« MISTERUL VIEŢII… | Principal | REPORTAJ VIRTUAL DIN BANATUL MONTAN »
INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (23) – Dincolo de Prut (1)
de Florin Bădican | August 8, 2009
INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI
DINCOLO DE PRUT 1
Începutul lunii Mai, dintr-un an de grele încercări pentru naţiunea română, găsi pomii înfloriţi şi armata dislocată de-a-lungul Prutului moldav; Militarii, de la soldat până la generalul numit de rege în fruntea armatei, aveau ochii aţintiţi spre râul care din totdeauna străbate Moldova sfântului Ştefan Voievod, din Bucovina până la marea cea mare; De aproape două milenii, râul care-n drumul spre albastra mare, spală cu apele sale tămăduitoare, suferinţa moldovenilor aflaţi în mare nevoie, continuă să aline durerea provocată c-o răutate mai mult decât sadică, de vikingii veniţi fără neam de paşaport, tocmai din Nordul îngheţat; Dacă nu ar fi fost Prutul, se întrebau românii care cu greu mai reuşeau să-şi stăpânească furia de care erau cuprinşi, până unde-ar fi ajuns cizma pro sovietică? Poate până la Siret, ar fi răspuns indignaţi peste măsură, românii cu oarece frică de Dumnezeu; Păi cine putea să-i mai oprească pe barbarii care deacum se aflau vremelnic în poate cea mai murdară şi mai odioasă cârdăşie, cu naziştii care de o bucată de vreme făureau destinul Germaniei? La sfârşitul deceniului patru, România se afla într-o situaţie creată de marile puteri; După o perioadă de falsă neutralitate şi forţaţi de cele mai potrivnice împrejurări, politicienii români au acceptat o retragere temporară din teritoriile ocupate prin aplicarea pactului Molotov-Ribentrop şi cu dezideratul pentru care sfântul Ştefan Voievod luptase cu mai multă vreme-n urmă, hotărăsc c-o majoritate acceptabilă mobilizarea generală; Ce alt exemplu mai bun puteau urma militarii generalului Antonescu, dacă nu pilda oştenilor care încurajaţi de buzduganul sfântului domnitor, au înroşit cu sângele lor, pământul cu care bunul Dumnezeu îi blagoslovise pe români, încă de pe vremea când barbarii de la Răsărit de Nistru, cătau iarbă grasă pentru cai şi pâine caldă pentru han; Începând cu vremurile care deacum se pierd în negura istoriei, răzeşii care din totdeauna s-au luptat din ordinul sfinţilor domnitori, n-au închinat ţara vecinilor pe care dacă n-au putut să-i aleagă, măcar au ştiut să le impună puţin respect şi teamă doar cât a fost nevoie; Cum bine ştim sau ar trebui să ştim, retragerea autorităţii române din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei, era numai o soluţie provizorie şi fusese adoptată de parlament, cu aprobarea regelui Mihai; Se încerca salvarea ţării, atâta câtă mai era, de ocupaţia naziştilor germani, dar şi pentru găsirea strategiei prin care să se ajungă cât mai repede cu putinţă, la reântregirea României, cu pierderi minime; Adoptată în baza considerentelor enunţate şi însuşită de comandantul oştirii, noua strategie a prins repede aripi şi odată ajunsă în tranşee, a stârnit o mulţime de comentarii, cu tot atâtea păreri pro sau contra.
* * *
* * *
Era o zi frumoasă de Mai; Pe marginea unui tranşeu săpat în mare grabă, câţiva soldaţi printre care se aflau şi mai vechile noastre cunoştinţe din satul Domneasca, priveau îngroziţi spre apa dincolo de care inamicul sovietic părea să-i aştepte cu gloanţe şi moarte.
-Ia spuneţ bă fraţilor, întrebă şi nu fără motiv un răcan care îngrijorat, se mulţumea să măture cu privirea spaţiul de siguranţă, până când mai stăm pitiţi în şanţuri pline cu şobolani şi păduchi?
-Da bă Costică, raportă mirat răcanul care nu întâmplător fusese poreclit de camarazi Buricilă Cel Mic, dar soldaţii de unde naiba vrei să ştie?
-Mă Buricilă, încercă să facă pe grozavu soldatul Gherghină Marin, dacă tot ţii capu pă umeri, cred c-ar fi cazu să mai ştii şi tu câte ceva.
-Bă Marine, lasă-l în pace păsta micu; Tu nu ştii, dar Buricilăl este ca oltenii care ţâne capu pă umeri, doar ca să nu-i plouă în gât.
-Bine bă Costică, dar tu dă unde ştii cum este făcuţi oltenii, întrebă soldăţelul care dând să se ridice de pe mal, căzu în tranşeul bun doar pentru vlăjganii de doi metri?
-Ce dracu făcuşi mă Buricilă? Băăă, unde măta-n cur te duci?
-Care dracu n-avusăşi dă lucru, întrebă soldatul Ursu, gândind că bietul pitic putea să-şi rupă picioarele? Bă răcanilor, chiar nu s-aude?
-Bă Costică, raportă abia stăpânindu-şi râsul învăţat la uşa cortului, tu dăgeaba te uiţi la mine; Nu eu l-am aruncat în tranşeu.
-Bine mă cioroi tâmpit, atunci cine dracu îi făcu vânt lu prichindelu ăsta mic? Doar nu căzu ca prostu, întrebă soldatul Ursu Constantin?
-Mă Buricilă, vin-o bă înapoi; Băăă, să ştii că dacă noi plecăm dacilea, n-o să mai poţi urca pă mal şi-o să te mănâmce dihania rusească, ordonă soldatul care văzând că bietul pitic nu mai da semn de viaţă, sări în tranşeul care nu întâmplător era destul de adânc şi săpat în zig-zag.
Trăgându-l de mânuţă, soldat Gherghină Marin îl aduse pe pitic şi cu toată împotrivirea, reuşi să-l arunce pe malul tranşeului.
-Bă piticule, ordonă şi nu fără motiv un soldat care abia dacă-şi mai putea stăpâni râsul, dac-o să faci fiţe dăstea şi în faţa ruşilor, o să dai dă dracu; Ai înţeles?
-Adică ce mă? Tu ce naiba vrei să înţeleg dăspre fâţe şi rusnaci?
-Nu ştiu când piticule, dar cred că vei muri ca prostu; Acu pricepi?
-Da mă Roşule, dar până la urmă nici nu mai contează; Doar n-o să mor în locul tău, raportă piticul care prin câteva vorbe aparent nesăbuite, încerca să-i uimească pe camarazii care miraţi îl priveau ca pe o ciudăţenie acceptată până şi de comandanţi.
-Ai dreptate mă Buricilă, nimeni nu moare în locu altuia.
-Bă Roşule, ia lasă-l dracu în pace; Te habar n-ai, dar eu cred că piticul vrea să vază cam ce credem noi dăspre viaţă şi dăspre moartea cu care oricum suntem datori.
-Aşa mă Buricilă? Vrei să ne pui la încercare şi taman pă noi?
Disputa s-ar fi terminat odată cu plecarea răcanilor pe care am avut plăcerea să-i cunoaştem, dacă în acel moment, grupa comandată de sergent Cristodoru n-ar fi apărut ca din senin; Rezerviştii, oameni trecuţi binişor de patruzeci de ani, se opriră locului; Miraţi, deacum priveau cu înţelegere şi cu oarece milă, la răcanii de pe malul tranşeului.
-Bă răcanilor neinstruiţi, voi la cine mama dracu căscaţi gura?
-Trăiţ dom sărgent! Nu căscăm, dar ne oprirăm şi noi niţăluş.
-Bine mă răcane, întrebă sergentul care deacum privea mirat la soldaţii ce păreau să rătăcească păle coclauri, dar voi nu aveţi program dă istruire?
-Păi la ora asta nu avem dom sărgent; Alfel n-am sta ca nişte babe pă malu şanţului, raportă soldat Ursu Constantin, în timp ce cu respect şi cu puţină invidie militară, privea la gradat.
-Bă tu ăl care vorbişi mai înţăpat dăcât un nuntaş cherchelit, tu dă unde eşti dă pământ, întrebă sergentul Cristodoru Aron, în timp ce cu privirea căta dincolo de apa cea frumos curgătoare?
-Dom sărgent, raportă soldat Ursu Constantin, cu aerul răcanului care încearcă să se dea mare, eu cred că toţi oamenii sunt de pământ.
-Mă răcane, întrebă sergentul care deacum privea încruntat, tu faci pă nebunu cu mine sau nici măcar nu ştii unde dracu te-ai născut?
-Să trăiţ dom sărgent! Eu sunt soldat Ursu Constantin şi de pământ mă trag dântr-un sat care după câte ştiu, se află în ţinutul Argeşului.
-Auzi bă răcane, dar satul în care te născuşi, n-are şi un nume?
-Încă mai aud dom sărgent, raportă soldatul care prinzând oarece curaj continuă: Doar n-oi fi surd ca baba Stana dă pă malu râului.
-Eu nu ştiu dă ce soldat, dar cred că te dai mare şi tare; Ba mai mult datât soldat: Ăl dă-ţi este comandant, vede în tine doar un mare lăudăros.
-Dă obicei nu prea mă laud dom sărgent, dar uneori îmi vine să fac pă viteazu; Atunci fără să vreau, îmi dau în petec ca un prost şi cred că doar eu am dreptate.
-Că vrei să faci pă viteazu nici nu-i chiar atât de rău, numa c-ar fi bine să te păstrezi pentru bolşăvicii care neavând dă treabă, ne întărâtară taman la ceas dă primăvară; Mama lor a dracu dă comunişti! Nu ştiu cum răcane, dar va trebui să le tragem o bătaie soră cu moartea.
-Dom sărgent, raportă soldatul Gherghină, în timp ce nu fără motiv încerca să-şi facă iluzii în legătură cu războiul care deacum bătea la uşa neamului românesc, matale crezi că până în iarnă o să-i batem măr pă rusnacii de dincolo dă Prut?
-De bă răcane, pân la urmă dracu mai ştie ce şi cum va fi; Acuşa nu ştiu de ce, dar mai toate naţiili din Europa, să mişcă dă parcă Sarsailă şi-ar fi băgat coada lui neagră ca tăciunili.
-Dar ce coadă lungă mai are şi bolşăvicu dă care taman ne spusărăţ, raportă soldat Savu Mirel, stârnind râsul camarazilor de aceeaşi teapă!
-Lasă-l în seama noastră; În curând îşi va pierde toată coada.
-Da mă nene, dar la câţi draci sunt, cum şi cu ce să tăiem atâtea cozi.
-Ia ascultă mă răcane, ordonă încruntându-se fără rost, sergentul Aurică Cristodoru, tu încă nu aflaşi că deacuma eşti soldat?
-Poate că n-am reuşit să învăţ prea multe, raportă puţin contrariat soldat Ursu Constantin, dar ceva dântr-ale milităriei tot am aflat.
-Da mă răcane, dar ce dracu învăţaşi? Păi tu nu ştii că în armată nu să zice nene? Aşa-i spui lu frate-tu care este mai mare ca tine.
-Eu n-am frate mai mare dom sărgent şi dân păcate nici mai mic nu am, raportă soldatul Ursu Constantin, în timp ce alergând cu gândul pe un drum care ducea spre satul Nucşoara, o şi vedea pe domnişoara Ioana Predoiu.
-Atunci ce ai mă răcane, întrebă sergentul care deacum încerca să se amuze puţin? Eu nu ştiu mă omule, dar ceva tot trebui să te frământe.
-Păi dom sărgent, am un tată concetrat ca matale şi-o mamă care plânge toată ziua şi să roagă să ne întoarcem nevătămaţi acasă.
Zâmbetul sergentului dispăru de pe chipul brăzdat de ani şi muncă; La fel ca tatăl acelui răcan bine făcut, şi el fusese mobilizat, lăsându-şi gospodăria şi cele două fete în grija soţiei; Frica pusese stăpânire pe sufletul său, de când plecase din sat, dar până atunci nu lăsase un asemenea sentiment, să i se citească pe chipu-i crispat de vântul războiului.
-Bine mă răcane, dar tu crezi că numa tacto-şi lăsă muerea singură în curte şi totu baltă într-o gospodărie făcută cu trudă şi cu foarte multă muncă?
-Dom sărgent, raportă poate la fel de supărat soldatul Ursu Constantin, ştiu că este mulţi care plecând în armată, îşi lăsară ograda dă izbelişte.
-De mă răcane! Bine că măcar ştim care-i rostul şi necazul.
-Ştiu şi nu mă plâng domnule sărgent; Doar daia mi-s bărbat.
-Da mă Costică, dar soldaţii dă unde naiba să ştie, raportă cu aeru cel mai nevinovat din lume, soldăţelul care fără să vrea, stârni hohote de râs printre răcanii care încercau să-şi facă curaj?
Râsul soldaţilor avea să fie curmat de curierul care venind în fuga mare, începu să strige, mai abitir decât ciobanul de pe tăpşan:
-Bă răcanilor, băăă; Pas alergător la dom plotoner Arvinte.
-Am înţeles dom caporal, raportă mirat soldatul Gherghină Marin, dar acuşica ce dracu are cu noi plotonerul care nici măcar nu ne este comandant dă grupă? Crezi că ne bagă-n bulău dă noapte?
-Şi eu dă unde măta vrei să ştiu bă răcan neinstruit? Ştiu doar că vă cată dom plotoner, raportă curierul, după care plecă întrale lui.
-Bă Marine, eu cred că tu eşti un prost şi jumătate; Păi de unde dracu să ştie un curier amărât, din ce pricină ne cată plotonerul Arvinte?
-Într-un fel ai dreptate mă Costică, dar să nu nemerim la bulăul plin dă şobolani.
-Nu te mai speria Marine, azi e rându altor răcani; Ce bă, noi suntem răii care să intre în rahat, doar pentru că vrea muşchii tablagiilor?
-Dăgeaba trageţi nădejde; Până la urmă tot ne bagă la bulău.
-Şi dă une ştii tu mă Buricilă, cam ce gânduri are dom locotenent, ordonă soldatul care pentru a merge mai repede, începu să-l tragă de mânuţă? Acuma taci dân gură şi fă pasu mai mare.
-Mă Costică, raportă soldăţelul care îndemnat de Sarsailă nesocotea ordinul dat, păi tu nu vezi că dom locotenent Marghiloman, încă mai are năcaz pă tine?
-Bă Buricilă, ia mai tacă-ţi fleanca şi nu mai trăncăni ca prostu; Cum eu n-am de gând să mai dorm la bulău, mai bine ne-am grăbi oleacă.
-Mă Costică, continuă soldăţelul s-o caute cu lumânarea, tu n-auzi ce spun şi eu? Mă prostule, raportă convins piticul, eu cred că ofiţerul care-ţi fură gagicuţa şi să culcă cu ea în chiar noaptea dă Crăciun, vrea să te reguleze şi pă tine; Acuşia pricepuşi care-i pricina?
-Bă dobitocu dracului, cum şi cine te-a învăţat să mănânci atâta căcat?
-Ce mă Costică, nici măcar nu recunoşti? Păi nu văzui eu la instrucţie cum te mai tăvălea pân noroi, sau pentru tine asta nu înseamnă regulat?
-Ia stăi mă Buricilă, stai să vezi cum te regulez eu pă tine; Mama ta a dracu dă pitic nenorocit, înjură mai abitir decât un birjar, soldatul care furios peste măsură, se năpusti asupra bietului răcan şi începu să-l lovească unde şi cum se nimerea.
Cu mare greutate reuşiră camarazii să-l scoată pe soldăţel din ghearele Ursului care deacum continua să lovească cu disperare; Din fericire pentru bietul Buricilă, dar din nefericire pentru grupa comandată de sergent Stancu, un caporal care tocmai se oprise în dreptul răcanilor, ordonă sever:
-Mă răcanilor, ce mama dracu v-apucă şi taman acuşica?
-Dom caporal, dacă-mi permiteţi să raportez, eu aş putea să…,
-Guraaa! Cum n-ai voie să vorbeşti, acum ia poziţie de drepţi.
-Iau ce vreţi dom caporal, dar să ştiţi că noi n-avem vină pentru…,
-Gura bă, tu chiar n-auzi? Ia spuneţ bă răcaniilor, ordonă caporalul care abia dacă-şi mai putea stăpâni furia şi nervii poate mult prea şubrezi, voi dă ce dracu vă luarăţ la harţă?
-Păi dom caporal, raportă abia trăgându-şi răsuflarea soldatul Ursu Constantin, piticul ăsta mic şi nenorocit, se luă de gagică-mea şi ca să mă întărâte, făcu mişto dă mine.
-Nu-s vinovat dom caporal, iar Costică Ursu vă minte, raportă piticul care deacum îşi ştergea sângele care începuse să-i curgă din nas şi gură; El nu vrea să vă spună, dar muerea dăspre care zâce că i-ar fi gagică, se mărită mai pă iarnă, cu dom locotenent Mihai Marghiloman.
-Gura soldat nărod şi pas alergător, ordonă caporalul, în timp ce striga la nişte răcani care mai degrabă se gândeau la femei decât la moartea care-i pândea din umbră.
-Trăiţ, am înţăles dom caporal; Iaca mergem şi nu mai trăncănim ca proştii!
-Bă răcanilor neistruiţi, aţi înţăles mai mult dogroază! Altfel după o zi întreagă dă istrucţâe la cataramă, n-alergam după voi; O cătarăţ cu lumânarea dracilor încornoraţi, dar las că vă primiţ voi papara, ordonă caporalul care doar ameninţând se simţea în piele de oltean.
-Nu vă supăraţi pă mine dom caporal, raportă soldăţelul care deacum credea că face o glumă pe măsură, dar eu ştiam că numai ruşii are coarne.
-Bă soldatu ăsta mic, tu vrei să mă înveţi pă mine filozofeală dasta? Ia spune mă piticu dracu, doar n-o fi tactu învăţător dă elevi.
-Păi dom caporal, raportă dându-se de gol soldat Gherghină Marin, dacă nu le povesteam mai multe dân satul prenatal, poate nu se băteau ca chiorii…,
-Bravo Marine! Mai bine un duşman decât un preten ca tine, aprecie furios soldatul Ursu.
-Bă răcane, dacă nu vrei să-l vezi pă dracu gol, taci dân gură şi nu mai lătra dă pomană.
-Păi dom caporal, raportă cu oarece convingere soldăţelul care abia dacă se mai putea ţine după camarazii ce păreau normali la trup şi minte, eu cred c-ar fi mult mai bine să-l vedem pă dracu la care ne trimiţi, dăcât să bage rusnacii baioneta în noi şi să ne pună pielea pă băţ.
* * *
* * *
În timp ce răcanii locotenentului Marghiloman alergau spre corturi, sergentul care privea prin binoclu peste apa Prutului, încerca să vadă pichetele ruseşti; În lumina soarelui care deacum căta spre asfinţit, el văzu doar nişte ridicături dincolo de care nişte ruşi nevinovaţi se supuneau ordinului care în armată se execută, nu se discută; Orbit de razele care sclipeau în apa Prutului, sergentul Cristodoru lăsă binoclul să-i atârne de gât şi nemulţumit de soarta potrivnică, îşi aruncă privirea dincolo de camaradul ce părea să cate cu gândul, la muere şi copii.
-Nu ştiu dă ce bă fraţilor, raportă Savu Mirel, încercând să rupă tăcerea care deacum devenise nepermis de apăsătoare, dar liniştea din vale se îmbracă în nişte haine cam suspecte.
-Nu ştiu dă ce dracu mă Savule, dar să nu fie liniştea dinaintea furtunii.
-Păi dom sărgent, raportă solatul egzasperat de atâta aşteptare, eu nu pricep dă ce mama dracu stăm acileaşa şi păzâm râul pă care neam dă neamul ruşilor, nu-l poate lua; De ce nu trecem dincolo de Prut? Dacă tot e să murim, măcar s-o facem pă vreme bună.
-Nu te îngrijora Savule; Până la urmă o să-l trecem cu toţii.
-Nu ştiu dă ce dom sărgent, dar eu cred că vrei să ne ascunzi ceva.
-Ce dracu să v-ascund bă Damaschine; Păi voi nu vă gândiţ cum să vă întoarceţ sănătoşi acasă la muere şi copii? Mă omule, aşa gândeşte orice soldat.
-Cred c-o nemerişi dom sărgent; Eu doar la asta mă gândesc.
-Şi eu la fel bă fraţilor, dar cum ordinul încă n-a fost dat, cel puţân deocamdată stăm şi clocim dă pomană; Asta-i mă camarazi, visăm la cai verzi pă pereţi.
-Bă Savule, ia mai tacăţi fleanca şi nu mai desena pe pereţi; Păi tu nu vezi că dom sărgent se gândeşte doar la casa şi familia lui?
-Da mă băieţi, aveţi dreptate; Acuşa chiar acasă mă gândeam.
-Nu vă supăraţ dom sărgent, dar dumneavoastră dă unde sunteţ dă pământ?
-Mă băieţi, ordonă sergentul care deacum ofta şi nu fără motiv, eu îs dântr-un sat dă munte şi care se află pe drumul care duce spre Sinaia.
-Ia spune dom sărgent, e frumos în Sinaia dăspre care zâci?
-De mă băieţi, când ai parale la chimir, oriunde este frumos.
-Păi dom sărgent, matale ştii dă ce te întreb cu aşa întrebare?
-Ia spune soldat român, dă ce? Nu te ştiam chiar atât dă curios.
-Aveţi dreptate dom sărgent, raportă detaşat soldatul, pă mine niciodată nu m-a interesat ce are vecinu în curtea lui şi nici cu ce muere să culcă în fânul proaspăt cosit.
-Bine mă soldatule care faci pă sfântu, dar dă ce dracu mă mai întrebaşi?
-Păi dom sărgent, în urmă c-un an numa ce mă duceam cu trenu la o nuntă în Braşov; Atunci trecui prin gara dân Sinaia; Parcă şi azi îmi arde gâtleju după băutura lor, dar cum dracu-i zâce?
-Pălincă-i zâce mă Damaschine şi este al dracu dă tare; Este bunicică nu zic ba, dar să ştii că mie-mi place mai mult o ţuică făcută în cazan dă aramă şi fiartă la foc dă lemn uscat.
-Aveţi dreptate dom sărgent! Ce bun ar fi un ţoi plin c-o gălbioară de la mama ei; Mă fraţilor, cât suntem în viaţă, n-ar merge una mică?
