Un poetic vulcanic
de Traian Gărduş | 19 Mai 2008
(recenzie la volumele „Omul din cutia neagră” şi „33 bis”)
În mod cert, rândurile de mai jos puteau foarte bine să poarte şi un alt titlu, de plidă : „Prinţul singurătăţii”, „Mereu îndrăgostit şi năzuros”, „Un cantor al morţii”, fiindcă toate aceste trenduri sunt cuprinse în cele două cărţi semnate de Ionuţ Caragea : „Omul din cutia neagră” şi „33 bis”, apărute la editura Fides din Iaşi. Am optat, totuşi, pentru cele puse în fruntea acestor rânduri, considerând că îl caracterizează cel mai bine pe autor.
Într-adevăr, Ionuţ Caragea apare vulcanic în peisajul literar românesc din Montréal şi din Ţară. Nu este la îndemâna oricui ca în nici doi ani să scrii şi să publici 6 (şase) cărţi de poezie, consistente în conţinut/pagini şi nu numai.
Pe lângă temperamentul său impetuos, Ionuţ Caragea este şi un cerebral bine temperat. Se simte munca laborioasă, fie că se exprimă în stil dulce clasic ( mai ales) sau „modern”, în vers liber. Uşurinţa în exprimare, asocieri insolite de noţiuni, rime rare (atunci când e cazul), stăpânirea unui limbaj viu din varii domenii precum filozofia, religia, ştiinţele exacte, medicale, etc., vin să contreze opinia unora că poezia adevărată nu se poate crea decât în ţara de origine, acolo unde se aude limba în toată autenticitatea ei. Datorită faptului că Ionuţ Caragea menţine o legătură continuă cu România, prin multiplele colaborări cu ziare, reviste şi situri internet, se diminuează handicapul distanţei şi al înstrăinării. Astfel, declarata naştere pe Google a poetului se relevă nu numai o ca o noutate literară ci şi ca o soluţie umană salvatoare. Ionuţ Caragea foloseşte condiţia emigrantului ca pe un avantaj (sau ca sursă de inspiraţie), valorificând la maxim tot ce înseamnă românesc, chiar dacă singurătatea, tristeţea sau alte angoase specifice celor (auto)exilaţi sunt deseori extrem de dificil de acceptat, surmontat.
Volumul „Omul din cutia neagră” ni se prezintă într-o ţinută grafică aparte, sobră, elegantă, predominând negrul. Cunoscutul gânditor de la Hamangia este încadrat într-o ramă. Pe pagina de control a cărţii întâlnim o dedicaţie suprinzătoare : „dedic această carte oamenilor singuri”.
Cartea se deschide cu un text dens – „Punctul zero”, un fel de pre-prefaţă, dacă vreţi, în care poetul glosează pe tema vieţii ca o cursă de maraton, cu toate implicaţiile sale şi desigur hopurile sale, idee ce va fi reluată şi în câteva poeme. Finalul pare a fi unul optimist. Citez: „La final, sper să avem cu toţii curajul să-i surâdem morţii în faţă şi să-i spunem: nu-mi este frică, te-am învins!”
În prefaţa semnată de criticul Marius Chelaru se face o cvasi-exhaustivă analiză a cărţii, abordând temele ei majore: singurătatea, înstrăinarea, femeia, dragostea, la care voi adăuga şi moartea. Moartea revine mereu-mereu în poemele lui Ionuţ Caragea ca o intuiţie sau ca o premoniţie, ca şi când autorul ar sări peste anumite etape şi s-ar afla faţă în faţă cu bătrâna doamnă. Sau poate că deja a făcut-o, dacă este să readucem în memoria cititorilor experienţele dramatice din volumul „Delirium tremens”.
Limbajul autorului este colorat şi cu tentă ironică, unele poeme amintind de „poantele” unor epigrame. Autorul se lansează deseori în definiţii inedite: „viaţa este un muzeu cu oameni de ceară / care fug speriaţi de umbre – TOPINDU-SE”; „viaţa este o oglindă întoarsă cu spatele”; „viaţa este doar un joc al hazardului în care ne-mbolnăvim de snobism”. Sau, referitor la poezie o defineşte ca pe o „biserică în care se-nchină copiii mei nenăscuţi”.
Chiar dacă i se poate reproşa uneori tonul dur/ironic la adresa divinităţii, poetul, în esenţă, este creştin şi nu se sfieşte să o arate în poezia închinată mamei – „nu sunt singur”, în care „are credinţa argintată într-o cruce”. El nu este un habotnic ci mai degrabă un spirit deschis către universalitate.
