« Stăte-n genunchi Prea-Sfânta | Principal | MISTERUL VIEŢII… »
TOPOSURI SACRE
de Constantin Miu | August 6, 2009
în lirica lui Grigore Vieru
Nu de puţine ori, poeţii au premoniţii cu privire la evenimente capitale ce implică şi destinul lor. Este cazul poetului Grigore Vieru care, întorcându-se de la o manifestare culturală, dedicată zilei de naştere a lui Eminescu, în seara zilei de 15 ianuarie 2009, în drum spre Chişinău, a suferit un grav accident rutier, în urma căruia a decedat la câteva zile… Din această perspectivă, strofa întâi a poeziei Legământ(dedicată lui Eminescu) apărută în volumul Rădăcina de foc (Editura Univers, Bucureşti, 1988, p. 21), la o nouă lectură devine cutremurătoare: „Ştiu: cândva la miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cărţii Sale.” (s.n.).
În volumul amintit (după care vom face trimiterile), există câteva toposuri definitorii pentru lirica lui Grigore Vieru: satul, casa, pământul acestea fiind tutelate de îngerul însufleţitor – mama.
Într-o poezie cu titlu sugestiv – Casa mea –, poetul i se adresează cu reverenţă, ca unei persoane dragi, cerându-şi mai întâi iertare pentru că tocmai despre aceasta nu scrisese încă nimic: „Tu mă iartă, o, mă iartă,/ Casa mea de humă, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine, nu.” (p. 15). El conştientizează că prin gestul de a o lua pe mamă la oraş, le-a prejudiciat pe amândouă: „Ţi-am luat-o şi pe mama/ Şi-aţi rămas acuma, ia/ Vai, nici tu în rând cu lumea/ Şi nici orăşeancă ea.” (p. 15). Revenirea acasă e o adevărată sărbătoare pentru amândouă, închipuite de poet ca două surate: „Las’ că vin eu cu bătrâna/ (…)// Şi vei râde cu băiatul/ Ca doi prunci prea mititei/ Şi vei plânge cu bătrâna/ De dor ca două femei.” (s. n., p. 15).
Prin rememorare, poetul se întoarce cu gândul şi sufletul la matricea spirituală, nu fără o undă de nostalgie: „La alba-ne căsuţă/ Curată ca un ou/ Eu aşteptam să vină/ Duminica din nou.” (Duminica, p. 40). Imperfectul evocării şi al rememorării este elocvent în acest sens. Casa şi împrejurimile reprezintă un tărâm mirific, mereu viu în amintirea poetului: „Nu pot uita mireasma/ De floare de salcâm –/ Era un fel de lapte/ Din parcă alt tărâm.” (p. 40).
Lipsa mamei lasă un imens gol sufletesc. Gestul copiilor de a aduce „zugrăvitori” să le imortalizeze chipul mamei „pe albul casei”, dându-i şi acesteia fiinţare este justificat. Însă un singur lucru n-au reuşit meşterii: „I-au scris ochii, faţa, / Părul înflorit,/ Numai vorba mamei/ Nu au zugrăvit.” (Motiv popular ucrainean, p. 107).
Sub forma lutului, pământul face legătura între generaţii, noua casă ridicată având la temelie pământul străbunilor: „Oamenii la noi/ Primăvara/ Scot din malul Prutului/ Lut pentru casă: / Îi scot pe străbunii noştri/ Prefăcuţi în lut.” (Casa, p. 269).
Altă entitate, căreia poetul i se adresează cu aceeaşi reverenţă este satul. Pentru Grigore Vieru, acesta este Marele Învăţat, care l-a deprins cu dorul de casă, dorul de câmp, dorul de lume şi cel de ţară. Aşa ne putem explica prezenţa, ca refren, aidoma unui murmur de dor şi jale, a apelativului (la finalul fiecăreia din cele trei strofe), prin intermediul căruia se recunoaşte calitatea spirituală a acestei entităţi: „Satule, floare de zori,/ m-ai deprins a fi cu dor,/ (…) Satule, drag, satule,/ Mare învăţatule!// Satule, floare de sară,/ M-ai deprins cu dor de ţară,/ Satule, floare minune,/ M-ai deprins cu dor de lume!/ Satule, drag, satule,/ Mare învăţatule!// Satule, floare de-a noastră,/ M-ai deprins cu dor de casă,/ Satule, floare de câmp,/ M-ai deprins frumos să cânt!/ Satule, drag, satule,/ Mare învăţatule!” (Satule, p. 291). Ca şi Blaga odinioară, Grigore Vieru declară că „veşnicia s-a născut la sat”: „Aici, în amurg pe faţă, ah, simţi/ suflarea veciei// Caldă şi odihnitoare/ ca suflarea Mioriţei.” (Satul meu, p. 18).
