Sfântule Ion
de Dan Gheorghe Somnea | 7 Ianuarie 2009
Sper de această dată, să scap de gânduri rele.
Să scriu câteva strofe, să uit de cele grele!
O, Sfântule Ioane, măreţ Botezător.
Tu fost-ai preferatul, iubit de CREATOR!
Rugatu-s-au cu patos la Dumnezeul TATĂ .
O, cât doreau bătrânii să aibă prunc odată!
Iar Zaharia, sceptic, a fost pe loc mustrat,
Graiu-i pieri în altar, că n-a crezut de-ndat.
A fost ales Iordanul, ca apă de botez,
De Tatăl Cel Puternic. O, Doamne, nu cutez!
Să spun decât atâta : « Ioane, fiu model!
Văzut-ai Duhul Sfânt, ca pe un porumbel!
O, Sfântule Ioane, bărbate curajos!
Pe tine îndragitu-te-a Isus Hristos.
Ai botezat mulţi oameni plini de milă!
Iar pe linguşitori, tu i-ai respins cu silă!
Topic: Poezii | Comments Off on Sfântule Ion
Mănăstirea Râncăciov
de Laura Niţu | 6 Ianuarie 2009
Mânăstirea Râncăciov, odinioară bogată şi în multă cinste, astăzi uitată şi părăsită, ea a trecut în cursul timpului prin toate treptele înfloririi şi decadenţei, pentru a nu mai păstra nici măcar privilegiul de a se numi mânăstire, căci a fost prefacută în biserică de mir. Din toate clădirile şi împrejurimile ei, astăzi nu mai există decât grămezi de cărămidă şi urme de temelii. Singura biserică, rezidită la 1648 şi reparată în mai multe rânduri, a rămas ca mărturie a unuia dintre cele mai vechi asezări monastice din judeţul Argeş.
Mânăstirea Râncăciov este situată în estul satului Râncăciov, la 7 km nord de vechea şosea naţională Bucureşti-Piteşti, judeţul Argeş.
Trebuie menţionat că în articolul de faţă se tratează mânăstirea de călugări de la Râncăciov, pentru că a existat şi o altă mânăstire, dar de călugăriţe cu rol însemnat în elucidarea vieţii ecleziastice desfăşurate în perimetrul satului respectiv.
În urma cercetărilor arheologice întreprinse în 1990, aflăm că Mânăstirea Râncăciov datează din secolul al XV-lea, necunoscându-se prea multe amănunte despre ctitor şi împrejurările în care a fost ridicată.
Primele relatări din istoriografia străină au aparţinut generalului rus Friederich Wilhelm von Bauer şi cele ale fraţilor Tunusll, urmate de cele din istoriografia românească. George Bengesco, Dionisie Fotino, Constantin I. Brătianu au fost doar câţiva dintre cei care au cercetat şi au oferit informaţii esenţiale despre mânăstire.
Mânăstirea Râncăciov este atestată pentru prima dată în hrisovul lui Radu cel Mare din 19 iulie 1498 prin care întăreşte ocine şi venituri date de Vlad Călugăru domnitorul Tarii Romanesti (1481; 1482-1495) şi fiul său, Radu. Cea de-a doua mărturie o regăsim în secolul al XVI-lea, în hrisovul lui Radu Paisie prin care facea mânăstirii mai multe danii.
O altă mărturie o constituie scrierea cu litere săpate în piatră de deasupra uşii de la intrarea în biserică, de unde reiese faptul ca mânăstirea a fost rezidită de capitanul de paharnicei Arsenie Soimul şi soţia sa, Ana între 10 iunie 1647 şi 17 septembrie 1648. Costruind biserica mânăstirii, Arsenie i-a atribuit un alt hram – Intrarea în biserica – în loc de Înălâare, lucru care contravenea uzantelor medievale. Grija faţă de această mânăstire căreia îi face mai multe danii, se explica şi prin alegerea ei ca necropolă a familiei sale.
Despre egumenii mânăstirii, nu sunt prea multe informaţii. În secolul al XVII- lea documentele fac referire la cei cinci egumeni: Sava, Barbu, Ioanichie, Cosma şi Onofrie, unul dintre egumenii cei mai longevivi în funcţie. Apoi în secolul al XVIII-lea sunt mentionaţi Pavel, Daniil, Paisie urmaţi de alţi 17 egumeni.
Din punct de vedere arheologic, se va regăsi cu numele de Mânăstirea medievală Râncăciov sau Fosta Mânăstire Râncăciov în Lista monumentelor istorice 2004. S-au descoperit două lăcaşe anterioare pe suprafaţa mânăstirii actuale. Prima biserica (Rancaciov 1) a existat din vremea lui Vlad Călugarul, fiind un edificiu din lemn, cu o fundaţie şi soclu, compartimentat în altar, naos şi pronaos absidat.