-Ar merge mă Savule, dar acuşica taci din gură şi nu mai vorbi dă lucruri sfinte.
-Cum bă soldat, pentru lucrurile sfinte ne trebuie ordin scris de cine ştie ce comandant?
-Nu ne trebuie nici-un ordin camarade, dar cum aici suntem în front…,
-Ia tăceţ din gură, ordonă sergentul care vădit îngrijorat, începuse-a cerceta câmpul dintre apa Prutului şi primele tranşee româneşti.
-Ce dracu s-a întâmplat dom sărgent? Chiar văzurăţ ceva suspect şi nasol, raportă soldatul, în timp ce lua poziţie de tragere?
-Culcat, ordonă trântindu-se la pământ sergentul Cristodoru.
-Dom sărgent, raportă furios soldatul, doar nu năvăliră ruşii?
-Soldat Damaschin, tu ce dracu vezi după ridicătura dă colo?
-Nu ştiu ce dracu poate fi dom sărgent, dar acolo mişcă ceva.
-Încărcat arm, ordonă sergentul Cristodoru, după care îgrijorat, aşteptă să vadă ce se întâmplă după improvizatul parapet.
Din spatele unui dig nu prea înalt, apăru ca o stafie blestemată, un soldat cu mâinile ridicate; Încercând să se predea din cine ştie care pricină, soldatul tocmai încerca să înainteze spre tranşeele românilor când, un glonţ venit de cine ştie unde, îl culcă la pământ.
-Ce credeţi dom sărgent, o fi mort rusnacu ăla nenorocit?
-Soldat Damaschin, numai Dumnezeu ar putea să spună; Oricum mă băieţi, într-un război care nici măcar n-a început, eu cred că ăsta-i primul rusnac pă care-l văz omorât de soldaţii români.
-Să poate dom sărgent, dar noi ce dracu facem cu mortu? Îl lăsăm ca să se împuţă?
-Din păcate n-avem ce-i mai face; Poate doar să-l îngropăm, asta până nu se împuţeşte.
-Acuşa dă ce dom sărgent? Pă moldovenii care tot români să chiamă că este, îi mai îngropă careva după ce tovarăşii îi căsăpiră în pădurea dă la Fântâna Albă, întrebă şi nu fără motiv soldatul Savu Mirel?
-Ai dreptate Savule, numa că bolşevicii n-are nici-un Dumnezeu.
-Dom sărgent, acu vedeţi ce naţie dă oameni răi? Deşi m-am întrebat în atâtea împrejurări, eu tot nu ştiu dă unde să trage atâta barbarie.
-Nu mai huli Savule, ordonă şi nu fără motiv sergentul Cristodoru; Nu ştiu dă ce dracu, dar nu toţi ruşii sunt aşa dă răi şi dă câinoşi.
-Am înţăles dom sărgent, raportă furios Savu Mirel, după care urmat de soldatul Damaschin, începură să se târască cu oarece teamă, spre locul în care nevrednicul zăcea într-o baltă de sânge.
Ajungând la locul unde rusnacul se zbătea între viaţă şi moarte, cei doi camarazi începură să sape în mare grabă, căsuţa soldatului de rând.
-Ia stai mă Savule, ia stai niţăluş; Tu chiar nu auzâşi nimica?
-Ce-ar mai fi de auzit? Hai, sapă mai repede şi taci dân gură.
-Auzi Savule, nouă cine crezi că ne va săpa groapa dă veci?
-Taci dracu din gură şi mai bine hai să-l băgăm în groapa care deacu este suficient de adâncă chiar şi pentru câinii vagabonzi; Bă, tu eşti surd sau ce dracu vrei să înţeleg?
-Savule, lasă tu câinii maidanezi şi mai bine ascultă ce spune.
-Ascult, dar pă cine dracu? Poate doar la căţelul pământului.
-Bă Savule, eu cred că rusnacul ăsta nenorocit, nu este mort.
-Lasă-l dracu dă rus! Păi în groapă n-are dăstul timp să moară?
-Şi tu dă ce dracu vrei să fii mai câinos dăcât ruşii cei mai răi?
-Da bă soldat, dar cu câinii trebuie să fii câine; Acuşa înţelegi?
-Înţeleg şi nu prea; Bă omule, dacă tot nu muri, hai să-l ducem pân la primul tranşeu; Cine ştie soldat Savu, poate are zile şi scapă cu viaţă.
-Bravo soldat Damaschin! Acu noi să-l salvăm dă la moarte, iar mâine să vie c-un alt război în contra noastră? Ia spune mă nătărăule, asta vrei să facem?
-Mă Savule, dacă rănitul care deacuşa trage să moară, ar fi un român de-al nostru, tu ai fi tot la fel dă câinos? Ia spune mă, l-ai îngropa de viu?
-Cum dracu să fie român? Păi tu nu vezi că este rusnac sadea?
-Mă Savule, ca să auzi şi tu cum vorbeşte omul ăsta în româneşte, vino ceva mai aproape; Mă soldat, omul ăsta nu poate fi rusnac şi nici măcar bolşevic.
-Auzi Damaschine, să fii tu sănătos câţi asemenea rusnaci ştie vorbirea în româneşte, doar ca să ne şpioneze când vrea muşchii lor murdari.
-Mă Savule, în faţa morţii toţi oamenii este egali; Acuşa dacă nu vrei să mă ajuţi, mergi la sărgentul care fiind oleacă mai omenos, îmi va trimite pă cineva mai cu inimă şi ceva mai creştin.
-Blestemaţi să fie toţi criminalii care face războaie! Acuşa dacă vrei, hai să încercăm marea cu deştu; Cine ştie, poate scapă cu viaţă.
-Bă Savule, tu ai surzât dabinelea, sau unde dracu te gândeşti?
-N-am surzât mă, dar tot nu ştiu ce dracu mai vrei dă la mine?
-Tu tragi de-o mână şi eu de-o mână, dar să nu te pue dracu să te ridici prea mult dă la pământ şi nici să faci prea multă gălăgie; Bă soldat, acuşica înţelesăşi?
-Bă rusule, unde pizda măti te împuşcă românu? Răspunde mă boule, doar nu eşti mut.
-Omoară-mă nene, te rog frumos; Eu doar prin moarte scap de durere şi suferinţă.
-Mă bou bălţat şi dobitoc, tu eşti român adăvărat, sau te prefaci ca orice bolşăvic?
-Lasă-l în pace Savule; Păi tu nu vezi că bietul om trage să moară şi nu prea reuşeşte?
-Da bă Damaschine, dar cum tragi aşa ajungi mă frate! Acuşa dacă chiar vrei, hai să-l ducem dacilea; Nu ştiu de ce, dar cred că numai Dumnezeu ar putea să-l scape.
-Bă Savule, hai să mai adăstăm oleacă; Cine ştie, poate dă hortu popii şi nu-l mai cărăm.
-Bine mă soldat Damaschin, dar până când mama dracu? Păi dacă mai stăm mult pacilea, dom sărgent n-o să ne dea dezertori, întrebă camaradul care deacum încerca o falsă iritare?
-Bine bă Savule, raportă scoţându-şi boneta soldat Damaschin, dacă-ţi pierduşi până şi bruma de răbdare, hai să-l băgăm în groapă şi termenăm cu tovarăşu.
-Să-i fie ţărâna uşoară şi dacă chiar vru să facă rău românilor, să dea socoată în faţa Domnului care până şi într-o lume încâlcită, le face şi le dăsface pe toate câte sunt potrivnice pentru creştini.
-Bine bă Savule, dar tu nici acuşica nu vezi marea încurcătură? Ciudat, dar însăşi moartea ne aduce cu picioarele pă pământul dân care abia dacă ne născurăm.
-Acilea greşeşti soldat Damaschin; Eu cred că moartea doar ne duce în pămâmtul din care ne naştem cu toţii şi acolo ne lasă pentru vecie; Vezi, taman asta-i diferenţa.
-Mă Savule, tu te-ai întrebat vrodată ce dracu s-ar fi întâmplat cu oamenii dacă nu era moartea care să-i secere unu câte unu? Soldat, dacă până acuşa nu murea nici-un om, noi mai aveam loc pe pământul care deacum este împărţit de boierii mari şi tari?
-Cum mă Damaschine, întrebă nedumerit camaradul, tu crezi că moartea este un rău necesar? Ia spune bă soldat, ce dracu-ţi trecu pân cap?
-Soldat Savu, doar chiorii nu vede cum să mai învârte treaba.
-Păi dacă nu-mi spui nimica nou, atunci ce treabă vrei să văd?
-Ia spune Savule, dacă nu treci prin moartea dă care lumea fuge ca dracu de tămâie, cum crezi că putem ajunge la Dumnezeul care ne-a dat viaţă şi rost?
-Mă omule, atunci când rusnacii ne va puşca, ne vor face un bine doar pentru că ne trimit mai repede la Dumnezeu? Asta vrei să pricep, sau ce dracu să înţeleg din nişte vorbe îmbârligate?
-Dar noi când îi vom împuşca pă sovietici, nu tot asta facem? Nenorocirea este că dacă n-ai un Dumnezău la care să te duci, ai trăit dăgeaba; Atunci sufletul soldatului care-o mierleşte dân pricina glonţului sau spintecat de baionetă, rămâne orfan pă vecie.
-Bravo Damaschin, bravo bă soldat român! Acu plânge ruşilor dă milă; Nu dalceva, dar fiind prea săraci, n-au nici măcar un sfânt la care să meargă; Asta numai dacă vor fi împuşcaţi de români.
-Eu cred că-mi răcii gura dă pomană, dar cum măcelul încă n-a început, într-un fel tot trebuia să pierdem vremea; Acum ai înţeles cum şi dă ce ne dădurăm cu părerea?
-Ai dreptate mă Damaschin, dar ce dracu era să fac? Un om sănătos la cap, nu crede în nişte bazaconii înşirate fără neam de noimă, din nu ştiu ce pricină.
-Fie cum vrei tu mă Savule; Omul este liber să creadă ce vrea şi în cine vrea, dar până când nu va începe războiul care să ne trimită în mormânt, hai să plecăm dacilea.
* * *
* * *
După plecarea caporalului care raportase c-un condamnabil lux de amănunte toată tărăşenia, locotenentul Mihai Marghiloman ordonă cu aceeaşi voce reţinută, dar timbrată atât de frumos:
-Soldaţi, pe loc repaos!
-Dom locotenent, permiteţi să raportez?
-Raportează soldat Buricilă, dar ceva mai repede.
-Dom locotenent, eu cred că astăzi făcui o boacănă.
-Şi ai fost bătut tocmai pentru boacăna de care vorbeşti?
-Dom locotenent, eu taman pentru asta luai bătaia din care abia dacă mă scăpă câţiva camarazi mai buni şi ceva mai cumsăcade, raportă spăşit minisoldăţelul Buricilă cel Mic.
-Păi cine te-a bătut soldat Buricilă, întrebă locotenentul care deacum încerca să se amuze chiar pe socoteala bietului pitic? Care dintre camarazi şi-a pus mintea cu tine?
-Dom locotenent, dacă vă raportez cine m-a bătut, n-o să încasez şi altă bătaie? Nu vă supăraţi pă mine dom locotenent, dar eu mă mulţumesc doar cu una.
-Dom locotenent, raportă soldatul care deacum ieşise în faţa plutonului adunat pentru raportul de seară, eu l-am bătut pe Buricilă dântr-o pricină care nici nu ştiu cum s-o raportez.
-Pentru ce l-ai bătut soldat Ursu Constantin? Doar n-ai fost obligat să te aperi.
-Mă puteţi băga şi-o lună la bulău dom locotenent, dar eu nu pot să raportez, pentru ce-l bătui pă piticu ăsta mic şi fără gram dă minte.
-Păi vedeţ dom locotenent? Costică şi acuma râde dă mine, chiar dacă nu ştie de ce.
-Soldat Buricilă, nici tu poţi să raportezi pentru ce-ai fost bătut cu atâta bestialitate, sau pentru aflarea adevărului, voi fi obligat să recurg la alte metode?
-Păi dom locotenent, raportă c-o voce piţigăiată soldăţel Buricilă, în urmă cu doar câteva zile, soldatul Gherghină ne-a povestit că într-o noapte dă Crăciun, i-aţi furat gagica lu Costică şi făcurăţ dragoste cu fata, până spre dimineaţă; Nu ştiu, dar eu cred că pentru asta fusăi bătut măr.
-Soldat Buricilă, întrebă locotenentul care abia dacă-şi mai putea stăpâni furia, tu-ţi dai seama ce spui? Raportează soldat idiot şi nu mă mai fierbe.
-Vă supăraţ dă pomană, eu am raportat doar ce auzâi de la Gherghină Marin; Zău dacă vă mint cu ceva dom locotenent, raportă c-o vădită sinceritate soldăţel Buricilă cel Mic, iar la orfelinatul în care crescui doar atâta cât mă lăsară alţii s-o fac, măcar am reuşit să rămân cinstit.
Vorbele soldatului Buricilă păreau a fi de-o sinceritate dezarmantă, iar comicul inedit era cât pe ce să-l paralizeze pe ofiţer; Soldaţii din pluton erau în stare să accepte orice pedeapsă, dar nu mai puteau să suporte tirania tăcerii; Astfel motivaţi, soldaţii chiar se bucurară la vremea când încruntat, locotenentul Mihai Marghiloman ordonă sever:
-Grupa întâia, în această noapte doarme la bulău; Executarea!
Furios peste măsură, tânărul locotenent intră în cortul unde era aşteptat de un plutonier de la magazie de efecte şi de un sergent care în acel sector, venise la ordinul cine ştie cărui comandant.
-Să trăiţ dom locotenent, salutară gradaţii în poziţie de drepţi!
-Repaus domnilor, ordonă locotenentul Mihai Marghiloman, după care se aşeză pe un scaun pitic; Vroia să mai spună ceva, dar tăcu intenţionat.
-Dom locotenent, permiteţi să raportez?
-Staţi pe o ladă de muniţie; Nu cred că este prea comodă, dar n-am altceva mai bun, ordonă locotenetul care deacum încerca să se stăpânească.
-Aveţ ceva năcazuri dom locotenent, raportă sergentul, în timp ce animat de oarece interese, execută urgent ordinul superiorului său?
-Câţiva recruţi din plutonu pe care-l comand, îmi fac şi necazuri; Mama ei de treabă, exclamă locotenentul vădit îngândurat!
-Păi cum dracu dom locotenent, întrebă plutonierul de la magazia de efecte, după trei luni de instrucţie la cataramă, tot recruţi au rămas?
-Da plutonier, dar cum îţi închipui că-n câteva luni de armată, ţăranul de la coarnele plugului poate fi instruit pentru confruntarea ce va dura doar Dumnezeu ştie până când? Regretabil domnilor gradaţi, dar mai regretabilă decât orice nenorocire de sorginte românească, va fi tragedia care nu peste multă vreme, va fi jucată pe frontul rusesc.
-Da dom locotenent, dar nu este românii dă vină; Acuma vedeţi şi dumneavoastră cum vulturii ne ciopârţiră ţara care abia dacă să rotunjisă după răzbel, raportă sergentul, mândru de atâta ştiinţă.
-Da sergent, dar pentru cât sunt de nepregătiţi, cred că numai românii sunt de vină; Nu ştiu, dar când mă gândesc la soldaţii care-n curând vor muri ca nişte proşti incurabili, mi se rupe inima.
-Bine dom locotenent, dar dă ce ca nişte proşti necurabili? Dumneavoastră credeţi că ruşii este dăştepţii pământului, sau că este mai bine pregătiţi?
-Eu mă gândeam doar la sărmanii recruţi; Din păcate nu prea mai este timp de pregătire şi de aceea cred că vor muri ca nişte proşti care deacum par a fi de nevindecat.
-Întradevăr dom locotenent, acest război veni cam în pripă.
-Să fim rezonabili domnule dragă; Din păcate românii sunt obişnuiţi să le facă pe toate în mare pripă; Nu vreau să supăr pe nimeni, ordonă pe un ton vădit acuzator locotenent Marghiloman Mihai, dar timp pentru pregătire a fost suficient.
-Aveţi dreptate dom locotenent; Fuse timp berechet pân acuşica, dar cine-i dă vină dacă primii care-o mierleşte, este taman nişte ţărani dă la ţară?
-Nu mai vorbi cu păcat domnule sergent; De când e lumea lume şi războiul doar un mijloc de exterminare, moartea nu alege niciodată.
-Da dom locotenent, dar nu ştiu cum dracu să face că moartea are mai multă trecere la soldatul care dân totdauna fuse carne dă tun pentru orice armată dân lumea pă care Dumnezeu a croit-o după nişte reguli pă care eu nu le-am înţeles niciodată; Uitaţi-vă în istorie şi veţi afla întregul adevăr.
-Sergent, asta numai pentru că soldatul de rând nu prea are pregătire; Acum înţelegi de ce în luptă, ţăranii sunt primii care mor?
-Înţeleg domnule, dar ce ofiţer dădu socoteală pentru răcanii care în atâtea războaie, au murit pă câmpu dă luptă? Având experienţa trecutului, niciodată ofiţerii nu se va socoti vinovaţi.
-Ai dreptate sergent, ordonă locotenentul Mihai Marghiloman pe acelaşi ton acuzator, nimeni niciodată n-o să dea socoteală pentru moartea soldatului de rând; Ca întotdeauna vor spune că bietul soldat n-a mai avut zile şi vor refuza dreptul la un adevăr de care lipsiţi oamenii devin nişte animale carnivore, iar societatea o junglă tot mai feroce.
-Dom locotenent, raportă plutonierul în timp ce încerca să schimbe firul discuţiei care deacum căpătase accente dramatice, în pluton aveţi un minisoldăţel pă care dacă vreţi, trimiteţi-l la magazia de efecte militare; I-am găsit nişte pantalonaşi pe măsură şi o bonetă de copil.
* * *
* * *
Rămas singur în cortul de campanie, locotenent Marghiloman se întristă peste măsură; Citise şi recitise cu aceeaşi nelinişte sufletească, scrisoarea semnată de doamna Ioana; De fiecare dată se bucurase mai abitir decât un copil, dar înştiinţat despre bărbatul care abia sosit din Franţa, hotărâse să se înscrie la şcoala de asistenţi sanitari, era cuprins de gânduri negre şi tot mai greu de acceptat; În singurătatea de moment şi pe fondul sentimentului de o justificată gelozie masculină, locotenent Mihai începu să-şi dea seama cât de puţin îşi cunoscuse nevasta; Noaptea trecu îngrozitor de greu pentru îndrăgostitul ofiţer; Doar razele soarelui din dimineaţa zilei următoare, alungară o parte din cele mai negre gânduri, luminându-i calea şi mintea; Puţin după ora cinci, merse la arestul unităţii; Lăsând deoparte ranchiuna şi fireasca gelozie, locotenentul Mihai Marghiloman îi eliberă pe soldaţii încarceraţi c-o seară în urmă; Privindu-i cu oarece atenţie, văzu în ochii lor, ciudata simbioză dintre recunoştinţa omului simplu şi speranţa care indubitabil, îl lega pe subordonat, de comandantul său.
-Comanda la mine; Soldat Ursu Constantin.
-Ordonaţi dom locotenent; Iar mergem la bulău?
-După apelul de seară, te prezinţi la mine; Ai înţeles?
-Am înţeles, să trăiţi dom locotenent, raportă încruntat răcanul.
-Soldat Buricilă, pleci imediat la magazia de efecte militare; Acolo, plutonierul Arvinte ţi-a găsit nişte pantalonaşi mai pe măsură şi-o bonetă de copil; Ai înţeles?
-Am înţeles dom locotenent şi să trăiţi până dincolo de război.
-Grupa întâi, comanda la mine; După ce-l aşteptaţi un sfert de oră pe soldatul Buricilă, fuga marş pe terenul de instrucţie; Aţi înţeles?
-Înţăles, să trăiţ dom locotenent, raportară în cor soldaţii.
-Pe loc repaus, ordonă locotenentul Mihai Marghiloman, după care mulţumit de hotărârea pe care-o luase, plecă animat de alte gânduri spre comandament.
* * *
* * *
-Mă Buricilă, acu dă ce dracu stai ca prostu în târg? Dă fuga la magazie şi ia-ţi nădragii; Acu trece sfertul dă oră şi tu nici nu venişi.
-Bă Marine, numai tu nu te luase-i dă gânduri; Uite că plec acuşica, raportă soldat Buricilă cel Mic, în timp ce-şi lega şireturile la botoşei.
-Da mă băieţi, raportă soldat Ursu doar după plecarea bietului pitic, dar acu mie-mi pare rău că-l pocnii păsta micu; Vedeţ şi voi: N-are mamă, n-are tată, n-are pă nimeni la cin să se plângă şi la cin să bocească; Acu eu daia vă zic bă fraţilor, ordonă soldatul care din cine ştie ce pricină devenise poate mult prea milos, să ne purtăm niţăl mai omeneşte cu bietu Buricilă; Cum este amărât şi orfan, sărmanul pitic ne are doar pe noi.
-Bine bă Costică, se declară de acord soldat Gherghină Marin; Acuşa dacă tot trebuie să dăm crezare la ce să vorbeşte pacilea, în luna ce vine vom primi botezul focului şi atuncea să te ţâi!
-Da bă Mărine, contră râzând soldat Găoz, dar acilea fuse vorba doar dăspre Buricilă; Nu dă botezu la care unii să gândeşte cu atâta poftă.
-Mă Găozule, se oţărî soldatul din Domneasca, dacă tu-ţi închipui c-am vorbit dă botezu care să face cu popă şi lăutari, eşti un mare prost.
-Cum nu sunt dăşteptu pământului, nici eu nu le ştiu pă toate câte este, dar bă Marine, când va începe măcelu, nu va trebui să omori nişte oameni pă care nu i-ai văzut niciodată? Cam asta-i marea nenorocire şi uite că nu ştiu dacă n-ar fi bine să ne lăsăm împuşcaţi.
-Şi ce bă Găoz, tu dacă eşti ţigan n-o să-i omori pă rusnaci?
-Da mă fraţilor, raportă cu tot mai multă convingere soldatul Ursu Constantin, dar va trebui să tragem primii; Altfel va trage rusnacii şi caput viaţă legată cu aţă.
-Asta ne spune comandanţii doar ca să ne întărâte şi să-i căsăpim pă inamici.
-Nu te supăra pă mine, dar din păcate şi noi vom fi obligaţi să aducem moartea şi răul.
