„Toamna Someşeană” 2015 de la Ulmeni a fost un succes
de Gelu DRAGOŞ | 5 Octombrie 2015
Sâmbătă şi duminică, 3 şi 4 octombrie, a avut loc ediţia cu numărul VI a Zilelor Oraşului Ulmeni. Dacă prima zi a fost dedicată sportului şi activităţilor culturale, cea de-a doua zi a avut parte de oaspeţi din conducerea judeţului, artişti celebri (Camelia Crişan, Bosquito, Puya) şi dansul popular din cele două zone, Codru şi Chioar, care a fost la mare trecere pentru miile de spectatori.
În prima zi, la Casa de cultură a avut loc prezentarea mai multor cărţi ale autorilor locali, după cum urmează: Olimpia Mureşan – „Cugetări (mai mult sau mai puţin) celebre”, Editura Armonii Culturale, Siret; Ioan Meteş Morar – „Monografia satului Chelinţa”, Editura Risoprint, Cluj Napoca; Georgeta Cedică – „Povestiri din amintiri”; Traian Oros – „Poeme Atanasiu Oros”; Milian Oros – „Clopotele, poveşti şi legende” şi romanul „Femeia din vis”, Editura Enesis, Baia Mare; Traian Rus – „Poveşti din Codru”, volumul II; Viorel Pop – „Bunica, farmec şi durere”; Gelu Dragoş – „Opinii”, Editura Singur Târgovişte. Moderatorul evenimetului a fost scriitorul Milian Oros şi gazdă bună doamna Gina Călăuz, care i-a avut ca invitaţi de onoare pe membrii Ligii Scriitorilor din România, filiala Maramureş. A fost prezentată revista de cultură „Clepsidra de cristal” care îi are în colectivul redacţional pe Aurel Jentea, Emil Crâncău şi Angelica Cristescu. Scriitoarea Carmena Felicia Băinţan şi-a prezentat primul ei roman, „Iubirea din tăcere”, Editura Eurotip Baia Mare. Aurelia Oancă şi-a lansat ultima carte „Floarea de câmp” în care ne relatează povestea adevărată a unei vecine, o „fiinţă care a luptat cu viaţa, purtând de-a lungul ei povara tainei ce i-a marcat şi schimbat viaţa”.
Alţi invitaţi au fost părintele scriitor Radu Botiş, Ioan Lazar din Purcăreţ, preotul Ioan Mureşan, poetul Vasile E. Lupşe, ing. Vasile Creţ, profesoarele Anca Rus şi Maria China, ş.a.
Au onorat cu prezenţa prefectul Anton Rohian şi bineînţeles cel dintâi gospodar al urbei, primarul Lucian Morar, care a oferit „Diplomă de excelenţă” celor care au avut activitate scriitoricească şi au contribuit la promovarea culturii şi spiritului românesc, a zonei Ulmeni, printre care Viorel Mureşan, Florica Bud,Radu Botiş, Vasile Morar şi cei care şi-au prezentat cărţile.
Am să închei cu spusele doamnei Gina Călăuz: „Mă bucur că sunteţi în număr atât de mare prezenţi aici, în oraşul de pe Someş. Ne plac cărţile, ne place să ne cuibărim mintea şi sufletul în ele. Consider că prin cititul cărţilor ieşim din viaţa cotidiană şi uităm de grijile sau temerile fiecăruia dintre noi. Este o mare onoare să fii cititor, dar o şi mai mare onoare să fii autor de carte.”
Primarul Lucian Morar ne-a făcut o invitaţie pentru Lăsatul secului când va avea loc prima ediţie a Festivalului „Emil Gavriş” la Chelinţa.
