Is.Sir.28,3).
Biserica creştină care ia locul Sinagogii a preluat de la aceasta întreg tezaurul Scripturii ei ,,Scriptură pe care a cunoscut-o, a citit-o şi a aprobat-o Însuşi Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli” [19]
Deci, se poate spune că Scriptura Vechiului Testament a Bisericii creştine nu poate fi alta decât cea a Sinagogii din timpul Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli. Problema canonului şi-a avut epoca sa de evoluţie, astfel Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli, după cum am amintit au folosit toate din Vechiului Testament.
Din toate documentele şi studiile rămase despre stabilirea canonului cărţilor canonice s-a stabilit definitiv în secolul al IV-lea. Până ce s-a stabilit definitiv ,,Atât părinţii apostolici cât şi scriitorii bisericeşti întru toate s-au conformat cu părerea Sfinţilor Apostoli, a cărţilor canonice”.[20]
Primul autor bisericesc care ne redă catalogul cărţilor canonice este apologetul Meliton, Episcop de Sardes. El face o călători în Orient, tocmai pentru a se orienta în privinţa extensiunii canonului Vechiului Testament, ca să ia cunoştinţă cu credinţa bisericii de acolo care cunoaşte foarte bine tradiţia Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli. Rezultatul cercetărilor făcute, îl face cunoscut fratelui său Onisin într-o scrisoare care a păstrat-o Eusebiu de Cezareea în Istoria sa Bisericească. În textul acestei scrisori sunt relatate, cărţile Vechiului Testament: Pentateuhul, Isus Navi, Judecători, Ruth, Patru Cărţi ale Regilor, I, II Paralipomena, Psalmii lui David, ale lui Solomon: Pildele şi Înţelepciunea, Ecleziastul,Cântarea Cântărilor, Iov, Isaia, Daniel, Ezechel, Cei doisprezece Profeţi într-o Carte şi Ezdra”.[21]
Un rol deosebit de important în perioada primară a creştinismului, când şi-au făcut apariţia primele erezii, dar şi unele probleme ale unele cărţi ale Scripturii l-a avut Sinodul din Laodiceea din anul 360, care în Canonul 59 hotărăşte ca în biserică să se facă citiri numai din cărţile canonice, întrebuinţându-se aici întâia oară termenul de carte canonică”.
Dar pentru evitarea oricărei interpretări echivoce, acest Sinod în canonul 60 redă atât numărul cât şi lista cărţilor canonice şi Sfântul Atanasie cel Mare, într-o epistolă a sa festivă pune la punct chestiunea mult controversată a canonului Vechiului Testament.
Aşadar, din toate cele prezentate se poate constata că şi Biserica creştină a preluat această carte împreună cu tot restul canonului biblic Vechi Testamentar, desigur că i s-a recunoscut ,,Cântării Cântărilor” acelaşi sens alegoric pe care l-au adoptat şi vechii evrei. În schimb Părinţii Bisericii, în scrierile lor, vor lărgi cadrele alegoriei, făcând trimitere la relaţiile dintre Hristos şi Biserica Sa, care, în mod profetic, a fost prefigurată în această carte”[22] chiar Sfântul Apostol Pavel însuşi va defini relaţia dintre Iisus Hristos şi Biserică drept o relaţie matrimonială (Efes. V, 25-29).
,,Cântarea Cântărilor”, fiind o carte greu de înţeles, de aceea nu poate fi interpretată la voia întâmplării, totuşi după cum am observat dea lungul timpului, chiar şi în creştinism şi-a menţinut poziţia sa în canonul creştin, dar s-au ridicat unele voci care au încercat să-i dea un alt caracter cu totul diferit de cel iudeu şi de cel creştin, tocmai datorită faptului că ,,În slujbele Bisericii Ortodoxe nu se întrebuinţează texte din ,,Cântarea Cântărilor” dar în canoanele şi slujbele, întocmite în cinstea Născătoarei de Dumnezeu, se întrebuinţează expresii din această carte, ca de exemplu: ,,Izvor Pecetluit” ,,Grădină Încuiată” ,,Cât de Frumoasă Eşti Tu şi nici o pată nu este în Tine”[23] Iată deci că cei care au căutat să-i dea un alt caracter decât cel creştin rămân fără o argumentare clară. Şi raporturile dintre ,, Cel Iubit” sau ,,Mire” şi dintre ,,Cea Iubită „ şi ,,Mireasă” sunt raporturile legăturii harice şi tainice dintre Iisus Hristos Dumnezeu şi omenire sau Biserică, în care caz, după înţelesul Bisericii: ,,Cântarea Cântărilor” este cea mai înaltă prorocie despre Mesia, dar şi o ilustraţie istorică a lui Iisus Hristos, Celuia deja întrupat, înnomenit, care a şi săvârşit opera de mântuire a neamului omenesc”.[24]
Biserica Catolică în rânduiala slujbelor sale, de obicei, face citiri din ,,Cântarea Cântărilor” la sărbătorile Născătoarei de Dumnezeu şi anume la Naşterea ei la Buna Vestire şi la Adormire, citeşte capitolul I al Cărţii.
