George Filip
de Ligya Diaconescu | 24 Februarie 2008
MONTREAL-CANADA
DESPRE MARELE POET GEORGE FILP, INIMOSUL, PREABUNUL ŞI DARNICUL ROMÂN, PLECAT DEMULT DEPARTE DE ŢARĂ PENTRU A PUTEA TRĂI IMENS ŞI INTENS CUVÂNTUL “DOR”, CEL CERE ÎMBUNEAZĂ ŞI CEARTĂ ÎN ACEEAŞI MĂSURĂ, CARE DĂRUIEŞTE IUBIRE, PASIUNE, UNIRE… ÎNTRE POEŢII ROMÂNI DIN ÎNTREAGA LUME NECERÂND NIMIC ÎN SCHIMB , CARE SUFERĂ ATUNCI CÂND CONFRAŢII ÎNCEARCĂ SĂ-L “UMILEASCĂ” PENTRU CĂ DOREŞTE SĂ CLĂDEASCĂ “UNIREA INTRE ROMÂNI” FIE EI CHIAR ŞI NUMAI POEŢI, CU UN ZBUCIUM CONTINUU ŞI O IMENSĂ DRAGOSTE DE TOT ŞI DE TOŢI, DIN AL CĂRUI SUFLET VEŞNIC TÂNĂR CURG ADESEA PICĂTURI DE DURERE NELUMEASCĂ, ŢÂŞNIND DEPARTE DE LUMEA ŞI VIAŢA PĂMÂNTEASCĂ SE POT SPUNE MULTE.
PUŢINI SUNT CEI CARE ÎL ÎNŢELEG, PUŢINI DAR BUNI, CEI CARE-L IUBESC ŞI-L URMEAZA PRETUTINDENI… CĂLĂUZIŢI DE PAŞII MIRIFICI AI CONDEIULUI SAU NEMATERIAL, NELUMESC, DUMNEZEIESC.
MĂ NUMĂR PRINTRE CEI PUŢINI, CEI CARE AU LEGAT LEGĂMÂNT PE VIAŢĂ CU MARELE, IMENSUL POET, MAI MULT DECAT OM, BOLNAV DE POEZIE, LIPIT DE CREAŢIE, NESĂTUL ÎN A DĂRUI…
SCURTE NOTE BIBLIOGRAFICE
DESPRE GEORGE FILIP – POETUL ENIGMĂ
Poetul GEORGE FILP s-a născut la Tuzla – Constanţa, la 22 martie, 1939, în Zodia Berbecului, pe malul Mării lui cea Neagră, cum îi place să precizeze, din mama FLOAREA şi fostul jandarm PANDELE.
De fapt nu ne propunem ca prin prezentul material, pe care-l scriem în paginile imaculate ale undelor hertziene, să conturăm o biografie completă a poetului în discuţie. Ne-ar fi, de fapt imposibil, deocamdată, fiindcã prin viaţa lui browniană sunt infinite labirinte, prin care ne-am rătăci căutându-l pe marele enigmatic. Vă propunem să rămânem cu picioarele pe Terra şi să-l desenăm pe poetul mapamondian ca pe o fiinţă verticală şi atingibilă, excluzând laudativele şi, mai ales, cuvintele de prisos.
Pe George Filip l-au gonit comuniştii din Ţară la 7 ianuarie 1979. Deci are in răbojul de pribeag 27 de ani. După detenţie a publicat în România 4 cărţi cu tematici diferite. Facem o exemplificare amintind despre volumul de versuri ANOTIMPUL LEGENDELOR, pe care nimeni n-a avut curajul să i-l prefaţeze, vedeţi bine, poetul fiind mereu suspicionat ca duşman, deci ţinut la index. Dar poetul s-a prefaţat singur. Pe coperta a patra şi-a pus, ostentativ, o poză pletoasă, cu ochi mare de vită , o fotografie mirată şi de disperare, şi pentru a-i sătura pe comunişti de “duşman al poporului”, sub poză a pus în faximil un poem de profundã expresie de patriotism.
Trebuia cineva să ne întemeieze.
Munţii l-au născut pe Decebal,
Dunãrea – pe bădica Traian
Şi timpul n-a mai cutezat sã cuteze
A rătăcire seminţia noastră pură de neam.
Pe stâncile acestea de crez şi granit
S-a conturat patria mea, cât o istorie;
Cea mai înaltă Coloană spre infinit
Străluminându-şi destinul din glorie-n glorie.