-Pe front moartea-i singura ispravă; Apoi, doar un zăpăcit ca tine putea să-i spună lu amărâtu dă Buricilă, asemenea bazaconii.
-Da mă Costică, dar ce le-am povestit băieţilor mai dăunăzi, nu este nişte bazaconii de care să te ruşinezi şi să-ţi ieşi din pepeni.
-Crezi ce vrei bă ameţitule, dar ce dracu te mai doare? Nu dalceva leat, dar trece timpu şi noi va trebui să mergem la instrucţia dă front.
-Aameţât, neameţât, eu tot nu pricep de ce dracu zicea părintili că e mare păcat să ei viaţa unui om oarecare; Păi mă Costică, el nu ştie că viaţa este dată omului la născătoare, doar de Dumnezeu?
-Bine mă, dar acuşica ce dracu vrei? Să stăm ascunşi în spatele păcatului dăspre care vorbeşte popii şi să-i lăsăm pă rusnacii să ne împuşte? Ia spune mă, asta vrei?
-Nu mă Costică, dar după mintea mea dă ţăran prost, cred că-i timpu să se hotărască şi popii care una-ţi zice la spovedania dân biserică şi alta te învaţă pe linia frontului; Şi apăi mă fraţilor, raportă dezorientat răcan Gherghină Marin, dacă şi popii te îndeamnă să te faci frate cu dracu, doar până ce treci puntea care să-ţi salveze viaţa, atunci ce să mai zicem dă dracii care face dân om neom şi apoi îl duce la cea mai definitivă nebuneală?
-Soldat Gherghină, tu ştii că nu eşti prost dăgeaba? Acu ce dracu vrei să-ţi mai zic mă ţărane? Doar nu-s popă cu barbă şi patrafiru pă care-l pune în capu spoveditului.
-Nu ştiu mă Costică, dar şi popii ăştea dădură bir cu fugiţii, taman acuşa când răcanii are mai multă nevoie de Dumnezeu.
-De bă Marine, aşa este popii care vine doar la botez când omul e prea mic ca să ţie minte câte ceva, şi mai vine când moare, dar atunci este prea târziu şi mortul nu mai aude nimic; Şi încă ceva mă ţărane: Aşa cum bine zicea tata care mai făcu un război, omul este ca ghiveciul pă care bucătarii ni-l dă la masă şi-n care nu ştii ce buruiană încolţăşte fără voia răcanilor înfometaţi; Acu pricepuşi?
-Bine mă Costică, dar să ştii că în luptă, gloanţele ruseşti nu aleg între floarea de boier spilcuit şi buruiana de ţăran cu păr pă limbă.
-Nu aleg bă Marine, dar într-o luptă oamenii moare cam la fel şi tot la fel să duce în pământ.
-Păi moare chiar dacă nu este egali ca în Uniunea Sovietică, întrebă surprinzându-şi camarazii de front, soldatul Gherghină Marin? Tu ce zici mă Costică?
-Zic pe dracu să te ia; Asta doar dacă între timp nu trecuşi la comuniştii care vrând să facă rău, bagă zâzanie între oamenii cinstiţi şi cu frică de Dumnezeu.
-Da mă Costică, dar când omul trage să moară, nici nu-i mai pasă dă ce crede alţii dăspre el; Acuşica înţelegi cum devine treaba şi socoteala, sau trebuie să-ţi explic starea de nesimţire-n care se scaldă boierii români?
-Bă răcan prost şi neistruit, eu am înţeles că doar oamenii săraci cu duhul, este total nepăsători la părerea altora despre isprăvile lor.
Discuţia celor doi camarazi, poate c-ar fi alunecat pe panta întrebărilor fără răspuns, dacă în fuga mare n-ar fi venit soldat Buricilă; Abia trăgându-şi răsuflarea după atâta alergătură, soldăţelul care deacum se temea de o chelfăneală poate şi mai zdravănă, începu prin a se scuza:
-Acuşa mă iertaţi, dar la magazie stătui şi la coada unde mai erau nişte hăndrălăi care găsindu-mi pricină, râsără dă mine şi mă făcură pitic dă ţâţă.
-Grupăăă, drepţi! După mine înainte marş, ordonă autoritar soldatul Ursu Constantin; Neluând în seamă văicăreala piticului, comandantul se instală în fruntea camarazilor şi porni în pas alergător.
Pentru locotenentul Mihai Marghiloman ziua trecu greu; Spre seară, măcinat de gelozia care de regulă împovărează inima proaspeţilor căsătoriţi, se retrase în cort; Rătăcind pe nişte meleaguri îndepărtate, tânărul ofiţer ar fi preferat ca într-o vreme de maximă suspiciune, să dispună de proba prin care să demonstreze vinovăţia frumoasei soţii; Răvăşit de nişte gânduri care deacum erau tot mai rebele, locotenent Mihai Marghiloman îl primi în cort pe soldat Ursu Constantin; De cum intră, fiul satului Domneasca de Argeş, salută în conformitate cu regulamentul militar:
-Să trăiţ dom locotenent! M-am prezentat la ordin.
-Repaos, ordonă ofiţerul care în ciuda pregătirii, încă nu ştia cum să înceapă conversaţia c-un rival incult, dar îndrăgostit lulea de femeia care-l făcuse fericit într-o sfântă noapte de Crăciun.
-Dom locotenent, permiteţi să raportez?
-Soldat Ursu, i-a loc pe lada de muniţie.
-Mulţumesc dom locotenent, dar mai bine stau în picioare, raportă sapăşit soldat Ursu.
-Soldat Ursu Constantin, tu încă n-ai învăţat că în armată ordinul se execută nu se discută?
-Înţăles, să trăiţi dom locotenent, raportă soldatul, în timp ce se aşeza cu oarece sfială pe lada care scârţâind, mobila interiorul cortului militar; Acuşica dacă-mi permiteţi şi mie…,
-Cum a fost la instrucţie soldat Ursu? Aţi avut probleme cu sergentul Stancu Virgil? Ştiu că în urmă cu doar câteva zile, te-ai plâns că ar avea ceva cu tine, dar n-ai raportat şi din care pricină.
-Nu dom locotenent; Astăzi nu mă pot plânge de nimic.
-Bine soldat Ursu Constantin, dar mie ce pricină-mi găseşti?
-Nici una dom locotenent; Vă mulţumim că ne purtaţ dă grijă.
-Este datoria mea soldat şi după câte ştiu, nu am nimic cu tine.
-Păi dumneavoastră ce să aveţ cu mine dom locotenent? Până la urmă, eu sunt cel care pierdu; Acuşa ce dracu să fac, asta-i treaba!
-Soldat Ursu, tocmai pentru această pierdere te-am chemat; Poate c-o să te mire, dar vreau să discutăm deschis, ca între doi bărbaţi.
-Eu ce dracu să raportez dom locotenent? Azi văd că sunteţ cam îngândurat şi daia cred c-ar fi mai bine să viu într-o zi mai convenabilă.
-Bine soldat Ursu Constantin, dar tu când ai vrea să vii? Şi apoi de unde dracu crezi c-o să putem împrumuta, o zi mai convenabilă pentru cine şi pentru ce?
-Poate altădată dom locotenent, raportă descumpănit soldatul Ursu; Doar n-o băga Dumnezeu zilele în sac, taman în miez de vară românească.
-Soldat Ursu, ordonă pe un ton sever locotenentul Mihai Marghiloman, aici nu am venit la bal şi în consecinţă nici nu putem alege pe cine vrem şi pe cine nu vrem.
-Aveţi dreptate dom locotenent; Alege numai cine poate şi ăla nu este ţăran cu păr pe limbă.
-Ca de obicei soldat Ursu Constantin, dar aşa cum bine văd, nici tu nu eşti prea neputincios.
-Da dom locotenent, raportă soldatul care între timp renunţase la minima prudenţă, dar eu cred că dumnevoastră aşteptaţi doar nişte vorbe care să vă liniştească definitiv şi pentru totdeauna.
-Cum adică soldat Ursu? Păi tu crezi că liniştea mea sufletească, depinde doar de nişte vorbe bine meşteşugite? Acceptând o asemenea ipostază, cine crezi că ţi le-ar meşteşugi?
-Păi dom locotenent, eu cred că-n noaptea de Crăciun va-ţi lămurit singur dăspre domnişoara care din partea mea, fuse fată mare.
-Nu te acuz c-ai iubit-o pe Ioana, dar te condamn doar pentru că faci public un sentiment atât de nobil şi frumos; Într-o atare situaţie, mă întreb la ce-ţi mai foloseşte o asemenea reclamă?
-Dom locotenent, raportez că eu nu făcui nimic cu publicu de care-mi spusărăţ şi vreau să mai ştiţ că neamu meu nici măcar nu fuse nobil.
-Bine soldat Ursu, dar tu te-ai lăudat c-ai iubit-o pe Ioana Predoiu; Acum înţelegi ce înseamnă să faci public un sentiment care poate nu întâmplător este cel mai frumos dintre toate câte sunt?
-Am înţeles dom locotenent, dar vă raportez pe cuvânt de onoare că nu eu sunt nemernicu care ia împuiat capu bietului Buricilă cel Mic.
-Atunci cine soldat Ursu? Cine-ţi mai cunoştea secretul?
-Îl ştiu dom locotenent, dar mie nu-mi place să umblu cu pâra; Acu dacă-mi permiteţi aş vrea să plec la camarazii care mă aşteaptă.
-Soldat Ursu Constantin, insistă şi nu fără motiv locotenentul Mihai Marghiloman, poate c-ar fi bine şi cinstit, să fii sincer până la capăt.
-Lu piticu îi spuse Gherghină Marin, soldatul care aşa cum bine ştiţi este dân sat cu noi; Pă vremea când eu vorbeam cu Ioana, avea necaz pe mine şi mereu îmi făcea numa fiţe; Atunci eu mă duceam acasă şi ca să mă liniştesc, îi povesteam lu tata Ilie; Odată, văzându-mă ceva mai cătrănit ca dă obicei, tata mă trasă de-o parte şi-mi zâsă: Mă Costică tată, să ştii dă la mine că dragostea pentru o muere e ca o boală care să vindecă cu atât mai greu, cu cât este mai veche şi mai contagioasă; Mă băiatule, la tine nu-i dăcât un guturai dă care te vindeci doar înghiţând un nasture pă care-l cumperi dă la sanitarul satului.
-Cum adică soldat Ursu Constantin, dragostea mea pentru Ioana este contagioasă? O maladie de care va trebui să mă vindec neapărat?
-Mă iertaţ dom locotenent, dar ce vă spusăi, este doar nişte vorbe pă care tata mi le spunea ca să mă pună la încercare; Acuşa, raportă soldat Ursu Constantin cu toată convingerea, când mai este doar niţăl şi va începe măcelul din care eu nici nu cred c-o să scap cu viaţă, vorbele pe care tata mi le arunca taman când vroiam să-l întreb câte ceva mai serios şi mai important, nici nu mai contează.
-Bine soldat Ursu, dar de unde atâta pesimism? Poţi să-mi spui?
-Nu ştiu dom locotenent, că tata nu-mi cumpăra un asemenea rahat.
-Da soldat Ursu, ordonă locotenentul care deamu încerca să nu treacă prea uşor peste incultura bietului răcan, dar spectrul războiului care aşa cum bine raportai, este la doar câţiva paşi, n-ar trebui să fie folosit drept paravan în spatele căruia să ne ascundem prostia, neputinţa, laşitatea, slăbiciunea, egoismul exagerat, ignoranţa şi răutatea care poate nu întâmplător, ne întunecă sufletul.
-Da dom locotenent, dar nu prea înţeleg ce vreţ să-mi spuneţi.
-Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor va fi împărăţia Cerului!
-Acuşa vă înţeleg dom locotenent; Cam tot aşa-mi spunea şi părintili dân sat, asta doar când îi lucram câte ceva prin ograda pă care nu să poate să n-o ştiţi.
-Soldat Ursu Constantin, ordonă şi nu fără motiv locotenentul Mihai Marghiloman, eu cred că este momentu să ne pregătim pentru veşnicia împărăţiei divine.
-Am înţeles dom locotenent, dar noi cât mai stăm în poziţie de aşteptare?
-N-o să mai zăbovim prea multă vreme, dar de ce Dumnezeu te grăbeşti? Doar ştii bine ce ne aşteaptă, dincolo de apa Prutului.
-Pe răcani doar moartea-i aşteaptă dom locotenent; Acuşa nu ştiu dă ce dracu, dar aici până şi moartea parcă lâncezeşte în tranşee.
-Da soldat Ursu, dar nici noi nu trebuie s-o stârnim; Moartea vine oricum şi va încerca să facă cât mai multe victime, doar dacă-i lăsată.
-Ştiu dom locotenent, dar lupta cu moartea când dracu va începe? Acuşa cum vreţ, dar în caz că-i săcret militar, mai bine tăcem.
-Ordinul încă n-a fost dat, dar eu cred că luna viitoare s-ar putea să trecem apa Prutului; N-aş vrea să greşesc, dar am credinţa că-i vom alunga pe comunişti din toată Basarabia.
-Păi dacă tot e să murim, n-ar fi bine să-l trecem mai repede dom locotenent? Nu dalceva, dar nici aşteptarea nu prea ne prieşte.
-Cum soldat Ursu Constantin, chiar vrei să înceapă măcelu?
-Vă înşelaţi dom locotenent; Eu aş vrea orice, numai asta nu.
-Atunci de ce atâta grabă soldat Ursu Constantin? De ce Dumnezeu vrei să mori?
-Dom locotenent, eu cred că trebuie să fii nebun ca să-ţi placă războiu; Acuşa dă ce să vă mint dom locotenent, raportă soldat Ursu c-o vădită şi condamnabilă detaşare, dar ca orice răcan care ştie că-l aşteaptă moartea prin glonţ sau baionetă, mi-am cam pierdut firea şi cumpătu.
-Din păcate sunt prea mulţi nebuni angajaţi şi inconştienţi peste măsură vor să înceapă cât mai repede măcelul care să-i hrănească cu carne proaspătă şi sânge nevinovat.
-Nici nu ştiu ce să mai zic dom locotenent; Poate vrea şi ei să se convingă mai repejor despre egalitatea pe care o inventară ruşii, sau cine ştie ce-o mai fi în capu lor de bolşevici nesănătoşi?
-Asta spun doar propagandiştii care încearcă să-i aţâţe pe oamenii cinstiţi şi muncitori; Apoi, stând la pândă, nemernicii obţin oarece profit; Soldat, tu ar trebui să ştii că niciodată un răcan cu patru clase primare, n-o să poată fi egal c-un ofiţer care în şcoala militară, a învăţat şi s-a pregătit temeinic; În ceeace mă priveşte, eu nu mă tem de propagandiştii comuniştilor din România; Nu fără motiv, eu îi socotesc doar nişte sărăntoci lipsiţi de educaţie, de credinţă, dar şi de cultură.
-Cred c-ar fi mai bine să vă temeţ dom locotenent; Nu ştiu dă ce dracu, dar în mai toată Ţara Românească, este prea mulţi oameni proşti şi nesocotiţi.
-De trădătorii de neam şi ţară n-ar trebui să ne fie frică soldat, dar în cazul în care te-ai gândit la prudenţa pe care trebuie s-o avem în relaţia cu asemenea indivizi, cred că ai dreptate.
-Într-o aşa daravelă, chiar că nu ştiu ce să raportez dom locotenent; Aşa cum ordonarăţ niţăluş mai dăvreme, fiind un răcan cu doar patru clase primare, abia dacă mai ştiu să citesc şi să socotesc.
-Bine soldat Ursu Constantin, dar tu de ce dracu n-ai învăţat mai multă şcoală? După câte ştiu, familia din care cu respect faci parte, este onorabilă şi destul de înstărită.
-Păi dom locotenent, dacă taică-miu a socotit cum că este de ajuns doar patru clase pă care le făcui la şcoala dân sat, eu cu ce sunt de vină?
-Soldat Ursu, dacă-i aşa cum bine spui, atuncea de ce pozezi într-o victimă veşnic nedreptăţită de oamenii care învăţară mult mai mult decât tine? Să fie oare opţiunea pentru comunismul sovietic, dovada neputinţei pe care oamenii puţin şcoliţi încearcă s-o ocolească într-o manieră înşelătoare, sau este doar modalitatea prin care comuniştii vor să scape de sărăcia materială?
-Dracu mai ştie dom locotenent! Lumea vorbeşte vrute şi nevrute, raportă soldatul care deamu încerca să se detaşeze onorabil de clica celor care vor doar pomană.
-Soldat Ursu Constantin, ordonă detaşat locotenentul Mihai Marghiloman, atunci când trebuie să dai un răspuns pe măsură, nu-i bine să apelezi la dracu; Acum ai înţeles rostul?
-Dom locotenent, nu ştiu prea bine unde bateţi dumneavoastră, dar pentru viaţa mea, să ştiţi că eu niciodată n-am cerut de pomană.
-Program de voie soldat Ursu Constantin, ordonă locotenent Mihai, nemulţumit de felul cum soldaţii plutonului pe care-l comanda, înţelegeau ordinea care trebuia restabilită şi respectată.
În bezna care cuprinsese valea Prutului moldav, locotenentul Marghiloman se lungi-n patul de campanie; Cum somnul nu venea, începu să viseze cu ochii deschişi, la libertatea care din cele mai demonice pricini omeneşti, se pierdea în pâcla nesiguranţei de dinaintea furtunii.
* * *
* * *
Soarele tocmai bătea spre asfinţit când, soldaţii poposiră în stufărişul aflat la numai câţiva paşi de fâşia dincolo de care moartea putea să vină oricând şi să-şi ia tainul de sânge tânăr şi nevinovat.
-Hai să ne odihnim oleacă; Ia uite cât îi de verde şi ce frumoasă este iarba dacilea, exclamă un soldat ce părea să fi obosit după atâtea ore de instrucţie la cataramă!
-Bine mă băeţi; Hai să stăm oleacă, dar vorbiţi şi voi niţăluş mai încet, ordonă şi nu fără motiv comandantul Ursu Constantin.
-Ce obosala dracu mă mai prinsă şi pă mine, raportă un soldat, după care uşor se lungi în iarba moale şi poate mai verde ca nici unde în altă parte!
-De ce dracu te vaiţi Găozule? Parcă numai tu eşti obosit?
-Lasă-l mă în pace; Să lovi ca prostu la picior şi acuşa-l doare.
-Da mă Costică, dar aşa păţeşte numai chiorii şi îndrăgostiţii.
-Bă Marine, dacă tu te-ai fi lovit la picior, acu tot aşa vorbeai?
-Mă băieţi, ia nu vă mai certaţ pentru mine; Nu dalceva, dar până când vom trece Prutu, poate c-o să-mi treacă şi lovitura la picior.
-Bă Costică, încercă Gherghină Marin să schimbe firul discuţiei care deacum ducea nicăeri şi aiurea, nu vrei să ne spui şi nouă ce-ţi zâsă dom locotenent Mihai? Ştiu că te-a chemat la ordin.
-Bine bă Marine, dar Costică nu-i prostu proştilor; Păi dacă tu ne spusăşi dăspre locotenentul care i-ar fi regulat gagica într-o sfântă noapte de Crăciun, el cum dracu vrei să ne povestească?
-Mă Buricilă, ameninţă şi nu fără motiv camaradul de pe faţa căruia dispăruse orice urmă de zâmbet, tu iar te bagi ca musca în lapte?
-Marine, lasă-l dracu în pace; Nu-s chiar atât dă ranchiunos.
-Bine mă Costică, dar eu niciodată nu te-am vorbit dă rău.
-Bă fraţilor, acuşa lasaţi-o baltă şi mai tăceţi dracu dân gură.
-Costică, o cătă cu lumânarea Buricilă cel Mic, eu cred că dacuşa eşti supărat pă toţi; Tu n-ai dăcît să mă pocneşti, dar să ştii că Marin vrea să afle ce-ţi zâsă locotenentu când te chemă la ordin.
-N-am ce dracu să vă spun mă băieţi; Mare lucru nu-mi zâsă ofiţerul care învăţă atâta şcoală.
-Păi ce mă Costică, vrei să zici că dom locotenent Marghiloman te chemă doar ca să vază cât eşti dă frumos şi dă înalt ca o prăjină taman bună dă scos apa dân puţ?
-Şi tu ce-ai vrea mă Găozule? Să fim ţâgănoşi ca tine?
-Doar ce vă spusăi mă băieţi; Piticu e supărat pă toată lumea.
-Ia spune Buricilă, ordonă abia stăpânindu-şi furia soldat Ursu Constantin, pă tine te mănâncă pielea şi vrei să te scarpine cineva?
-Mă Costică, tu ai promis ceva în legătură cu piticu ăsta mic.
-Ce păţâşi mă Costică, doar nu ţi s-a făcut milă dă unu ca mine? Ia spune soldat cât o prăjină, dom locotenent îţi ordonă să nu mă mai baţi pentru orice fleac?
-Nu mi-a ordonat nimic mă Buricilă, dar domnul locotenent vru să ştie cine-i prostul care fără nici-un rost, vorbeşte dăspre nevastă-sa.
-Şi ca să scapi, dăduşi vina pă mine; Ia spune mă Costică, nu-i aşa că m-ai turnat?
-Nu te supăra, dar dom locotenent ştia că tu eşti prostu care umblă cu vorbe dăspre Ioana; Cu toate astea, nu pă tine avea năcaz.
-Dar pă cine mă Costică, întrebă cam fără rost soldat Gherghină Marin? Doar nu pă Buricilă îl duşmăneşte dom locotenent Marghiloman?
-Şi tu de ce nu zici nimic? Piticule, doar n-amuţâşi dabinelea?
-Bă Găozare, ia lasă-l în pace păsta mic; Cine ştie ce dracu mai spune şi-l pocnesc dă-i merge fulgii, ameninţă furios soldatul Ursu.
-Bine mă Costică, se pomeni întrebând Buricilă, dar cu Ioana care-ţi fu gagică doi ani şi ceva, nu te-ai regulat niciodată?
-Da mă piticu dracu, dar asta-i treaba omului ce făcu în pat cu gagică-sa; Apoi judecă şi tu cu dibla-ţi năroadă, cine-i prostu care văzând cum i se ridică, arde gazu pă lângă o muere frumoasă?
