Tragedie şi triumf
de Emil Onet | 17 Aprilie 2008
Cartea astfel intitulată a Ligiei Seman, din Hunedoara, apărută în Editura Casa Cărţii din Oradea, este una din cele patru realizări publicistice ale autoarei. În cele 533 de pagini ale cărţii, cititorul face cunoştiinţă cu faţete ale societăţii româneşti contemporane, cu care prea puţini sunt familiarizaţi, poate şi pentru că subiectul a fost o bună bucată de vreme de domeniul preocupărilor statului şi prea puţin al organizaţiilor caritabile, atât de palid reprezentate în România dinaintea lui 1989. Prinsă în vâltoarea grijilor cu traiul de fiecare zi, mai ales populaţia oraşelor nici nu era informată public despre existenţa şi activitatea caselor de copii, a caselor pentru bătrâni sau a instituţiilor în care erau internate persoanele handicapate sau cu tulburări psihice. Foarte rar răzbăteau informaţii cu privire modul lor de funcţionare şi atmosfera din aceste instituţii, poate şi datorită faptului că ele erau locurile unde erau plasati şi indivizi consideraţi indezirabili, cu vederi politice contrare unui regim opresiv, conceput să aibă totul sub control riguros, capabil să dea impresia unei păci sociale general admise, în care toate problemele şi-au găsit rezolvarea ideală, conformă cu principiile egalitariste larg propăvăduite, dar care în realitate se dovedeau a fi lipsite de orice preţuire a omului ca entitate socială. Chiar dacă unul dintre ele enunţa cu emfază că cel mai preţios capital este omul, modul de organizare si funcţionare a infrastructurilor destinate să resolve problema dezrădăcinaţilor soartei, era cu mult sub cerinţele fireşti ale unei lumi cu adevărat civilizate. În aceste instituţii se derulau în permanenţă tragedii personale pe care autoarea Ligia Seman, a reuşit să le sesizes în toată amploarea lor. Înmănunchind într-o carte trările dramatice ale personajelor zugrăvite, Ligia Seman a prezentat cititorilor o frescă tragică a unui segment al societăţii româneşti, pe care puţini l-au bănuit şi care impresionează prin întreaga evoluţie a evenimentelor descrise.
Personajele cărţii, provenind din straturi sociale diferite, dar preponderent făcând parte din grupul celor mai năpăstuiţi: orfani, copiii abandonaţi, tineri fără educaţie sau vârstnici “fără nici un căpătâi”, sunt asvârlite de viaţă la marginea societăţii şi duc o existenţă la limita supravieţuirii. În aceste condiţii, o idee care răzbate din deciziile şi comportamentul multora dintre personaje este dorinţa de libertate individuală. Cât apar de simpli şi lipsiţi de educaţie, copiii care fug din orfenilate şi ajung copii ai străzii, îşi exprimă cu fermitate preferinţa de a fi liberi, neîncorsetaţi de reguli şi nedominaţi de ierarhii convenţionale. Preţul pe care îl plătesc însă cei mai mulţi dintre ei, este neaşteptat de mare, pentru că, în final, şi acolo însuşirile negative ale omului se manifestă, poate chiar mai dur decât în mediul pe care l-au părăsit. Setea de putere, dorinţa de a domina, avariţia, invidia, violenţa, se manifestă în asemenea împrejurări chiar mai sălbatic decât condiţiile restricţionate ale unor instituţii.
La originea multora dintre nefericirile descrise în cartea Ligiei Seman se află atmosfera familială disfuncţională, cu părinţi abuzivi, deraiaţi de la o conduită socială normală, datorită alcoolului, lipsei unui minim decent de mijloace de trai şi altor factori distructivi, care le face viaţa greu de suportat. Cei mai vulnerabili la consecinţele nefaste ale unor astfel de condiţii sunt, evident, copiii care cresc într-un astfel de mediu. Lipsa de preocupare pentru educaţia lor, limbajul şi comportamentul abuziv, creiază traume timpurii care se vor reflecta de-a lungul întregei existenţa de mai târziu.
Vlad, unul din personajele principale ale cărţii suferă din fragedă copilărie nişte traumatizări sufleteşti majore, care-l vor marca mulţi ani după ce-şi pierde părinţii şi fraţii. Supus unor maltratări fizice şi psihice permanente în orfelinatul unde este plasat, el devine o brută insensibilă şi refractară chiar la bunele intenţii ale unora din anturajul lui. Evadarea lui nu-i schimbă prea mult statutul de oprimat şi claustrat de toate nedreptăţile ce i se fac. Chiar când, cu trecerea anilor, fizic devine mai puternic, îşi manifestă furiile doar sporadic, în amintirea lui revenind mereu episoadele din trecut, în care a avut parte de tandreţe numai din partea sorei lui – Ana şi foarte rar din partea mamei. Viaţa dezordonată, nesiguranţa existenţei sale lipsite de afecţiune şi bucuriii îl fac să se comporte ca un animal hăituit şi să nu vadă în jur decât răutăţi, egoism, aducătoare de amărăciuni.
