Ionuţ Caragea – Între «două lumi»
de Emilia Vasadi | 23 Decembrie 2008
A trecut aproape un an de când am citit pentru prima oară versurile lui Ionuţ Caragea…
Îmi declaram atunci surprinderea în faţa forţei de sugestie şi a sensibilităţii versurilor sale. Aceeaşi plăcută impresie am încercat-o şi acum citind urmatoarele 2 volume apărute în 2007 – «M-am născut pe Google» şi «Donator universal».
În ansamblu cele trei volume nu sunt diferite nici ca şi concepţie, tematică sau stil. Dimpotrivă, par un tot unitar. Şi asta pentru că la baza creaţiei stă propria experienţă, propriile trăiri disecate la maximum, poetul punându-şi sentimentele sub propria lupă. El îşi desface cută cu cută simţirea, dorind parcă să ne facă părtaşi la tot ceea ce simte şi gândeşte. Se observă cu atenţie în fiecare tresărire de suflet; introspecţia dublată de ironie pe alocuri îi sunt instrumentele propriei disecţii sufleteşti.
Cum spuneam cândva, Ionuţ Caragea este un exponent al generaţiei sale, «născut pe Google», cum însuşi îşi declara naşterea ca poet. Polemicile legate de internet ca suport şi cale de vehiculare a artei sunt la modă acum. Cert este însă, în opinia mea, că nu suportul contează, ci valoarea a ceea ce vehiculezi pe acest suport. În zilele noastre poate mai repede ai acces la informaţie pe internet, decât apelând la «bătrâna» carte. Eu una, neavând iute acces la volumele pe suport clasic ale lui Ionut, le-am citit pe net, pe suportul virtual. Şi cred cu convingere că valoarea lui Ionuţ este una reală.
Întâlnită şi în volumul de debut «Delirium tremens» poezia certificat de naştere, «M-am născut pe google» dă numele celui de-al doilea volum apărut în primăvara lui 2007. Apariţia şi acestui al doilea volum pe suport de hârtie e dovada certă că Ionuţ nu a rămas prizonier «în spaţiul infinit dintre doua secunde / mărginit de milioane de pixeli». «Download»-ul e permanent, căci în timp ce se «spovedea pe hârtie / s-a înfiripat un link între cer şi pământ». Apropierea de Dumnezeu dă putere de creaţie, o viziune specială asupra lumii. Poezia poate deveni o punte de legătură între oameni şi Dumnezeu, între oameni şi oameni.
Surprinzător cum sub condeiul lui Ionuţ cuvinte din sfera medicalului, a tehnicii, a internetului, religiei pot prinde viaţă, devenind simboluri.
De fapt, aşa cum reiese din poemele sale, sursa poeziei este suferinţa. «Dragostea naşte suferinta, poezia o transcende» declară poetul ori de câte ori are ocazia. Suferinţa, moartea, iubirea şi poezia sunt cele care apropie de Dumnezeu, înseamnă viaţă. Cum să nu te simţi atras să reciteşti versurile lui, când însuşi se declară a fi «ultima specie de romantic pe cale de dispariţie»? («Cum să cucereşti o femeie»)
Poeziile sale de iubire din acest volum au uneori ceva eminescian. Citiţi de exemplu «Femeia de aer», «Te-am dorit» sau «Poetul sufletelor triste». Iubirea e pasiune, tumult, e suferinţă şi bucurie în acelaşi timp. Şi dacă în primul său volum muza era Alexandra, acum Ioana este cea care inspiră.
Iubirea şi suferinţa sunt împletite în viziunea lui Ionuţ asupra existenţei umane: «suntem născuţi din aceeaşi ţărână / praf aruncat în ochii existenţei» («Sunt clona umbrei mele»)…
În permanentă căutare de răspunsuri la frământările sale, poetul e convins că viaţa este un «labirint cu o singură ieşire» («Labirint»). Sufletul său este torturat între aspiraţia spre înalt şi realitatea acestei lumi «în care ne-am născut morţi /şi-n care ne întoarcem căutători de fericire», în care cu toţii ne zbatem între lumină şi întuneric, între speranţă şi deziluzie, câteodată încercând să negociem cu Dumnezeu soarta noastră…
Uneori aveam impresia că versul lui Ionuţ Caragea se transformă într-o adevărată oglindă a simţirii fiecăruia dintre noi. Ca şi el, şi noi poate am gândit nu o dată că «mereu trecem pe lânga noi înşine», «mereu punem întrebări şi trecem pe lângă răspunsuri» («La doi paşi»). Şi cu toţii suntem de acord cu el asupra faptului că viaţa e o luptă, dar important e să deţii filosofia ei: «să ierţi şi să zâmbeşti / (…) poate gloanţele vor trece pe lângă inimă» («Întoarcerea soldatului John»).