Topic: Diverse | Comments Off on „Toamna Someşeană” 2015 de la Ulmeni a fost un succes
Cenaclul literar al Filialei Ligii Scriitorilor Români din Maramureş
de admin | 27 Septembrie 2015
Este sfârșitul lunii septembrie, sîntem în 26 septembrie, afară plouă, cred că este ploaia care a întârziat în această vară, și cu temeinicie am început și noi această activitate literară, cu multiple scopuri, și roade deosebite in munca celor cu vechime, peste care această vară nu a trecut numai cu un bronzeu, au adus și rodul muncii, doamna Băințan Carmena, care a venit cu volumul de proză:”Iubirea din tăcere”, un volum de 117 pagini tipărită la Eurotip din Baia Mare. Un alt volum de epigrame scris de Toma Gross Rocneanu, recent ieșit de sub tipar, la 97 de pagini, tipărit la editura Masterlibris din Cluj Napoca cu titlul: “Extrase din …Spin”. Tot dânsul aduce volumul VI și VII, al “Cubului epigramistic “Spinul” din Baia Mare, o cronică a acestui prestigios club, din ultimii trei ani.
Doamna președintă Băinţan urează “Bun venit” tuturor și dă cuvântul domnului Milian Oros care pregătește un Cenaclu literar la Ulmeni, cu lansari de carte și prezentări de scriitori care fac parte din Filiala Ligii Maramureș. Probleme sînt, mijlocul de transport, și ce tipuri de volume vor prezenta în acel cenaclu din Ulmeni. Colegii prezenți cer atît lămuriri cît fac și propuneri pentru această activitate
Ne-au onorat cu prezența doamnele: Carmena Băințan, Olimpia Mureșan, persoană din Ulmeni, doamna Aurelia Oancă, domnii Andreica, Milian Oros, Rocneanu G. Toma, părintele Radu Botiș, Ioan Meteș Morar, Dragomir Ignat. Discuțiile au luat și alte aspecte care cuprindeau activități viitoare, dar și unele planuri de organizare în filială. Doamna Carmena Băințan propune excluderea celor care nu participă la mai mult de cinci ședințe și alte aspecte ale vieții interne de cenaclu. Unii dintre colegi se plâng de felul de-a premia scriitorii, discuțiile mergând și în trecutul apropiat ale acestor premieri scriitoreşti maramureşene. Părerile sunt pro și contra, dar toți sunt de acord că prin aceste premieri, mai mult sunt umiliți decât recompensați pecuniar.
Doamna Carmena Băintan, spune că o poezie a domnului Andreica i-a servit de motto cărții domniei sale și spune că își dorește ca toți colegii scriitori să folosească versuri și citate din operele lor. Domnia ei dorește din suflet ca să fim uniți și să nu mergem spre denigrarea colegilor, dacă eventual chiar nu ne place ceea ce “produce” acel coleg.
Ne prezintă volumul proaspăt scos din tipografie.este un excurs pe margina unei croaziere de plăcere.
După aceste dezbateri, în corpore membrii Filialei Ligii Scriitorilor se deplasează în Sala de Conferințe a Bibliotecii Judeţene, unde se premiază “Cărțile anului”.
Toma Gross ROCNEANU
Topic: Diverse | Comments Off on Cenaclul literar al Filialei Ligii Scriitorilor Români din Maramureş
ANA-CRISTINA POPESCU:METAMORFOZĂ
de admin | 24 Septembrie 2015
Fiecare frunză îşi are începutul într-un mugur, orice fruct se regăseşte într-o floare, orice zbor îşi descoperă punctul de pornire într-un vis. „Sunt pasărea ce ţipă prin furtună / Cu aripi arciute peste mare“, spune scriitorul Ion Pillat în poezia Împlinire.
Copilăria scriitorului Ion Pillat definită prin substantivele „lăstunul“, „cătunul“ în aceeaşi poezie „Copilăria mea era lăstunul / Din cuibul prins sub streşini de colină“ şi-a găsit împlinirea în „valul nesfârşit ce tună / purtând pe spate ceruri schimbătoare“, în pasărea care reuşeşte să biruiască furtuna, greutăţiile vieţii.