-Bă Găozule negru, raportă spre amuzamentul camarazilor soldăţelul Buricilă, eu cred că Ursu arse gazu dăgeaba pă lângă domnişoara dăspre care Marin zicea că-i tare frumoasă; Păi dacă Ioana nu era fată mare, tu crezi că dom locotenent o mai lua dă nevastă?
-Şi dă ce dracu te miri mă Buricilă? Doar sunt atâţa oameni orbi, îşi dădu cu părerea un soldat care abia dacă-şi mai putea stăpâni râsu.
-N-aveţ dăcât să râdeţ dă mine cât vreţ, raportă cu multă părere de rău soldat Ursu Constantin, dar când se mărită cu dom locotenent Marghiloman, domnişoara Ioana Predoiu era fată mare.
-Mă Costică, reveni cu şi mai mult aplomb soldăţel Buricilă, eu cred că în noaptea dă Crăciun, dom locotenent era beat criţă; Orbit de focu ce-l ardea între picioare, nici n-a mai ştiut cu ce muere se culcase în patu boieresc.
-Mă Buricilă, ameninţă sever soldatul care abia dacă-şi mai putea stăpâ furia, dacă nu-ţi ţâi gura, să ştii c-o să te pocnesc, chiar dacă voi sta o lună la bulău; Ai înţeles mă bou dracu?
-Da mă Costică, dar fii mai dăştept dăcât piticu; Doar ţi-ai dat cuvântu de onoare.
-Da Marine, dar pân la urmă cred c-o să mă cac pă cuvântul dat; Acu gata cu vorbele de clacă şi până nu se înserează hai să plecăm, ordonă ridicându-se în picioare, soldatul Ursu Constantin.
* * *
* * *
Soldaţii plecară, dar pentru a vedea ce petrece la conacul boierului Vlăsceanu, cu îngăduinţa dumneavoastră cred c-ar fi bine să poposim fie şi pentru puţină vreme, în oraşul în care nu cu multă vreme în urmă, asasinul micuţei Sonia şi al vizitiului necunoscut, fusese ascuns în casa unui tovarăş despre care Siguranţa avea oarece informaţii.
* * *
* * *
Luna Mai abia dacă predase ştafeta când, la conacul din Vlaşca se prezentă un individ care după port, nu părea din partea locului; Luat în primire de un slujitor, individul începu să dea din colţ în colţ; Cum doamna Adelle tocmai coborâse treptele din faţa intrării principale, slujitorul care nu fără motiv încerca să fie la înălţimea slujbei pentru care era plătit c-o simbrie destul de bună, raportă simplu şi poate cam înţepat:
-Coniţă Adelle, nu ştiu din ce pricină, dar vă cată dumnealui.
-Ce s-a întâmplat mă Suran, întrebă coniţa care deamu privea mirată? După câte-mi amintesc, astăzi nu mi-a fost anunţată nici-o vizită.
-Ia spune mă omule, întrebă slujitorul care dându-se un mare dregător încerca să pară cât mai suspicios cu putinţă, cum te chiamă? Coniţa vrea să ştie cine eşti.
-Bună zâua coniţă; Eu sunt Badea Ion şi stau în Domneasca.
-Eşti rudă cu argatul care pe vremuri la slujit pe marele boier?
-Sunt un văr d-al lui, minţi şi nu fără motiv misteriosul individ.
-Nu ştiu cum de nu eşti informat domnule dragă, ordonă c-o justificată bănuială coniţa Adelle Vlăsceanu, dar vărul tău a decedat în urmă cu câteva luni.
-Bine coniţă, dar vără-miu Vasâle niciodată n-a fost bolnav.
-Asta numai domnii doctori ştiu, dar cred că mai multe-ţi va spune doamna Aneta.
-Şi demult se întâmplă nenorocirea, întrebă vărul care în sinea lui se bucura de încrederea pe care credea c-o inspiră coniţei Adelle?
-Surane, ordonă doamna care nu luase în seamă întrebarea individului pe care-l suspecta din motive lesne de înţeles, acu fă bine şi condu-l la căsuţa doamnei Aneta Badea; Apoi, pentu cine ştie ce trebuinţă, rămâi de planton lângă uşă; Ai înţeles rostul?
-Am înţeles coniţă Vlăsceanu, raportă spăşit slujitorul care după ce-i făcu semn străinului să-l urmeze, plecară grăbiţi spre căsuţa fostului argat.
-Păi Aneta nu şade în casa mare, întrebă individul care deacum încerca să joace teatru, chiar pe scena ce-ar putea să-i fie fatală?
-Nu mă omule; Acolo şade boierul Vlăsceanu şi coniţa Adelle.
-Am înţeles; Boieru-i tot boier, dar Aneta unde dracu doarme?
-Păi văduva argatului stă în căsuţa dă colo, dar să vedem dacă nu care cumva este plecată cine ştie unde; Nu ştiu din ce pricină nenorocită, dar de când muri bărbată-su, parcă-i lipsăşte o doagă.
-Cum dracu mă omule, pă muerea lu vără-miu o apucă nebuneala dă om nebun?
-O să vezi tu câtâ-i de nebună, dar acuşa ce dracu faci? Nu vrei să intri în casă?
-Păi mă gândeam la nebuneala ce-o prinsă pe biata femeie, raportă mirat misteriosul individ, după care luându-şi inima în dinţi, intră în căsuţa ţăranului Badea Vasile.
-Cine-i acolo, întrebă femeia care deacum tremura de frica strigoilor venetici?
-Sunteţ singură, răspunse nervos străinul care deacum părea să regrete întreaga misiune?
-Da mă omule, dar dumneata cine dracu eşti şi de fapt ce mai vrei de la mine, ripostă speriată văduva argatului Badea Vasile?
-Nu vă îngrijoraţ doamnă Badea; Eu viu dân partea fiului dumneavoastră şi dacă n-ai nici-o împotrivire, n-am putea să stăm niţăluş de vorbă?
-Ia spune mă omule, întrebă femeia poate mai puţină suspicioasă, dumneata-l cunoşti bine pă fi-miu Ştefan? El ce Dumnezeu mai face, este bine, sănătos?
-Cum dracu să nu-l cunosc, dar să ştii că podoaba dă fi-tu este un nărod şi jumătate; Cu toate astea, nu vreau să cred c-am bătut atâta drum de pomană.
-Nu te cred mă omule; Dân păcate fi-miu Ştefan este arestat în arestul jandarilor.
-Ai dreptate fă muere; Fi-tu Ştefan are cam multe păcate, dar să zică bodaproste; Pân acuşa nu îl înhăţară copoii dă la Siguranţă.
-Cum dracu mă omule, vrei să zici că fi-miu Ştefan este liber?
-Este liber şi nu prea, dar ia spune-mi: Tu chiar nu ştii nimic?
-Ce-ai vrea să ştiu mă omule? De fapt cine dracu eşti şi cine te-a trimis la mine, întrebă femeia care deacum încerca să se stăpânească.
-Mă femeie, pă mine mă cheamă Ghiorghiu şi venii pân acilea doar ca să-ţi aduc o depeşă care fusă scrisă chiar dă fi-tu Ştefan.
Doamna Aneta Badea luă din mâna individului un petec de hârtie şi după ce-l citi şi reciti de câteva ori, se pomeni întrebând mirată:
-Da domnule, dar asta chiar că nu se poate; Aşa ceva nu ţi se pare de necrezut?
-Nu ştiu ce dracu nu se poate, ţinu să precizeze cu ceva mai mult curaj în glasu-i bolşevic, dar eu sunt tovarăşul Ghiorghiu; Acuşa înţelegi?
-Ia fugi dacilea mă omule! Eu cred că asta-i doar scorneala prin care şarlatanii vrea să să mă jăcmănească de ceva parale.
-Mă femeie într-o ureche, ameninţă comunistul şi nu fără motiv, eu te sfătuiesc să nu te joci cu noi; Doar cunoşti scrisul caporalului Badea Ştefan.
-O fi scrisu bietului Fane, recunoscu femeia deloc împăcată c-o asemenea situaţie, dar eu cred că numa voi la-ţi obligat să scrie asemenea bazaconii.
-A scris-o chiar dă bună voie, asigură comunistul cu aceeaşi voce prefăcută, altfel criminalul nu ajungea în beciul Siguranţei?
-Cum mă omule, nu mă minţi, întrebă speriată biata femeie?
-De ce dracu să te mint? Păi scrisoarea caporalului Badea Ştefan, nu-i cea mai bună dovadă?
-Tovarăşu Ghiorghiu sau dracu ştie cum te chiamă, eu chiar dacă te socot de bună credinţă, să ştii că până când nu vine bărbată-miu, dă una sângură nu pot lua nici-o hotărâre; Sper că mă înţelegi omule, încercă Aneta Badea să câştige timp şi oarece încredere.
-Ascultă fă muere toantă şi tâmpită, ripostă sever tovarăşul Gheorghiu, ia nu te mai juca cu mine; Păi bărbată-tu nu-i mort dă cu primăvară?
-Minciuni tovarăşu, minciuni sfruntate, încercă doamna Aneta Badea să nege un lucru pe care comunistul Gheorghiu îl ştia şi încă destul de bine.
-Ascultă doamnă Badea, vrei sau nu vrei să-ţi salvezi băiatu?
-Păi cum Doamne iartă-mă să nu vreau, dar vin-o şi dumneata peste o săptămână; Doar atunci vei strânge banii pă care mi-i ceri.
-Nu te-ai gândit rău femeie, dar nici eu nu sunt atât de prost.
-Păi dă ce tovarăşe Ghiorghiu, chiar n-ai încredere în mine?
-Îmi dai tot ce scrie în scrisoare, sau fi-tu Ştefan este pierdut?
-Nu pot tovarăşe Ghiorghiu; Astăzi chiar că n-am atâţia bani.
-Păi în cazu ăsta, criminalu dă fi-tu va fi arestat şi încă foarte repede, ameninţă individul care deacum încerca să forţeze mâna doamnei Badea.
-Stai puţin mă omule; Acu de ce dracu nu înţelegi că n-am în casă toţi banii pă care mi-i cere neisprăvitul de fi-miu?
Convins că de la biata femeie nu va obţine nici-un ban, tovarăşul Ghiorghiu tocmai încerca să plece când, în casă intrară grăbiţi doi bărbaţi; Ameninţând cu pistolul, unul dintre intruşi ordonă:
-Mâinile sus comunistule; Dă nu vrei să te omor ca pe cel mai mare şobolan, execută ordinul pe care ţi l-am dat; Acum ai înţeles?
-Arestează-l imediat, ordonă comisarul pe un ton şi mai sever.
-Dar voi cine dracu mai sunteţ, întrebă femeia care deacum nu ştia ce să mai creadă? Doar nu aţi venit şi voi, tot pentru aur şi bani.
-Siguranţa statului doamnă Badea şi vă rog să-mi daţi scrisoarea fiului dumneavoastră, raportă comisarul, în timp ce ameninţa cu pistolul pregătit pentru tragere; Executarea doamnă Badea.
-Ce scrisoare domnule? Iartă-mă te rog, dar nu înţeleg ce vrei.
-Daţi-mi scrisoarea doamnă Badea; Altfel v-o luăm cu forţa.
-Nu-i cazu domnule siguranţă; Asta-i scrisoarea care vă interesează, dar nu mă întrebaţi unde Dumnezeu mai stă ascuns amărâtu de fi-miu.
-Dar comunistul ştie unde l-a ascuns pe criminal; Aşa-i tovarăşu Ghiorghiu, întrebă comisarul ce părea în deplină cunoştinţă de cauză?
În timp ce biata mamă se dădea de ceasul morţii, asasinul micuţei Sonia continua să stea în celula comunistului Barbu; Simţea că înnebuneşte, dar laşitatea şi micimea sufletului său meschin, nu-i permiteau gestul de-a se sinucide; Devenise o masă informă în care-şi găsea sălaş noianul de gânduri diabolice, socoteli prin care urmărea doar supravieţuirea cu orice preţ; Dintr-un asemenea motiv, oridecâteori dulapul era dat la o parte, criminalul încerca să se ascundă în cel mai întunecos cotlon din improvizata celulă; Când în cele din urmă îl vedea pe comunistul care-şi făcea apariţia în semi-ntunericul care deacum înegrise timpu şi viaţa nesigură, el se prăvălea la picioarele tovarăşului şi disperat, cerşea un gram de îndurare; Unde-l va duce nimicnicia unui suflet criminal, vom vedea doar dacă vom citi cu atenţia cuvenită, paginile pe care pana timpului le-a lăsat spre luare aminte, creştinilor care fiind de bună credinţă, au şi oarece frică de Dumnezeu.
* * *
* * *
În ziua de 21 Iunie 1941, toţi militarii armatei române priveau spre Răsărit; Era o zi frumoasă, cu cer senin şi soare dătător de speranţe; De aproape două săptămâni nu mai plouase, drumurile se colbuiseră, iar apa potabilă se împuţinase îngrijorător de mult; Încă nu fusese dat nici-un ordin, dar militarii, de la soldat la general, bănuiau că ceva se va întâmpla cât de curând; Aflat în mijlocul unui grup de ofiţeri, generalul numit de rege comandant peste toată armata, asculta în tăcere rapoartele prezentate cu oarece elan de subordonaţi şi intervenea doar prin ordine scurte şi clare; Alunecând uşor spre Vest, soarele arunca-n apa Prutului reflexe aurii; Ca mai toţi comandanţii armatei române, locotenentul Mihai Marghiloman ordonă adunarea, pe platoul din faţa corturilor.
-Pluton, de la stânga la dreapta număraţi.
După ce formalitatea militară fusese executată întocmai, comandantul care deacum avea un alt rost de împlinit, ordonă:
-Pe loc repaos!
-Dom locotenent, raportă un soldat care de fel era un ţigan de prin părţile Olteniţei, acuşa ne lăsaţ să fumăm şi noi cât-o ţigară? Ştiu că n-avem dreptu, dar cum mâine n-o să mai fumăm…,
-Deşi regulamentul militar nu-mi permite un asemenea lucru, astăzi am să fac o excepţie şi vă îngădui să fumaţi câte-o mărăşească, ordonă locotenentul pe al căru-i chip, teama de necunoscutul care deacum putea să aducă moartea, luaseră locul zâmbetului care de regulă fermeca.
Privea la soldaţi şi încerca să vadă dimensiunea zbuciumului care le cotropise întreaga fiinţă; Într-o perioadă de intensă trăire sufletească, aproape că-l îndrăgise pe soldat Ursu Constantin, chiar dacă în adâncul sufletului său, nu putea acepta nici măcar ideia că acel băiat ar fi sărutat-o cândva pe Ioana; După doar câteva vorbe de îmbărbătare, locotenentul Marghiloman ordonă într-un fel mai puţin cazon, soldaţilor din plutonul său: Domnilor, pentru ca mâine să fiţi odihniţi, acum mergeţi şi culcaţi-vă; Când întunericul nopţii de vară, cuprinse toată valea Prutului moldav, cu gândul acasă şi cu frica în suflet, răcanii intrară în corturi; Deşi calendaristic era noaptea cea mai scurtă dintr-un an, pentru majoritatea soldaţilor români, noaptea cu pricina părea cea mai lungă; Abia dacă trecuse de miezul nopţii când, piticul întrebă cu vocea lui piţigăiată şi poate prea puţin înţeleasă de camarazii care nu puteau să doarmă:
-Costicăăă, tu nu mai auzi dăloc? Acuşa dă ce dracu nu răspunzi mă soldatule care m-ai bătut? Doar nu surzâşi în doar câteva ceasuri.
-Ce mai vrei mă Buricilă, acuşa de ce dracu nu dormi? Mai e câteva ceasuri şi să luminează de zâuă, ordonă soldatul care deacum făcea pe somnorosul în poate cea mai agitată noapte din viaţa lui.
-Taci bă piticule dân gură, ce dracu te-a apucat? Tu nu vezi că dân cauza ta, nici noi nu putem dormi, ordonă răcanul care deacum încerca să pară chiar mai supărat decât camaradul său pitic?
-Bă Marine, acu dă ce dracu mă înjuri? Eu nu pot să dorm şi gândindu-vă la ce-o să fie mâine, nici voi nu mai puteţi închide ochii; Păi nu?
-Tu ai dreptate mă Buricilă, dar cred că n-ar fi rău să aţipim fie şi câteva ceasuri; Mâine cine ştie pă unde dracu ne vom călători.
-Mă Costică, tu mă iertaşi pentru ce-ţi zâsăi atunci când dom locotenent ne băgă la bulău? Ia spune mă, nu eşti supărat pă mine?
-Mă Buricilă, eu te-am iertat pentru ce zâsăşi dăspre mine şi dăspre Ioana, dar în caz că nu taci dracu dân gură, n-ai dăcât să faci dă planton în faţa cortului, până mâine dimineaţă; Ai înţeles?
-Am înţeles c-o să fac toată noaptea de planton sovietic, dar bine că n-am murit.
-Păi dacă înţelesăşi bă piticule viu, atunci de ce dracu nu dormi şi nu ne laşi nici pă noi?
-Mă Costică, cum ai vrea să dorm dacă atunci când închid ochii, îl văz pă rusul care vine spre mine şi-mi bagă baioneta în burtă?
-Ia nu te mai gândi mă Buricilă, iar dacă nu vrei să visezi cai verzi pe pereţi, mergi afară; Nu dalceva, dar plantonul este singur cuc.
-Bine bă Marine, dacă-mi ordoni tu, mă voi duce să-i ţâu dă urât şi plantonului, dar înainte da ieşi afară, vreau să spun că pentru mine, voi sunteţi familia dă care mai că n-aş vrea să mă dăspart.
-Da Buricilă, raportă cam fără rost soldatul Găoz, dar eu cred că-n armata noastră românească, doar un tătic ai putea să-ţi mai găseşti.
După o scurtă perioadă de rătăcire prin hăţişul celor mai demonice gânduri, în cele din urmă instinctul de autoconservare îl ajută să-şi găsească în sânul armatei, familia în care deacum putea să supravieţuiască, sau să moară onorabil pe câmpul de luptă.
* * *
* * *
În dimineaţa zilei de 22 Iunie 1941, armata română era aliniată în poziţie de luptă, de-a-lungul întregului front; Ostaşi români vă ordon treceţi Prutu, celebrul ordin dat de general Ion Antonescu, străbătu ca un fior armata mobilizată în mare pripă şi o puse în mişcare; Pentru a înţelege mai bine starea în care se afla ţara şi oamenii săi, cu îngăduinţa dumneavoastră să formulăm câteva precizări privind momentul ales de comandantul Antonescu, pentru declanşarea atacului cu întregul efectiv; Cu toată durerea şi umilinţa care deacum inundau sufletul românilor, la vremea când războiul bătea la uşă, trebuia găsită calea prin care ţara să iasă din impas; România, atâta cât mai rămăsese după desfăşurarea pactului Molotov-Ribentrop, nu putea lupta pe două fronturi, cu doi inamici superiori ca număr şi dotare militară; Oamenii politici care încă mai ţineau în mâini frâiele vechiului regat, conştienţi de expansiunea germană fără precedent în Europa, apreciară ca benefică pentru ţară, o alianţă cu Hitler şi hotărâră declanşarea atacului pentru eliberarea Basarabiei străbune, în chiar ziua în care diviziile germane vor ataca imperiul sovietic; Trecerea întregului efectiv peste apa Prutului, concomitent cu atacul germanilor care deacum staţionau în Polonia ocupată, devenise previzibilă şi pentru tovarăşul Iosif Visarionovici Stalin; Orbit de tratatele încheiate nu cu multă vreme în urmă, cu Germania care de câţiva ani era la cheremul naziştilor conduşi de Adolf Hitler, dictatorul sovietic neglijase apărarea celui mai mare imperiu din lume; În primăvara anului 1941, invazia germană devenise mai mult decât previzibilă, dar în ciuda evidenţei, Stalin încă ezita; Când în cele din urmă s-a convins de trădarea nemţilor, el desfăşoară-n mare pripă armata prost echipată; Pregătirile făcute în mare grabă erau cunoscute nemţilor, dar şi comandamentului român; Mereu la datorie, generalul Antonescu cumpănea cu foarte multă atenţie desfăşurarea evenimentelor.
* * *
Ajungând la Prut, răcanii comandaţi de locotenentul Mihai Marghiloman desfăşurară în mare grabă, pregătirile necesare traversării cu pierderi cât mai puţine; Frizând teama care-i copleşise în primele ore de război, soldaţii care deacum priveau dincolo de Prut, văzură doar nişte moldoveni care-i întâmpinau cu buchete de flori; Trecerea râului s-a făcut fără pierderi şi în deplină siguranţă; Ambarcaţiunile din care temători priveau militarii, aveau la cârmă plutaşi coborâţi de pe Bistriţa; Ajunşi pe malul stâng, fără ca măcar să tragă un singur cartuş, militarii comandaţi de locotenentul Mihai Marghiloman, au fost întâmpinaţi de basarabeni; Fericiţi, bieţii oameni nu-şi mai încăpeau în piele de câtă bucurie încercau în acele momente, cu adevărat istorice.
-Da bini mă fraţilor, mult vă mai trebui pân şe vă hotărârăţ a treşe dâncoaşe dă apa Prutului, îi dojeni un moşneguţ într-un grai care la mijloc de secol douăzeci, nu se deosebea cu mai nimic de cel folosit de-a dreapta râului care din totdeauna, lega Moldova sfântului Ştefan voievod.
-Nici acum nu-i prea târziu, raportă mândru locotenentul Marghiloman, în timp ce-l îmbrăţişa pe bătrânul în ochii căruia, speranţa nimicită de comunişti, licărea pentru cine ştie câtă vreme.
-Ai dreptate dom ofiţăr; Este bini şi cum zâsăşi matali, raportă moşneguţul, după care înmână tânărului locotenent, un coş acoperit c-un ştergar cusut pe margini, de cine ştie care bunicuţă.
-Mulţumesc tatae, dar eu ce să fac c-un coş tocmai bun de dus plocon la nuntă, întrebă ofiţerul care deacum părea surprins de gestul bătrânului?
-Păi dom ofiţăr, raportă bătrânul, în timp ce ruşinat se ştergea la ochii, traji matali ăl ştergar ş-oţ vedea şi sângur şe şi cum să faşeţ cu tot şe este în coşu şela.
-Am înţeles bunicule, raportă locotenent Mihai Marghiloman, după care trase ştergarul şi dădu la iveală pâinea care deacum confirma cu prisosinţă, proverbiala ospitalitate moldovenească.
