Viziuni premature
de Klara Lucia Losonczy | 15 Septembrie 2008
S-ar fi găsit o cale pentru neutralitate,
Dar totul s-a făcut doar prin durere.
Indiferenţa ucide gheaţa uitării,
A liniştii, a păcii, a speranţei,
Şi nimeni nu mai poate plânge!
Spre suferinţă totul se îndreaptă,
Nimicul îmi apare ca o oază.
Dar o oază a gheţii, a tăcerii.
Balsamul dulce al inexistenţei,
Al aspiraţiilor frânte infantil!
Cuvinte nu există, doar tăcere.
Speranţe, vise –doar realitate,
Realitatea fiind dezamăgire.
Prietenia nu se poate găsi deloc.
Doar ne prefacem a o avea!
Vedem lumea subiectiv, impus,
Vedem doar ceea ce dorim,
Lăsând deoparte spiritul,
Sufletul şi tot ceea ce proferăm.
Proferăm pentru a ne autoconvinge!
Uneori doream iubirea, atingerea,
Alteori moartea se zărea iubită,
Şi-acum, acum doar ciobul
Nimicului, plecării, întoarcerii
Şi-a cercului neobosit îndurat!
Vorbesc deşart. E inutil, extenuant.
Extazul nu există. Doar căderea:
Agonioasă, înceată, gradată –
Prăbuşirea eternă a Edenului!
Nimic nu se mai poate face…
Se întrevăd la orizont noi dureri,
Ipotetice, neutre, dar crud inutile…
Rostul lumii îmi apare îndoielnic,
La fel ca cel al vieţii imposibile
Pe care credem că o trăim…
Metalul implantat în vertebre
Fermentează, interschimbându-se
Cu nucleele sporilor frânţi de viitor
Şi ganglionii decepţiilor trecute.
Lacrimile trebuie veşnic înăbuşite!
Topic: Poezii | Comments Off on Viziuni premature
Muntele Athos vazut din Carpaţi
de Eduard Ioan Raduna | 12 Septembrie 2008
Românii, Athosul, o întrebare…
Există, de obicei, o atitudine de evlavie din partea credincioşilor ortodocşi atunci când vine vorba despre muntele Athos. Pe de o parte, avem de-a face cu îndelungata coabitare a monahismului românesc şi a celui de tip athonit, aici, în România, proces care a familiarizat ortodoxia valahă cu strălucirile bizantine ale Sfântului Munte. Pe de altă parte, este vorba de asocierea numelor unor mari personalităţi duhovniceşti româneşti sau din România la spiritualitatea atonită. Aproape toţi sfinţii fondatori ai monahismului românesc medieval s-au revendicat de la formaţia aghioritică. Chiar şi numai pentru aceste două motive, admiraţia şi reverenţa este justificată. Dar nu cumva punem astfel în umbră monahismul nostru propriu şi indirect, îl influenţăm să adopte o anume emulaţie?
Athosul, doar oameni şi duh
Mai bine de un mileniu atestat documentar, cu începuturi care evocă persoana scumpă a Maicii Domnului, este firesc ca Athosul să fi generat acest efect asupra întregii lumi, nu numai ortodoxe. Particularitatea unui loc exclusiv al rugătorilor bărbaţi atrage continuu atenţia, chiar dacă în veacul din urmă acest lucru este un scandal în ochii progresiştilor antitradiţionalişti. În definitiv, existenţa Athosului ca loc în care gadgeturile civilizaţiei sunt desconsiderate, nu poate să nu intrige omul de azi, în principiu, amputat fără descoperirile în mijlocul cărora trăieşte. Este o provocare a esenţialului pe care Athosul o adresează implacabil lumii iubitoare mai ales de aparenţe, şi pentru această provocare se detaşează, lustru după lustru, suflete puternice, atleţi ai credinţei ce poartă torţa credinţei mai departe, prin mia de ani ce tocmai a sosit, până când, precum în frumoasa expresie a Sfântului Apostol Petru, noaptea va lăsa loc zorilor Zilei celei noi şi veşnice şi facla va trece în veşnica lumină.