Eul liric e acea pasăre ce-şi poartă aripile spre lumină trecând biruitor prin furtunile acestei vieţi.
Totul se supune transformării. Eul liric devine o pasăre şi zboară spre infinit în căutarea albastrului care-l defineşte.
Vivaldi a ascultat murmurul naturii şi l-a modelat pe note muzicale. „Anotimpurile“ lui Vivaldi prin alchimia sunetelor vorbesc despre iarba care creşte sau despre frunza lovită de toamnă şi vânt.
În grafică şi pictură fiecare fir de viaţă a preluat chipul frumosului natural, iar priveliştea de atunci rămâne veşnic tânără, nu mai este afectată de toamna morocănoasă când natura îşi dezvăluie goliciunea îmbătrânită de povara anotimpului canicular ce i-a secat energia.
Frumosul are mai multe etape şi în general presupune multă muncă, mult talent, multă artă, dar mai presus de toate multă dorinţă de a urca tot mai sus pentru a atinge cu vârful aripii apogeul.
Fluturul până să-şi etaleze frumuseţea aripilor a fost o neînsemnată larvă, artistul înainte de a începe să lumineze prin opera sa a fost stagiarul propriului său vis.
Din nimic lumina a prins contur, a devenit energie şi energia a devenit viaţă.
Creatorul nu are nimic sau are cel mult flacăra eternităţii ce-l arde şi atunci făureşte infinitul cu multă trudă, cu migală, dar piscul e atât de atrăgător, încât nu vede spinii ce i se pun înainte şi calcă pe ei ca pe iarba fragedă, fără a pierde o clipă până va sorbi nectarul divin „Din muguri / amari înfloresc potire grele de nectar.“ (Lucian Blaga, Muguri)
Fiecare lucru îşi are timpul lui. Primăvara pregăteşte mugurii pentru ca vara să-şi culeagă verdeaţa şi toamna roadele, însă dacă privim cercul anotimpurilor putem observa că fiecare anotimp revine cu aceleaşi elemente caracteristice. Aşa cum păsările migratoare se reîntorc primăvara în acelaşi loc de unde-au plecat toamna, aşa şi arta ce se naşte din sufletul artistului şi e modelată cu mâinile, cu înţelepciunea lui are rolul de a reîntoarce pe beneficiarul acestui miracol în timp pentru a retrăi misterul ce a zămislit scânteia, a trăi emoţia clipei de ieri ce a lăsat după sine roade bogate.
Nu doar materialul este supus transformării, ci şi sufletul omului. Scriitorul Mihăiţă Macoveanu în poezia Iarna fără tine arată că absenţa iubitei a adus în toate simţurile lui iarna „Ce frig, de o vreme, se lasă, / În simţuri […] / Şi ninge, cu sloiuri de gheaţă, / Şi tu, doar cu tine-ai plecat.“ Singurătatea izvorâtă din absenţa iubirii îi înăspreşte iarna eului liric „Ce rele sunt iernile-n mine, / Şi tu ca şi ele îmi eşti.“ Până şi lira creatoare ce i-a fost mereu alături pare a se răzbuna pe singurătatea în care a fost închis poetul şi îl mustră în versurile „Şi câinii mei latră la mine / Nici eu nu mai sunt, cum eram, / Se-aşterne zăpada în mine“. Ideile poetice înfăţişate metaforic prin „câinii mei“ concluzionează în finalul poeziei că dragostea părăseşte tot ceea ce compune universul scriitorului „Din toate îmi pleci, repetat, / Şi tot ce-ai lăsat şi îmi eşti, / E iarna, în care-ai plecat.“ şi tot ceea ce a fost verde s-a închis în iarna când iubirea i-a întors spatele.