Locotenentul gustă pâinea făcută cu trudă sub cizma sovietică, după care ordonă militarilor pe care-i comanda, să repete vechiul obicei; În doar câteva clipe coşul se goli, iar bucuria bătrânului începu a se revărsa în două torente care deacum alunecau printre perii din barba-i albită de vreme şi vremuri potrivnice; Mulţumind pentru primirea mai mult decât călduroasă, locotenent Marghiloman ordonă încolonarea plutonului care volens-nolens, plecă mai departe pe drumul Infernului Roşu; Era o zi călduroasă de vară, bună doar pentru munca câmpului şi deloc plăcută pentru nişte oameni care deacum mergeau la moarte; Soldaţii, complet echipaţi şi lipsiţi de antrenamentul drumurilor lungi, începură cam de timpuriu să dea semne de oboseală; Abia spre ora prâzului zăriră în depărtare turla unei biserici şi la gândul că în sat comandantul le va permite să mănânce din raniţele încărcate până la refuz cu hrană rece, se mai liniştiră; Bucuria soldaţilor n-avea să dureze prea multă vreme; Dintre nişte boscheţi care din păcate, nu fuseseră cercetaţi de avangardă, o mitralieră începu să împroaşte pământul la doar câţiva paşi de-a dreapta prietenilor noştri; Speriat de gloanţele care deacum puteau să-i trimită în lumea de apoi, locotenentul Mihai Marghiloman ordonă soldaţilor care mai înfricoşaţi ca niciodată, rămăseseră ca la fotograf:
-Culcat! Voi sunteţi surzi? Culcat!
Visând doar Dumnezeu ştie la ce domnişoară frumoasă, soldatul Iască Miruţeanu rămăsese în picioare; Văzându-l, locotenentul Mihai Marghiloman ordonă c-o voce repezită:
-Soldat Miruţeanu, culcat! Mă surdule, trânteşte-te la pământ.
Era însă prea târziu; O rafală trasă din acelaşi loc, îl culcă la pământ pentru totdeauna; Câţiva soldaţi special pregătiţi, anihilară destul de repede cuibul de mitralieră; Doi ruşi fuseseră scoşi din luptă, iar un al treilea care doar printr-o minune dumnezeiască scăpase nevătămat, ridicase mâinile deasupra capului; Locotenent Mihai Marghiloman privea furios la rusul care curmase viaţa bietului Iască Miruţeanu şi încerca din răsputeri să-şi stăpânească furia care deacum părea să-l copleşească; Soldatul bolşevic continua să stea cu mâinile ridicate, dar după o vreme unde nu-ncepu să rânjească, asemenea nebunului care întâmplător sau nu, evadează din cine ştie care balamuc.
-Acu să-l împuşcăm şi noi dom locotenent; Doar un nemernic ca el putea să-l omoare pă Iască Miruţeanu, izbucni furios soldat Ursu Constantin.
-Ar merita pedeapsa maximă, dar să nu uităm de legile care interzic asasinarea prizonierilor prinşi neânarmaţi şi care se predau de bună voie; Ai înţeles soldat Ursu Constantin?
Rânjetul soldatului sovietic era dovada nebuniei care la începutul oricărui măcel îi cuprinde pe oamenii slabi; Încercând să-şi ferească soldaţii de pericolul iminentei nebunii, locotenent Mihai Marghiloman ordonă răcanilor care deacum îşi scuturau praful de pe haine:
-Soldaţi, comanda la mine; Moartea camaradului este un accident de care într-o bună măsură se face vinovat; De aceea trebuie să luaţi aminte la ordinele pe care le primiţi şi să lăsaţi de-o parte gândul care încă vă mai poartă spre cei dragi; Acum aţi înţeles?
-Trăiţi, am înţeles dom locotenent, raportară câţiva dintre soldaţii care poate nu întâmplător se aflau în apropierea tânărului ofiţer.
Adunaţi în jurul camaradului din care sângele continua să înroşească ţărâna Moldovei, soldaţii comandaţi de locotenent Mihai, se treziră la realitatea războiului care abia dacă începuse; Lacrimile inundară ochii lor trişti; Cum vremea plânsului trecuse cam demult, românii încercau să fie soldaţi şi mai puţin plugari sau lucrători în cine ştie care fabrică; Stăpânit de gânduri fel de fel, locotenentul Mihai Marghiloman privea îndurerat la soldaţii care la margine de drum, săpaseră o groapă în care-l aşezară pe camaradul ucis în urmă cu puţină vreme; Fără să-l privească pe soldatul care deacum sta liniştit pe fundul gropii, soldaţii începură să arunce pământ peste bietul băiat; La început mai încet, apoi din ce în ce mai repede, soldaţii aruncau pământ peste pământul care total nepăsător, îl strivea pe camaradul care în urmă cu doar câteva clipe, încă se mai bucura de viaţă; Aruncând pământ în groapa care lacomă îl înghiţise pe bietul Iască Miruţeanu, soldaţii formară o moviliţă în vârful cărea Buricilă înfipse o cruce făcută la repezeală, din două bucăţi de lemn legate în cruciş.
-Dom locotenent, raportă abia stăpânindu-şi furia soldat Ursu Constantin, sărmanul Miruţeanu fuse îngropat fără nici-un fel de popă.
-Încolonarea, ordonă ofiţerul care deacum n-avea timp de raportul care încărcat de un profund şi justificat reproş, venea din partea consăteanului care motivat îl pismuia pentru alegerea făcută.
-Am înţeles dom locotenent, raportă Buricilă cu vocea lui piţigăiată şi atât de sinceră, dar cu raniţa lu Miruţeanu ce naiba facem? Nu dalceva, dar noi pă lângă puşca plină de gloanţe mai ducem în cârcă şi o grămadă de marafeturi.
-Înainte marş, ordonă locotenentul care preocupat de felul în care moartea poate fi păcălită, îl lăsă pe soldăţel fără neam de răspuns.
În timp ce plutonul îşi relua marşul pe drumul colbuit şi plin de atâtea primejdii, soldatul Ursu Constantin întoarse capul spre mormântul sărmanului camarad; Erau clipe de maximă deprimare şi neputincios bietul soldat se întreba retoric: Peste mine cine Dumnezeu va pune pământ? Refuzându-şi un răspuns care în ciuda aparenţelor îi era la îndemână, răcanul îşi contiuă drumul spre satul care se desluşea la orizontul nu prea îndepărtat; Când în cele din urmă soldaţii comandaţi de locotenentul Mihai Marghiloman cuceriră satul cu pricina, ei văzură doar câteva domnişoare; Zâmbind frumos şi ademenitor, fetele împărţeau flori de cîmp; O moldoveancă care îmbrăcată într-un superb costum naţional, părea mai frumoasă şi mai atrăgătoare decât toate, se apropie de locotenent; Zâmbitoare, frumoasa domnişoară îi oferi un bucheţel pe care c-o deoserbită graţie îl luase dintr-un coş împletit cu meşteşug; Motivată, îl sărută c-o patimă de care numai moldovencele frumoase sunt în stare.
-Păi cum fă domnişoară frumoasă, raportă simţindu-se frustrat soldat Ursu Constantin, numai pă dom locotenent îl pupaşi?
-Vă mulţumim că ne liberarăţ dă tovarăşi, raportă bucuroasă moldoveanca, fără să ia-n seamă observaţia soldatului care deacum găsise încă un motiv de ură şi gelozie pentru comandantul său.
-Da frumoasă domnişoară, raportă zâmbind locotenent Mihai Marghiloman, dar era de datoria noastră; Nu sunt un futurist prea grozav, dar prin aceste sate n-o să mai vezi picior de bolşevic.
-Să vă audă bunul Dumnezeu, raportă moldoveanca în vocea cărea suspiciunea şi îndoiala, prevesteau parcă marea vânzare de la Yalta.
La ieşirea din satul cu fete frumoase, plutonul prietenilor noştri se opri într-o poieniţă plină cu verdeaţă şi cu multe flori multicolore.
-Rupeţi rândurile, ordonă mai puţin îngrijorat comandantul de pluton.
Răsuflând uşuraţi, soldaţii executară ordinul locotenentului şi se aşezară pe covorul de iarbă verde; Desfăcură raniţele şi începură să mănânce cu pofta pe care ţi-o dă un drum atât de obositor.
-Mă Buricilă voinicilă, avertiză soldat Bivolaru Darie, tu nu-ţi pune mintea cu toată mâncarea; Nu dalceva, dar trebuie să-ţ ajungă şi mâine.
-Ia mai taci mă Bivole; Tu crezi că eu nu ştiu cât să mănânc?
-Da mă piticule, dar tu dă unde ştii cam cât trebuie să mânci?
-Păi ce mă Bivole, se oţărî piticul care deacum încerca să facă pe supăratu, eu sunt o namilă care trebuie să mănânce cât un bou bălţat?
-Ce dracu zâsăşi piticule, întrebă soldatul Bivolaru, în timp ce se încrunta şi nu fără motiv la omuleţul îmbrăcat într-o mini uniformă militară?
-Da mă Bivole, dar eu zic să-l laşi în pace; Altfel îţi pierzi timpu dă pomană cu piticul pă care îl încorporară în armată, direct dântr-un orfelinat.
-Da bă Marine, dar eu sunt vinovat pentru cât e de pitic?
-Bă băieţi, noi avem o vorbă şi de care unii începură să uite.
-Costică, întrebă rânjind Bivolaru, tu eşti neam cu Buricilă?
-Da mă Bivole, dar cum nu ştii mare lucru, te superi degeaba.
-Auzi mă Costică, intră în vorbă romul din Olteniţa, lasă-l mă în pace pă matahala care într-un culcuş de paie, se născu mare şi prost.
-Bă Găoz, dacă nu taci dân gură, am să te trimit la şatra unde cerşeşte doar ţâgani negricioşi.
-Mă Bivole, raportă soldatul Găoz, în timp ce fără succes, încerca să facă haz de necaz, dacă m-ai putea trimite la şatra în care am o pirandă tânără şi tare mişto, să ştii că te-aşi pupa şi în cur.
-Atenţiune pluton, raportă motivat unul dintre soldaţii care se răzleţiseră din anumite nevoi!
Toţi soldaţii se ridicară în picioare şi luară poziţie de drepţi; Locotenentul Mihai Marghiloman făcu câţiva paşi prin faţa plutonului, după care gânditor, se opri locului.
-Intrăm în luptă dom locotenent, raportă c-o justificată teamă răcanul care între timp încercase să-şi aranjeze ţinuta militară?
-Costică, ia taci mă din gură; Doar ştie dom locotenent ce face.
-Soldaţi, încolonarea; Execută ordinul soldat şi nu mai comenta.
-Ce dracu te-a apucat mă Buricilă? Tu iar vorbeşti ne întrebat?
-Soldaţi, ordonă fără a ezita locotenent Mihai Marghiloman, câteva ceasuri mai târziu vom fi obligaţi să ne confruntăm cu câteva companii care încercând să faciliteze retragerea unităţilor prost echipate, a ocupat pădurea care în conformitate cu planul de luptă se află la Est de satul Damieneşti; Soldaţi, ordonă cu aceeaşi voce fermă tânărul ofiţer, în acest moment poate c-ar fi mai potrivit să vă reamintiţi jurământul depus în faţa comandantului de unitate şi să vă păstraţi cumpătul.
După câteva ore de marş forţat pe colbuitele drumuri moldave, unitatea comandată de colonel Arcadie Pavelescu se apropiase la oarece distanţă de obiectivul care trebuia cucerit; La vremea când soarele bătea spre asfinţit şi înţepa pământul c-o mulţime de săgeţi aurii, liziera pădurii se zărea cu ochiu liber; La ordinul locotenentului Mihai Marghiloman, soldaţii care deacum se repliaseră într-un câmp deschis, executară şi încă destul de repede adăpostul individual; Câteva focuri sporadice de carabină, indicară inamicului camuflat în pădure, amplasamentul în care se aflau soldaţii români şi orice încercare de-a părăsi adăposturile individuale, putea să le fie fatală; Beneficiind de protecţia pădurii care neluând în seamă duşmăniile sociale, asigura fără discriminare adăpost tuturor; Având o bună vizibilitate pe întregul câmp de luptă, tovarăşii făcură multe victime în rândul românilor care din păcate, erau expuşi prea mult tirului inamic; În timp ce morţii cătau într-o tăcere de mormânt, calea spre Dumnezeul a toate făcător, răniţii urlau de durere şi nimeni nu putea să-i ajute; La doar câţiva paşi, un soldat care scăpase cascheta, este lovit în cap de un glonţ ucigaş; Văzându-i creerii împrăştiaţi pe moviliţa care din păcate se dovedise insuficient de înaltă şi de bine consolidată, soldat Ursu Constantin trânti o înjurătură tipic românească; El tocmai încerca să se ridice din faţa moviliţei când, vocea locotenentului Mihai Marghiloman, îl ţintui locului:
-Soldat Ursu, culcat şi măreşte-ţi adăpostul; Acum ai înţeles?
-Am înţeles dom locotenent, raportă soldatul care deacum încerca zadarnic să se facă una cu pământul Moldovei de dincolo de Prut.
-Dom locotenent, raportă sergentul care-ntre timp preluase comanda grupei din care încă mai făceau parte soldaţii pe care i-am cunoscut de-a dreapta Prutului, unde mama dracu este tancurile româneşti? Nu cumva ne-adusără acilea, doar ca să ne omoare bolşevicii?
-Vorbeşti prostii sergent Stancu Virgil; Comanda la mine.
-Ordonaţi dom locotenent; Acu ce-ar trebui să mai facem?
-Până când nu vorbesc cu dom comandant, nu slăbiţi focul.
-Am înţeles dom locotenent, dar în caz că ruşii ne atacă cu blindate, noi ce dracu facem? N-ar fi mai bine să ne retragem acuşica?
-Vă retrageţi numai dacă tovarăşii şi-o cată cu lumânarea şi vor ieşi din pădure, dar să sperăm că nu va fi cazu, ordonă locotenentul Mihai Marghiloman, după care motivat execută un târâş până la tranşeul aflat în spatele primelor linii.
-Dom sărgent, raportă speriat soldat Ursu, eu ce dracu fac?
-Ce dracu s-a întâmplat soldat? Raportează, dar nu te ridica.
-S-a blocat arma dom sărgent; Mama ei a dracu dă vechitură! Ca să am o carabină ceva mai ca lumea, n-am ştiut cui şi cât ciubuc să dau.
-Încarcă arma soldat; Armează, dar fără să forţezi ca prostu.
-Nu ştiu de ce dracu dom sărgent, dar noi doar aşa fusărăm învăţaţi: Să ne cârpim mereu, chiar dacă ne rupem la prima mişcare, raportă şi nu fără motiv soldatul Ursu Constantin.
-Lasă vorba soldat Ursu; Ia spune-mi, a mers încărcătorul?
-Acu merse dom sărgent, dar în caz că se va înţepeni iar, eu ce dracu fac? Nu vei muri taman ca prostul care nu ştie cui şi câtă şpagă să dea?
-Foc mă fraţilor; Uite că iar vrea să iasă din pădure; Măicuţa lor a dracu dă bolşevici ce este ei, înjură cu mult năduf sergentul Stancu Virgil.
Armele ţăcăneau fără contenire; Gloanţele care deacum şuerau c-o intensitate super demonică, treceau pe deasupra ori se înfigeau neputincioase în moviliţa de pământ uscat; Întâmplător sau nu, un asemenea glonţ lovi cascheta soldatului Găoz, pentru ca mai apoi să ricoşeze în pământ; Lovitura îl sperie îngrozitor pe soldatul de culoare; Speriat de moartea care-i da târcoale, bietul Găoz ridică puţin capul, doar pentru a vedea ce se întâmplase; Din păcate însă, a fost suficientă doar o clipă de imprudenţă, pentru ca un alt glonţ să-i pătrundă în bărbie şi să-l arunce la pământ; Sângele începu să ţâşnească din trupul care epuizat, deacum îşi trăia ultimele clipe de viaţă şi se aduna într-o băltoacă, sub pieptul sărmanului soldat.
-Foc, foc mă băieţi! Mă chiorilor, voi nu vedeţi că nişte bolşevici încearcă să iasă din pădure? Măicuţa lor a dracu dă barbari ce este ei!
Soldaţii continuau să execute ordinul sergentului Stancu, dar puţine gloanţe îşi atingeau ţinta; La doar câţiva paşi de locul în care trăgeau românii, explodă un obuz; Urmă un zgomot asurzitor; Făcuţi fărâme, câţiva soldaţi mai puţin norocoşi, erau împrăştiaţi în jurul gropii fumegânde; O mână aruncată de explozie în faţa răcanului Buricilă cel Mic, îl sperie atât de rău, încât soldăţelul se ridică în picioare şi deacum încerca să fugă; Din fericire pentru piticul care disperat, încercase fără succes să sfideze moartea care-i da târcoale, un camarad îl prinse de picior şi-l trânti în faţa moviliţei care nu de puţine ori se dovedise salvatoare.
-Ce te-a apucat bă scrântitule, ordonă disperat soldatul care deacum încerca să facă uz de forţa raţiunii care-i mai rămăsese? Mă piticule, dacă nu vrei să te facă ţăndări, stai culcat.
-Mă omule, dă ce dracu nu mă lăsaşi să mor? Păi tu nu vezi că nici măcar Dumnezeul din cer, nu mai vrea să ţină cu românii săraci?
Doar atât mai raportă Buricilă, după care izbucni într-un hohot de plâns; În ciuda vacarmului asurzitor, vaietul piticului atrase atenţia sergentului care pentru moment fusese imobilizat în spatele moviliţei pe care disperat, încerca s-o mărească cu pământul care parcă încremenise.
-Soldat Buricilă, ordonă comandantul care pe un ton răstit încerca să fie cât mai convingător cu putinţă, trage mă băiete în bolşevicii care dacă nu-i împuşti la timp, te vor împuşca ei pă tine; Foc mă băieţilor! Foc mă soldaţi români! Mămiţica lor a dracu dă bolşăvici care nu să mai satură!
Încercând doar să se apere, soldaţii care fuseseră instruiţi în mare grabă, trăgeau la nimereală în inamicul vremelnic protejat de pădurea românească; Ripostând cu obuze care deacum împrăştiau pământul şi maţele soldaţilor care cu mândrie se declarau creştini, tovarăşii creşteau nepermis de mult, panica în rândul camarazilor care doar printr-o minune dumnezeiască pierduseră un singur soldat; Frizând riscul la care se expunea, sergentul Stancu Virgil reuşi câteva clipe mai târziu, să-şi facă adăpost individual într-un loc ceva mai strategic; Privind în dreapta, norocosul sergent văzu un soldat cu bazinul şi picioarele sfărâmate; Rănitul urla de durere, dar în infernul în care cea mai mică greşeală putea să coste viaţa unui om, nimeni nu putea să-l ajute; Din fericire pentru răcanii care nu mai sperau să se ridice de la pământ, din spatele infanteriei începu să tragă artileria română; După numai câteva salve care începuseră a reteza fără milă copacii, aruncându-i ca pe nişte beţişoare de chibrit, atacul bolşevicilor slăbi în intensitate, dar abia a doua zi spre prânz armele inamicului tăcură definitiv; Arborând steagul alb, câţiva bolşevici ieşiră din pădurea sfârtecată de explozii şi cu teamă începură să înainteze spre românii care prevăzători, continuau să ocupe adăposturile individuale; Colonel Arcadie Pavelescu ordonase încetarea focului, dar văzându-şi camarazii morţi sau schilodiţi pe câmpul de luptă, unii soldaţi continuau să tragă, chiar dacă ştiau c-o fac la întâmplare; Un glonţ venit din arma cine ştie cărui răzbunător, îl culcă la pământ pe purtătorul de steag; Ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, un alt soldat preluă steagul şi hotărât, porni mai departe; Era însoţit de doi camarazi, dar şi de un bătrân care după îmbrăcăminte, părea din partea locului; Ajungând la primele avamposturi româneşti, bolşevicii care la ordin asiguraseră retragerea unor unităţi de o importanţă mai deosebită, deacum răsuflară ceva mai uşuraţi şi poate ceva mai împăcaţi.
-Ştiţi româneşte, întrebă locotenentul Mihai Marghiloman?
-Să trăiţi dom ofiţer! Acuşa nu vă supăraţ pă mine, dar cum tovarăşii bolşăvici nu învăţară un alt grai omenesc, ei nici n-are cum să vă înţeleagă.
-Şi matale care grăieşti bine în limba română, ce hram porţi?
-Cum ce hram dom ofiţăr? Doar mi-s român dân Basarabia.
-Bine moşule, întrebă mirat locotenentul Mihai Marghiloman, dar de când eşti călăuza ruşilor? Nu cumva eşti un trădător deghizat?
-Nu-s trădător dom ofiţer, raportă şi nu fără motiv bătrânul; Matale încă nu ştii, dar bolşăvicii dusără forţat în pădure, foarte mulţi ţărani dân sat.
-Moşule, matale vrei să spui că tovarăşii au luat ostateci pe care nu fără motiv, îi ţin arestaţi în pădure? Ia spune-mi, asta vrei să înţeleg?
-Aşa cum vă spusăi dom ofiţăr; În pădure este numa românaşi d-ai noştri.
-Te cred moşule, dar de ce dracu îi ţin ostateci? De fapt, ce Dumnezeu vor?
-Păi dom ofiţer, eu cred că tovarăşii vrea să-i duceţi la comandantul armatei.
-La cine vor să meargă? Nu te subapreciez moşule, ordonă şi nu fără motiv locotenentul Mihai Marghiloman, dar matale ai ideie cine este comandantul armatei române?
-Dapăi cum să n-am dom ofiţer? Astăzi până ş-un copilaş dă ţâţă ştie că mărişalu Antonescu, este comandantul pus dă rege în fruntea armatei.
-Aşa este moşule, întrebă ofiţerul c-o voce oarecum mai potolită, dar acum fii sincer şi spune-mi dacă în pădure sunt mulţi civili.
-Cum vă mai spusăi dom ofiţăr; În pădure fusără duşi davalma oameni, femei şi o mulţime dă copii; Unii mai mici, alţii mai mărişori.
-Ca întotdeauna, tovarăşii merg la şantaj, raportă şi nu fără motiv locotenentul Marghiloman.
-Iertaţâ-mă dom ofiţăr, întrebă moşul care deacum privea mirat la tânărul locotenent, dar la ce Dumnezeu mai merge netrebnicii dă bolşăvici?