Întemeierea de Ţară – cântec prin vreme de zbucium
A culcat domnitorii pe scuturi sub licăr de stele
Şi i-a fost scris neamului meu să urce
Până-n Coloana Infinită a patriei mele.
Pe itinerariul exilului sunt marcate Austria, Germania, Franţa şi, ţărmul visat – Canada. Poetul uitase de gloria străvezie din Ţarã şi-şi pusese sculele de condeier în podul amintirilor. Dar l-a descoperit minunata lui muză – DIANA – care l-a înhămat din nou la carul sisific al scrisului. La Montreal a publicat sporadic plachete şi fragmente de cărţulii necesare dar nu foarte semnificative.
Deci, după o perioadă cam lungă de tăceri, dar de nebănuite acumulări, în 1993 publică la Editura GHEPARDUL din Craiova volumul de invocaţie retorică şi de divinitate ERA CONFUZIILOR. Iată câteva fragmente din prefaţa semnată de Prof. doctor Luchian Deaconu: “Destinul poetului George Filip poartă pecetea dramatismului drumului parcurs de neamul românesc în anii pe care-i numără viaţa lui. A avut neşansa, asemeni întregii generaţii al cãrei frate îi este, ca peste amintirile copilăriei, brăzdate de bombele războiului ce curgea dinspre răsărit, să se înalţe cea mai cumplită închisoare a gândului, adusă de trupele sovietice “victorioase şi eliberatoare”, avându-i călăuze pe cei 100 de comunişti români, şcoliţi la Moscova.
Sfidând pericolul închisorilor comuniste, tânărul poet a lovit neîncetat cu versul său în regimul de import, sperând, ca şi bunicii şi părinţii săi, că “venirea americanilor” va salva democraţia românească. Din conflictul dintre dictatura comunistă şi crezul pur al trubadurului se naşte poezia revoltei şi ideea înstrăinării de Ceahlău şi de Marea Neagră. A fost arestat, judecat public la Turnu Severin, închis şi… eliberat. În 1977, după alţi ani de privaţiuni şi ameninţări, s-a înscris pe lista pentru drepturile omului şi a cerut protectia Ambasadei americane. În urma aceste noi ofense adusă regimului, i s-a intentat un nou proces public, desfãşurat în Tuzla natală, unde poetul a fost primit de vecinii şiprietenii cumpăraţi de securitate ca TRĂDĂTOR de neam!
Sosit la Montreal poetul s-a numărat printre findatorii Centrului cultural român, a fost redactor la ora de radio în limba română, redactor la revista multiculturală HUMANITAS – şi director cultural la Teleromânia, prima televiziune din exil, în limba română.
În prefaţa unei plachete de versuri publicată în Canada, muza poetului, Doamna Mihaele DIANA, scrie despre poet: “Când l-au gonit din România învolburările sociale şi politice, pe drumul lung al exilului, poetul şi-a luat cu el patru noţiuni esenţiale: dorul de Mamă, ataşamentul de Ţară, învolburarea Mării lui cea Neagră şi… dragostea. La întâlnirile noastre poetice, sau de suflet, biciuitul muzelor mi-a mărturisit în repetate rânduri că muza lui cea bună soarbe tristeţe eternă. Cred, spunea, că fără acest tezaur pana mea s-ar usca şi n-aş mai fi capabil să iubesc sau să percep lumea aceasta ciclic materială şi infinită în spiritualitatea ei.”
Poezia lui George Filip este scrâşnetul de durere al poetului la toate nedreptăţile lumii, dar mai ales al celor din România dorurilor lui. Poetul George Filip respiră la 10.000 de km. depărtare de ţara natală. “L-am invitat pe poet în primăvara anului 1989, cu prilejul comemorării Centenarului Eminescu, la Hamilton. A recitat magistral, cu lacrimi pe obraz, fiindcă abia îi plecase măicuţa în cer. Printre aplauze, consemnează Dl. Zaharia Anghel din Toronto -, a ajuns la el o româncă basarabeancă de 92 de ani, care l-a îmbrăţişat şi, mângâindu-i pletele i-a zis: Bravo măi Eminescule, să mai vii pe la noi”Acelaşi salut i-l adresează toţi iubitoru’ ii de poezie din România acum, când vede lumina tiparului volumul de versuri ERA CONFUZIILOR.