Însă au existat şi voci care au considerat-o un imn de dragoste dintre două persoane iubite ceea ce a determinat să nu recunoască canonicitatea acestei cărţi.
Ceea ce a salvat rămânerea în canon a ,,Cântării Cântărilor” sunt scrierile Sfinţilor Părinţi care au avut o contribuţie deosebit de importantă pentru Biserica noastră, iar abordările lor asupra cărţii sunt cele mai aproape de adevăr deoarece înainte de a studia această enigmă au pus multă rugăciune, atât înainte de a o aborda cât şi în timpul lucrării şi cu siguranţă au fost luminaţi de Duhul Sfânt care luminează şi se sălăşluieşte în sufletul şi în inima celor care-L caută pe Dumnezeu şi se deschid Lui.
Aceste scrieri ale Sfinţilor Părinţi, care s-au păstrat de-a lungul timpului şi se păstrează şi astăzi, au fost şi sunt adevăratele izvoare pentru cei care au fost preocupaţi să studieze această capodoperă dar sunt şi ziduri de apărare pentru toate interpretările venite din partea bisericilor protestante.
Abordarea făcută de Sfântul Grigorie de Nyssa va fi preluată de mistica şi ascetica răsăriteană cu precizarea că în această angajare nupţială divino-umană nu e vorba de sufletul încă impur, bântuit de patimi, aşa cum este cel în faze de despătimire ci este vorba cu totul de altceva ,,de cel ce a intrat în treapta superioară a contemplaţiei mistuit acum de dorul cunoaşterii supreme şi al unirii desăvârşite”[25] astfel în acest sens ,,Cântarea Cântărilor” a fost considerată ,,drept izvor de taine” precum şi unele ,,temeiuri duhovniceşti care vor fi extrase din această carte de către diferiţi părinţi filocalici precum Maxim Mărturisitorul, Nichita Stithatul, Ioan Scărarul, Simeon Noul Teolog, Grigore Sinaitul „[26]
În concluzie, şi Noul Testament tot alegoria i-a salvat rămânerea în cuprinsul Sfintei Scripturi dar de data aceasta n-a mai fost acceptat raportul dintre Dumnezeu şi Israel ci raportul dintre Iisus Hristos şi Biserică socotit ca o viziune profetică despre viitorul în care avea să vină Mesia, adică o prefigurare a Bisericii ca Mireasă a lui Iisus Hristos.
Desigur, este greu de precizat dacă toţi aceşti exegeţi au avut această convingere deplină. Dintre profesorii români Popescu – Mălăieşti – o personalitate foarte importantă în teologia românească spune că: ,,este foarte posibil ca autorul să fi avut în mintea lui, luminată de Duhul Divin şi această chestiune viitoare, adică venirea lui Mesia şi întemeierea Bisericii.[27]
Profesorul Nicolae Neaga în studiul său din anul1931 nu poate găsi nici el o altă explicaţie a prezenţei acestei cărţi în canonul biblic decât tot ,,alegoria cu conţinut supranatural”[28]
Indiferent cum a fost considerată această operă, trebuie precizată şi tradiţia Bisericii noastre care-i recunoaşte un statut cu totul special, aşa după cum ne relatează Origen, ,,nici unul dintre oamenii care s-au angajat în urcuşul spre cântările din Sfânta Scriptură nu va fi în stare să se ridice până la ,,Cântarea Cântărilor”[29]
Traduceri celebre ale ,,Cântării Cântărilor” în limba română
De-a lungul timpului diferite cărţi ale Sfintei Scripturi (Psaltirea) precum şi ,,Cântarea Cântărilor” a fost tradusă şi tipărită dar s-a răspândit separat de celelalte cărţi ale Scripturii. Din toate popoarele care au existat s-au ridicat personalităţi importante care au studiat, dar şi tradus, aceste cărţi în limba specifică neamului fiecărui popor . Şi la noi, la români a fost tradusă, comentată şi tipărită ,,Cântarea Cântărilor” atât de ,,Personalităţi ale vieţii ecleziastice, culturale şi literare precum: Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, Pr. Vasile Radu şi Scriitorul Gala Galaction, apoi Nicodim Munteanu – Patriarhul României, Ioan Alexandru, Petru Creţia.”.[30] Pe lângă aceste personalităţi, această carte a fost tradusă şi tipărită în versuri de Iuliu Dragomirescu, Corneliu Moldovan, Emilian Păsculescu Orlea, Radu Cârneci, precum şi I.P.S. Bartolomeu Anania.[31]
În spiritualitatea românească această sublimă scriere poetică a fost privită şi preţuită ca o operă divino-umană în cuprinsul căreia se află idei izvorâte din mintea şi simţirea unui geniu poetic, sublimat de lumina harului Duhului Sfânt. Aşadar ni se înfăţişează ca o scrisoare oarecum unică între celelalte cărţi ale Bibliei dar care nu a fost despărţită niciodată de aceasta, chiar dacă a fost tradusă şi de unele personalităţi literare şi culturale.