Dunărea pe mantie
Menirea stringentă şi dintotdeauna a Muntelui Athos a fost aceea de răsadniţă a Bisericii, pentru propriul loc geografic şi pentru tot pământul. În ceea ce ne priveşte pe noi, a însemnat, pe la începutul Evului Mediu, întărirea de care avem nevoie pentru a ne continua străvechea viaţă monahală bimilenară, ca viaţă a excelenţei ortodoxe, după ce luptele cu păgânii migratori, apoi cu turcii şi schismaticii ne împuţinaseră dramatic vechile vetre de închinare. Monahismul românesc, început în peşterile binecuvântatei şi preafrumoasei noastre Dobrogea, a luminat primul mileniu creştin cu personalităţi ele însele fondatoare de viaţă monahală şi de asemenea cu călugări teologi a căror contribuţie a fost indiscutabilă la Sinoadele Ecumenice până prin secolul al VII-lea. Apoi am fost străbătuţi vreme de cinci secole de revărsările neamurilor Asiei şi ale nordului european şi ne-am smerit monahismul prin schivnicii, creştinând alunecoasele popoare ale mlaştinilor şi, uneori, în răstimpul dintre fulgerarea sabiei şi izbitura grumazului, pe călăreţii de dincolo de Urali. Mai apoi au început persecuţiile din partea ordinelor cavalereşti catolice aciuate prin Carpaţi împotriva ”schismaticilor”, episcopi, preoţi, călugări. De aceea, când Athosul, vitregit şi ameninţat cu extincţia, a trecut Dunărea pe mantia schimnicească şi a poposit în pădurile noastre de tisă, a fost nu o întemeiere, cum nedrept s-a spus şi încă se spune, ci o reaşezare: necesară, salutară şi care ne-a ajutat să păstrăm şi să întărim propriile noastre redute ale credinţei. Au venit mulţi fii ai Muntelui Sfânt, unii de neam voievodal, trimişi de Dumnezeu la locul potrivit şi la timpul potrivit şi a fost o întâlnire bună, iar monahismul, organizat de ei, a înflorit – ce nu înfloreşte aici? – cu o vigoare nouă.
Feedback
Dar acesta a fost şi momentul în care peste pecetea milenară a monahismului dacoroman s-a apăsat sigiliul grecesc, cu o abilitate exersată în cancelariile celui mai lung imperiu. Atunci, un mileniu de monahism valah, cu dezvoltarea sa duhovnicească şi cu tradiţia specifică, a fost trecut sub tăcere. Am rămas la vedere numai cu monahismul de expresie athonită, care vreme de cinci sute de ani ne-a însoţit atât în vechile vetre româneşti, cât şi în altele noi, unele închinate. S-a produs şi o adaptare a mentalităţii, în sensul că, treptat, românii au acceptat în toposul lor spiritual peninsula din Marea Egee drept al doilea loc important al lumii ortodoxe, după Ierusalim, mai cu seamă că şi voievozii, nostalgici după mitra basileilor, se întreceau cu daniile către obştile atonite oprimate de Imperiul Otoman. Astfel s-au consolidat relaţii care, pe de o parte au contribuit la organizarea monahismului carpato-dunărean, dar pe de altă parte defavorizau dezvoltarea monahismul românesc cu expresia sa de pietate particulară, deosebită de cea elenă, care orice s-ar spune, marchează Athosul. Consolidarea monahismului nostru a însemnat şi deschiderea unui loc de unde patru secole Sfântul Munte, persecutat şi ameninţat cu extincţia, a primit un sprijin susţinut, de multe ori în defavoarea monahismului nostru propriu. Când a avut loc momentul desprinderii – discutabile ca formă, ca iniţiatori, ca intenţii conexe ş.a. – de sub tutela Muntelui Athos s-a demonstrat, pe de o parte că dezvoltarea monahismului românesc era încetinită de pe urma acestei susţineri seculare, pe de altă parte că era suficient de puternic pentru a se susţine şi singur, în cadrul unei Biserici naţionale solide şi de o indiscutabilă ortodoxie.
Unitate în diversitate
Deoarece, fireşte, Athosul nu este Ortodoxia însăşi, ci un edificiu al Ortodoxiei, îl vom privi mereu ca pe o incintă sacră, unică, un reper al sfinţeniei, o grădină a Maicii Domnului. Vom recunoaşte că a sprijinit substanţial creşterea monahismului românesc şi rămâne pentru români unul dintre reperele duhovniceşti fundamentale. Întrucât, însă, viaţa Bisericii Universale se desfăşoară conform principiului unităţii în diversitate, identitatea proprie constituie elementul integrativ şi de aceea monahismul românesc nu putea să fie o transpunere athonită pe plaiuri carpatine, ci o expresie a vieţii bisericeşti româneşti şi la acest palier, avem uimitor de multe de descoperit în legătură cu specificul monahismului Bisericii noastre apostolice. Astfel, Athosul însuşi îşi va fi dus, în legătură cu noi, misia sa sfântă la bun sfârşit.