Iertare, zâmbet, iubire, iată remedii pentru suferinţă şi care ne-ar facilita trecerea prin viaţă…
Om al timpului său, poetul atinge şi probleme sociale acute ale zilelor noastre, încercând să pătrundă dincolo de vizibilul dezgustător pentru a aduce la suprafaţă sensibilitatea şi delicateţea. («M-am născut pe stradă»). Oare am mai putea vibra la suferinţele celor din jur, oare am putea lua o atitudine pentru a schimba ceva în bine? Haideţi să ne interogăm minţile şi sufletele împreună cu Ionuţ: “Cum putem să mai murim / când suntem deja morţi pe dinăuntru? / cum putem să mai trăim / când nu mai ştim cum se trăieşte? / cum putem să mai iubim / când nu ne mai iubeşte nimeni?” (“La ceruri”) Şi poate vom găsi împreună răspunsul… Probabil vom medita cu toţii apoi asupra nevoii de iubire, de iertare, de credinţă («Avem nevoie?»).
Credinţa, comunicarea cu Dumnezeu sunt laitmotivele esenţiale ale celui de-al treilea volum – Donator universal.
În acest univers contemporan, poetul se simte ca un exilat. Însă mai caută o şansă de scăpare prin iubire. În permanentă pendulare între bine şi rău, iubirea poate fi soluţia atâtor probleme. Poetul, în continuă căutare de sine, în căutarea fericirii, plin de contradicţii, nu poate rămâne indiferent, aşa cum el însuşi se confesa nouă, cititorilor săi, în debutul volumului.
«Mintea este uneori trădătoare de suflet. Dar asta mă face să-mi pun mereu întrebări… Eu nu vin cu o reţetă, eu vin cu o contradicţie. În interiorul contradicţiei se află cheia» («Fericirea»).
Iată în esenţă nota în care e scris cel de-al treilea volum.
Poate ceea ce impresionează mai mult în acest volum sunt conversaţiile poetului. Dumnezeu devine un interlocutor «favorit», demitizat, uneori foarte familiar şi prietenos.
În primul volum descopeream îndrăzneala aprope luciferică, şi totuşi simplă, firească, admirabilă chiar, cu care Ionuţ îşi definea propria valoare: «Eu² = Dumnezeu». Şi dacă Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea sa, într-un colţ de gând i-a încolţit o idee: «Cum pot stârpi neputinţa din mine / să fiu stăpân pe vieţi şi destine?» («Şahul etern»). De fapt gândul acesta de egalitate cu Dumnezeu nu e chiar atât de recent: «Când eram mic (…) / voiam să mă fac Dumnezeu» (« Iartă-mă, iubeşte-mă»). Am impresia că lui Dumnezeu chiar îi place acestă îndrăzneală, joacă fără răutate şi aroganţă în fond, căci poetul recunoaşte şi se bucură chiar că prin el «prin mine Dumnezeu îşi face marea lucrare/ mă ţine de mână şi mă poartă prin lume» («Timpul se măsoară în cuvinte»).
În devenirea sa ca poet, se pare că a atins o poziţie care-i permite o abordare de la egal la egal a conversaţiei cu Dumnezeu: «nu înţelegi că Eul este sâmburele de DumnezEu – al poeziei» («Eu»). Poetul îşi asuma cu sinceritate şi simplitate dualitatea simţirii, împletind în sine umanul şi divinul sub semnul iubirii şi credinţei: «poetul crede şi cercetează prin iubire» («Iisus modern»).
Dumnezeu uneori e inaccesibil, «vreau să-i vorbesc şi el tace» şi totuşi Ionuţ nu se leapădă de credinţă, căci, spune el, «crezul meu se îndreaptă / spre acel Dumnezeu / care prin nemişcarea sa / spune totul.» («Nemişcare»).