Poetul are în palmares vreo 20 de volume publicate şi încă peatâtea în sertar. Scrie fluviu, când şi cum nu l-a văzut nimeni, scrie la metru cub, cum îi place să ne “informeze”, a funcţionat ca poet liric în a doua jumătate a secolului XX şi, trubadur de nestăvilit, a intrat în mileniul III. Îmi este dificil să scriu despre marele meu prieten-poet-enigmatic dar nu-mi abandonez strădania până nu vi-l divulg total, chiar dacă nu-mi dă acces la biografia lui pe care o bănuiesc deosebit de romanţată.
La sfarsitul anului 2007, marele “nebun” intr-ale poeziei, GEORGE FILIP, imi propune organizarea unui concurs de poezie românească. Am acceptat pe loc şi din intrigi şi iubire, din nimic şi din totul s-a născut CONCURSUL INTERNAŢIONAL DE POEZIE STARPRESS 2008, controversat din orgolii, iubit şi primit cu multă dragoste de românii de pretutindeni, scos din tipare şi comun de care s-a auzit şi se va auzi pretutindeni, din NOUA ZEELANDĂ şi AUSTRALIA, SUA, CANADA, GERMANIA şi AFRICA de SUD, ANGLIA, FRANTA, MOLDOVA, ITALIA, şi MULTE ALTE STATE ALE LUMII în care există români care gândesc şi trăiesc româneşte.
Topic: Biografii, Condeie din Diaspora | 2 Comentarii »
Calea Adevărului Vieţii
de Jianu Liviu-Florian | 23 Februarie 2008
Primit-am semne cum n-au mai fost –
Minuni, şi lauri, şi bogăţii…
Dar Ţi-am spus: Doamne, nu eşti aci!
Nu Te cunosc…
Când închina-Ţi-s-au toţi, pe de rost –
Când rugaciunea spuzea-n chilii…
Ţi-am spus: Nu, Doamne, nu eşti aci!
Nu Te cunosc…
Când toţi ţineau şi mătănii, şi post –
Cînd erai Slava Lumii de fii..
Ţi-am spus: Nu, Doamne, nu eşti aci!
Nu Te cunosc…
Când nici-o taină n-avea vreun cost –
Şi-o veşnicie, eram copii…
Ţi-am spus: Nu, Doamne, nu eşti aci!
Nu Te cunosc…
De-abia când daruri nu au mai fost –
Când din lăuntrice împărăţii
Mi-ai spus: Mor eu, ca să fii-ntre cei vii!
Ţi-am spus: Iisuse, Te recunosc…
Topic: Poezii | Comments Off on Calea Adevărului Vieţii
Monumentul Eroilor
de Horaţiu Nacu | 22 Februarie 2008
Localitatea Archiud, comuna Teaca , judeţul Bistriţa-Năsăud
“În partea de nord-est a Câmpiei Transilvane înconjurat de dealurile domoale, cu căciuli de stejar şi plete de pajişti înflorite, într-un amfiteatru natural îşi duce existenţa-i milenară satul Archiud.” – aşa incepea articolul ,,Din viaţa Parohiilor„ dintr-un ziar local din anul 1980, articol semnat de catre preotul Blaga Vasile.
Un foarte scurt istoric al localităţii arată în felul următor:
• În trecut a avut mai multe denumiri: Ercud, Hercud, Arcod, Szas Erkud, Magyar Ercud, Mezo Ercud, Archiudul de Câmpie şi în final Archiud.
• În cadrul săpăturilor arheologice efectuate între anii 1965-1970 în zonele ,,Fundătura” şi ,,Dumbeţ” , au scos la iveală urme de locuire şi vase din neolitic. Aşezarea era ferită de arcul de cerc format din dealurile Costiş, Dumbrava şi Dos, şi codrii care îi acopereau. În anul 1293 este amintit un Ihon de Erkud, om de încredere al regelui Andrei al III-lea tot în prima atestare documentară îl numeşte Villa Saxorum de Erkud (cf. Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania) ceea ce ne face să credem că aici au fost colonizaţi saşi. În epoca feudală Archiudul făcea parte din domeniile Teleki-Kemeny, apoi în jurul anului 1526 groful Lazăr a câştigat-o de la Zapolya.
• Primul preot cunoscut, în documante la anul 1332, este Iacob de Erkud, după acesta nu mai apare nici o menţiune despre preoţi pânăîn anul 1733 când este amintit ,,Popa Lupu”.