În poezia Crivăţul, Vasile Alecsandri arată că zbuciumul din natură înfăţişat prin personificarea „Viscolul frământă lumea“ sau prin aliteraţia „vâjâie prin vijelie“ se poate metamorfoza în pacea din casele încălzite şi primitoare „Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire / Stă, aude-n câmp lătrare şi zăreşte cu uimire / O căsuţă drăgălaşă cu ferestrele lucind / Unde dulcea ospeţie îl întâmpină zâmbind. Nu există fiinţă care să nu-şi dorească a vedea lumina ferestrelor când se află în plin viscol, să transforme tot ceea ce a fost greu până atunci în căldura biruinţei.
În Balada morţii, George Topârceanu arată că totul este supus timpului. Drumeţul sărman, un simplu muncitor cu sapa a fost îngropat „Într-un loc aiurea, / Unde drumul către sat / Taie-n lung pădurea.“ Timpul, pe urmă uitarea s-au aşezat peste locul unde a fost îngropat şi cei ce i-au luat locul nu ştiu că a existat şi el cândva, fapt înfăţişat metaforic în versurile „Stă pe-o creangă de arţar / Pasăre străină.“ Cu toate că timpul nu permite lucrurilor văzute sau nevăzute să dăinuiască mult în starea lor primordială, procesul de metamorfoză biruie eternitatea. Muncitorul s-a contopit cu natura cea veşnică „Şi-l îngroapă-n sânu-i mut / Veşnica Natură.“
George Bacovia în poezia Cuptor asociază descompunerea cu vremea caniculară, rugându-şi iubita să toarne parfumuri pe covoare spre a nu mai simţi mirosul morţii. Mereu după vară, după caniculă, urmează descompunerea, fie a naturii ce va rugini în toamnă, fie cea prezentată în poezia Cuptor. Niciodată „aniversarea frunzelor lovite de ploaie.“ (Frunzişuri, Nichita Stănescu) nu uită să-şi facă simţită prezenţa.
În poezia Furnica, Ion Pillat arată că omul ară pământul pentru ca sămânţa să prindă rădăcini şi să rodească, furnica îşi duce şi ea necazul alături de omul ce ară, însă omul nu-i zăreşte truda, după cum niciunul dintre ei nu-l observă în cer pe Dumnezeu „Ce ară, orb ca dânşii, întinsa înserare.“ Pentru ca totul să se transforme şi să dăinuiască veşnic trebuie să se supună unui întreg proces care începe cu aratul locului şi pregătirea acestuia pentru roadele viitoare.
„Revin în toamnă cum revin acasă / Din ţări mai libere şi mai bogate – / Ştiu iarna care vine, ştiu bruma care cade / […] / Mi-e frică de-ntuneric şi totuşi vin, şi vin / Din nesfârşite veri stălucitoare, / Unde tânjesc spre fericitul chin / Al boabei ce apune-n vin şi moare.“ (Revin în toamnă, Ana Blandiana) Aşa cum scriitoarea revine-n toamnă şi la ea acasă unde regăseşte fericirea indiferent de greutăţi, tot aşa lucrurile de sub soare revin în acelaşi loc, chiar dacă au apus în vin şi au murit, dar cu alt chip.
Topic: Descrieri | Comments Off on ANA-CRISTINA POPESCU:METAMORFOZĂ
Retuţa DASCĂL:Feericul,ca modalitate de ieşire-din-starea-de-ascundere a Fiinţei
de admin | 16 Septembrie 2015
Feericul, ca modalitate de ieşire-din-starea-de-ascundere a Fiinţei – Adrian BOTEZ, Nălucirile Abatelui Bernardo, RAFET, 2014
Scriitura lui Adrian Botez, din volumul NĂLUCIRILE ABATELUI BERNARDO (cinci povestiri fantastice), Editura RAFET, 2014, cu o postfaţă semnată de Petru Solonaru – se apropie de stilul artistic al inegalabilului J. L. Borges. În cele cinci proze, prolificul scriitor şi hermeneut verifică şi demonstrează în ce mod literatura lumii repetă (infatigabil şi inepuizabil!) aceleaşi teme şi motive, singurele variabile fiind timpul scriiturii şi al lecturii. În esenţă, temele majore rămân aceleaşi, dar perspectivele sunt mereu altele.