Sfâşiat sufleteşte în această lume a contrariilor, între nihilism şi speranţă, tot Dumnezeu este cel ce-i rămâne în mod constant alături, devenind un ax al existenţei: «Un destin între credinţă şi negarea totală / Dumnezeu pretext al existenţei» («Lumea tenebrelor»).
Poetul îşi recunoaşte limitele, mai ales în moarte. Precum un demiurg, creionează cu compasiune situaţia lumii contemporane care cu greu mai ajunge a comunica cu divinitatea: „o întreagă birocraţie până la cerul tău, Doamne… /…cozile sunt lungi, aşteptăm cuminţi să ne vină rândul…” („Abdicarea lui Dumnezeu”).
În acesta situaţie revine în discuţie rolul poetului în lumea în care trăieşte, context în care el iese din izolarea autoimpusă, redevenind om printre oameni: „lupt pentru eradicarea fărădelegilor sfinte / strâng semnăturile oamenilor nefericiţi” („Abdicarea lui Dumnezeu”). Nu observaţi aici o asemănare între menirea lui Iisus venit pe pamânt să mântuiască păcatele oamenilor prin jertfa să şi menirea poetului venit să aline suferinţele oamenilor prin versurile născute din suferinţele sale? Spune el „ceea ce nu mă ucide / mă face mai poet” („Măiastra călătoare”). Dacă Dumnezeu şi-a vărsat sângele pentru noi, poetul îşi oferă poezia ca pe o ofrandă pe altarul acestei vieţi, amândoi devenind astfel „donatori universali”: „pe tine Iisuse / nu te-am întrebat niciodată / ce grupa sanguină ai? / (…) eu cred Iisuse / că tu esti zero / infinit…” („Donator universal”).
În tendinţa sa permanentă de a se compara cu Dumnezeu, Ionuţ îşi defineşte poziţia: „eu conduc lumea / nu lumea mă conduce pe mine (…) / poemele (…) sunt crucea pe care mi-o duc cu-ndârjire” („Fără carnet”).
Situându-se la „cumpăna dintre lumi”, între lumină şi suferinţă, poetul e de părere că ”Întrucât suntem egali în faţa morţii am găsit / ca diferenţele fac lumea mai frumoasă” („Tratat despre diferenţele umane”).
Şi tocmai iubirea este cea care metamorfozează inesteticul şi temerile în frumos. Chiar dacă iubirea-i va muri, poetul este convins că sufletul i se va transforma într-un cimitir paradiziac, unde morţii pe jumătate vii ”fumează amintiri”. („Timpul se măsoară în cuvinte”). Simbolul iubirii e fireşte femeia, iubită cu delicateţe, pasional, „cu sufletul furtună”. Dragostea provoacă suferinţă până la epuizare: „nu ştiai că dragostea / este o intersecţie cu sens giratoriu / te-nvârţi în jurul aceleiaşi inimi / până rămâi fără lacrimi” („Autostop”).
Chiar fecioara Maria este tot o femeie, care ar trebui să-şi împiedice fiul să-şi realizeze menirea. „Femeie, femeie, ia-ţi pastila”…
Moartea este complementară iubirii; una e umbra, cealaltă lumina, cele două extremităţi între care pendulează sufletul lui Ionuţ. „şi de ce moartea asta este întodeauna o femeie?” (“Reinventez moartea”).
Din aceste nelinişti răsar chiar unele sfaturi pe care poetul ni le dă: „(…) lasă durerile să fie amare / învaţă să trăieşti fără speranţă / (…) mergi fachir cu picioarele goale / pe focul durerilor mistuitoare” („A doua cadere a regelui Snowdon”); iar dacă vrei să afli cât eşti de tare „încearcă să renunţi la lucrurile care te fac fericit” („Ultima poezie”).
Şi mai presus de toate suferinţele şi iubirile, izvorând din ele, stau poezia şi bucuria creaţiei: „Mă bucur de tot ceea ce este în jur / şi poezia va veni de la sine/ / (…) este darul lui Dumnezeu” („În căutarea poeziei”). Chiar şi la Judecata de Apoi, cu martor unic IUBIREA, tot POEZIA va fi cea care-l va salva, chiar dacă pe Pământ cu iubirea mereu a pierdut… („Pe banca acuzaţilor”).