Faţă de precedentele volume, „Omul din cutia neagră” aduce o cristalizare a stilului poetic. Poemul ce poartă şi titlul cărţii este de fapt un text definitoriu în care Ionuţ Caragea caută noul, filozoficul, abordând teme majore ca: moartea, ce ne aşteaptă pretutindeni; timpul, ce nu trebuie lăsat să treacă precum un birjar grăbit; oglinda, reflectând profunda singurătate. De fapt omul din cutia neagră este el, autorul, gânditorul, demiurgul.
Chiar şi atunci când poetul foloseşte cuvinte mai puţin uzitate: pubelă, sarcofage, viermi, etc., ele sunt tratate cu abilitate încât nu jenează, nu supără. Deci, autorul nu poate fi taxat ca fiind un anticalofil.
În poemul „Păsări la cap”, poetul debutează şocant, definind „dragostea ca un bumerang ce te loveşte în moalele capului”, amintind apoi de păsările lui Hitchcock.
În „Iisus reloaded” autorul abordează ludicul, vorbind de dragostea asmatică, leucemică şi terminând cu o inexplicabilă revoltă împotriva celor ce îşi beau liniştit cafeaua – în stil burghez? – de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat în lumea cea mare.
În „eşichier” se poetizează pe teme aparent minore, în care cuvintele sunt comparate cu piesele de şah, într-un joc dibaci de cuvinte şi idei.
În „întreabă-l pe nichita de ce a murit”, poetul în căutare de amor şi TANDREŢE, este decepţionat, reducând femeia la zero: „pe femeie nu o întrebi nimic”.
Poemul „nu sunt singur”, dedicat mamei, este unul memorabil, luminos, în care veşnicul, incorigibilul însingurat afirmă clar „nu sunt singur”, sintagmă care se repetă în cele patru strofe.
Într-un alt poem „pântecul matern” este definit drept fericirea, paradisul. Excelent. Mai ales că aceste cuvinte vin din partea unui mereu nemulţumit şi revoltat.
„Eclipsă de dragoste” este de la sine grăitoare, tema aminteşte de Eminescu (Venere şi Madonă).
Volumul „Omul din cutia neagră” conţine multe poeme frumoase, antologice, mai ales cele scurte, când se lasă la o parte verbalismul şi se merge mai mult pe concentrarea şi claritatea sentimentelor.
Volumul „33 bis” are un titlu eliptic, această cifră reprezentând vârsta autorului dar şi un simbol spiritual. Omul îşi încheie un ciclu de viaţă prin (auto) crucificarea poetică.
Aceeaşi prezentare grafică aleasă, cu o sugestivă ilustraţie pe copertă asigurată de domnul Dumitru Scorţanu, cel care şi semnează prefaţa. Distinsul om de litere, descoperitor al lui Ionuţ Caragea şi colaborator pe toată durata publicării celor şase volume, face atât o analiză complexă a corpusului poetic cât şi o istorisire a drumului pe care editorul şi poetul l-au parcurs împreună. Entuziasmul relevării operei lui Ionuţ Caragea este cu atât mai evident, ţinând cont că poezia autorului vine cu o forţă nouă în literatura română, fiind greu de clasificat, definit, lucru recunoscut chiar şi de către criticul Marius Chelaru. Mai mult de atât, în postfaţa cărţii „Omul din cutia neagră”, poetul Adrian Erbiceanu, întrevede un nou curent literar la orizont. Însă cine s-ar încumeta pur şi simplu să definească şi să încadreze nonconformismul tânărului autor şi diversitatea tematică şi stilistică a operei sale? Sau, şi mai mult de atât, se doreşte cu adevărat promovarea şi recunoaşterea valorilor literare aflate în Diaspora? Răspunsul vine tot din partea prefaţatorului Dumitru Scorţanu: „Nu, Ionuţ nu este postmodern, nici clasic, nici optzecist, douămiist sau cum veţi fi vrînd să-l numiţi, domnilor critici literari, el este, pur şi simplu, POET”.