-Vor să ne forţeze mâna tatae, dar cum viaţa ostaticilor depinde doar de abilitatea românească, eu cred că cel mai bine ar fi să ne grăbim.
Însoţită de soldaţii comandaţi de locotenentul Mihai Marghiloman, solia rusească îşi făcea loc cu greu printe românii care furioşi peste măsură, ameninţau cu nişte baionete ne-nroşite în sângele duşman; În cele din urmă, alaiul ruso-român ajungea la comandantul unităţii; Aflat împreună cu alţi trei ofiţeri, într-un adăpost special amenajat, colonelul Arcadie Pavelescu le făcu semn să intre.
-Domnule colonel, sunt locotenent Mihai Marghiloman! Permiteţi să raportez motivul pentru care v-am provocat acest deranj?
-Raportează locotenent Marghiloman, dar cât mai repede.
-Domnule colonel, solii bolşevicilor din pădure, vor să vorbească.
-Locotenent Mihai, nu eşti fiul căpitanului Marghiloman Alexandru? După câte-mi amintesc şi nu cred că mă înşel, de pământ este din Domneasca de Argeş.
-Aveţi dreptate domnule colonel, raportă locotenentul care deacum încerca o firească emoţie, sunt fiul boierului Alexandru Marghiloman.
-Mă bucur domnule locotenent, ordonă privind în trecut colonelul Ion Arcadie Pavelescu, dar acum adă mai repede solia rusească.
Oare pentru a câta oară, colonelul Arcadie retrăia o scenă de un adevărat coşmar; Fiind căzut la pământ din cine ştie ce pricină, un soldat inamic tocmai îşi îndrepta baioneta spre abdomenul său; Se vedea în lumea de apoi când, un glonţ bine ţintit de căpitanul Alexandru Marghiloman îl prăvăli pe neamţ în ţărâna românească; În timp ce fiul fostului căpitan intra cu solia sovietică, colonelul Pavelescu încă mai retăia imaginea de coşmar; Era imaginea pe care cei câţiva supravieţuitori şi-o reaminteau sub numele de bătălia: Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz.
-Permiteţi să raportez dom colonel: Aceasta-i solia rusească.
-Ia spune-mi bătrâne, întrebă comandantul care deacum privea încruntat, ce fel de condiţii pun tovarăşii, doar ca să se retragă fără luptă?
-Eu nu ştiu ce condiţii pun tovarăşii bolşevici, dar situaţia pare destul de gravă.
-Ştiu locotenent Marghiloman, dar acest bătrân n-are pic de limbă; Fireşte, doar dacă nu i-au tăiat-o bolşevicii care morţi de foame sunt în stare de orice sacrilegiu.
-Să trăiţi dom colonel şi comandant, raportă moşneagul în legea lui străbună! Aşa cum bine vedeţ şi dumneavoastră, bolşăvicii încă nu-mi tăiară limba.
-Vedeţi domnule colonel, acest bătrân încă mai are o limbă!
-Dapă-i cum n-am dom ofiţăr? Eu am limba mea română.
-Moşule, ordonă zâmbind colonel Arcadie Pavelescu, dacă tovarăşii bolşevici îţi lăsară limba română, matale-mi poţi spune cine şi de unde eşti?
-Dom colonel, pă mine mă chiamă Aron Piţură şi mi-s dacilea din sat; Noi taman ne bucuram că vin fraţii noştri să ne libereze când, bolşăvicii arestară o mulţâme dă moldoveni şi-i dusără cu forţa în pădurea care dân totdeauna fuse în stăpânirea ţăranilor dân Damieneşti.
-Înţeleg tatae, dar dumneata nu i-ai întrebat ce vor în schimbul ostaticilor?
-Păi dom colonel, ei îmi zâsă cum c-ar vrea o păsuire dă cel puţân două zâle; Nu dalceva, dar bolşăvicii vrea să fugă cât mai dăparte.
-Şi dacă nu sunt de acord, tovarăşii bolşevici ce au de gând să facă?
-Păi dom colonel, în cazu în care nu-i lăsaţ să fugă cu tot şe furară de prin case, bolşăvicii o să-i puşte pă toţi amărâţii dân pădure.
-Atunci spune-le că nu se mai pot retrage; Deacum pădurea este înconjurată de armata română şi coloana de blindate aşteaptă ordinul de atac; Bătrâne, cam asta vreau să le transmiţi.
-Dom colonel, raportă bătrânul doar după ce schimbă câteva vorbe cu tovarăşii care deacum formau solia, dăcât să cază prizonieri la români, ei îmi zâse că mai dăgrabă vrea să moară în luptă.
-Mă iertaţi domnule colonel, dar îmi permiteţi să raportez?
-Raportează locotenent Marghiloman, dar ceva mai repede.
-Domnule colonel, ca să-i salvaţi pe ostaticii din pădure, nu există decât o singură soluţie: Să-i lăsaţi să se retragă, dar fără arme.
-N-ar fi rău dom colonel; Poate doar aşa s-or îndura de amărâţii din pădure şi le va da drumu dân robie, raportă bătrânul care motivat trăgea oarece nădejde.
-Prea bine locotenent Mihai Marghiloman; Sunt de acord cu retragerea bolşevicilor, dar numai după ce vor depune armele, ordonă colonelul care deacum încerca să salveze viaţa ostaticilor.
-Dom colonel, raportă cam peste rând bătrânul moldovean, bolşăvicii-mi zâsă cum c-ar vrea să spună comandantului de-o aşa izgoană, iar în cazul în care bolşăvicu va fi dă acord, ei va trage o rachetă albă şi abia după aia îi vor libera pă bieţii ţărani.
Punând viaţa mai presus de orice regulament şi cum pentru salvarea ostaticilor din pădure n-avea de ales, colonelul Arcadie Pavelescu ordonă, fără să-şi arate îndoiala de care părea cuprins:
-Bine bătrâne oştean; Atunci spune-le să se grăbească şi să comunice comandantului condiţiile noastre, ordonă fără prea multă încredere în promisiunea sovietică colonelul Arcadie Pavelescu.
După plecarea soliei, comandantul care nu întâmplător se găsea în prima linie, se aşeză pe o ladă şi căzu pradă neâncrederi în comunişti; Nimic pe chipu-i brăzdat de vremea tot mai tulbure, nu trăda zbuciumul interior; Era un foc care deacum ardea mocnit, lăsând ca vâlvătaia să se dezlănţuie în dimineaţa zilei următoare; Ajutaţi de blindate, infanteriştii vor ataca un inamic destul de bine protejat şi barbar din cale-afară; Din nefericire însă, la puţină vreme de la plecarea soliei, se auziră rafale de mitralieră; Doamne Dumnezeule, ce s-a întâmplat în pădurea ocupată de tovarăşi?
-Domnule colonel, permiteţi să raportez?
-Căpitane Mihnea, ordonă comandantul privind încruntat, să nu-mi spui că nişte nemernici au măcelărit toţi ostaticii din pădure.
-Nu ştiu de ce dracu dom colonel, dar cred că bolşevicii repetară crimele de la Fântâna Albă; Iertaţi-mă, dar ce mult aş vrea să mă înşel!
-Domnilor, dacă nu ne vom odihni fie şi doar câteva ceasuri, nu vom putea povesti urmaşilor, tragedia care se va juca în zori de zi.
* * *
* * *
Era în jur de ora patru; Profitând de întunericul care încă învăluia câmpul mărginit de pădurea ocupată de tovarăşii bolşevici, blindatele româneşti înaintară prin învăluire luând poziţie de tragere; Câteva companii, printre care şi cea comandată de căpitanul Mihnea, le urma îndeaproape, fără a se expune; Locotenent Mihai Marghiloman tocmai da ordine comandanţilor de grupe când, se declanşă atacul ce avea să fie hotărâtor:
-Domnilor sergenţi, nici-un pas înnapoi; Acum aţi înţeles?
-Am înţeles domnule locotenent, raportă sergent Stancu Virgil, după care plecă în mare grabă la soldaţii care-l aşteptau îngroziţi.
Alergând spre grupa ce urma s-o comande, sergent Stancu agăţă piciorul unui răcan ceva mai crăcănat şi căzu cu nasu în ţărâna moldavă.
-Ce dracu dom sărgent, raportă răcanul ce părea mai înfricoşat ca niciodată, căzurăţ mai nainte de-a începe măcelul pus la cale dă tovarăşii bolşăvici?
-Asta-i voia destinului, ordonă sergent Stancu, după care se îndreptă spre răcanii care deacum mărşăluiau pe drumul morţii.
Când în cele din urmă sergent Stancu se prezentă în faţa grupei pe care urma s-o comande, un gram de bucurie părea să-i lumineze pe soldaţii angajaţi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte.
-Bine că venirăţ mai repede dom sărgent! Ia uitaţ ce mai tevatura dracu începu.
-Atenţiune! Grupă, comanda la mine.
-Mă iertaţ dom sărgent, dar permiteţi să vă raportez ceva?
-Ce dracu mai vrei soldat? Raportează, dar oleacă mai repede.
-Dom sărgent, raportă piticul care deacum se lamenta chiar mai abitir decât un copil care îşi pierduse cine ştie ce jucărie, eu nu-mi mai găsăsc puşca.
-Bine mă soldat, dar ce dracu făcuşi cu ea? Doar n-o pierduşi.
-Păi dom sărgent, eu crez că mi-o luă careva dân ţăranii lu matale şi cred că hăndrălăii taman acuşica vrea să glumească cu mine.
-Nu i-o luă nimenea dom sărgent, raportă soldat Gherghină Marin; Păi ce dracu să facă cu ea? Arme avem, gloanţe doar câteva, viaţă mai puţin!
-Dom sărgent, continuă piticul să se văicărească şi nu fără motiv, atunci cred c-am pierdut-o eu; Ca să nu se supere camarazii, mă duc s-o caut chiar acuşica.
-Rămâi pă loc soldat Buricilă şi nu mai plânge ca un bebeluş.
-Am înţeles dom sărgent, dar uite că n-am puşcă să împuşc oameni vii.
-Soldat Ursu Constantin, ordonă sergentul care deacum căta cu privirea spre marginea pădurii, execuţi un târâş până la vechea poziţie şi fără să te ridici, cauţi arma camaradului; Acum ai înţeles?
-Poa să n-o găsască dom sergent, raportă piticul, în timp ce lacrimile inundară ochii lui mici şi obosiţi peste măsură.
-Uite puşca mă Buricilă şi nu mai plânge ca prostu în târg, ordonă soldatul care pentru prima dată încerca un sentiment de milă şi înţelegere pentru piticul orfan şi fără nici-un viitor.
La ordinul comandantului Ion Arcadie Pavelescu, atacul artileriei române fusese declanşat; Proietilele trase de la o distanţă nu prea mare, retezau fără milă copaci şi oameni creaţi după chipul şi asemănarea Domnului, iar suflul exploziilor cutremurau pământul; Blindatele înaintau încet, iar în urma lor infanteriştii se simţeau mai în siguranţă; Îngrozit, inamicul sovietic părăsi ascunzătoarea din mijlocul pădurii şi disperaţi tovarăşii bolşevici încercară o firavă retragere; Individual, dar cel mai adesea în grupuri mai mici ori mai mari, inamicii ieşeau din pădure, dar cum tirul infanteriştilor români îi culca la pământ, sărmanii bolşevici nu mai apucau să tragă prea multe cartuşe.
-Foc, ordonă sergentul Stancu Virgil; Foc mă soldat român!
În marginea pădurii câţiva ruşi disperaţi încercau să monteze o mitralieră ucigaşă; Doi soldaţi sovietici căzură răpuşi de gloanţele românilor, iar un al treilea o rupse la fugă peste câmp.
-Nu trage nimeni, ordonă sergentul Stancu, în timp ce cu privirea căta dincolo de bolşevicul care trecând prin faţa unui tanc românesc, se văzu ameninţat de armele soldaţilor noştri.
Soldaţii români se uitau la rus, ca la o ciudăţenie de pe altă planetă; Cu toată răutatea care în asemenea clipe le încătuşa sufletul, românii erau cuprinşi de milă; Dintr-un motiv de esenţă creştin-umanitară, nici-un soldat român nu trase în blondul care disperat, unde nu începu să plângă.
-Soldat Gherghină, ordonă prevăzător sergentul Stancu Virgil, vezi să n-aibă în buzunar, cine ştie ce grenadă ucigaşă; Ai înţeles?
-Nu cred că are dom sărgent, raportă şi nu fără motiv ţăranul din Domneasca; După câte văd eu, rusnacul plânge ca un copilaş flămând.
-Atenţie mărită soldat Gherghină, ordonă ştiind bine ce spune sergent Stancu Virgil, bolşăvicii plânge cu lacrimi de crocodil african; Ai înţeles?
-Mă rusnace, tu nu auzi? La pământ mă boule, altfel te puşcă ai tăi, ordonă unul dintre soldaţii care văzând cât era de afon la limba română, îl lovi peste picioare prăvălindu-l la pământ.
Era un băietan de nici douăzeci de ani, cu nasul cârn şi cu nişte ochi care pluteau într-o mare de lacrimi; Începu să scoată din buzunare tot ce avea; Printre lucrurile aruncate era şi fotografia unei fete; Văzând-o, rusul o ridică din ţărână şi începu s-o sărute cu drag.
-Dom sărgent, noi ce dracu facem cu rusu? Doar nu l-om ucide ca pe un câine turbat, raportă cu oarece îngăduinţă, soldatul Ursu Constantin?
Cum sergentul Stancu Virgil urmărea mişcarea inamicului aflat la oarece distanţă şi nu putea să răspundă, soldat Gherghină Marin se lăsă îndemnat de ura pe care doar oamenii simpli o poartă de la naştere până la moarte şi începu să strige mai ceva decât un nebun calificat:
-Păi dă ce dracu să nu-l împuşcăm? El cum măsa în cur putu să tragă în noi? Dar pă Găoz nu-l împuşcară tot ei? Păilalţi nu-i împuşcă tot bolşevicii, mama lor dă bandiţi care nu să mai satură de atâta sânge roşu?
-Da bă Marine, dar tu dacă erai în locu bolşăvicului ce-ai fi făcut?
-Păi cum dracu să fiu în locu bolşăvicului, urlă soldatul Gherghină Marin, în timp ce-l lovea pe prizonier, în sacii cu seminţe omeneşti?
Cuprins de durerea care indiferent de neamul rănitului, este mereu aceeaşi, rusnacul se chirci şi plângând ca un bebeluş, deacum se ţinea cu mâna de sacii sparţi; Fotografia fetei căzu în ţărână, iar peste ea începu să cadă-n picături mari, lacrimile care deacum erau la fel de amare, precum cele care scăldau ochii soldaţilor români, măcelăriţi în atâtea confruntări sângeroase.
-Soldat Gherghină, îţi ordon să nu mai loveşti prizonieru.
-Înţeles, să trăiţ dom sărgent, raportă soldatul Gherghină Marin, c-o mânie justificată doar de moartea care îl pândea, numai că un câine ce-ar putea să ne muşte cine ştie când, trebuie împuşcat.
-Bă idiotule, raportă soldat Ursu, în timp ce privea la rusnacul care se văita de mama focului, dacă tot gândeşti ca un barbar, atunci dă ce mama dracu nu-l pocnişi în cap şi-l nemerişi în ouă?
-Bă Costică, raportă piticul care deacum intrase ca musca-n lapte bătut, da prost eşti mă dacă nu văzuşi ce vru să facă soldatul Marin.
-Bine mă Buricilă, dar tu la ce crezi că l-a dus capu de ţăran?
-Mă Costică, ca să n-aibă cine să-l muşte mai târziu, Marin vru ca mai întâi să-i omoare căţeii pe care bolşăvicul putea să-i mai facă.
-Bă Buricilă, da dăştept te mai făcu măta pă care n-o văzuşi niciodată? Păi dă unde ştii tu mă piticule cum să face căţăii, întrebă soldatul Ursu Constantin, atent mai mult la sergentul care fără să ia în seamă gâlceava răcanilor, ordonă cu aceeaşi voce fermă?
-Atenţiune soldaţi, comanda la mine! Băăă, voi sunteţi surzi?
-Acu ce dracu facem dom sărgent, mai împuşcăm oameni vii?
-Foc de baraj, ordonă sergent Stancu, ignorând întrebarea soldatului Ursu, din motive care mai de grabă ţin de caracterul omului.
Armele începură să ţăcăne, în timp ce două plutoane înaintau târâş spre pădure; Când mai era puţin până la primele tufişuri, din spatele unor arbori ce păreau să-l fi cunoscut pe sfântul Ştefan cel Mare, apărură câţiva răcani; Speriaţi, bolşevicii începură să arunce grenade explozive; Văzându-şi camarazii expuşi grenadelor aducătoare de moarte, soldaţii comandaţi de sergent Stancu Virgil unde nu începură să trăgă foc automat; În ciuda efortului şi a riscului asumat de sergentul Stancu, soldaţii nu reuşiră să-i anihileze pe toţi aruncătorii care din păcate făcuseră primele victime; Situaţia putea deveni dramatică; Din fericire, soldaţii care făceau parte dintr-o grupă specială de atac, profitară de prezenţa unui tanc care cu greu îşi făcea loc printre infanteriştii desfăşuraţi cam alandala pe toată lungimea frontului şi în cele din urmă reuşiră să-i culce la pământ pe tovarăşii care tot mai speriaţi, încercaseră să moară împuşcaţi de români; Când cu mare greutate, răcanii din plutonul comandat de locotenentul Marghiloman, ajungeau la marginea pădurii, dintr-un instinct care abia dacă începuse să funcţioneze, îşi confecţionară din crenguţe bogate în frunze, nişte coroniţe care într-un fel puteau să-i păcălească pe tovarăşi; Astfel camuflaţi şi cu armele care deacum erau pregătite pentru tragere, soldaţii români începură să înnainteze cu oarece grijă spre inima pădurii; Suspectând orice copac şi orice tufiş, românii înnaintau destul de greu; Bolşevicii care disperaţi încercau să se retragă, trăgeau mai mult la întâmplare şi se opreau doar când gloanţele românilor îi culcau pentru totdeauna; Pe alocuri, tovarăşii răniţi de moarte îl implorau pe Satana, să-i ia mai repede în împărăţia lui; Miloşi din fire, soldaţii români îi ajutau pe bolşevici să ajungă la tovarăşul Scaraoţki, motiv pentru care le trimiteau câte-un plumb salvator; Între doi stejari care la viaţa lor văzuseră o mulţime de tragedii, soldatul Gherghină Marin para din ce în ce mai greu, loviturile administrate c-o vădită disperare, de un bolşevic trecut bine de prima tinereţe; Încercând să se retragă, bietul Marin se împiedică şi căzu la picioarele bolşevicului care fără să ezite, îl lovi în piept cu patul armei; În momentul în care rusul încerca să înfigă baioneta în burta bietului Marin, soldatul Buricilă cel Mic se trânti la picioarele bolşevicului şi-l culcă la pământ; Rusul dădu să se ridice, dar nu mai izbuti; Căzând pe covorul de frunze moarte, rusul mulţumi locotenentului Mihai Marghiloman pentru glonţul făcut cadou cu atâta generozitate; Epuizat, bietul Buricilă se ridică cu greu dintre picioarele bolşevicului, după care privi ca năuc la camaradul pe care-l crezuse mort; Ieşindu-şi din minţi, piticul înfipse baioneta în trupul rusului care deacum era mort; Împuşcat cu numai câteva clipe mai devreme, nefericitul bolşevic nu mai simţea durerea; Sângele care deacum începuse să curgă din trupul măcelărit fără rost, înroşi mâinile piticului care nemaiputându-se stăpâni, aruncă arma cât colo şi disperat începu să strige:
-Dom locotenent, eu nu mai pot să omor oameni vii; Nu mai potâââ…,
-La pământ soldat Buricilă, ordonă locotenent Mihai Marghiloman, de lângă ciotul care până nu de mult, fusese un copac falnic şi tare frumos.
Împins de Ursu Constantin, bietul pitic căzu pe covorul de frunze moarte; Lângă el, soldatul Gherghină încerca din răsputeri să-şi revină; Spre orele prânzului, bolşevicii care mai rămăseseră în viaţă, se adăpostiră în tranşeele mascate de arborii care în acea zonă erau neatinşi; Fiind protejaţi în şanţurile morţii, bolşevicii trăgeau cu disperare; Astfel, ei încercau să distragă atenţia românilor şi să creeze condiţii pentru tovarăşii care vroiau să forţeze încercuirea în partea de Est a pădurii; Fatală încercarea bolşevicilor! Blindatele care deacum erau comandate de maiorul Radu Popovăţ, tăiaseră retragerea pe drumul care ducea spre apa Nistrului; Văzând că deacum retragerea părea imposibilă, majoritatea bolşevicilor începură să arunce armele şi să se predea necondiţionat; Din păcate însă, răcanii care se lăsau animaţi de propaganda tovarăşului Vladimir Ilici Lenin, continuau să tragă c-o înverşunare comunistă; Văzând o asemenea nesăbuinţă, comandantul tancului care în acel moment se afla la doar câteva sute de paşi, execută foc cu tot armamentul de care dispunea; Copacii care zburau prin aer, erau însoţiţi în demonicul joc, de carne în bucăţi, de picioare dislocate, de capete, de mâini rupte, de sânge care colora în roşu infernul coborât pe pământ, într-o superbă zi de vară; Dumnezeule mare, se-ntrebau şi nu fără motiv răcanii comandaţi de locotenent Mihai Marghiloman, până unde şi mai ales până când vom fi demoni în calvarul care abia dacă a început să ne otrăvească sufletele? În micuţa poiană din mijlocul pădurii, printr-un joc al sorţii sau al nebuniei care în acele zile tindea să se generalizeze, câţiva bolşevici care deacum se ascundeau în tranşee bine camuflate, continuau să tragă cu disperarea criminalului care văzându-se încolţit, juca ultima carte.
-Aruncaţi grenade, ordonă locotenentul Mihai Marghiloman, în timp ce se târa printre stejarii care doar printr-o minune scăpaseră întregi.
Câteva bile de oţel îşi cătară de drum spre tranşeul ruşilor, dar exploziile provocară mai multă panică decât victime în rândurile inamicului roşu; Când fumul începu a se ridica, soldaţii români văzură cum din capătul tranşeului, se înălţa un steag de un alb îndoelnic; Nu mică le-a fost mirarea, văzându-i pe bolşevici predându-se necondiţionat; Apoi, armele care deacum încercau să-şi tragă sufletul, tăcură doar pentru cine ştie câtă vreme; Bucuria soldaţilor români, încă se manifesta într-o manieră cazonă când, locotenentul Mihai Marghiloman desluşi un scâncet ce părea să vină dintr-un tranşeu nu prea bine camuflat; Privind mai atent, ofiţerul văzu doar nişte crengi aruncate peste un şanţ care după cum arăta fesese săpat în mare grabă.