Cred că şi dumneavoastră veţi fi plăcut impresionaţi de forţa şi sinceritatea versurilor lui Ionuţ Caragea, de profunda meditaţie a acestui tânar poet asupra vieţii, destinului şi spiritului uman, de atenta introspecţie, de formulele inedite folosite pentru a-şi construi universul poetic.
Constat că poetul nu poate fi încadrat într-un curent, într-un stil anume. Versul alb şi lipsa semnelor de punctuaţie te solicită parcă să te transpui necondiţionat în universul creat şi să trăieşti cu intensitate sugestia poetică. Chiar şi aşa poemele lui nu sunt deloc lipsite de muzicalitate. Dimpotrivă. Imaginile vizuale şi auditive sunt viu creionate, având o mare forţă sugestivă.
Vom găsi şi poezii de inspiraţie clasică, cu rimă şi ritm care unori ne duc cu gândul la creaţia eminesciană. Ionuţ Caragea a dedicat chiar un poem marelui Eminescu.
Cât de delicată şi sugestivă e metafora întâlnită în „Agnus Dei”: „o amintire se ascunde în cochilia unui gând exilat în lentoare”.
Pot spune că a devenit un inventator de cuvinte. Degetele lui „pianotează” pe trupul iubitei. Cât de diafana imagine! Iubire, bucurie, câtec şi memorie, toate într-un singur cuvânt.
Citind poezia lui Ionuţ descoperim că, într-adevăr, „dragostea nu are nevoie de cuvinte, dar cuvintele au întotdeauna nevoie de dragoste” („Scrisoare”, din vol. M-am născut pe google).
El se întreabă: „şi dacă pică serverul mai sunt poet?” Convingerea mea e că Ionuţ Caragea deja păşeşte pe treptele consacrării şi că va continua să ne dăruiască versurile sale ca pe un „inel de logodnă sau o promisiune de iubire” („Disconnect”) şi noi ne vom bucura de acest cadou, bijuterie în versuri: „suntem dispersia luminii / în picaturile de sânge / radiaţii ale aceluiaşi / spectru divin” („Oameni rogvaiv”)…
Sesizaţi cum am putea reconstrui Paradisul??…
Emilia Vasadi
Topic: Recenzii | Comments Off on Ionuţ Caragea – Între «două lumi»
RÂNDUIELI PERENE
de Mihaela Sălăjan | 19 Decembrie 2008
Obiceiurile Sărbătorilor de iarnă se incadreaza în ceea ce folcloriştii numesc «obiceiuri calendaristice» şi premerg inceputul noului an, desfaşurându-se pe parcursul a 12 zile, cuprinzând Crăciunul, Anul Nou şi Boboteaza. Acestea sunt variate şi reprezentative pentru diverse zone geografice, marcând un moment festiv, trăit intens în plan afectiv prin purificarea spirituală, dar şi în plan social, prin dezvoltarea unor noi forme de relaţionare interumana.
Obiceiurile tradiţionale sunt fenomene folclorice, care de-a lungul timpului, au dobândit complexitate.Cadrul de referinţa pentru ca aceste obiceiuri să existe şi să se perpetueze, îl constituie structura sociala a comunităţii folclorice şi neamul. Comunitatea folclorica tradiţională este limitată la sat sau la zona mai apropiată şi se constituie pe baza relaţiilor de înrudire pe linii de consanguinitate, afinitate, năşie. Acestea determină într-o comunitate tradiţională, apariţia relaţiilor interpersonale şi implicit, manifestări folclorice şi de literatură orală. Neamul cu toate încrengăturile lui, reprezintă baza de organizare a satelor noastre vechi, fiind structura socială fundamentală a comunitaţilor folclorice tradiţionale.
Astfel, obiceiurile tradţionale şi, cu predilecţie, cele calendaristice implica relaţia dintre individ şi comunitate, dintre individ şi individ şi, nu în ultimul rând, dintre om si natură, om şi divinitate. Ele apar din dorinţa vitală a individului de a re-stabili un echilibru universal, de a-şi găsi identitatea în microcosmos, dar şi în macrocosmos.