Cele mai vechi studii pe care le mai avem este lucrarea lui Iuliu Dragomirescu apărută în anul 1904 este tradusă din ebraică şi sunt redate versuri având opt Capitole. Autorul a vrut să facă ,,o operă pioasă” [32] şi a rămas fidel interpretării presupusă chiar de Origen. În urma revizuirii lucrării sale a lăsat tot forma ebraică şi păstrează numerotarea strofelor româneşti făcând o paralelă cu stihurile ebraice. În ceea ce priveşte conţinutul, această traducere nu diferă cu mult faţă de ultimele traduceri. Este şi firesc în acea perioadă…?! Traducerea corespunde studiului evolutiv al limbii române în acea perioadă caracterizată printr-un lexic mai diminuat, un limbaj greoi şi o topică specifică acelei perioade.
O altă traducere în limba română este lucrarea lui Corneliu Moldovan preluată după Biblie care este redată tot în versuri. Această lucrare nu este împărţită pe capitole ci este redată în versuri, iar textul nu este redat ca şi în Biblie. Lecturând textul lucrării pare să fie cu totul diferit de cel din Biblie aşa după cum autorul afirmă: ,,Am fost nevoit să adaug lucruri noi, potrivite cu armonia întregului, pentru a desluşi şi pune în lumină înţelesul versetelor din Biblie „[33]
În concluzie Corneliu Moldovan spune despre ,,Cântarea Cântărilor” că este o povestire idilică a unei iubiri vesele şi sănătoase pline de viaţă, tânără, aşa cum nu se mai iveşte astăzi, o iubire sălbatică şi înflăcărată, fără făţărnicie şi fără şovăire dar îndestulată de cea mai fragedă şi îndestulată poezie.
Pentru Radu Cârneci ,,Cântarea Cântărilor” nu este doar un epitalan, o simplă oraţie de nuntă, ci altceva cu mult mai mult ,,un poem liric de o unică frumuseţe şi frăgezime de un dramatism simplu şi luminos cu o evoluţie nuanţată şi un final optimist, de o încredere în virtuţile iubirii atoatcuprinzătoare” .
Pe lângă multele traduceri ale Bibliei care s-au şi tipări, în Biblia tipărită în anul 1914 textul unor cărţi, dar mai ales a celor didactico-poetice ,,este destul de greu de redat” [34] de aceea s-au folosit texte româneşti existente care au la bază Septuaginta.
O traducere mai nouă dar şi cea mai aproape de adevăr este traducerea făcută de preoţii Vasile Radu şi Gala Galaction care în ediţia din anul 1934 a ,,Cântării Cântărilor” chiar în prefaţă în câteva pagini arată ,,ca fiind cea mai enigmatică din toată Biblia”,[35] dar a combătut toate părerile greşite care susţin că ar fi un poem de iubire profană folosind argumente cât mai clare, pe lângă acestea arătând că această carte ,,este scrisă întru slava neamurilor”[36] este considerată şi izvor de taine şi de o continuă descoperire spirituală. Cuprinsul cărţii este redată în opt Capitole iar textul apropiat de cel al ultimei ediţii a Bibliei.
Traducerea şi comentariu făcut de Ioan Alexandru este relatat într-un studiu introductiv al Prof. Zoe Dumitrescu Buşulenga, unde arată importanţa literară şi frumuseţea poetică propriu zisă a ,,Cântării Cântărilor”, graţioasa poveste de iubire dintre regele Solomon şi Salomita este una din cele mai vechi pastorale din istoria literaturii universale, păstrând în vechea ei structură toată prospeţime şi spontaneitatea mişcării unor suflete care se cheamă, se găsesc, se pierd dar se regăsesc după înaltele legi nescrise ale dragostei.