• Legat de învăţământul din Archiud, un document din arhiva parohiei datat 29 ianuarie 1911 spune că şcoala ,,există din timpuri străvechi”. Preotul Tătar nota că începuturile ei ar fi pe la anul 1795. Nu se cunoaşte documentul pe baza căruia a făcut această afirmaţie dar nu poate fii departe de adevăr din moment ce un proces verbal de inspecţie afirmă că: “…casă de şcoală nu-i, pruncii se adună în casa colonicale, îi învaţă clopotarul Ştefan. Casa cantorului se va preface în şcoală. Plata învăţătorului o ferie de bucate de la o gazdă.”
În această localitate cu un istoric mare şi mult mai amplu decat multe din localitatile şi chiar oraşele din ţara noastră se află un mic monument istoric dedicat eroilor din localitatea Archiud, care s-au jertfit de-a lungul timpului cu diferite ocazii, revoluţii, războaie.
Fiind vorba despre un monument istoric, mai bine zis un loc dedicat eroilor localităţii, relativ recent construit, nu poate fi vorba de stiluri specifice arhitecturii vechi, dar un loc cu foarte mare importanţă pentru localitatea noastră.
Construită imediat dupa terminarea celui de-al doilea război mondial – 1946 – troiţa din stânga este destinată eroilor morţi în primul şi al doilea război mondial. După cum se poate observa şi în inscripţia de pe trioţa din lemn a fost construită de către refugiaţii din Archiud, în cinstea eroilor localităţii morţi în cele două războaie mondiale.
Discuţiile avute cu batrânii satului au scos la iveală faptul că localnicii au început un proiect mai mare care însă nu a fost terminat, troiţa menţionată fiind doar o “piatră de temelie”.
Pe aceasta este scris “Ridică această sfântă troiţă refugiaţii din Archiud Anul 1946”.
Cea de-a doua troiţă din lemn împreună cu crucea de piatră a fost construită în anul 1948 cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la “Marea revoluţie din 1848” .
Troiţa din piatră a fost sculptată de către un maghiar pe numele lui Mihai Kovaci. Acesta se pare că a comis o crimă în ţinutul secuiesc, a fost alungat din acele zone şi s-a refugiat in localitatea noastră. Aflându-se despre acesta că ştie să sculpteze în piatră, preotul din sat din vremea aceea l-a îndrumat să sculpteze o troiţă din piatră şi astfel i se vor ierta păcatele. Acesta s-a conformat cerinţelor preotului şi în anul 1948 a adus cu ajutorul sătenilor 3 bucăţi de pietre mari dintr-un deal din împrejurimile localităţii (Costiş) . Acestea au fost sculptate şi din două a fost confecţionat piedestalul crucii si din cea mai mare a sculptat crucea. Pe aceasta a sculptat numele eroilor din localitate care s-au jertfit în cele două războaie mondiale care au străbătut satul nostru.
Crucea din lemn a doua (cea din dreapta) a fost ridicată în aceeaşi perioadă de către sătenii care au vrut să marcheze şi momentul Revoluţiei din 1848.
Pe această troiţă este scris “Ridicatu-sa aceasţă sf. troiţă în anul domnului 1948 la 100 de ani de la Revoluţia din 1848 primar fiind Florea Nicolae”.
Renovarea monumentului prin anii 1979-1980 a facut ca monumentul sa fie îngrădit cu un gard, înainte monumentul fiind aparat de un gard viu.
Fiind amplasat în aşa-zisul centru al localitatii, poate fi uşor observat încă din momentul ajungerii în localitate cu orice mijloc de transport în comun sau personal. Tot în perioada mai sus menţionată la troiţele din lemn li s-au întărit şi baza troitei care era destul de distrusa de vremea rea. În interiorul monumentului în jurul troiţelor sunt plantate flori şi chiar nu cu mult timp în urmă a fost tăiat 1 din cei 2 brazi foarte mari care se aflau în dreapta şi stânga troiţelor din lemn, a fost tăiat pentru a nu distruge troiţele in cazul ruperii acestora.
Aceşti brazi (spun localnicii) au fost plantaţi încă de la construirea monumentului – 1948. Conform manualului nostru putem afirma ca este o compoziţie închisă, având troiţa din ciment în centru şi liniar simetric în stânga şi dreapta se afla troiţele din lemn, până nu demult în lateral stânga şi dreapta au fost amplasati şi cei doi brazi.
Putem observa simetria dorită încă de la aşezarea troiţelor, dimensiunile acestora sunt şi ele identice, chiar dacă sunt construite de către persoane diferite şi la distanţă de timp una de cealaltă.
Contrastul format între cele două troiţe din lemn şi cea din piatră este şi el mare. În primul rând materialul de construcţie şi în al doilea rând culoarea – cea alba a troiţei din piatră o evidenţiază între cele două din lemn.