-Sergent Stancu, ordonă nedumerit locotenent Marghiloman.
-Ordonaţi dom locotenent, dar cu nemernicii dă bolşăvici ce dracu să fac?
-Lasă-i să stea în rahat; Acum ia câţiva soldaţi şi cu multă atenţie, coborâţi în tranşeu.
-Am înţeles, să trăiţ dom locotenent, dar nu aţi spus să stea în căcatu lor bolşevic?
-Eu m-am referit la bolşevici sergent Stancu, dar cred că în acest tranşeu scânceşte un copilaş; Poate m-am înşelat, dar verifică cu mare atenţie.
-Păi dom locotenent, dă unde copilaş în focul infernului, raportă sergentul, după care urmat de soldatul Ursu Constantin, coborâră în tranşeul de unde părea să vină scâncetul bietului bebeluş?
-Sergent Stancu, fii atent la grenadele rămase neexplodate.
-Dom locotenent, raportă îngrozit peste măsură sergent Stancu, pe fundul tranşeului este nişte morţi peste care tovarăşii pusără pământ; Nu ştiu precis, dar cred că bieţii morţi este oameni civili.
-Vom vedea cine sunt sergent Stancu, dar ai găsit copilaşul?
-Da dom locotenent, este ceva mai încolo; L-am auzât scâncind, dar ca să nu călcăm pă morţii din fundul tranşeului, trebuie să ieşim afară, raportă sergentul Stancu, abia stăpânindu-şi furia.
Copilul care numai printr-un miracol Dumnezeesc scăpase cu viaţă, continua să scâncească după mama care din păcate nu va putea să-i răspundă niciodată; Când doar graţie întâmplării, el va afla adevărul despre masacrul care-n urmă cu mai multă vreme, fusese executat cu sânge rece, de criminalii sovietici, va reveni la mormântul consătenilor săi, în aceeaşi zi de vară; Cum la vremea războiului era mult prea mic, puiul de om se lăsă moale în braţele sergentului care indignat peste măsură, abia dacă mai reuşi să raporteze comandantului direct.
-Dom locotenent, l-am găsit pe micuţul care scâncea.
-Trăieşte sergent Stancu, întrebă cu oarece teamă locotenentul Mihai Marghiloman?
-Copilaşul răsuflă dom locotenent, dar în fundul tranşeului este nişte morţi care nu cred că mai trăieşte; Mama lor a dracu dă barbari nenorociţi, înjură mai abitir decât un birjar, sergentul Stancu!
-Sergent, ordonă ofiţerul care deacum îl strângea la piept pe micuţul care supravieţuise celui mai îngrozitor măcel, pe morţii din tranşeu trebuie să-i înmormântăm creştineşte şi cât mai repede.
În timp ce încerca să-l liniştească pe micuţul care-şi plângea părinţii şi amarul, locotenentul îl văzu apropiindu-se printre arborii schilodiţi, pe colonelul care fără a se formaliza prea mult, ordonă:
-Locotenent Marghiloman, câţi ostatici au scăpat cu viaţă?
-Domnule colonel, din păcate, doar un bebeluş mai trăieşte.
-Ce barbari trebuie să fie bolşevicii care ucid cu atâta sânge rece oameni nevinovaţi, exclamă şi nu fără motiv comandantul Ion Arcadie Pavelescu!
-Să fie blestemaţi dom colonel, ei şi tot neamu lor barbar! Chiar dacă nu stă în firea bieţilor creştini, eu cred că acest micuţ nu-i va ierta niciodată pe criminali.
-Ai dreptate locotenent Marghiloman; De la tribuna cine ştie cărui tribunal creştin, copilul pe care-l ţii în braţe, îi va condamna pe toţi asasinii neamului; Aşa să-l ajute bunul Dumnezeu!
-Da domnule colonel, dar pentru condamnarea criminalilor, noi trebuie să avem grijă de acest bebeluş, el fiind singura dovadă vie.
-Locotenent Marghiloman, eu chiar îţi ordon să te îngrijeşti de acest copil, dar până una alta, trebuie să te ocupi personal de înmormântarea civililor care au fost asasinaţi dintr-o răutate asiatică.
După plecarea colonelului Arcadie Pavelescu, locotenentul care deacum rămăsese cu micuţul în braţe, ordonă cu aceeaşi voce fermă:
-Sergent Stancu, n-aş vrea să-ţi repet ordinul comandantului.
-Nu-i cazu dom locotenent, dar acuşa ce-mi ordonaţi să fac?
-Împreună cu doi soldaţi pe care-i alegi singur, veţi merge în satul Damieneşti; Vezi ce preot a supravieţuit şi pentru înmormântarea românilor asasinaţi de barbarii sovietici, îl aduci în pădure.
-Am înţeles dom locotenent, dar cu micuţu ce Dumnezeu facem? Nu ştiu de ce mama dracu, dar acest război nenorocit, abia dacă este la început dă drum.
-Nu avem ce face sergent; Îl veţi lua şi pe micuţ, dar până una alta trebuie să vedem ce-i dăm să pape; Dumnezeule, noi ce putem să-i dăm bebeluşului care nu vrea decât lăptic şi alintul mamei?
-Ştiu dom locotenent, dar eu de unde dracu să găsesc lăpticul taman bun pentru bebeluş? Cum orice chior poate să vadă, acilea curge doar timpul şi sângele.
-Da sergent Stancu, ordonă locotenentul care deacum se gândea la viitor, dar micuţul trebuie salvat cu orice preţ; Acum ai înţeles?
-Şi ce-am putea să-i dăm dom locotenent? Decât să moară de foame, mai bine-i facem un ceai din ierburi de pădure.
-Bine sergent Stancu, dar nu ştii care sunt ierburile din care se poate prepara ceaiul pentru un micuţ atât de flămând?
-Păi dom locotenent, când eram în civilie găseam destule flori.
-Caută mai repede floarea cea mai potrivită, după care execuţi ordinul primit; Atenţie sergent Stancu, mâine nu plecaţi la plimbare.
-Pemite-ţi să raportez dom locotenent?
-Raportează soldat Ursu, dar ceva mai repede.
-Dom locotenent, eu cred că în tufişu dă colo este două capre care mănâncă frunzele copacilor sfârtecaţi dă obuze şi explozii.
-Cum soldat Ursu, capre în Infernul Roşu?
-Doar le văzui cum să ridica în două picioare dom locotenent.
-Da mă Costică, întrebă soldăţelul care abia dacă-şi ţinea arma în cumpănire, dar tu de unde ştii că nişte capre pă care le văzuşi înfulecând frunze, are şi lapte taman bun pentru ăsta micu?
-Ştiu bă piticule, numai că tu eşti un prost şi jumătate; Păi tu-ţi închipui că o capră are lapte cam cât muerea după ce face un copil?
-Soldat Ursu, cred c-ai depăşit cu mult bariera bunului simţ.
-Pă cine întrecu dom locotenent, raportă în timp ce mirat, Buricilă cel Mic privea la bebeluşul din braţele comandantului său?
-Pe nimeni Buricilă, dar vă ordon să prindeţi cel puţin o capră.
-Am înţeles, să trăiţi dom locotenent, raportă soldatul Ursu.
Vădit ruşinat de impardonabila greşeală, soldat Ursu plecă împreună cu Buricilă cel Mic, să execute ordinul de care depindea viaţa celui ce avusese norocu ori poate nenorocu de-a supravieţui masacrului sovietic; Cum caprele o luaseră la fugă de-a curmezişul luminişului, vânătorii de lapte proaspăt, se angajară într-o urmărire pe cât de anevoioasă pe atât de riscantă; Încercând să ţină pasul cu mai voinicul său camarad, Buricilă cel Mic se-mpiedică de unul dintre răcanii căzuţi în lupta care abia dacă se încheiase, făcând să explodeze grenada rămasă-n mâna rusului venit de cine ştie unde, doar ca să plece în lumea de dincolo; Explozia ce a urmat nesăbuinţei, sfârtecă trupul piticului care murind, lăsa în urmă o mare confuzie şi un viitor dezastru; În timp ce cu gândul căta un sâmbure de real într-o lume ireală, locotenentul Mihai Marghiloman privea încruntat şi plin de mânie la trupul sfârtecat de grenada ucigaşă; De piatră să fi fost şi tot te-ai fi răzvrătit pe lumea care mult prea uşor se lăsase împodobită cu laurii morţii; Indiferent de tabăra în care te aflai la momentul când Infernul Roşu abia dacă începuse, erai părtaş la crimă fie şi pentru neputinţa de-a evada din calvarul în care beneficiind de haosul generalizat, nimeni nu mai avea putere şi timp, doar ca să-i separe pe creştini, de ateii care din motive ce nu mai necesită comentarii suplimentare, fuseseră vânduţi Satanei; În bezna care deacum înceţoşa mintea oamenilor care mai credeau în bunul Dumnezeu, locotenentul Mihai Marghiloman o zări printre crucile care răsăriseră ca ciupercile după ploaie, pe doamna Ioana în rochie de mireasă; Cum soţia părea îngrijorată pentru bebeluşul din braţe, se depărtă în tăcere, pentru ca în cele din urmă să dispară în spatele unui mormânt; Trezindu-se din somnul care durase doar o clipă, locotenent Mihai Marghiloman revăzu chipul micuţului care ajuns la capătul puterilor, încetase să mai plângă; Folosind o batistă, ofiţerul începu să şteargă faţa bebeluşului, de pământul din care abia dacă fusese salvat; Văzându-se băgat în seamă, micuţul începu să scâncească; Având zile de la Dumnezeu, bietul copilaş începu să-şi agite mânuţele pe care cu multă greutate le scosese din scutecelul în care fusese înfăşat de mămica lui bună şi dragă.
-Trăieşte sergent Stancu, întrebă îngrijorat locotenent Mihai?
-Eu ştiu că omul trăieşte doar dacă are zile de la Dumnezeu.
-Te învârţi în jurul cozii sergent, dar copilul n-are nici-o vină.
-Aveţi dreptate dom locotenent; Micuţul nu este vinovat, dar săracul Buricilă încă mai trăia, doar dacă bebeluşul ar fi murit împuşcat.
-Întradevăr sergent Stancu, dar tu crezi în destinul oamenilor?
-În ce să cred dom locotenent, raportă novice sergent Stancu?
-În soartă domnule sergent, reformulă întrebarea ofiţerul, după care uşor, îl aşeză pe micuţ lângă stejarul alături de care Dumnezeu aşternuse-n primăvară, un covor de muşchi şi iarbă moale.
-Păi dom locotenent, eu doar în Cer mă încred; Cum de multe ori n-am încotro, trebuie să mai cred şi în soarta pă care dracu o croieşte pentru oamenii care la ţară n-are minte şi nici învăţătură.
-Bine sergent, dar tu de ce crezi că într-o atare situaţie numai dracu este vinovat de simplitatea care-i îmbracă pe ţărani şi muncitori?
-Da dom locotenent, dar cine altu? Chiar părintili când ne băga sub patrafir, ne spunea că doar încornoratul este capul răutăţilor.
-Sergent Stancu, atunci rămâi la crezu pe care l-ai împrumutat de la preotul satului şi nu uita de ordinul pe care ţi l-am dat; Ai înţeles?
-Înţeles, să trăiţi dom locotenent, raportă sergentul, în timp ce îngenunchea lângă micuţul care deacum se juca de-a râsu-plânsu.
Aşezându-se lângă plângăcios, sergentul încercă zadarnic să-i dea puţină apă, din bidonul pe care mai mereu îl purta legat de centură; Nu avea răbdare, cum nici timpul nu avea răbdare cu el.
-Dom sărgent, raportă soldat Ursu, în timp ce-l plângea pe camaradul care nu cu multă vreme în urmă fusese sfârtecat, eu n-am avut nimic de împărţit cu Buricilă; Aşa să ştiţ dom sărgent!
-Nu-ţ mai fă atâtea griji pentru bietul pitic; În timp ce noi vom fi obligaţi să mai ucidem nişte oameni vii, de el s-a îndurat bunul Dumnezeu.
-Ştiu dom sărgent, dar până la urmă noi tot prinsărăm capra; E cam stearpă ciuta naibi, dar tot am reuşit să mulgem puţin lapte bun.
La umbra stejarului care creşte numai în Moldova sfântuui Ştefan, micuţul se lăsă convins şi bău din laptele pentru care Buricilă plătise cu viaţa; Era singura lui avere, dar ce putea să facă?
-Mai încet bă micuţule, ordonă soldatul Ursu Constantin, cu blândeţea de care era în stare la începutul Infernului Rosu; Acu te apucă cufureala şi eu nici n-am cu ce dracu să te şchimb.
-Bine mă Costică, dar tu dă ce dracu te răţoeşti la micuţu? Păi tu nu te căcai pă tine, mai ales când ţaţa Maria se lua cu treabă şi te uita în troacă?
-Ia mai taci dracu din gură; Eu nu-s ca măta care se răţoia la beţivanii care doar pentru câteva ţoiuri băute la colţ de gard, venea la taică-tu cu pâra.
-Şi acuşica ce dracu te-a apucat? Tu chiar nu mai ştii de-o glumă mai glumeaţă?
-Lasă gluma şi mai bine spune-mi dacă te mai doare-n pieptul buşit de bolşevic.
-Mă mai doare puţin, dar mulţumesc Domnului care nu la lăsat pe rus să-mi bage baioneta în burtă; Acuşa, raportă soldat Gherghină în timp ce se bucura de viaţa care-i mai rămăsese, dacă bietu Buricilă nu sărea la picioarele rusnacului, aşteptam şi eu să intru în pământ.
-Pentru aşa curaj piticul merită lăudat, ţinu să precizeze soldat Ursu Constantin, dar tu trebuie să-i mulţumeşti locotenentului Mihai Marghiloman; Păi nu ofiţeru la dovedit c-un singur glonţ, pă nenorocitu dă bolşevic?
-Bine mă Costică, dar să ştii că pân la urmă…,
-Băăă, tu lasă urma şi mulţumeşte domnului locotenent.
-Lu dom locotenent o să-i mulţumesc chiar dacă nu ştiu prea bine cum s-o fac, dar pe sărmanu Buricilă cum să-l mai răsplătesc? Oricum, o să-i raportez atunci când ne vom întâlni în lumea unde pleacă soldaţii şi dă unde nimeni nu mai vine; Acuşa dracu ştie, o fi bine, o fi rău…,
-Bă Marine, dincolo dă filozofeală, tu ar trebui să ştii ceva.
-Ce dracu să ştiu mă omule? Spune, doar nu vorbeşti în dodii.
-Bă soldat, cât fu dă mic şi dă prăpădit, Buricilă n-a aşteptat niciodată mila oamenilor ceva mai înalţi şi ceva mai bogaţi; El întotdeauna s-a mulţumit cu puţinul pe care i-l dăduse Dumnezeu.
-Bă Costică, tu vrei să zici că Dumnezeu este chiar mai zgârcit decât unii oameni dă la noi dân sat? Asta vrei să pricep soldat Ursu?
-Soldat Gherghină, dacă nu-ţi zâsă nimeni pân acuşica, află dă la mine că Dumnezeu dă multe omului, dar nu-i bagă şi în buzunare.
-Bine mă Costică, dar tu de unde ştii? Vorbişi cu Dumnezeu?
-Nu vorbii mă, dar ştiu că Dumnezău se uită la inima omului.
-Şi ce mă omule, Buricilă avea inimă rea? Atunci de ce-i trimisă grenada care-l făcu ţăndări? Vezi bă soldat Ursu, la inima lui nu s-a gândit.
-Cum poţi să fii atât dă prost? Păi bine mă, Dumnezău îi trimisă grenada? Aşa cum bine ştii, bomba sări din mâna bolşevicului care în loc să stea acasă, veni să ne fure bruma de avere şi fetele frumoase; Ia spune răcan neistruit, nici acuşica nu pricepuşi?
-Într-un fel ai dreptate, numa că eu n-am ce dracu să fac cu atâta ştiinţă; Tu nu ştii mă Costică, dar dân cauza lu matahala care era cât pă ce să mă omoare, eu abia dacă mai pot să respir.
-Soldat Ursu Constantin, ordonă sergentul care după absenţa datorată nevoilor fireşti, revenise printre camarazi, până la urmă te împretenişi cu micuţul care deacum te confundă cu tac-su?
-Cred că-i ajunge dom sărgent; Acuşa n-are dăcât să plângă, dar eu nu-i mai dau lăpticul după care cred c-ar putea să se cufurească.
-Treci pe la mine soldat Ursu Constantin, ordonă zâmbind sergent Stancu Virgil, s-ar putea să am nişte cârpe rupte dintr-o cămaşă mai veche.
-Dacă nu vă supăraţ, am să viu chiar acuşa dom sărgent; Poate mă înşală pă mine mirosu, dar cred că ăsta micu s-a cam căcat pă el.
-Cu ajutor de la Dumnezeu, micuţul va creşte mare şi voinic, dar eu ce dracu să mă fac dom sărgent? Nu că m-aş plânge, dar dă când fusăi lovit în coşu pieptului, abia dacă mai pot să respir.
-Asta nu-i bine soldat Gherghină! Ia spune-mi, te doare chiar atât de rău?
-Mă doare, dar să nu mă şchimbaţ din plutonu domnului locotenent Mihai; Nu dalceva, dar în altă parte eu nu cunosc pă nimeni.
-Da soldat Gherghină, ordonă sergent Stancu ştiind bine ce spune, dar c-un asemenea beteşug, vei cădea primu în lupta corp la corp.
-Poate că între timp o să-mi revin dom sărgent şi voi muri într-o luptă dreaptă; Acu vă rog eu mult, nu mă trimiteţi cine ştie unde dracu.
-Soldat Gherghină, ordonă rezervat sergent Stancu Virgil, mai vedem în ziua când vom primi ordin şi va trebui să plecăm dacilea.
-Da dom sărgent, dar până una alta noi când plecăm în sat?
-Soldat Ursu, trebuie să te pregăteşti pentru mâine dimineaţă.
-Am înţeles, să trăiţ dom sărgent, raportă soldatul care deacum nu ştia dacă şi cât să se bucure de încrederea comandantului său.
* * *
* * *
În dimineaţa zilei următoare, sergentul care deacum era însoţit de soldaţii Ursu Constantin şi Mătrăgună Marcel, ieşeau din pădure şi se îndreptau în mare grabă spre satul Damieneşti; Bebeluşul care fusese cuibărit în raniţa bietului Buricilă, începuse să scâncească, semn că se udase sau poate chiar mai rău de atât; La un semn al sergentului Stancu Virgil, soldaţii care-l urmau tăcuţi se opriră locului; Speriaţi, bieţii răcani nici măcar nu ştiau ce să mai creadă.
-Văzurăţi ceva dom sărgent, raportă soldat Ursu Constantin?
-Taci din gură soldat Ursu, sau vorbeşte mai încet; Ai înţeles?
-Ce dracu dom sărgent, doar îi băturăm pă nemernicii dă bolşevici.
-Bă Costică, ia taci bă dân gură; Doar ştie dom sărgent ce va să zică.
-Da soldat Ursu Constantin, dar nu-i băturăm chiar pă toţi bolşăvicii sovietici; Acu să mergem mai repede, ordonă sergentul, după care porni cu mare fereală prin lanul de porumb.
Când mai erau doar câţiva paşi până în lăstărişul unde puteau să se bucure de protecţia naturii, sergentul Stancu se opri locului; Cum încă se aflau în câmp deschis, gradatul ordonă prevăzător:
-Culcat! Soldaţi, voi sunteţ surzi? La pământ imediat.
-Am înţeles dom sergent, dar ne-am săturat de atâta istrucţie.
-Lasă gura soldat Ursu şi fă-te una cu pământu; Executarea!
Cum nu înţelegea ordinul sergentului Stancu, copilul care nu dormea prea confortabil în raniţa bietului Buricilă, începu să scâncească; Zadarnic scâncet, după cum zadarnică pare viaţa!
-Taci din gură bă micule, ordonă soldatul care deacum încerca să-l potolească pe însinguratul bebeluş, altfel ne diboaie inamicul sovietic şi ne mănâncă de vii.
Scâncetul bietului copilaş fu repede acoperit de rafala unui automat, dar din fericire, gloanţele ucigaşe trecură pe deasupra capetelor şi grăbite se duseră în pustia Infernului Roşu.
-Ne dibuiră dom sărgent? Mama lor a dracu dă bolşăvici care nu se mai satură dă sânge roşu, dă vodcă proastă şi d-atâtea mueri grăsane.
-Ne reperară, dar nu ştiu de ce dracu nu se apropie mai mult.
-Da dom sărgent, dar lu micuţu ce dracu să-i fac? Dacă mai ţâpă ca prostu, ne desconspireşte locu, iar bolşăvivcii vine şi ne ia ca din oală.
-Leagă-l la gură, dar nu care cumva să sufoci copilu; Acuşa să nu-ţi fie teamă de oale; Atâtea câte fuse cu mâncare, le sparsără tovarăşii bolşăvici.
-Am înţeles dom sărgent, raportă soldatul Ursu Constantin, în timp ce scotea din buzunar o batistă înflorată, dar cine dracu le plăteşte?
-Eu cred că românii le va plăti, dar tu ce dracu faci soldat Mătrăgună?
-Ordonaţi dom sărgent, dar să ştiţi că eu n-am nici-un chior în pozănar.
-Tu execuţi un târâş de maximum zece coate pe partea stângă, în timp ce eu voi face acelaşi lucru, dar pe partea dreaptă; Ai înţeles soldat Mătrăgună?
-Înţăles, să trăiţ dom sărgent; Pentru asta nu-mi trebuie bani, raportă soldat Mătrăgună Marcel, cu vocea răcanului nebotezat.