Judeţul Sălaj, vatră de folclor arhetipală, păstrează încă rânduieli ce nu sunt alterate de intruziunea brutală a contingentului
contemporan. Astfel, obiceiul specific pentru Ajunul Craciunului (24 decembrie) este colindatul. Termenul de “corindători” este un regionalism specific zonei noastre şi subînţelege grupul de bărbaţi care corindă pe la casele fetelor, apoi le «danţează», primesc «daruri» (colaci, cocuţi) de la gospodine şi merg mai departe. Conţinutul colindelor este laic şi divers,
dominând temele vânătorii, cele pastorale şi agricole. Astfel, o variantă locală a Corinzii feciorului are la bază motivul vânătorii cerbului mitic:
«Mărs-o junii la vânare
Florile dalbe (refren)
Prin pădurea cu fiare
Tăt vânară cât vânară
Tăt vânară zi de vară
Nimica nu-şi căpătară
Când fu colea de cu sară
Mândră fiară-şi căpătară
Un cerbuţ cam surior
Sub cel deal de cărtinior
Şi la coarne-i mugurelu
Şi la păr despicăţelu.»
( Corinda feciorului)
Dacă motivul vânării cerbului este legat de idealul bărbătesc, al forţei şi al îndemânării, motivul fetei din Corinda fetii ilustrează idealul feminin al comunităţii săteşti pentru care fecioara a însemnat puritate, hărnicie, frumuseţe:
«Asta-i fata gazdii
Ruminioară, cu ochi negri
Dimineata s-o sculat
Şi pe cap s-o pieptănat
Cofa-n brâu o apucat
La fântână-o alergat
Încetu-ncetu în cela făgetu
Unde curge apa-ncetu.»
Alături de acestea, exista însa o serie de colinde cu tematică profund religioasă, sursele acestora fiind Biblia, Vieţile sfinţilor, apocrifele, şi pseudoapocrifele:
« Creştinilor, noi astăzi
Un praznic mare avem,
Ca să-l putem cunoaste
Veniţi la Viflaim!
Că a născut în lume
Pe-acel ce-l aşteptam
Maria, Maica Sfântă,
Veniţi ca să-l vedem!
Pe paie intreite
Iisus este străin
Să-I ducem şi noi daruri
Veniţi la Viflaim!
Să mergem cu păstorii
Şi să Îl preamarim
Căci pentru noi El s-a născut,
Veniţi la Viflaim!
Creştinilor, noi astăzi
Degrabă s-alergam
Spre-a noastră mântuire
Veniţi la Viflaim! »
(Creştinilor, noi astăzi).
În prima categorie, elementul religios este înserat doar sporadic, colindele fiind produsul creaţiei populare tradiţionale care reflectă o viziune asupra lumii (weltanschauung). În schimb, cele cu tematica religioasă au fost create de dieci şi călugari, în încercarea acestora de a da noi conotaţii moral-creştine conceptului religios şi de a transmite invăţăminte religioase, opuse unor credinţe mistice, precreştine.
Colindatul este urmat de oraţii sau «mulţămituri» care, prin conţinutul lor, bine dispun şi marchează sfarşitul unei perioade de post aspru şi auster:
«Păsărica câmpului
Cântă-n cornu’ plugului
Tăt cantă şi ciripeşte
Şi la gazdă mulţămeşte:
Să plateşti colinda noastră
De nu tătă, jumătate,
Să-ţi fie de sănătate.»
(Păsărica câmpului).
„Banda flăcăilor”, alcătuită din 15-20 de feciori şi bărbaţi, colindă întreg satul însoţită fiind de un zicalău, care era un fluieraş, violonist sau taragotist. Aceştia colindă de obicei, în casă, plasându-se în jurul mesei, împărţiţi în 2-3 grupe, fiecare grupă preluând colinda de la cea precedentă. Sfârşitul colindatului este marcat printr-o petrecere numită „vergelul” care se desfaşoară într-un loc stabilit de ceata de feciori.
Obiceiul „cocuţatului” începe în dimineaţa zilei de 25 decembrie, când copiii satului-fete şi băieţi- intră în casele oamenilor, urându-le belşug şi voie-buna şi primesc în schimb „cocuţi”. Există superstiţia că, dacă în casă îţi intră primul un băiat, noul an va fi cu noroc.
Un alt obicei este umblatul cu „ţurca” şi se practică din 25 decembrie şi până la Anul Nou. Ţurca are un „clonţ de lemn” pe care se fixează, peste o piele de iepure cu urechile întregi, coarne de ţap sau de căprior, de gât i se atârnă zurgălăi, mărgele, panglici, iar corpul este acoperit cu o cuvertură de lână de culoare roşie. Ţurca este însoţită de un fluieraş, pe a cărui melodie joacă caţiva flăcăi imbrăcaţi cu „bonde”.