Topic: Descrieri | 1 Comentariu »
Maica Noastră, Eva cea nouă
de Petru Drăghicescu | 21 Februarie 2008
În toate cântările de la Bunavestire se face stăruitoare amintire despre Sfânta Fecioară Maria, în contrast cu strămoaşa noastră Eva, prin care a intrat păcatul în lume. Hristos este numit ”noul Adam”, iar Maica Precistă, “noua Eva cu deosebirea că Iisus este Adam cel nou, nu cel robit de moarte şi de păcat, iar Sf. Maria este a noua Evă, prin care a venit mântuirea, nu osânda ca şi prin cea dintâi.
Femeii, considerată o cauză a intrării păcatului strămoşesc în lume, i s-a dat făgăduinţa că va naşte pe Mântuitorul: ”Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie – a zis Dumnezeu către şarpe – şi între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” ( Fac.3,15). Prin urmare, dacă Eva a fost prima femeie a neamului omenesc ce ne-a adus moartea prin păcat, Fecioara Maria este mama neamului omenesc, ce ne-a adus viaţa şi mântuire.
La momente de cumpănă din viaţă sau în vremuri grele, oamenii au rostit despe Fecioara Maria cuvinte rămase în memoria colectivă ca sentinţe sfinte. Dar nu numai oamenii au rostit asemenea aprecieri. Astfel, în clipa de răscruce a vieţii Născătoarei de Dumnezeu ca şi a istoriei neamului omenesc, îngerul Gavril i-a anunţat împlinirea făgăduinţei făcute încă în rai de Dumnezeu: “iată vei zămisli şi vei naşte Fiu şi-i vei pune numele Iisus” ( Lc.1,31). În acel moment soarta omenirii depindea de răspunsul pe care avea să-l dea Smerita Fecioară . Şi răspunsul a fost pe măsură: “Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău.” ( Lc.1,38).
Aşa a intrat Sf. Maria în iconomia mântuirii noastre: ca mamă a Fiului lui Dumnezeu, pe care
l-a urmat în toată viaţa, până lângă cruce, când toţi l-au părăsit. ( Ioan 19,25). Nimeni nu-i poate tăgăduii acest merit, şi aşa după cum l-a ferit de mânia lui Irod la vremea prunciei, tot aşa a suferit cu el şi la răstignire. Toate loviturile primite de Fiu cădeau şi asupra mamei, şi aşa dupa cum îi profeţise bătrânul Simeon, sabia durerii a trecut prin inima ei. ( Lc 2,35).
Cu inimă sfâşiată de durere îşi privea Fiul răstignit pe cruce: ”Deci Iisus văzând pe mama sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând acolo, a zis mamei sale „Femeie iată fiul tău”. Apoi a zis ucenicului ”iată mama ta”. Şi din ceasul acela a luat-o ucenicul la sine”. (Ioan 19,26-27). Prin cuvintele din urmă ale lui Hristos, ea devine maica noastră duhovnicească pentru veşnicie, aşa după cum Eva cea veche ne este maică trupească. În toate cântările bisericii ea este numită Maica Domnului şi a noastră. Şi ne-o dovedeşte prin dragostea ce-o are pentru noi fiii săi, prin ajutorul ce ni-l dă, prin durerea ce-o simte la nenorocirile noastre şi prin mijlocirea pentru noi, la tronul ceresc al Fiul său.
Ea străluceşte între sfinţi ca lumina între stele. Dar precum luna e mai aproape decît oricare alt astru de pământul nostru, tot aşa şi Maica Domnului e aproape de bucuriile şi de durerile noastre. După cum luna îşi revarsă pe pământ lumina pe care o primeşte de la soare, aşa şi Maica Sfîntă revarsă asupra noastră harul lui Iisus, “Soarele dreptăţii”.
Între icoanele care o înfăţişează pe Maica Domnului, există şi o icoană în care este pictată având trei mâini, două îl ţin pe Fiul său, iar a treia e liberă. Această mână liberă ne protejează pe noi, aceasta e mâna care ne mângâie, ne şterge lacrimile, este mâna care înalţă rugăciunile noastre la Fiul său şi Mântuitorul nostru, şi, bineînţeles, este mâna care a coborât şi coboară mereu harul lui Dumnezeu peste noi cei păcătoşi.
Topic: Meditaţii | Comments Off on Maica Noastră, Eva cea nouă
« AnteriorulUrmătorul »