Topic: Descrieri | Comments Off on Muntele Athos vazut din Carpaţi
Vreau o altă lume IV
de Victoria Duţu | 11 Septembrie 2008
***
De multe ori am vrut Doamne
Să le spun munţilor să-mi arate
Unde stăteai Tu când erai singur
Şi Te rugai,iar munţii nu mi-au arătat
Decât crestele lor aurite de soare
Şi făcliile lor purtãtoare de stele.
Am întrebat din nou munţii
Şi i-am rugat să-mi arate
Pe unde mergeai Tu,
Cănd apele îşi închinau sfioase
Dansul lor la picioarele Tale
Şi munţii nu mi-au răspuns.
Ei au lăsat frunzele lor verzi
Să devină lumină albastră
Purtãtoare de stele.
Am cerut munţilor să-mi arate
Unde dormeai Tu liniştit,
La rădăcina unui copac
Cu capul pe o piatră
Şi munţii au început să strige la mine
Cu tunet şi m-am înspăimântat.
Am stat şi m-am uitat la munţi
Zile în şir, aşteptând răspunsul
Dar ei tăceau clipă de clipă
Şi crestele lor luminate de soare
Se uitau la mine triumfãtor.
M-am simţit atât de singură Doamne
Şi atât de dor îmi era să Te aflu
Că m-am hotărât să cobor şi să urc
Povârnişurile pietroase ale munţilor.
Plângeam şi mergeam iar disperarea
Creştea în mine şi mi-a venit să adorm
La rădăcina unui stejar,
Când am auzit deodată un glas:
Până în vârful muntelui nu ai voie să dormi!
Mergi şi vorbeşte-mi,
Că eu te aştept, te aştept, te aştept….. >
În faţa ochilor mei,
Mai e mult Doamne , până departe?
Mai e mult, mai e mult,
Mai e mult???….>
***
Copilul dansează în lumina lunii
Şi Dumnezeu veghiază
El priveşte zâmbind,
Jocul copilului, dansul copilului
În lumina lunii,
În lumina soarelui
Şi copilul dansează
Deasupra lanurilor de grâu,
Deasupra livezilor înflorite
Copilul dansează în lumina norilor
Zburând peste ape
Şi El din cer plânge
Plânge cu lacrimi de flori
Înconjurând copilul
Ce dansează plângând
În lumina lunii.
Copilul dansează
În braţele Lui, în braţele Lui,
Ce l-au cuprins de acum
Într-un dor nesfârşit
Şi copilul niciodată,
Niciodată nu va mai plânge.
***
Ce fericire Doamne să pot vedea
Lumea din mine şi să pot striga.
Lumea pe care eu o trăiesc
E o lume perfectă,
E o lume perfectă,
Pentru că ea e doar în inima mea
Şi nimeni nu poate pătrunde în ea
Pentru că e numai a Ta
Şi numai Tu locuieşti
În lumea mea perfectă.
Nimic din afară nu poate veni
Să-mi tulbure liniştea,
Lumea mea perfectă să mi-o ucidă
Oricât de multe rele aş vedea,
Lumea de-afară îmi rămâne străină,
Iar eu simt că numai aici,
Acasă cu Tine, în mine
Eu sunt eu, şi totuşi sunt alta
Şi câteodată mă minunez de ceea ce sunt.
***
Doamne, oare timpul acesta
Pe care noi îl măsurăm cu ceasurile
Şi ne uităm plimbându-ne
De la noapte la zi şi de la zi la noapte,
Oare timpul acesta nu e doar o iluzie?
De ce oare să numim timp
Scurgerea aceasta de clipe,
De la răsăritul soarelui până la apus
Şi de la apusul soarelui până la răsărit.
Doamne , eu când mă gândesc la Tine,
La bucuria ce Tu mi-o dai uneori,
Pentru mine nu mai există timp
Ci doar veşnicia Ta din inima mea
Şi timpul devine pentru mine
Doar o iluzie.
O, Doamne, nu există decât veşnicia Ta,
Timp nu există, ci-i doar o părere.