În alte sate, în noaptea Anului Nou se umblă cu „buhaiul”, care imită mugetul taurului, prin tragerea repetată a unor fire ude din coadă de cal printr-o gaură tăiată, într-o piele de capră care acoperă fundul unui toc.
Tot în seara Anului Nou, cete de feciori se urcă pe un deal, în imediata apropiere a satului şi spun strigături prin care „se confesează” sau dezvăluie diferite indiscreţii despre alţi feciori sau alte fete din sat. Strigăturile, improvizate pe loc, sunt hazlii, ironice, satirice, simbolizând dorinţa de purificare şi reînnoire.
Nu lipsesc, de asemenea, în unele zone, practicile legate de ghicit sau de influenţare a destinului. Dacă flăcăii sunt şi în această perioadă extrem de implicaţi în plan social, fetele incearcă să compenseze inactivismul lor, activând practici premaritale cu conotaţii erotice. Astfel, în seara Anului Nou sau, în alte zone, în Ajunul Bobotezei, fetele nemăritate puneau jumări pe spată sau coceau şi mâncau turta sărată, pentru a-şi influenţa sau ghici viitorul.
Perioada de 12 zile se încheie la Boboteaza, în ajunul căreia, copiii din sat umblă, strigând „chiraleisa” sau „ţuraleisa”: „Chiraleisa, leisa!
Popa cu feisa
Preoteasa cu colacu
Diacu’ cu sacu
Să-l prindă pe dracu!”
Ei scutură din clopote şi tălăngi pe la casele oamenilor – începând cu casa preotului satului – pentru a alunga spiritele negative şi pentru a proteja culturile viitoare. După ce înconjurau casa şi grădina, li se aruncă de către gazde nuci, poame uscate şi, mai nou, bani.
Dupa cum se poate observa, Sărbătorile de iarna prilejuiesc evocarea şi reactualizarea unor obiceiuri ancestrale, care depozitează şi oglindesc psihologia, preocupările, temperamentul şi, nu in ultimul rând, zestrea noastră culturală. Aceste rânduieli constituie un moment de ancorare într-un trecut arhaic, din care ne tragem sevele, iar prin intermediul lor
re-stabilim o legătură mistico-religioasă cu divinitatea. Activarea obiceiurilor opreşte parcă vremea în loc şi împacă, prin modul lor de manifestare, spirite magico-religioase. Prin urmare indeplinirea acestora atât in vremea veche, cât şi în prezent constituie obligaţia morală, etnică, socială a insului arhaic, dar şi a celui contemporan şi dovada pietăţii sale.
Topic: Studii | Comments Off on RÂNDUIELI PERENE
Vreau o altă lume XVI
de Victoria Duţu | 18 Decembrie 2008
***
Va fi sărbatoare, Doamne,
În ziua aceea tot omul va plânge
De fericire mare, pentru că noi
Noi toţi, atât de chinuiţi
Şi atât de trişti
Vom râde şi ne vom bucura
Fiincă ne-am reântors însfârşit acasă,
Pentru totdeauna acasă, acolo unde
Iubirea pluteşte peste tot
Şi unde Tu ne aştepţi cu braţele deschise
Pentru îmbrăţişarea iubirii
Ce ne-am dorit-o şi pentru care am rătăcit,
Ce fericită voi fi atunci , Doamne,
Când Te voi privi în ochi
Şi – Ti voi spune însfârşit
Iţi dai seama, Doamne,
Noi doi şi cu oamenii
Împreună vom pluti
Şi vom dansa
Asemeni ploilor
În zborul curcubeului
Şi asemeni privirilor ce
Te văd.
***
O, Doamne, ce minunat va fi atunci,
În ziua cea mare, când totul va fi nou,
Când va fi sărbătoare şi vom zâmbi iarăşi,
Dar voi zâmbi pentru prima oară,
Căci sunt în casa Ta,
O, Doamne, ce fericire,
Să plutesc în jurul Tău, să Te privesc,
Cum nu am putut niciodată să Te văd.
***
Doamne, florile astea albastre
Au umplut pământul cu parfumul lor.