Feericul celor cinci proze este un univers miraculos, care se suprapune lumii reale, fără a-i altera coerenţa. Aici nu poate fi vorba de un univers fantastic, în măsura în care, potrivit psihanalizei, el este legat de stările morbide ale conştiinţei – care, în fenomenele de coşmar sau de delir, proiectează, în faţa ei, imagini ale temerilor sale.
Cele cinci proze care alcătuiesc volumul posedă un aer mistic, favorabil revelării Divinităţii. Dar ceea ce conferă valoare acestor scrieri este căutarea obsesivă a Simbolului care să redea Divinitatea. Aceasta este sinonimă cu Fiinţa, în măsura în care ne îngăduim a vorbi de o echivalenţă logică şi ontică între cele două, dar nu şi una ontologică, fără ca imanenţa să altereze Transcendenţa.
Această pendulare „între real şi irealitatea sacră“ – fără ca planurile să se confunde – este înfăţişată de autor, în prima povestire, care deschide şi dă titlul volumului – NĂLUCIRILE ABATELUI BERNARDO. „Las nicolettes“ sunt manifestări mundane „privilegiate“ ale Fiinţei-Divinitate, care pot fi receptate de iniţiati „cu ochi de zei“:
„Există, pe cursul superior al Amazonului, în plină junglă un soi de plante incredibile, care plutesc la suprafaţă doar în zilele de maxim risc ale vârtejurilor apei, ca nişte formaţiuni-insule de lumină… (…) Pentru că eu cunosc limba sălbaticilor celor goi, care locuiesc pe malurile Amazonului, i-am întrebat despre aceste creaturi plutitoare şi atât de ciudate, ale Domnului. Întâi, s-au uluit, pentru că, spuneau ei, nu orişicine poate vedea «las nicolettes». Numai cei care sunt, spuneau ei: «cu ochi de zei»!. Apoi, plini, deodată, de un respect deosebit, faţă de mine, au îngenunchiat în faţa mea. N-am mai reuşit să scot nimic în plus, de la ei, despre aceste stranii arătări, numite, de mine, «plante». Era evident că nici nu ştiau mai mult: erau, doar, cuprinşi de o teroare sacră, la simpla evocare a numelui acestor năluciri acvatico-vegetale!“ (pp. 5-6). (De altfel, miturile cosmogonice aşază, la baza lumii, factorul primordial APĂ – astfel încât Amazonul abatelui Bernardo ar putea fi, foarte bine, Oceanul Primordial. C. G. Jung semnalează, pe de altă parte, că orice cosmogonie implică o anumită noţiune de sacrificiu: a da formă unei materii înseamnă a participa la energia primordială, pentru a o modifica. Este de observat, în proza în cauză, şi aparenta dualitate APĂ-FOC).
Descătuşarea zborului, ca eliberare din contingenţa teluricului şi dizolvare în kosmos-ul necuprins, este tema celei de-a doua proze, „IL POLLAIOLO“ – ELIBERATORUL ZBORURILOR. Pasărea este asociată sensului fiinţei umane, ea este un simbol al viului, într-un cadru în care personajul devine expresie a deriziunii, a unei lumi fără speranţă. Pasărea este, par excellence – simbolul arhetipal al elevaţiei, al năzuinţei de ridicare, spre valorile absolute ale cerului, dar şi metaforă (constantă şi universală) a spiritului. Semnificaţia etică a povestirii este evidentă: idealul nu poate fi înfrânt de nicio autoritate pământească, pentru că idealul este sădit de Providenţă, iar Providenţa este libertate. Aşa cum magistral explică N. Berdiaev: „Libertatea este un concept limită, ea nu poate fi dedusă din nimic şi redusă la nimic. Libertatea este temeiul fără temei al existenţei şi ea este mai adâncă decât orice existenţă. Nu se poate atinge adâncul raţional sesizabil al libertăţii. Libertatea este o fântână de o adâncime insondabilă, adâncul ei este taina ultimă“.