Topic: Poezii | Comments Off on Vreau o altă lume IV
Ioan Alexandru, cel mai de seamă poet creştin român postbelic
de admin | 10 Septembrie 2008
Născut chiar în ziua de Crăciun, poetul Ioan Alexandru ar fi împlinit în decembrie anul trecut 64 de ani. Dumnezeu a vrut însă ca poetul “să se adauge la neamul său” încă din toamna lui 2000, după 6 ani de slăbiciune şi suferinţă trupească, pe care a ştiut să le îndure în chip creştinesc, mărturisindu-L pe Hristos până în clipa din urmă.
Scurta lui viaţă a fost ardere-de-tot pe altarul credinţei şi limbii strămoşeşti. Şi-a făcut studiile medii şi superioare la Cluj şi Bucureşti, iar în 1968 a devenit asistent la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii bucureştene. Bursier în Germania (1968-1972), în scurta perioadă a “destinderii” ceauşiste, a studiat cu Heidegger, atrăgându-şi simpatia şi aprecierea marelui filosof. A debutat editorial cu volumul de versuri Cum să vă spun? (1964), dovedindu-se apoi de o prolificitate poate inegală, dar nu mai puţin impresionantă (poezie, traduceri, studii, eseuri): Viaţa deocamdată (1965), Infernul discutabil (1967), Vămile pustiei (1969), Imnele bucuriei (1973), Patria la Pindar şi Eminescu (teză de doctorat, 1973), traducerea Odelor lui Pindar (3 vols., 1974-1977), Imnele Transilvaniei (1976), traducerea comentată a Cântării Cântărilor (1977), Imnele Moldovei (1980), Imnele Ţării Româneşti (1981), antologia Pământ transfigurat (1982), Imnele iubirii (1983), Imnele Putnei (1985), Imnele Maramureşului (1988) etc. După 1989, a desfăşurat o efervescentă activitate politică anticomunistă, făcând să răsune în Parlamentul României dojana iubitoare a Verbului dumnezeiesc şi bătând acolo Crucea – care îl străjuieşte şi astăzi.
Ioan Alexandru a fost cel mai de seamă poet creştin din istoria postbelică a literaturii române. Cu el pare a se fi încheiat, în apoteoza “luminii line”, şirul marilor poeţi tradiţionalişti ai Ardealului. Înfruntând – când senin, când viforos – suspiciunile mai vechi sau mai noi, el a urcat patetic Golgota acestui veac, alternând diatriba proorocească a Bibliei cu maiestatea sublimă a imnicii bizantine, “nebun” întru Hristos şi întru Neamul lui răstignit la porţile Răsăritului. “Sărac cu duhul” în sensul pur al Evangheliei, el a fost, în acest târziu de lume, “glasul care strigă în pustie”, logos-ul apocaliptic al “pământului transfigurat”.
Cine nu s-a simţit mai sărac în aceşti 5 ani fără Ioan Alexandru, acela n-a înţeles nimic din pariul cultural al creştinului cu lumea în care trăim. Dumnezeu să-l odihnească şi să ne facă vrednici de memoria lui. (V. A. M.)
Lumină lină
Lumină lină lini lumini
Răsar din codri mari de crini
Lumină lină cuib de ceară
Scorburi cu miere milenară
De dincolo de lumi venind
Şi niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lină lumină din lumină lină
Cine te-aşteaptă te iubeşte
Iubindu-te nădăjduie]te
Că într-o zi lumină lină
Vei răsări la noi deplină
Cine primeşte să te creadă
Trei oameni vor veni să-l vadă
Lumină lină lini lumini
Răsari din codri mari de crini
I-atâta noapte şi uitare
Şi lumile-au pierit din zare
Au mai rămas din veghea lor
Luminile luminilor
Lumină lină lini lumini
Înstrăinându-i pe străini
Lumină lină nuntă leac
Tămăduind veac după veac
Cel întristat şi sărăcit
Cel plâns şi cel nedreptăţit
Şi pelerinul însetat
În vatra ta au înnoptat
Lumină lină leac divin
Încununându-l pe străin
Deasupra stinsului pământ
Lumină lină – Logos sfânt
Ioan Alexandru
Preluare din revista Rost
Topic: Biografii | Comments Off on Ioan Alexandru, cel mai de seamă poet creştin român postbelic
« AnteriorulUrmătorul »