Doamne, îţi dai seama, tot pământul
Să vibreze la chemarea Ta,
La cântecul Tău,
Tot pământul să cânte odată cu Tine
Şi noi oamenii să cântăm
Plutind în jurul Tău,
Asemeni stelelelor în jurul soarelui,
Asemeni florilor în jurul apei
Şi asemeni ochilor mei ce se învârt
Plutitori şi visători , strigându-Te
Şi privindu-Te să Te găsesc.
Prin toatǎ creaţia lumii!!!!!!!
Topic: Poezii | Comments Off on Vreau o altă lume XVI
Mănăstirea Cetăţuia
de Losonczy Alexandru | 17 Decembrie 2008
Cetăţuia, mănăstirea ce străjuieşte Iaşul dinspre sud, a fost martoră la multe întâmplări de la ctitorirea ei de către Duca Vodă în 1669 şi până în zilele noastre. A văzut măcelul oamenilor lui Ferentz (François Ernau), veniţi să-l răstoarne pe domintorul Mihai Racoviţa, prin ianuarie 1717, dar a văzut şi fumul greu, negru ce se înălţa de la faimoasa caracatiţă de fier, CUG-ul din anii comunismului.
Mănăstirea s-a dorit a fi o imitaţie a celebrei Sfinţii Trei Ierarhi a lui Vasile Lupu. Conform legendei în vârful dealului a existat şi înainte o biserică de lemn şi o mică cetate de refugiu, legată de curţile domenşti de lângă actualul Palat al Culturii, printr-un tunel subteran. Ansamblul mănăstiresc înconjurat de un zid străjuit de patru turnuri la colţuri se compune din biserica cu hranul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, aflată în centru, din fosta casă domnească, transformată în muzeu, aflată în partea nordică a manastirii, stăreţia cu sala gotică, în care a funcţionat renumita tipografie de limba greacă, precum şi fosta baie turcească.
Biserica este o construcţie din zid, în plan trilobat. Altarul este luminat de trei ferestre, catapeteasma acestuia, din lemn sculptat, înălţându-se până la bolta. Naosul delimitat de pronaos, prin arcadele sprijinite pe coloane puternice, octogonale cu capitele pătrate ornamentate sculptural. în interiorul bisericii, pe partea dreaptĂ, se găseşte şi mormântul ctitorului – Gheorghe Duca, Domnul Moldovei. Faţada bisericii este împîrţită în două de un brâu de piatră format din trei suluri răsucite din loc în loc şi fixat pe o bandă de piatră alba decorată cu rozete şi frunze de stejar cioplite ăn relief. Faţadele au stâlpi contraforţi şi ocniţe moldoveneşti mari şi mici.
Pictura mănăstirii Cetatuia constituie o adevarată creaţie artistica. Pictorii, cunoscuţi cu numele, sunt fraţii Mihai şi Gheorghe Dima, aromâni originari din Turcia, chemaţi de Gheorghe Duca. În documentele istorice se mai pomeneşte şi de pictori localnici ca Nicolae zugravul cel bătrân, Ştefan zugravul şi alţii.
Cu sprijinul material al Domnitorului Gheorghe Duca, mănăstirea a avut un rol important în răspândirea culturii creştine ortodoxe. Pentru comunităţile care se serveau de limba greacă, rolul cultural al mănăstirii Cetăţuia a crescut după infiintarea tipografiei greceşti în 1682. Tipografia a fost încredinţată unor călugări români în frunte cu Ieromonahul Mitrofan, ajuns episcop de Huşi. În această mănăstire au funcţionat şcoli, iar biserica şi încăperile mănăstirii au servit ca spital pentru răniţii din marele război.
Cu toate ca este oarecum izolată de oraş, liniştea pe care o aduce în sufletul vizitatorului merită efortul depus pentru a ajunge sus. Panorama oraşului este extraordinară, din punctul pe care îl ocupă mănăstirea, iar datorită înălţimii colinei, aceasta poate fi văzută din aproape toate punctele oraşului.
   |
   |
   |
   |
   |
   |
   |
   |
   |
   |
   |
Bibliografie:
CreştinOrtodox.ro
ro.Wikipedia.org
Topic: Descrieri | Comments Off on Mănăstirea Cetăţuia
« AnteriorulUrmătorul »