Cu trimitere spre o altă pasiune a lui Ionuţ Caragea, şi Tudor George (Ahoe), a fost un om îndrăgostit de poezie şi rugbi. A scris balade (Singaporene), rondeluri, sonete şi epigrame, ce i-au adus recunoaşterea poetică în cea de-a doua jumătate a secolului XX. Rugbiul este un sport dur, organizat, unde fiecare jucător are un rol precis în angrenajul echipei. Evoluţia, la fel ca şi în poezie, se face prin disciplină de fier şi sacrificiu, calităţi pe care Ionuţ Caragea le foloseşte din plin.
Revenind la volumul „33 bis”, în poemul „Iisus, poet de tranziţie” autorul îşi îndreptă de această dată ironia asupra creaţiei douămiiste şi fracturiste. Prin imagine, simbol, doar Iisus este unicul şi adevăratul poet de tranziţie între cer şi pământ.
Stilul personal al autorului este deja format, majoritatea textelor fiind scrise în registrul versului alb, cu melodicitate şi cursivitate, forţă ideatică şi filozofic. Însă, cu acelaşi respect pentru versul clasic, evadează în poezii diamantine precum „Nunta de argint”, „33 bis”sau „Actor de pantomimă”.
Şi în acest volum întâlnim definiţii personale: „şi numai poezia rămâne / cea mai bună porţie de fericire/ pe stomacul gol.“ (Yeah, sure).
Fondul liric este liniştit, meditativ, filozofic. Însă apar şi texte în care dualitatea iese la iveală, „tsumamiul” poetic izbucnind în „Poezie bilingvă”, „Rătăcit prin subteranele minţii”, „Transplant de inimă” sau „Insomniac în lumea de apoi”.
Acest fenomen se datorează focului mistuitor, vulcanului ce stă mereu să erupă şi care este la originea vastei producţii literare într-un timp atât de scurt. Ionuţ Caragea are pofta imensă de a scrie şi nevoia de a comunica celor din jur ceea ce simte, poate ca un gest compensator al singurătăţii. Mesajul său se vrea unul al legăturii între oameni, pe calea unei confesiuni poetice. Poemele sale nu au nevoie de a fi tractate de cele mai reuşite, pentru că, spre lauda sa, nu găsim texte, nepublicabile. Ele se înscriu mozaical şi sfumato într-un tot unitar.
Ionuţ Caragea este un poet indiscutabil, singular chiar, care este deasupra tuturor scalelor poetice, a oricăror catalogări sau etichetări. El tinde să impună un stil şi un mod propriu de a aborda poezia.
Topic: Biografii | Comments Off on Un poetic vulcanic
Lumea creştină virtuală
de Tötszegi Orsolya | 16 Mai 2008
Conferinţa Tineretului Vertical anul acesta a sărbătorit cea de a zecea aniversare. Întâlnirea ecumenică anuală a tinerilor anul acesta a avut loc între 2-4 mai la Zalău.
Tema din acest an a fost legătura dintre internet şi Dumnezeu. Depind de net? Cum să trăiesc împreună cu această realizare de vârf a tehnicii fără să devin robul ei? Cum este Eu-l alterat în lumea internetului? Conferinţa şi-a proppus să răspundă la aceste întrebări şi la altele asemănătoare.
Seria de prezentări cu titlul “Calculator, Internet, dependeţă” din după amiaza zilei de vineri a oferit o introducere generală într-o lume pe care credem că o cunoaştem. În acest labirint ne putem rătăci uşor, dacă nu luăm cu noi firul Ariadnei, sau cu alte cuvinte dacă nu există Cineva care să croiască graniţe şi care să ne înveţe să navigăm pe internet. O altă comparaţie potrivită a lui Borges despre internet spune că este “oraşul ce se extinde continuu, unde nu ştii când şi cu cine devine mai mare satul global”.
Nici una din expuneri nu a avut ca scop demonizarea internetului, acest cadou al secolului 21, care astăzi are cel puţin acelaşi rol important ca de exemplu curentul electric. Scopul este să folosim internetul ca pe o unealtă şi să nu-l lăsăm să ne fure timpul pe care în mod normal ar trebui să-l utilizam pentru altceva.
De internet avem nevoie la muncă, pentru comunicare, pentru orientare şi pentru multe alte activităţi. Acest “multe alte activităţi” nu este orice, ci trebuie să fie ceva bine definit. Acest lucru a fost evidenţiat de una din prezentările de sâmbătă, când prezentatorul mai întâi printr-un “brain storming” ad-hoc a inventariat dorinţele şi le-a afişat pe ecran, iar după aceia a întrebat câte din dorinjţele exprimate se regăsesc pe internet. Cu toate că motorul motorul de căutare Google de oferă mii şi mii de pagini şi în domenii ca dragostea, căsătoria sau libertatea, nu acesta este locul în care trebuie să căutăm răspunsuri legate de aceste noţiuni. Pentru mine, la această conferinţă, aceasta a fost cea mai remarcabilă separare a lumii virtuale de lumea reală.