În această carte vorbindu-se despre iubirea ipostaziată într-o lume a unui moment istoric, a unei societăţi, în haina liricii vechilor evrei, privirea aceasta asupra iubirii se duce dincolo de aspectele ei imediate ca şi privirea aruncată asupra frumuseţii. Ca de altfel în toate popoarele lumii, şi în acest poem nu este vorba numai de simple figuri de retorică ci de simboluri care relevă adâncurile unice, esenţiale ale iubirii.
Ceea ce l-a determinat pe traducător să facă această traducere a ,,Cântării Cântărilor” o mărturiseşte în încheiere unde spune că această traducere a făcut-o din dorinţa de a păstra cât mai adânc posibil în aceste neistovite frumuseţi atât de aproape de sufletul fiecărui om care se străduie cât îi stă în puteri să devină cât mai bun şi mai frumos, prilej de bucurie pentru ceilalţi.
Deci putem concluziona, atât din scrierile teologilor Vasile Radu şi Gala Galaction, cât şi din traducerea poetului Ioan Alexandru, spre a înţelege că, pentru toţi oamenii de cultură români ,,Cântarea Cântărilor” nu e nicidecum o scriere profană ci este ,,un poem liric” inspirat, de o unică frumuseţe care înalţă sufletul pe culmile frumuseţii eterne”.[37]
Dar traducerea şi comentariu făcut de Petru Creţia este în contradicţie cu comentariu făcut de Ioan Alexandru şi celelalte personalităţi bisericeşti şi culturale.
Comentariul făcut de Petru Creţia la ,,Cântarea Cântărilor” este înfăţişat ,,ca un şir de cinci poeme de iubire încadrate între un prolog şi o încheiere”.[38] În acest comentariu autorul spune că nu este nici un cuvânt în poem care să nu fie de iubire dintre cele două fiinţe, mire şi mireasă. Pentru Petru Creţia ,,Cântarea Cântărilor” nu este un poem liric inspirat, pentru el această carte ,,este un şir de cântece nupţiale care stau în fruntea poeziei de dragoste a lumii.”[39] Dar şi faptul că nu este aminti numele de Dumnezeu, spune doar că este de dragoste omenească.
Una din traducerile cele mai recente a ,,Cântării Cântărilor” a fost realizată de Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, versiune diortosită după Septuaginta. Această traducere este făcută în versuri având opt Capitole. Textul este redat ca şi în ultimele ediţii ale Bibliei, dar se poate observa în această traducere că traducătorul explică unii termeni într-un limbaj literar cât mai nou.
Din punct de vedere teologic lucrarea realizată de Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania este considerabilă. Ea este unică în felul ei pentru ortodoxia contemporană. Autorul este foarte atent în a reda sensul teologic autentic al textului scripturistic. Acesta este de altfel meritul acestei traduceri. Ea reuşeşte nu numai să surprindă adevăratul înţeles exprimat de autorul sfânt dar în acelaşi timp în opinia noastră reuşeşte acest lucru mult mai bine decât traducerile făcute până acum în limba română, cel puţin după ediţia Bibliei sinodale din anul 1914. Departe de noi gândul de a minimaliza importanţa şi valoarea traducerilor scripturii în limba română efectuate până acum deoarece ele au o valoare inestimabilă atât din punct de vedere al fondului cât şi al formei. Însă aşa cum afirmă Cristian Bădiliţă – un literat şi teolog contemporan aceste traduceri au unele lipsuri în ceea ce priveşte fidelitatea faţă de textul biblic din punct de vedere al sensului teologic.
Din punct de vedere literar, traducerea Bibliei, realizată de I.P.S. Sa este de o înaltă ţinută atât în ce priveşte limbajul cât şi forma.
În ce priveşte limbajul acesta este deplin actualizat, el corespunde foarte bine exigenţelor omului contemporan. Accesibilitatea acestei traduceri este nota sa esenţială în care rezidă de altfel originalitatea sa.
