Viaţa se scurge…
de admin | 16 Decembrie 2008
Mi-e tare dor să simt trecutul,
Şi să mă las pradă gândirii.
Să pot zări din nou abruptul,
Să fug din calea desluşirii.
Mi-e tare dor să simt trecutul,
Să înrămez cupa iubirii.
Şi să dispar lin în vazduhul,
Să simt mireasma fericirii.
Mi-e tare dor să simt trecutul
Şi s-aud glasul apei lin.
S-ajung în faţa nemuririi,
Să-i dantelez colajul fin.
Mi-e tare dor să simt trecutul,
Să pot pătrunde printre văi.
Să fiu ca şi necunoscutul
Şi-apatică, cu oameni răi.
Mi-e tare dor să simt trecutul
Şi să-i pot desluşi misterul.
Să-mi amintesc de începutul
Ca să-i pot dobândi flerul.
Şi tot alerg sperând visare
Cautând veşnicul trecut.
Şi tot alerg cerşind iertare
Deoarece nu l-am crezut.
Nu am crezut când îmi spunea
Că va veni o zi în care
Mă voi mira şi întreba:
“Îmi va fi dor de tine, oare?”
Şi-acum îmi este tare dor
Şi încă mai caut speranţa
Să pot păşi iar în trecut,
Să nu mă tem de ignoranţă,
Să retrăiesc tot ce-am avut…
Prezentul e aici, cu mine
Şi mă sfădeşte chibzuit
Şi ştie că într-un moment
Va deveni şi el trecut.
Îmi va purta grabnic amprenta
Şi-mi va pluti peste gândire.
Va deveni precum coperta
Unui îndemn de fericire.
Mi-e tare dor să simt prezentul,
Prezentul devenit trecut
Şi să-i accentuez talentul
Pe care-o data l-am pierdut.
Aş vrea să mă întorc în zori
Să fiu o parte din trecut
Să hoinaresc printre cărări
Să revad tot ce am avut.
Dar briza de prezent trecut
Trece fulgerând amintirile
Pătrunde-n straşnicul abrupt
Ştergând aspru trăirile.
Din faţă vine viitorul
Ce-mi macină-ncet gândul
Deoarece nu i-am dus dorul
Şi nu i-am ascultat nici cântul.
Îmi este teamă să păşesc
Spre-un viitor incert.
Nu mă pot hotărî
S-alerg în ritm alert?
Prezent, trecut sau viitor?
Unde să pot fugi?
Căci mă-nspaimântă glasul lor
Şi nu mă pot opri…
Topic: Poezii | Comments Off on Viaţa se scurge…
Slăbiciune
de Klara Lucia Losonczy | 15 Decembrie 2008
De ce? Pentru că plâng. De ce? Pentru că tremur. De ce din nou? Pentru că mă simt din nou foarte, foarte singură. Da, ştiu că am fost, sunt şi voi fi mereu singură, că omul este prin excelenţă o fiinţă singură, chiar dacă încearcă să se amăgească închipuindu-şi că se integrează unei societăţi. Ştiu toate acestea de mult, mult timp. Şi totuşi nu pot să nu mă întristez de fiecare dată când mă gândesc la ele. De ce singurătate? De ce să nu existe acolo, undeva; atunci, cândva; el, cineva??? De ce să rămân singură, înconjurată de solitudine? Uneori mi se pare atât, atât de nedrept şi-mi creşte în sânge dorinţa la rebeliune. Dar apoi imediat redevin conştientă –a dracului conştiinţă!- că aşa ceva eu nu voi putea face niciodată.