*
Am văzut, în cele arătate până aici, că pământul, satul şi casa capătă în lirica lui Grigore Vieru semnificaţia unor toposuri sacre, în termenii propuşi de Mircea Eliade în Sacrul şi profanul. Imaginea mamei, care se cristalizează din poeziile publicate în volumul Rădăcina de foc, capătă aceeaşi valoare – fiinţa însufleţitoare a acestor toposuri.
Ca şi la Eminescu, în lirica lui Grigore Vieru femeia – în ipostaza mamei – este înfăţişată atât uman, cât şi împrumutând din atributele celest-astralului. Latura umană este preponderentă. Astfel, văduvă de timpuriu, mama poetului este evocată ca fiind o femeie evlavioasă: „Mama mea viaţa-ntreagă/ A trăit fără bărbat./ Singuri prea eram în casă/ Ploi cu grindină când bat.// Mama viaţa-ntreagă,/ Stând la masă, ea şi eu,/ Se aşază între mine/ Şi-ntre unul Dumnezeu.// Oh, şi crede-aşa într-însul,/ Ca-n albastru văzul ei.” (Autobiografică, p. 38).
Evocându-şi mama, poetul îşi aminteşte că aceasta era o croitoreasă pricepută şi „cântecul” maşinii de cusut a fost cântecul său de leagăn. O părticică din fiinţa ei a trecut şi în cămăşile sau năframele zămislite: „Veneau femei duminica/ La noi/ După năframe/ Tivite pe la margini/ Cu lacrimile mamei.” (Cântec cu acul, p. 39). Marin Preda spunea că atâta timp cât ne trăiesc părinţii, pentru ei tot copii lor suntem. Ideea aceasta transpare din poezia Mama şi feciorul: „Maică, nu mai sunt copil,/ Nu vezi că-s şi eu bătrân?// – Pentru lume-i fi bătrân, –/ Pentru mine tot copil;/ Pentru lume om de stat –/ Pentru mine-al meu băiat.” (p. 90). Tot în această creaţie, sesizăm şi sentimentul dezrădăcinatului, pe care maica îl resimte cu un gust amar: „maică, nu mai osteni,/ Hai la noi şi-i mai trăi.// – Fiule, în cuibul tău/ Ameţesc şi-mi vine rău,/ Tare-i sus, n-aveţi nici nuc,/ De la noi cum să mă duc?!/ Eu de n-am în geam un nuc/ Gălbenesc şi mă usuc.” (p. 90).
Între sufletul acestei zeităţi a pământului şi elementele naturii există o relaţie osmotică. Iată cum o receptează afectiv fiul, în poezia O, mamă: „A venit primăvara./ Umbra sufletului tău/ Pe setea inimii mele/ În chip de ploaie albastră/ Coboară.// (…) A venit vara./ Umbra sufletului tău/ Pe Tăcerea inimii mele/ În chip de spice de aur/ Se-apleacă.// (…) A venit toamna./ Umbra sufletului tău/ Pe tremurul inimii mele/ În chip de măr roşu/ Se clatină.” (p. 111).
Dragostea pentru mamă este sinonimă – în termeni superlativi – cu iubirea de patrie: „Mamă,/ Tu eşti patria mea!/ Creştetul tău –/ Vârful muntelui/ Acoperit de nea./ Ochii tăi –/ Mări albastre./ Palmele tale –/ Arăturile noastre./ (…) Basmaua –/ Steag,/ Zvâcnind/ Ca inima…/ Mamă,7 Tu eşti patria mea! (Mamă, tu eşti…, p. 58). Frumuseţea mamei este echivalentă câtorva simboluri fie ale astralului, fie ale teluricului, îngemănarea acestora conturând idealul de frumuseţe maternă: „Mamă, de-ai fi o stea în cer lină,/ Te-aş găsi după lumină/ (…)// De te-ai face spic secară,/ Te-aş găsi după povară/ (…)// De-ai fi-n codru o păsăruică,/ după glas aflate-aş, muică/ (…)// De te-ai face-n văi o floare,/ Te-aş găsi după suflare,/ Spune-ţi-aş vorbe cereşti:/ <
Topice: Studii | Comments Off on TOPOSURI SACRE
Comentarii închise.