În concluzie putem preciza că această capodoperă a fost tradusă şi în limba română de multe personalităţi, unii dintre ei mărturisind că s-au apropiat de ea cu multă admiraţie dar şi emoţii, fiindcă înţelegerea ei presupune ,,o profundă cunoaştere a spiritualităţii”,[40]din care a izvorât şi care este cea a orientului în cadrul căreia sentimentul religios şi-a găsit expresia lui în cea mai adevărată cântare şi poezie. Dar numai unele sufletele de elită sunt în măsură să se înalţe cu cugetul până la adevărata înţelegere a imensei frumuseţi ce se află în cuprinsul acestei cărţi. Cei care au considerat-o doar o scriere profană, rămânând doar la suprafaţa de înţelegere a lucrurilor, nici nu vor reuşi să descopere taina iubirii, adică marea iubire dintre Dumnezeu şi om, dintre creaţie şi Creatorul ei, cum şi Paul Evdokimov ne relatează: ,,Pentru antropologia biblică iubirea dintre mire şi mireasă îşi are originea în iubirea divină şi se deschide către Dumnezeu”.[41]
Dr. Stelian Gomboş
[1] Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Neaga – Mitropolia Olteniei, pag.186
[2] Studiul Vechiului Testament – Manual pentru Instituţiile Teologice, E.I.B.M.B.O.R. Bucureşti, 1985, Pag.324
[3] P.Join ,,Le Cantique des Cantiques,, p. 10-11
[4] Comentariu- Patriarhul Nicodim Munteanu
[5] Prof. Dr. Vasile Tarnavschi, Cernăuţi, 1928
[6] Ibidem
[7] Biblia sau Sfânta Scriptură, Traducere, note şi comentarii de I.P.S. Bartolomeu Anania, ediţia jubiliară a Sfântului Sinod Bucureşti, 2001
[8] Petru Creţia ,,Cântarea Cântărilor” tradusă şi comentată ed. Humanitas, 1995, pg. 8
[9] I.P.S. Antonie Plămădeală , ,,Cântarea Cântărilor” 3000 de ani de frumuseţe, Sibiu, 2000, pg. 110
[10] Studiul Vechiului Testament – Manual pentru Institutele Teologice
[12] Prof. Univ. Dr. Vasile Tasrnavschi
[13] Studiul Vechiului Testament – Mnual pentru Istituţiile Teologice
[14] Antonie Plămădeală – ,,Cântarea Cântărilor” – 300 de ani de frumuseţe
[15] Studiul Vechului Testament – Manual pentru Studiile Teologice
[16] Ibidem, pg. 31
[17] Ibidem, pg. 32
[18] Fernard Conte ,,Cărţile Sfinte”, pg. 159
[19] Studiul Vechiului Testament – manual pentru Istitutele Teologice, pg. 29
[20] Prof. Univ. Dr. Vasile Tarnavschi ,,Istoria canonului în Biserica creşină”, Cernăuţi, 1928, pg.46
[21] Studiul Vechiului Testament, Manual pentru Institutele Teologice, pg. 39.
[22] Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Abrudan ,,Cântarea Cântărilor – Frumuseţe, Iubire, Puritate, Poezie”, Sibiu, 2001, pg. 122
[23] Ibidem, pg. 242
[24] Ibidem, pg. 242
[25] I.P.S.Bartolomeu Anania, pg. 486
[26] Ibidem, pg. 486
[27] Antonie Plămădeală, ,,Cântarea Cântărilor” – 300 de ani de Frumuseţe, Sibiu, 2000, pg. 109
[28] Ibidem, pg. 110
[29] I.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania
[30] Ibidem, pg. 110
[31] Ibidem, pg.111
[32] Iuliu Dragomirescu, ,,Cântarea Cântărilor”, Poemă ebraică, Bran, 1901
[33] Coreniu Moldovan, ,,Cântarea Cântărilor”, Prelucrare în Versuri după Biblie, Editura Minerva, 1908
[34] Studiul Vechiului Testament – Manual pentru Institutele Teologice, pg. 104
[35] Cartea ,,Cântarea Cântărilor”, Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol, Bucureşti, 1934, pg. 5
[36] Ibidem, pg.6
[37] ,,Cântarea Cântărilor”, traducere din luimba ebraică, note şi comentarii, un Studiu Introductiv de Zoie Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1977
[38] Petru Creţia, Comentariu la ,,Cântarea Cântărilor”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pg. 183
[39] Ibidem,
[40] Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Abrudan, Op. Cit., pg. 126
[41] Paul Evdokimov, Taina Iubirii, editată de către Asociaţia Filantropică Medicală Creştină Christiana, Bucureşti, 1999, pg. 122
Topic: Recenzii | Comments Off on Cântarea Cântărilor – o carte biblică/scripturistică şi literară
« AnteriorulUrmătorul »