Şi atunci imediat nostalgia mă îneacă, mă sugrumă lent, dar atât de agonios! Îmi amintesc cât sunt de bătrână, şi totuşi cât de multe mai am de învăţat şi nu pot să-mi reţin lacrimile. Mi se pare că plâng de o veşnicie şi că sunt mai absurdă ca niciodată. De ce să plâng? Nu am nici un motiv întemeiat, ştiu asta! Şi cu toate aceste plâng în continuare. Ca şi cum plânsul ar fi un drog…
Sunt depresivă? Un coleg cam scrântit mi-a spus că sunt! Nu, nu sunt depresivă. Nu plâng decăt rareori şi chiar şi atunci când plâng, mi-aş dori să nu o fac. Şi totuşi o fac! Plâng. Plâng şi lacrimi reci îmi coboară pe obraji, iar privirea obosită mă ustură îngrozitor. Dar nu, nu mă opresc. Continui să plâng şi nu găsesc alinare. Mâine am olimpiadă, iar ceasul este deja 23.00. Dar ce contează? Eu plâng.
De ce fac aici filosofie? Nimeni nu se interesează de astfel de scrieri patetice, de doi bani. De ce nu scriu o nuvelă fantastică? De ce nu-mi deşert amarul într-o poezie amară? Pentru că aş vrea ca peste timp, să revăd aceste gânduri şi să-mi amintesc că la 16 ani eu plângeam. Da, şi atunci voi surâde şi voi duce dorul acestor ani pe care acum îi petrec plângând. Nu plâng mereu, plâng doar când am acea senzaţie ciudată, ca şi cum cineva mi-ar împlânta un pumnal în stern, iar eu încerc degeaba să îl scot sau, în ultimă instanţă, să îl împlânt şi mai adânc, pentru ca agonia să aibă totuşi un sfârşit. Dar nu, ea nu se poate sfârşi. Ea trebuie să facă parte din viaţa mea de zi cu zi, la fel ca şi extazul. Agonie şi extaz!
Da, uneori îmi doresc să pot fi ca Michelangelo, dar nu voi fi niciodată. Mai demult mă amăgeam că voi putea fi ca Dumas, dar ce sunt acum? Ceva banal, material, simplu, monoton, plictisitor şi carnal. Nu pot străpunge învelişul carnal pentru a transcende mai departe. El îmi este închisoare, aşa cum le este tuturor de fapt. Numai că ei nu realizează. Ei îşi trăiesc viaţa într-o perpetuă fericire şi inconştienţă. De multe ori îi invidiez, şi apoi îi compătimesc pentru naivitatea şi starea lor de relativă fericire…
Şi ce este fericirea? Ea, ca şi perfecţiunea sau Divinitatea există doar pentru a nu fi atinse. Iar viaţa nu este decât o continuă amăgire. Da, ne amăgim voit că o cunoaştem, că o trăim, dar nu trăim, nu cunoaştem nimic. Şi ce am putea noi cunoaşte? Nu suntem decât nişte fiinţe atât de limitate!.. Da, dar nişte fiinţe atât de frumoase în esenţa lor. O esenţă pe care din păcate mulţi o ignoră şi o înăbuşă. Eu încerc să mi-o salvez pe a mea, dar uneori nu reuşesc şi, ca acum de exemplu, o las să devină ordinară, ca ale celorlalţi. Am spus că eu nu sunt capabilă de ură, nici chiar atunci când sunt foarte supărată pe mine însămi! Dar poate că am minţit. În momente ca acestea, în care mă găsesc plângând stupid, îmi doresc să nu mă fi născut creştină…
Dar devin parcă din ce în ce mai absurdă, acum căzând în cealaltă extremă. Uneori oamenii sunt atât de absurzi! Iar eu sunt la fel ca oricare dintre ei, degeaba îmi doresc să cred că sunt altfel. ‘Altfel’… Nu, mă zbat doar mai mult şi sufăr mai mult din cauza acestei zbateri continue de a transcede! Unde? Într-o lume mai bună? Există aşa ceva? Poate că de fapt lumea aceasta e prea bună pentru noi, iar noi suntem cei care o murdărim prin ordinaritatea noastră.