Prezentările au fost urmate de discuţii în grupuri mici, în care s-au dezbătut sub îndrumarea unui moderator ideile apărute în legătură cu tema prezentată. Un alt scop al acestor discuţii a fost aceala de a lega cunoştinţe şi legături personale, renunţând astfel pentru câteva ore la lumea virruală.
Ar fi foarte greu să redau în câteva rânduri multitudinea de idei personale acumulate, dar pot să spun că ma acapart în mod deosebit ideea Eu-lui virtual alterat: Eu-l deformat şi multiplicat din lumea “Chat-ului”. Dacă percepem internetul ca pe o oglindă în care putem reflecta orice imagine proprie dorită, atunci există posibilitatea reală ca imaginea nostră să se schimbe.
Şi ideea vieţii veşnice poate fi o lume virtuală, pe care o acceptăm şi o facem acceptabilă şi pentru alţii. În plus fiecare din noi poate avea multe mici lumi virtuale în care se simte bine, dar întrebarea care se pune este dacă eu trăiesc în lumea mea creată, conform perceptelor lumii creştine sau nu.
Conferinţa în afară hrana spirituală oferită de ideile vehiculate, pentru mine a însemnat mult şi prin muzică: rugăciunile, psalmii, cuvântul Domnului, transpuse pe muzică, pe care le-am perceput în interpretarea concertuală a unei formaţii deosebite. Cu toate că în decursul celor trei zile aceste cântece au fost cântate de mai multe ori, de fiecare dată spuneau ceva nou. S-a născut chiar şi un imn al conferinţei, înterpretat de noi pe patru voci. Este un simţământ de nedescris să auzi răsunând din pieptul celor aproape cincisute de participanţi, aceste cântece religioase, tinereşti sau chiar imnul conferinţei.
De patru ani particip la a ceastă conferinţă şi de fiecare dată m-am reîntosrs cu sufletul înărcat în aşa zisa lume virtuală a mea. Faţă de cei o mie de participanţi de anul trecut, anul acesta au fost doar aproape cincisute din diferite congregaţii. Cu toate acestea nivelul conferinţei nu a scazut cu nimic şi în anul viitor se va organiza din nou, de această dată la Oradea.
Hitvilág, Erdély Ma 2008-05-05 (Transilvania Azi, rubrica Lumea Credinţei)
http://www.erdely.ma/hitvilag.php?id=36138
Traducere de Losonczy Alexandru
Topic: Diverse | Comments Off on Lumea creştină virtuală
POEM NETERMINAT 18 – Rugă
de Marin Toma | 15 Mai 2008
De ziua ta, Neguţa
Să îmi apari în vis,
Să îţi sărut guriţa
Şi ochii care-au plâns,
Să vii mereu în casa ta.
Pe locul unde ne-am trăit
O tinereţe… nu-i aşa?
Şi unde am îmbătrânit.
Căci fără tine-mi este greu
Şi zilele- mi sunt cenuşii
Iar de atunci, eu plâng mereu
De ce-ai plecat şi nu mai vii?
Din seara Sfântă de Crăciun,
Rămâi …o neuitată-n veci
Când te rugam să mai rămîi
Iar tu-mi spuneai… că ai să pleci.
Topic: Poezii | Comments Off on POEM NETERMINAT 18 – Rugă
Se sfinţesc verighetele?
de Petru Berbentia | 14 Mai 2008
Ne propunem, pe cât ne stă în putinţă, ca în această pagină să răspundem unor întrebări sau ne-lămuriri ale cititorilor noştri, nelămuriri legate de aspecte practice ale vieţii creştine ortodoxe.
Pentru că mulţi creştini vin la biserică şi cer să îşi sfinţească verighetele ce le-au făcut după mulţi ani de la Cununie, sau le-au schimbat cu altele mai mari şi mai scumpe, voi încerca să răspund la întrebarea din titlu : Se sfinţesc verighetele?