În mentalitatea lui se petrece totuşi o schimbare radicală atunci când i se explică sensurile adevărate ale vieţii şi când constată că pe lume există şi fiinţe pure, cu suflet, care fac bine fără să aştepte nici o răsplată. O familie de intelectuali, îi dovedeşte, cu diferire ocazii că oamenii pot fi şi buni, gata să ajute şi să ierte. Cu toate că, pradă unor porniri animalice, săvârşeşte un act mai mult decât reprobabil, atentând la viaţa unit tânăr misionar, familia Marcu nu îl condamnă, ci continuă să-l ajute. Întâmplarea îl aduce în contact în împrejurări diferite cu membri ai familiei doctorului Marcu, făcându-l să realizeze că este mai important să ierţi şi să faci bine, decât să te răzbuni. Turnura din viaţa lui este facilitată şi de reapariţia în viaţa lui a sorei lui – Ana – care i-a lipsit atât de mult în totţi anii de separare.
În derularea acţiunii cărţii, autoarea descrie cu lux de amănunte frământările teribile care macină stările sufleteşti ale personajelor, unele dintre ele punând la îndoială însăşi existenţa lui Dumnezeu. “Dacă el există, de ce este nedrept cu cei năpăstuiţi?” îşi pun întrebarea simplistă cei din anturajul lui Vlad. Replica celor care cred altfel, vine cu promptitudine, dar rezultă mai mult din desfăşurarea ulterioară a evenimentelor.
Bunătatea şi altruismul celor din familia Marcu, chiar dacă sunt şi ei afectaţi de pierderi dureroase, contribuie la transformarea ce se produce în sufletul chinuit al lui Vlad. Schimbările induse îl fac să înţeleagă rosturile pentru care există şi să-şi înfrâneze pornirile instinctuale de răutate care de fapt s-au conturat ca rezultat al schingiurilor sufleteşti la care a fost supus în timp.
Ligia Seman, dotată cu un talent nativ remarcabil descrie în detaliu stările sufleteşti ale personajelor cărţii, relevând dilemele cu care se confruntă, îndoilelile care le frământă credinţa, scepticismul cu privire la şansele ce le au într-o societate bazată pe inechitate socială, pe dominarea celui mai tare, pe porniri hrăpăreţe şI de dominare. Nemulţumirile individuale au însă, ca mai totdeauna aspectul haotic al unor frustrări în care cei implicaţi îşi asuma vini pe care nu întotdeauna le au, dar care în ochii celor din jur apar ca lipsa de obiective, de curaj, de oportunităţi, cu alte cuvinte lipsa capacităţii de a se orienta în timp şi spaţiu. Frustrările personale nu rămân însă la nivel individual, ci se răsfrâng inevitabil asupra celor apropiaţi, care întregesc astfel cercul vicios al nerealizării în ansamblu.
Aplecarea Ligiei Seman către detalii, conferă cărţii un sens de autencititate şi o ajută să-l facă pe cititor interesat să trăiască el însuşi stările sufleteşti prin care trec personajele cărţii. Chiar dacă unele trăsături sunt mai adânc creionate sau accentuate voit, ele nu fac decât să coloreze tragismul descrierilor. În paralel cu acţiunea principală, uneori se fac digresiuni în particularităţile imprimate de timp şi loc, fără a se intra în specificul socio-georgafic, care este totuşi oarecum diferit în variate regiuni ale ţării. Faptul nu diminuă cu nimic conturarea atmosferei imprimate de mediile în care se desfăşoară acţiunea.
Expunerea beneficiază de multe pledoarii cu tentă filosofică, cu cugetări şi reflecţii puse în gura diferitelor personaje, ceea ce generează întrebări şi îndeamnă la cumpănirea sensurilor existenţiale ale efemerului nostru periplu terestru. Felicit autoarea pentru această reuşită publicistică şi cred că ceea ce a scris, va reprezneta un punct de referinţă care va ajuta pe mulţi să-şi dea seama cu mai multă compasiune de zbuciumul în care unii dintre semenii noştri îşi duc viaţa.
Phoenix, Arizona
Topic: Recenzii | Comments Off on Tragedie şi triumf
Biserica Armeană Gheorgheni
de Losonczy Alexandru | 16 Aprilie 2008
Muntele Ararat veghează de la crearea lumii cu vârful său acoperit de zăpadă asupra popoarelor din Caucaz. Printre acestea se numără şi armenii, a căror strămoş – după tradiţie – este Noe. În legende se povesteşte că strănepotul lui Noe, Hajl, a fondat ţara armenilor în anul 2493 î. Ch. Armenia se şi numeşte în limba armeană Hajastan (ţara lui Hajl).