Da, slabă. Slabă, foarte slabă, pentru că nu pot rezista ispitelor ce mă fac să fiu atât de comună şi simplă, SLABĂ. Dar întotdeauna după o perioadă de slăbiciune urmează redresarea!
Măcar de aş avea pe cineva căruia să îi pot vorbi despre toate aceste banalităţi şi gânduri de adolescent. Dar eu sunt singură…
Topic: Meditaţii | Comments Off on Slăbiciune
A fi sau a nu fi poezie
de Ionuţ Caragea | 12 Decembrie 2008
poezia este sculptura. zace într-un munte de cuvinte.
poezia este pictura. o lacrimă într-o mare de culori.
poezia este muzica. o notă pe registrul inimii.
poezia este lutul în mâinile olarului.
poezia este dragostea. odată ce iubeşti,
vei iubi pentru totdeauna.
poezia este strigătul unui bolnav
pe patul de moarte.
poezia este trista despărţire
sau întâiul sărut.
poezia vine, pleacă şi-n rest amintiri.
poezia este tot ce ne-nconjoară,
tot ce este în noi
şi tot ce rămâne.
poezia este mântuire, dumnezeire,
posedare şi exorcizare.
poezia este blestem şi surghiun.
poezia este crucea poetului
şi drumul Golgotei.
poezia este o ţigară ce-ţi arde plămânii
sau paharul de vin pe care-l bei de unul singur.
poezia este crede şi nu te preface că scrii poezie.
poezia este să renunţi la viaţă
şi să fii veşnic un cuvânt pe buzele celorlalţi.
poezia este a fi sau a nu fi poezie.
este a fi sau a nu fi poezie.
Topic: Poezii | Comments Off on A fi sau a nu fi poezie
Mănăstirea Hlincea
de Losonczy Alexandru | 11 Decembrie 2008
Am auzit de mult de Mănăstirea Hlincea, ştiam şi pe unde este, sau cel puţin pe unde să o iau să ajung la ea, am văzut şi fotografii cu Biserica Sfântul Gheorghe, dar până acum nu am reuşit să ajung acolo, la o azvârlitură de băţ de Iaşi. În sfârşit într- o zi de noiembrie, am făcut o breşă în programul meu obişnuit, m-am aşezat la volan, alături de nelipsitul rucsac cu aparatură foto şi am pornit la drum. Am ajuns în Podu Roş, am trecut pasarela Socola, am cotit la dreapta pe bulevardul Poitiers şi am mers până la pasarela de la picioarele Mănăstirii Cetaţuia. Aici am apucat-o pe sub pasarelă, pe lângă camioanele cu balast, pe lângă târgul de cherestea, dealungul căii ferate şi am tot mers cu pădurea în partea stângă până am intrat într-un sat, in Hlincea. La vederea unor oameni pe marginea şoselei am fost tentat să întreb unde este mănăstirea, dar m-am abţinut şi bine am făcut deoarece după urmîtoarea curbă mi-a apărut în cale, in toată splendoarea ei, Mănăstirea Hlincea. Prima impresie a fost puternică, mi s-a oprit chiar şi respiraţia pentru câteva secunde, am oprit maşina şi am făcut câteva poze în lumina soarelui de toamnă, am mers mai departe, am mai făcut câteva poze, am intrat în curte şi iar am făcut poze şi iată rezultatul…
   |
   |
   |
   |
   |
   |
   |
   |
   |
   |
   |
   |
   |
Mănăstirea Hlincea este o mănăstire de călugari amplasată la ieşirea din municipiul Iaşi, in localitatea Hlincea, din comuna Ciurea, într-un cadru pitoresc aflat la poalele dealului Cetăţuia. Ea datează de la sfarşitul secolului al XVI-lea, fiiind ctitorie a domniţei Maria, fiica lui Petru Şchiopul, domnitorul Moldovei (1574-1579 şi 1582-1591) şi a soţului ei, spătarul de origine greacă Zottu Tzigara. Mănăstirea a fost zidită în penultimul deceniu al secolului, înainte de anul 1591, la trei kilometri sud-vest de Mănăstirea Cetăţuia, pe malul râului Nicolina.