Verighetele sau inelele sunt purtate de miri ca semn al iubirii, al credincioşiei şi al legăturii trainice pe care o făureşte Taina Căsătoriei între viitorii soţi. Ele se pun în degetul mirelui şi al miresei în timpul slujbei de Logodnă. Logodna – cuvânt de origine slavă ce înseamnă “a face făgăduinţă de căsătorie”- este rânduită tocmirii sau aşezării nunţii a doi tineri care s-au făgăduit unul altuia. Biserica binecuvantează această veche datină printr-o slujbă scurtă, premergătoare Sfintei Taine a Cununiei. Slujba logodnei de cele mai multe ori se face împreună cu slujba cununiei, săvârşindu-se imediat înaintea acesteia. Sunt şi cazuri sau localităţi în care , prin tradiţie, logodna se face cu mai mult timp înainte de Cununie. Dar întrucât Biserica consideră pe cei logodiţi ca fiind obligaţi unul faţă de altul ca şi prin căsătorie, astăzi de cele mai multe ori logodna se săvârşeşte chiar înainte de cununie.
Logodna binecuvântată de Biserica are o deosebită valoare prin legătura ei cu căsătoria, cu Sfânta Taină a Nunţii, de aceea ea nu se poate strica sau desface ca orice învoială omenească.
Partea cea mai importantă a slujbei logodnei e punerea inelelor în degetele logodnicilor de către preot şi apoi schimbarea acestor inele de către naşi, după ce preotul i-a însemnat cu ele în semnul crucii. Indicaţiile tipiconale din Molitfelnic spun că după ce sunt însemnaţi cei doi cu inelele şi aud cuvintele: “Se logodeşte robul lui Dumnezeu (N), cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, preotul face acelaşi ritual şi pentru femeie, spunându-i şi ei pe nume, ca să se arate egalitatea personală a lor şi libertatea fiecăruia în săvârşirea acestui act. Trebuie să observăm că la fiecare se aminteşte şi numele celuilalt şi cu fiecare inel e însemnat la frunte fiecare din ei, ca să se arate că prin inele ei sunt legaţi unul de altul pe toata viaţa în numele Sfintei Treimi, aşa cum au şi fost botezaţi .
Inelele sunt puse în degetul logodnicilor de către preot şi naş ( la bărbat) şi de preot şi naşă ( la femeie) şi apoi se citeşte o rugăciune de binecuvântare: “… binecuvintează logodna robilor tăi acestora (N) şi întăreşte cuvântul ce şi-au dat… Întăreşte logodna lor în credinţă, în înţelegere, în adevăr şi în dragoste. … Însuţi dar şi acum, Stăpâne, binecuvintează această punere a inelelor cu binecuvântare cerească şi îngerul Domnului să meargă înaintea lor în toate zilele vieţii lor.”
Încă de la începutul slujbei de logodnă, bărbatul şi femeia (în unele părţi ale ţării), dar de obicei naşii, ţin câte o lumânare aprinsă, arătând că viitorii miri vor umbla în lumina lui Hristos şi vor urma voia Lui.
Şi totuşi citesc pe internet următoarele bazaconii scrise de oameni ce nu au nici în clin şi nici în mânecă cu Biserica: “Ca simbol al veşniciei şi trăiniciei cununiei, verighetele sunt puse de către preot şi naşi, după sfinţirea lor”, sau părerea unei doamne ce şi-a pierdut verigheta: “… apoi am fost la preotul care ne-a şi cununat …i-am explicat situaţia si ne-a zis că nu e nici o problemă… ne-a spus o rugăciune pentru sfinţirea noilor verighete şi gata….” Nu ştiu ce slujbă le-a făcut acel preot, dar cu siguranţă a inventat sau a adaptat o rugăciune ca să facă pe plac celor ce veniseră la el. Mă întreb însă, dacă îi este pe plac lui Dumnezeu să nesocotim rânduielile tipiconale stabilite de atâta amar de vreme.
Ca o concluzie, pot spune că nu există în rânduiala slujbei logodnei nici o rugăciune de sfinţire a verighetelor, pentru simplul motiv că verighetele sunt un simbol. Pentru că inelul, având formă de cerc, şi ne având nici început şi nici sfârşit, simbolizează încrederea pe care soţii şi-o acordă reciproc. De altfel, o asemenea rugăciune nu există în nici o carte de slujbă ortodoxă.
Restul concluziilor, trageţi-le dumneavoastră!
Topic: Meditaţii | 1 Comentariu »
« AnteriorulUrmătorul »