Date mai exacte despre armeni avem din timpul creştinării Armeniei. În legenda lui Addai-Abgar se povesteşte, că deja Sf. Apostoli Tadei şi Bartolomeu au adus mesajul Domnului în ţara amenească. Săpăturile arhelogice au scos la limina zilei mai multe urme creştine din secolul I d. Ch. În mod oficial întreaga ţară a devenit creştină în anul 301, când regele Tiridat al III-lea al armenilor a fost vindecat prin forţa credinţei de către Sf. Grigore Luminătorul şi a trecut la creştinism. Preot misionar din Cezarea, Sf. Grigore a stat 13 ani în închisoara regelui pentru credinţa sa. Prin actul din 301 armeni au devenit primul popor creştin din istorie.
Dar avântul poporului armean avea să fie înfrânt destul de repede, mai exact în anul 451 când în bătălia de la Awarayr, armata armeană condusă de Vartan Mamikonian a fost întrântă de cea persană. Este perioada începerii martiriului şi a exilului poporului armean, care din cauza presiunilor persanilor de a-i converti la zoroastrism au căutat scăpare în afara hotarelor Armeniei tradiţionale. Acest exil s-a produs în mai multe valuri, în general sub presiunea trupelor mongole, turceşti sau persane şi a avut loc pe ruta Crimea, Lvov, Kaminez Podolski, Suceava, Botoşani, Gheorgheni, Frumoasa, Gherla, Dumbrăveni. În anul 1239 în Moldova trăiau deja negustori armeni. În Transilvania s-au stabilit începând cu anul 1672, după ce au primit acceptul principelui Apaffy Mihály I şi ca urmare a înfrângerii răscoalei lui Hâncu la care unii din ei (circa 3000) au participat. Armenii s-au stabilit, în Transilvania, în patru oraşe Gherla, Dumbrăveni, Gheorgheni şi Frumoasa, la a căror dezvoltare au contribuit în mod semnificativ. Practic Gherla şi Dumbrăveni sunt oraşe fondate exclusiv de armeni, ca urmare a drepturilor de comerţ liber şi de auto administrare, obţinute din partea administraţiei Habsburgice.
Un bun exemplu al convieţuirii paşnice dintre maghiari şi armeni este comunitatea din Gheorgheni. Armenii au ajuns relativ târziu, in 1688 în această localitate. Majoritatea veneticilor erau zarafi, lucru uşor de obervat şi astăzi la casele din centru, construite astfel încât să adăpostească la parter magazinul, iar la etaj locuinţa propriu-zisă. Ca urmare a stabilirii armeniilor localitatea se dezvoltă rapid şi dintr-o comuna oarecare, devine un oraş cu pronunţat spirit mercantil. În Gheorgheni deja in secolul al XIX-lea exista o bancă, iar viaţa social economică a comunităţii era coordonată de Forul Mercantil (judecătorie şi casă de comert) fondat în 1795. Armeni din Gheorgheni se ocupau în principal de tăbăcărit, dar făceau comerţ şi cu bovine şi cu lemn. Cu plutele, navigând pe râul Mureş au ajuns până la Lipova şi Arad. Pentru bovine foloseau păşunile din Moldova şi Oltenia deoarece erau mai bune şi mai ieftine.
Populaţia armeană a oraşului Gheorgheni a rămas relativ stabilă în decursul timpului, la recesământul din 1913 erau circa 600 de persoane de origine armeană, iar astăzi locuiesc în Gheorghni tot în jur de 600 de persoane cu rădăcini armene, care participă activ la evenimentele bisericii armene din localitate. Trecerea prin istorie a acestor armeni nu s-a produs fără urmări vizibile şi astăzi. Punctele de interes, nu numai turistic, sunt casele din centrul oraşului, casele de pe strada Márton Áron, casa parohială construită în 1769 având în faţă statuia Sf. Grigore Luminătorul care adăposteşte o bibliotecă valoroasă.