Moartea, ca fapt iminent al existenţei umane, este tema celei de-a treia povestiri, ÎNTÂLNIREA ABATELUI CU MOARTEA. Înainte de toate, încântă, şi aici, metafora concentrată. Abatele este, aici, fiinţa umană aflată în căutarea autenticităţii, ca modalitate de fiinţare a celor care caută să-şi înţeleagă statusul existenţial şi libertatea lor de a-şi realiza posibilităţile existenţiale. Autenticitatea împiedică individul să „cadă“, dându-i şansa de a obţine o viziune a situaţiei sale şi presupune o hotărâre în faţa fiinţei-către-moarte şi a sentimentului de anxietate sau grijă, pe care aceasta îl induce.
Thanatofobia abatelui, din finalul povestirii, descrie starea de înţelegere lucidă şi adevărată a unei „situaţii-limită“, precum şi asumarea conştientă a responsabilităţilor şi posibilitaţilor pe care ea le oferă.
A patra povestire a volumului, ABATELE, SCHIVNICUL ŞI DIAVOLUL, este o pildă creştină, cu o încărcătură etică şi soteriologică deosebite. Cele câteva rânduri sintetizează un întreg univers ideatic creştin:
„ – Pleacă, Satană – se auzi, blajin, glasul schivnicului. Nu eşti venit prima dată, şi nici pentru ultima. Dar îţi repet, doar ca să nu crezi, vreodată, în izbânda ta (deci, să nu sângeri mai mult decât trebuie) – şi, astfel, să te gândeşti la înfrângerea ta şi, poate, prin înfrângere, la mântuire: nu există vecie, ci există clipa. Nu există sfinţi şi nici ceruri, dacă nu există oameni. Iar tu nu vei birui, pentru că priveşti prea departe, ca să poţi vedea ceva. Eşti, diavole, prea savant, pentru a putea fi înţelept. De aceea pierzi mereu – de aceea se tot lungeşte lumea asta ca orbire, de aceea viaţa este gâtuită de melancoliile tale, cu care te mândreşti, Satano, în loc să le vindeci… iar învierea întârzie, cu fiecare amânare, cu fiecare şovăială, poleită cu aureola vană a gândului…“ (pp. 37-38).
Ultima povestire a volumului, ABATELE ŞI IMAGINEA DIN OGLINDĂ, vorbeşte despre momentul suprem al existenţei umane – întâlnirea cu Dumnezeu; o întâlnire care se iveşte, uneori, dintr-o revelaţie interioară inexplicabilă, sau, alteori, dintr-o experienţă minunată şi neobişnuită. Întâlnirea abatelui cu Dumnezeu are ceva din Marele Inchizitor al lui Dostoievski şi impresionează prin discursul epic impresionant: „Ştiu că Dumnezeu este fratele meu, dar acum învăţ şi chiar ştiu să tac asupra cuvintelor frăţeşti, gemene. Primejdia contrariului, sărit din oglindă în oglindire, şi invers (ca-ntr-un joc prostesc, înlănţuit de legi stupide, nefireşti şi de motivaţii şi pretexte alienate şi trufaşe – un joc de prunci, dar prăvălit peste noi toţi, cei trăind cu şi întru solemnităţi mature şi cosmice) – această fioroasă şi atotputernică şi de pretutindeni spre pretutindeni primejdie ştiu că nu va mai dispărea, din carnea şi straiele mele, şi nici din sufletul meu – nici într-o lume“ (p.47).
Nu pot decât să invit cititorul să se lase purtat de erudiţia acestor texte!
Topic: Recenzii | Comments Off on Retuţa DASCĂL:Feericul,ca modalitate de ieşire-din-starea-de-ascundere a Fiinţei
« AnteriorulUrmătorul »