La anul 1574, mănăstirea a fost închinată de către ctitori ca metoc al Mănăstirii Dionisiu din Sfântul Munte Athos. La începutul veacului al XVII-lea, Mănăstirea Hlincea a început să se ruineze din cauza faptului că Mănăstirea Dionisiu nu a mai trimis călugari şi nu s-a îngrijit de mănăstire, lăsând-o pustie.
La 8 septembrie 1591, domnitorul Petru Şchiopul a părăsit Ţara Moldovei, împreună cu doamna Maria, fiica sa şi cu soţul acesteia, Zottu Tzigara. Domniţa Maria s-a întors în Moldova în august 1616, în timpul domniei vărului său, Radu Mihnea (1616-1619), şi a regăsit “mănăstirea noastră de la Hlincea pustie şi toate satele răşirate şi pustiite, căci de la mănăstire de la Dionisiiate, călugarii n-au mai venit, nici au mai purtat de metoh şi de sate, ci au lăsat tot de s-au pustiit”. Ea a luat măsuri de restaurare a mănăstirii (care nu au dat roade) şi a facut-o metoc al Mănăstirii Galata din Iaşi (ctitorie a lui Petru Şchiopul), care la rândul ei era închinată (din 1619) Patriarhiei de Ierusalim.
Domnitorul Moldovei, Miron Barnovchi Movilă (1626-1629, 1633) a întărit la 17 ianuarie 1626 prin însemne de hotar stăpânirea Mănăstirii Hlincea asupra terenului din jur. Lucrări importante de restaurare au avut loc în timpul domniei lui Vasile Lupu (1634-1653), care a ridicat turla bisericii aflate deasupra naosului şi a construit chilii pentru călugari, trapeza, pivniţe de piatră, zidul de incintă, cu turn şi ceardac mare deasupra porţii. El a închinat mănăstirea la Arghirocastro, de la Adrianopole (mănăstire grecească din Rumelia, astazi pe teritoriul Bulgariei). Fiul domnitorului, Ştefăniţă Lupu, la rândul lui domn al Moldovei (1659-1661), s-a îngrijit pe cheltuiala sa de pictarea interioarî a bisericii, prin jurul anului 1660, apelând la aceeaşi meşteri zugravi care au pictat şi biserica Mănăstirii Golia.
Domnitorul Gheorghe Duca a pus Mănăstirea Hlincea sub ascultarea Mănăstirii Cetăţuia, ctitorită de el şi sfintita la 29 iunie 1672, rămânând multă vreme ca metoc al acesteia din urma – până în anul 1990.
În timpul războiului ruso-tuco-austriac (1788-1792), precum şi între anii 1806-1812, mănăstirile Cetăţuia şi Hlincea au fost transformate în spitale militare. De asemenea, în vremea holerei celei mari din anul 1848, Mănăstirea Hlincea a fost folosită ca lazaret pentru bolnavi.
După cutremurul din martie 1977, biserica a fost supusă unui amplu proces de consolidare li restaurare.
În anul 1991, mitropolitul Daniel Ciobotea al Moldovei şi Bucovinei a dat autonomie administrativă proprie Mănăstirii Hlincea, realizandu-se, prin râvna călugarilor, ample lucrări de restaurare şi construire de noi chilii. Mult timp, drumul de acces la mănăstire era un drum de pământ, nemodernizat, dar în vara anului 2003, el a fost asfaltat pe o portiune de circa 3 kilometri.
Hramul Mănăstirii Hlincea este sărbătoarea Sfântului Gheorghe, prăznuita în fiecare an la data de 23 aprilie.
Bibliografie: http://www.crestinortodox.ro/Manastirea_Hlincea-22-18652.html
Topic: Descrieri | Comments Off on Mănăstirea Hlincea
« AnteriorulUrmătorul »