Perla oraşului este însă fără îndoială, Biserica armeano-catolică construită în 1733 pe locul unei biserici mai mici din cimitirul străinilor. Din biserica veche se mai păstrează cristelniţa şi aghiazmatarul. Poarta de la intrarea în curte îl întâmpină pe vizitator cu un mesaj scris în limba latină cu semnificaţia “drumul către slavă nu este închis în faţa nimănui”. În interior găsim altare aurite construite în stil baroc în anul 1754. Vitraliile conţin imagini cu Sf. Grigore Luminătorul şi cu Sf. Ştefan regele Ungariei. Imaginea cu botezul lui Tiridat al III-lea pe unul dn altarele lateral a fost adus din Veneţia în anul 1752. Orga construită de fraţii Rieger din Budapesta în 1899 se află în starea ei originală fiind renovată în 2004. Biserica a fost zugrăvită din nou, după 106, ani în 2005, cu sprijinul unor comunităţi din Germania, al organelor locale şi al credincioşilor. Curtea bisericii adăposteşte fostul cimitir armean printre care două morminte din piatră adusă din Munţii Ciucaş şi din Munţii Ceahlău. În zidul de incintă al bisericii şi al cimitirului din sunt încrustate copii ale unor sculpuri făcând parte din “drumul crucii”, cele originale fiind pastrate într-un loc mai sigur. Deasemenea trebuie menţionat pentru frumuseţea lui şi monumentul funerar al preotului şi parlamentarului (în Parlamentul României – 1926) Joachim Görög (1862-1928).
Cel care menţine şi astăzi aprinsă flacăra credinţei armenilor din localitate este părintele dr. Puskás Attila, preot abilitat de Sfântul Scaun, să oficieze sfânta liturghie în riturile latin şi armean. Părintele Puskás a fost instruit în tainele ritului armean de însuşi Prefericirea Sa Petru al XIX-lea Catholicosul armean al Ciliciei, ca un cadou pentru armenii din Transilvania
Material adaptat după pliantul trilingv “Pe urmele Armenilor din Transilvania” scris de dr. Puskás Attila.
Topic: Descrieri | 1 Comentariu »
Metempsihoză
de Klara Lucia Losonczy | 15 Aprilie 2008
Se zbat arhimedic în mine
Lumini. Candele. Rubine.
Plasma zvâcneşte-n abisuri,
Creaţia se topeşte în visuri.
Organic materia se prăbuşeşte,
Văzduhul transcende în creste.
În mine palpită nuclee,
Se divizează, clonează idee.
Retina se-nchide fatidic,
De-afară aud doar nimicuri.
Endocrin metamorfozez o lume,
Devin altceva, devin sciziune.
Sciziune de sânge, de ser,
Rupere-a porilor proiectaţi în eter.
Sublimată, mă descompun în cuvinte.
Degeaba reneg, eu sunt pretutindeni.
Eu nu mai sunt. Prefac energie:
Valvele văd, iar tâmpla îmi scrie,
Plasma îmi fierbe în vene şi plânge,
Celula îngheată şi maduva frânge.
Neuroni clocotesc electric setaţi,
Nervuri şi tendoane preschimb- omoplaţi,
Vertebre, rotule, falange, femururi
Se decantează, preling foc de-a pururi.
Transpar. Transcend. Plăsmuiesc. Mă pierd.
Mă regăsesc. Ard. Îngheţ. Dar nu cred.
Organic materia s-a prăbuşit,
Încerc să revin, dar revin la nimic!
Topic: Poezii | Comments Off on Metempsihoză
Frumoasa blondă, poetă, la margine… de România
de Ligya Diaconescu | 14 Aprilie 2008
Un artist deosebit, născută la mal de ape, în Brăila, din albastrul Infinitului şi clinchet de valuri prevestitoare de succes, Mariana Tănase, veşnic frumoasă şi tânără atât la trup cât şi la suflet, modelează. Nu argilă sau stâncă, nu lut ci… sufletele micuţilor elevi ai cărei profesoară este la Şcoala de Artă din Brăila. Numeroase premii ale copiilor plini de har i-au ţesut din mândrie şi recunoştinţă o cunună de lauri, maestrului, călăuzei, mamei, profesoarei Mariana Tănase.
Mariana, cu timp prea puţin pentru sine, poet şi artist plastic ne dăruieşte tot ce e mai frumos exprimat în cuvinte, rotunde, frumoase şi pline, transpuse în picturile-i reprezentative. Şi pentru că Mariana Tănase se află cu pruncii pe care-i călăuzeşte, la un nou concurs, ne-a trimis spre încântarea privirii şi a inimii aceste superbe imagini, picturi realizate prin contopirea versurilor care alearga în voie, asezandu-se pentru dumneavoastră, cititorii noştrii, într-un ungher al sufletului, pe şevalet!
Cu siguranţă doriţi să o cunoaşteti pe superba Mariana Tănase…
Cu siguranţă în paginile revistei noastre o veţi întâlni şi cunoaşte în întreaga splendoare a chipului, a muncii de-o viaţă, a drumurilor prin întreaga lume spre măreţia triumfului cunoaşterii frumosului, noului, veşniciei, sorbită cu patos de frumoasa blondină pe care, când o vezi ăţi aminteşti de superbele grădini franţuzeşti şi castele, de mister, de vraja, de dorinţa-i de a-i staîn permanenţă în preajmă.
 |
 |
 |
Topic: Biografii | Comments Off on Frumoasa blondă, poetă, la margine… de România
« AnteriorulUrmătorul »