Liniştea care mai mereu precede furtuna năucitoare, se aşternu în triunghiul format de militarii români; Pierzându-şi răbdarea, tovarăşii care mai mult intuiau poziţia românilor, începură să tragă la întâmplare; Gloanţele şuerau pe deasupra, sau neputincioase se înfigeau în moviliţa pe care soldat Ursu o înălţase cu disperarea înecatului care se agaţă până şi de paiul rătăcit; Trageţ voi rusnacilor, trageţ pân ce veţi termena plumbii; Dupaia vă venim noi de hac, se trezi vorbind singur, soldat Ursu Constantin; De fapt, ţăranul din Domneasca doar încerca să-şi facă curaj în faţa morţii care pentru îndeplinirea planului, îl pândea la colţul timpului care nepăsător şi rece, se scurgea pe o albie mai veche decât lumea materială; Văzând că bolşevicii schimbaseră direcţia de tragere, sergentul Stancu amână puţin atacul decisiv; Doi ruşi fuse împuşcaţi, gândi cu voce tare sergentul care furios începu să înjure de mama focului, dar cred că mai este cinci; Cum din poziţia culcat, gloanţele trase nu-şi prea găseau ţinta, lipsit ca mai toţi soldaţii români de experienţa frontului, răcan Mătrăgună Marcel comise greşeala de-a se ridica peste moviliţa de pământ; Sărmanul răcan, nu mai apucă să tragă nici măcar un singur cartuş; Aflat în apropiere, un tovarăş i-a luat-o înainte şi cu satisfacţia ucigaşului în serie, că ce altceva devine soldatul care graţie norocului omoară o mulţime de oameni, la împuşcat; Dându-şi seama că ceva se întâmplase cu camaradul său, soldat Ursu Constantin încercă o manevră prin care să-i păcălească pe tovarăşi, dar cum nu putea să-l părăsească pe micuţul care trebuia salvat cu orice preţ, ocupă vechea poziţie; În timp ce gânduri fel de fel, îi tulburau mintea răvăşită, dinspre lăstăriş puteau fi auzite nişte focuri care-l înfricoşară şi mai tare; Simţind că sunt încercuiţi tovarăşii începură să tragă c-o disperare tot mai greu de imaginat; Terminându-şi muniţia sau din cine ştie ce cauză, soldaţii tătucului de la Kremlin încetară focul, dar ca mai toţi tovarăşii care se respectă cât de cât, nu vroiau cu nici-un preţ să se predea românilor; La un momentdat, o voce puternică ordonă în limba rusă: Predaţi-vă şi scăpaţi cu viaţă; Voi nu înţelegeţi bă tovarăşi sovietici, sau poate vreţi să vă sinicideţi ca nişte proşti ce sunteţ voi, întrebă răstit aceeaşi voce necunoscută? Cum bolşevicii încă nu vroiau să se predea, comandantul grupei de urmărire ordonă soldaţilor să înainteze târâş şi să tragă doar atunci când inamicul era vizibil; Cuprinşi de o firească disperare, tovarăşii care deamu terminaseră muniţia, se ridicară doar ca să se năpustească asupra românilor care stăpâni pe situaţie, îi întâmpinară cu nişte gloanţe ucigaşe; Foc, ordonă cu voce tare gradatul care comanda grupa de urmărire; Carabinele românilor scuipau glonţ după glonţ, găsindu-şi cu destulă uşurinţă ţintele vii; Într-o atare situaţie, bolşevicii care deacum încercau s-o termine cu viaţa, căzură pe pământul care niciodată nu ia vrut ca stăpâni; După numai câteva minute de foc intens, caporalul ordonă încetarea atacului, pentru ca mai apoi, urmat îndeaproape de soldaţii pe care-i comanda, să execute un târâş; Văzând că tovarăşii nu mai trag, soldatul care până atunci stătuse cu micuţul în spatele moviliţei de pământ, încercă să ajungă la sergentul Stancu Virgil; Preocupat de micuţul care nu mai contenea cu scâncetul de copil flămând, era cât pe ce să dea nas în nas cu un rus rănit de moarte; Loial tătucului, bolşevicul încerca din răsputeri să ridice arma; Neştiind cât de grav era rănit tovarăşul care-i dorea moartea, soldat Ursu Constantin trase două focuri şi-l culcă la pământ pe bolşevicul care dacă se preda, poate c-ar fi reuşit să supravieţuiască şi să moară mai târziu; Soldat Ursu Constantin, ordonă disperat sergent Stancu Virgil, de ce mama dracu nu răspunzi?
-Sunt acilea dom sărgent, dar neavând încotro, l-am împuşcat pă un al dracu dă bolşevic.
-Bine soldat Ursu, dar trebuie să economisim muniţia; Nu să ştie câţi tovarăşi vom mai întâlni pă drumul care duce în Damieneşti.
-Să-l ia dracu dom sărgent; Eu nu vrusăi să-l omor, dar nenorocitu de bolşevic taman încerca să ridice arma, cu gând de-a mă ucide mintenaş.
-Dă-l în pizda măsi! Mai bine vezi ce face răcanul Mătrăgună.
-Marcele, ordonă soldat Ursu Constantin, în timp ce cu mare fereală se apropia de camaradul care deacum sta fără suflare într-o baltă de sânge închegat, scoal dacolo şi nu mă mai pune pă jar.
-Soldat Ursu, ce dracu s-a întâmplat? Nu cumva soldatul Mătrăgună este rănit?
-Dom sărgent, raportă disperat soldatul din Domneasca, îl omorâră pă bietu Marcel; Mama lor a dracu dă bolşăvici ce este ei!
-Nu-l mai zgâlţâi degeaba soldat Ursu, ordonă sergentul care deacum părea stăpânit de o furie vădit neputincioasă; Tu nu vezi că răcanul este mort?
Trezit dintr-o stare soră cu nebunia, soldat Ursu Constantin aşeză trupul proaspătului decedat, pe pământul care după obicei şi credinţă creştină, îl va primi pe răcanul Mătrăgună Marcel, tot aşa cum pe vremuri oferea adăpost şi odihnă veşnică, pentru răzeşii sfântului Ştefan Voievod.
-Mă iertaţi dom sărgent, dar cum m-apucase o nebuneală nebună, eram în stare să fac cine ştie ce prostie; Acuşa ce dracu să mai zic?
-Nu mai spune nimic soldat Ursu; Trebuie să-l înmormântăm.
-Da dom sărgent, dar cum dracu să-l mormântăm fără lumânare şi fără neam dă popă?
-Dacă vreţi pot să-i citesc câteva buchii dintr-o carte sfântă, raportă caporal Păsculete, în timp ce-l saluta milităreşte pe sergent Stancu.
-Caporal, întrebă suspicios sergent Stancu, tu ce misiune ai?
-Păi dom sărgent, eu comand o grupă dă urmărire; Acu vedeţ bine şi dumneavoastră, cam câţi bolşăvici dezertaţi rămâne în urma frontului.
-Dom sărgent, acuşa dacă-mi pemiteţ, aş vrea să vă raportez.
-Raportează soldat, dar cum n-avem timp, spune mai repede.
-Nu vă supăraţi pă mine dom sărgent, dar eu m-aş duce la micuţul care dup-atâtea împuşcături asurzitoare, o fi făcut caca pă el.
-Executarea soldat Ursu, ordonă sergent Stancu Virgil, în timp ce cu privirea scruta c-o vădită insistenţă, lăstărişul din apropiere.
-Nu că sunt prea curios dom sărgent, dar cine-i micuţul?
-Poate c-o să te miri caporal, dar micuţul este un biet bebeluş.
-Un bebeluş în infernul ăsta? Păi cine la rătăcit dom sărgent?
-Ştiu doar că micuţul care abia dacă a împlinit un an, este singurul care rămasă în viaţă, după măcelul pe care la miez de noapte, bolşăvicii îl făcură în pădurea care n-a schiţat nici-o împotrivire.
-Cum adică dom sărgent, raportă descumpănit caporal Păsculete, în nemernicia lor, bolşăvicii repetară crimele de la Fântâna Albă?
-Poate chiar mai rău domnule caporal, dar ăsta-i războiul cu nişte vecini pe care din păcate, niciodată nu ţâ-i poţi alege, iar de îndrăgit ce să mai vorbesc.
-Mari criminali dom sărgent, exclamă şi nu fără motiv caporalul care mirat, privea la soldatul care tocmai venea în braţe cu micuţul ce nu mai contenea cu plânsu!
La vreme de pace, o asemenea scenă poate c-ar fi stârnit râsul privitorilor de rând; La vreme de război, tragedia pe care deacum o trăiau românii de bun simţ, nu permitea nimănui să facă glume pe seama unui soldat care ducea un bebeluş.
-Caporal, întrebă stăpânit de furie sergentul Stancu, trebuia să moară atâţia oameni nevinovaţi, doar pentru ca românii să afle cât dă criminali este bolşevicii clonaţi de tovarăşul Lenin?
-Nu cred că trebuia dom sărgent, dar acu ce dracu să facem?
-Ascultă caporal, acuză cam fă rost sergentul Stancu, dacă aveai o soră sau un frate care să fi fost asasinat dă ruşi, tot aşa-mi raportai?
-Nu ştiu ce vă raportam; Ştiu doar că pe nemernici va trebui să-i zvârlim peste apa Nistrului şi apoi mai vedem ce şi cum vom face.
-Chiar şi peste Volga de i-am trece, tot degeaba caporal Păsculte; Bolşăvicii este ca ţâganii şi pân la urmă tot va veni buluc, pe capul românilor.
-Cum dracu dom sărgent, noi facem războiu ăsta chiar dăgeaba? Păi atuncea de ce Dumnezeu mai moare soldaţii români şi pentru ce atâta tevatură?
-Moare degeaba caporal; Cred că un timp va sta cuminţi în bârlogu asiatic, dar pân la urmă tot va năvăli în Basarabia; Atunci chiar că va fi rău de moldovenii pe care-i va duce la dracu în praznic.
-Dom sărgent, raportă soldatul care deacum se strâmba la copilul pe care mai mult de nevoie decât de voie continua să-l ţină-n braţe, micuţul numa ce făcu caca pă el şi eu n-am cu ce dracu să-l mai şchimb; Parcă-mi spuneaţ că-n raniţă aveţi nişte fâşii rupte dintr-o cămaşă.
-Şi dă ce te miri soldat? Chiar şi tu cât eşti de mare, pun pariu că de frica glonţului, tot făcuşi în pantaloni; Ia spune soldat Ursu, n-am dreptate?
-Nu sunt prea sigur dom sărgent, dar caca nu cred că făcui.
-Dacă erai căcăcios, nu te luam cu mine; Caporal Păsculete.
-Ordonaţ dom sărgent! Aveţi ceva pentru grupa de urmărire?
-N-ai o cârpă sau ceva cu care să-l putem înfăşa păsta micu?
-Ba da dom sărgent; În căruţa pe care-o vedeţi la margine de lăstăriş, am nişte zdrenţe în care înfăşurăm morţii; Păi de unde Dumnezeu să luăm atâtea cosciuge? Doar vedeţi câţi oameni moare.
-Caporal, atunci găsăşte o zdreanţă mai bună şi înfăşaţi copilu.
-Am înţeles dom sărgent, dar nu de frig suferă bietul bebeluş.
-Nu că i-ar fi frig pe aşa caniculă, dar nici în puţa goală nu-l pot duce în satul în care va trebui să-i găsesc o rubedenie, sau pe cineva care să-l grijască, doar până când va creşte mare şi voinic.
-Am înţeles dom sergent; Să mergem soldat, dar cu atenţie.
-Caporal Păsculete, încă ceva după care puteţi pleca liniştiţi.
-Ordonaţi dom sărgent! Ce-ar trebui să mai fac pentru morţi?
-Ascultă caporal Păsculete, dacă se poate, aş vrea ca la căpătâiul bietului Mătrăgună Marcel, să pui o cruce care să reziste vântului comunist; Acum ai înţeles rostul?
Că nici-o cruce nu va rezista vântului comunisto-securist, este o chestiune ce va fi confirmată doar de istoria anilor care vor veni; Atunci, caporalul care nici măcar nu se putea gândi la vremurile care într-un viitor nu prea îndepărtat, vor găzdui viaţa bieţilor români, se mulţumi numai cu ordinul dat soldaţilor care sfidând omniprezenta moarte, stivuiau liniştiţi cadavrele tovarăşilor care veniseră să fure pământul şi pâinea moldavă:
-Comanda la mine şi nu mai căscaţi gura de pomană.
-Ordonaţi dom caporal, raportă comandantul de grupă.
-Va trebui să faceţi o groapă comună pentru toţi bolşăvicii pă care-i adunarăţi, dar cum naiba zâsărăţi că-l chiamă pe soldatu român?
-Mătrăgună Marcel; Ai înţeles caporal? Aşa să scrii pe cruce.
-Am înţeles, numa să avem timp dă scris; Dom sărgent, dacă trebuie să ajungeţi mai repede în satul Damieneşti, luaţi căruţa mea.
-Mulţumesc caporal Păsculete, dar între timp m-am răzgândit.
-Cum dom sărgent? Păi nu trebuia să duceţi bebeluşul în sat?
-Caporal, chiar dacă tovarăşii n-are nici-un Dumnezeu, fii creştin şi pune o cruce şi la căpătâiu lor; Doar aşa dovedim că suntem mai buni.
-Am înţeles dom sărgent, numai că tovarăşii nu merită crucea creştină.
-Păi de ce caporal Păsculete? Ce alte crime mai făcură domnii tovarăşi?
-Dom sărgent, bolşăvicii pângăriră mai toate bisericile neamului românesc.
-Vrei să spui că le-au dărâmat, sau ce dracu mai făcură tovarăşii care doar dă Stalin ascultă?
-Au fost făcute una cu pământu, dar este şi biserici pe care bolşevicii le făcură grajduri pentru boi şi veceuri pentru nişte secretari dă partid comunist.
-Dom caporal, vrei să zici că tovarăşii se căcară în biserica românească? Păi de ce dracu dom caporal? Bolşăvicii n-are nici măcar private în fundul grădinii?
-Au şi n-au soldat Ursu Constantin! Eu poate greşesc când le arunc atâtea răutăţi în cârcă, dar nu cred că ruşii de rând este nişte oameni chiar atât dă răi şi atât dă necredincioşi.
-Bine dom caporal, dacă matale zici că ruşii nu este chiar aşa de nesimţâţi şi de răi, atunci cum de-au putut să facă caca-n biserică?
-Soldat Ursu, eu cred că bolşăvicii care se căcară în altar, au vrut să arate că adăvăratul stăpân este tovarăşul Iosif Visarionovici Stalin.
-Ai dreptate caporal Păsculete, dar tu execută ordinu pă care ţi l-am dat; Poate că-ntr-un viitor mai îndepărtat, păcătoşii va da socoteală pentru câte rele mai făcură.
În mai puţin de un sfert de oră, căruţa trasă de un căluţ costeliv, hurducăia pe drumul satului Damieneşti; Deoparte şi de alta, ogrăzile gospodarilor păreau părăsite şi satul iremediabil pierdut; Un câine rătăcit, lătra furios la luna din spatele pământului; Încercând să-şi găsească mămica şi spre disperarea sergentului care înfricoşat se străduia să nu atragă atenţia bolşevicilor rătăciţi de şatră, copilul începu să ţipe; Cum bietul bebeluş n-avea cum să prevadă drama pe care ţipătul său disperat putea s-o provoace, micuţul cătă la semenii mai mari, gramul de înţelegere şi picul de lapte care să-i dea puterea de-a face primii paşi spre împlinire şi necunoascut.
-Dom sărgent, încercă să raporteze soldatul Ursu Constantin.
-Ce dracu s-a întâmplat? Raportează, dar vorbeşte mai încet.
-Să oprim uneva dom sărgent, raportă şi nu fără motiv doica de ocazie; Cine ştie dom sărgent, poate nu toţi ţăranii părăsiră casa şi averea moştenită dân moşi strămoşi.
-S-ar putea soldat, dar cum nu ştim ce dracu ne aşteaptă…,
-Da dom sărgent, dar în cazu ăsta ce mai ordonaţi să facem?
-Opreşte în faţa casei de colo, dar fii cu ochi în patru; Înţeles?
-Am înţeles dom sărgent; Hohooo; Ho mă căluţule năzdrăvan, ordonă soldat Ursu, în timp ce speriat, trăgea de frâul poate mult prea nesigur.
-Bine soldat Ursu, numai că ograda pare pustiită şi părăsită.
-Asta văd şi eu dom sărgent, dar acu ce-mi ordonaţi să fac?
-Coboară imediat din căruţă şi pitulează-te în şanţu de colo.
-Am înţeles dom sărgent, raportă soldat Ursu, după care luându-şi inima în dinţi, plonjă direct în şanţul aflat de-a dreapta drumului.
-Cum de-ai reuşit soldat Ursu? Păi şanţul nu este plin cu apă?
-Nu dom sărgent, dar acilea nu văz mai nimic; Parcă ceva mai încolo, dăsluşesc faţa unui om; Stă cam înţepenit şi parcă se uită la ceva.
-Bine mă soldat, dar bietul om de ce dracu stă nemişcat?
-Cred că-i mort dom sărgent, raportă speriat soldat Ursu, altfel dă ce dracu să stea-n şanţu plin de furnici şi de atâţia gândaci scârboşi?
-Soldat Ursu, ordonă sergentul care deacum încerca să ţină sub cea mai strictă supraveghere, ferestrele unei case de dincolo de poarta dărâmată, vezi dacă mai trăieşte şi scoate-l afară din şanţ.
Soldat Ursu Constantin se apropie încet şi cu frică de bărbatul din şanţ; Trecut bine de cinzeci de ani, nefericitul ce cu siguranţă fusese ciuruit de gloanţele ucigaşe, devenise hrană pentru gândacii pământului iar furnicile care deacum îşi făcuseră cărare, dispăreau sub cămaşa năclăită de sângele închegat; Aplecându-se asupra cadavrului care mirosea îngrozitor, soldatul Ursu Constantin încercă un amestec de silă şi de furie neputincioasă; Cum în armata română ordinul se execută nu se discută cu nici-un camarad, după doar câteva clipe de o firească ezitare, soldatul ce agrea mai mult lucrul la pădure decât îngropatul morţilor, până la urmă izbuti să scoată cadavrul din şanţul gândacilor şi cu mare greutate reuşi să-l sprijine de gardul care prin cine ştie ce minune divină rămăsese-n picioare; Pă tine de ce te împuşcară? Mama lor a dracu de bolşevici care nu se mai satură de sânge românesc, înjură cu mult năduf soldatul care în acele clipe de cotitură, părea cuprins de o furie neputincioasă şi de un moral într-o continuă şi periculoasă descreştere; Cum vreme pentru asemenea observaţii nu era, soldatul Ursu Constantin continua să înjure cu aceeaşi pornire românească; El tocmai încerca o firavă uşurare când, o femeie ordonă pe un ton care se vroia sever:
-Lăsă mortu la locul său şi pleacă mai repede de-acolo; Clar?
-Acuma ce dracu fac dom sărgent? Să mă predau unei femei?
– Stai culcat soldat Ursu şi nu te mai atinge de mortul revendicat de doamna necunoscută.
Cum cineva începuse să tragă, soldatul plonjă peste gândacii care rămaşi fără hrană, cătau cu disperare un cadavru mai proaspăt.
-Soldat Ursu Constantin, ordonă motivat sergent Stancu Virgil, după încetarea focului, execuţi un târâş prin spatele căruţii şi te ascunzi în şanţul de dincolo; Acum ai înţeles?
-Am înţăles dom sărgent, dar cum dracu să mă ridic dacilea şi să nu fiu împuşcat?
-Soldat Ursu, dacă nu vrei să mori ca prostu, execută ordionul şi nu neglija prudenţa.
-Am ajuns dom sărgent, dar câtă vreme tovarăşii bolşăvici o tuliră cu coada între picioare cine dracu mai trage-n noi, raportă cu glas scăzut soldat Ursu Constantin?
-Soldat Ursu, poate că în sat mai rămasă câţiva tovarăşi rătăciţi.
-Păi de ce dom sărgent? De ce dracu n-o tuliră toţi bolşăvicii nenorociţi?
-Asta mă întreb şi eu soldat Ursu, raportă înfricoşat sergent Stancu Virgil, doar n-au înnebunit basarabenii şi deacum trag în fraţii de dâncolo dă Prut.
-Şi noi ce dracu facem dom sărgent, întrebă speriat soldat Ursu, adăstăm până când moare dă foame nemernicul dă boşlşăvic?
-Zadarnic soldat Ursu! Bolşăvicii nu moare decât împuşcaţi.
-Şi eu ce să fac dom sărgent? Dacilea n-am cum să-l împuşc.
-Stai acolo unde eşti şi spune-mi dacă cel care strigă era o femeie, sau dă frica morţii, avusăi doar nişte păreri care să mă fi păcălit?
-Nu sunt sigur dom sărgent, raportă soldatul care deacum se lăsa gâdilat de nişte gândaci, dar cred că era o muere care-mi ordona să las mortu în pace.
-Ce dracu o fi păţit şi biata muere? Doar n-o fi înebunit de atâta nebunie bolşăvică?
-Dom sărgent, cu atâţia tovarăşi între craci, poate c-o prinsă nebuneala pă biata muere; Eu nu ştiu, dar cred că daia începu să ţâpe ca o dăscreerată.
-Da soldat Ursu, dar nici nu-i de mirare; Speriaţi de bolşevicii care deacum rătăcesc pân ăste locuri strămoşeşti, moldovenii mai slabi dă înger, o ia razna şi daia face pă nebunii.
-Şi acuşa ce dracu facem dom sărgent, raportă furios soldatul Ursu, adăstăm până când nebuna dă moldoveancă va scăpa dă nebuneala bolşăvică?
Militarii români tocmai încercau să vadă printre ulucile gardului rămas în picioare doar printr-un miracul când, femeia care deacum apăruse ca din senin în mijlocul drumului de ţară, întrebă c-o voce vădit poruncitoare:
-Voi cine dracu sunteţi şi ce mai căutaţi într-un sat devastat?
-Suntem nişte soldaţi români, raportă sergentul care deacum încerca să vadă dacă femeia care-i ameninţase era singură, sau era însoţită de cine ştie ce caghebist aflat în solda tătucului Stalin.
-Ce vorbeşti Franz? Români ca voi am mai văzut eu, ordonă femeiea cu aceeaşi voce fermă.
-Eu vă înţeleg suspiciunea şi neîncrederea, dar ca să vă convingem, ce altceva să facem?
-Să aruncaţi armele; Asta trebuie să faceţi, ordonă femeia cu aceeaşi fermă hotărâre.
Topice: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (23) – Dincolo de Prut (1)
Comentarii închise.