Cel de-al doilea lăcaş religios (Rancaciov 2) este construit de Arsenie Şoimul împreună cu soţia sa Ana şi a fost o construcţie de înhumare a ctitorilor. Au fost descoperite mai multe morminte şi două cripte din cărămida pe plan triconic, compartimentat în altar, naos, pronaos şi pridvor deschis. Accesul la clopote se face pe o scara în spirală, iar decorul – vrejul viţei de vie şi strugurele – este putin neglijent, fiind unic în judeţul Argeş. Pictura are un rol redus. Se ştie că pictura interioară este opera zugravului Teodor.
Domeniul mânăstirii s-a format treptat din danii şi cumpărări şi consta în: moşii, munţi, heleştee şi vii. Moşiile mânăstirii au fost: Cârstieni, pe care se afla mânăstirea, Gorganu până la apa Argeşului, Brătuleşti lângă mânăstire şi care avea venit, viile de la care lua otaşina, Fureşti, pe apa Râncăciovului, Poenari, Boldeşti în judeţul Buzău, Cacaleţii de Rovine din judeţul Vlaşca, Negoieşti în Damboviţa, muntele Vaca sau Piscul Boului, lângă comuna Văleni-Muscel, Rădeşti din judeţul Olt, viile Diicului şi a Radului din dealul Gorganului,viile Huma din dealul Izvoranilor, viile lui Matei şi Negoiţă, paharnicul din Racoviţă.
Dacă în primele trei secole ale existenţei ei, mânăstirea Râncăciov oscilează între o situaţie relativ bună şi între una nefavorabilă, acum, declinul este ireversibil. Se înţelege astfel, de ce Regulamentul Organic a trecut-o în rândul celor mai sărace incluzand-o în clasa a VI-a.
Situaţia actuala s-a agravat. Din pisania mânăstirii rezulta ca seismul din 1940 a afectat-o destul de puternic, motiv pentru care în perioada 1942-1944 s-au făcut unele lucrări de consolidare, singurele de altfel, deoarece după seismele din 1977, 1986 şi 1990 nu s-a mai făcut nici o intervenţie de consolidare sau restaurare asupra monumentului, iar avariile s-au agravat în timp. Întrucât lucrările de consolidare ar fi putut să distrugă structurile arheologice, dar şi pentru a oferi date care să faciliteze procesul de restaurare, între 1-31 octombrie 1990 au fost intreprinse cercetări arheologice, de către specialişti ai Muzeului Judeţean Arges. Datorită stării avansate de deteriorare a monumentului, investigarea arheologică a impus o anumită prudenţă, evitandu-se apropierea de fundaţiile acestui lăcaş.
Proiectul de consolidare constă în introducerea unor elemente de beton armat prin care să se realizeze suplimentarea infrastructurii, o macrostructură la nivelul podului, consolidarea şi ancorarea turlelor de corpul bisericii.
În prezent, biserica este în curs de restaurare, inclusiv pictura. Deşi lucrările de renovare a mânăstirii Râncăciov au fost demarate încă din 1990, din păcate din lipsa fondurilor, după ce s-a montat o schela de consolidare provizorie a bisericii, nu s-a mai iniţiat niciun demers în vederea restaurării ei.
   |
   |
   |
   |
   |
   |
   |
Topic: Descrieri | Comments Off on Mănăstirea Râncăciov
„SĂ ÎMBRĂCĂM PE CEI GOI”
de Cezarina Adamescu | 5 Ianuarie 2009
E duminică. Ai zice că e o duminică de iarnă obişnuită. Dar nu, ea încheie un timp sfânt, acela al Crăciunului, încununat cu Botezul Domnului nostru Iisus Hristos şi începe altul, cel al zilelor de peste an. Astăzi, Mielul lui Dumnezeu, cerând botezul în apa Iordanului şi-a asumat întreaga responsabilitate a păcatelor lumii. Sfinţind toate apele lumii, ne-a curăţit pe noi, de toate fărădelegile săvârşite cu gândul, cuvântul, fapta şi omisiunea.
Şi mai e duminica în care s-au deschis cerurile şi Tatăl a trimis pe Duhul Sfânt în chip de porumbel alb asupra Fiului Său, botezându-L cu Duhul lui Dumnezeu, în vederea începerii misiunii Sale. Şi tot astăzi e ziua sfântă când Dumnezeu şi-a vădit Atotputernicia divină în cele Trei Persoane: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, mărturisind deschis: „Acesta este Fiul meu, în care eu îmi găsesc toată desfătarea” (Mt. 3,17; Mc. 1,11; Lc. 3,22; Ioan 1,33).
Aşadar, belşugul de haruri revărsate peste noi în ziua de astăzi, ne adună şi ne întemeiază în uriaşa familia creştină la Liturghia comunitară. Suntem stropiţi cu apa sfinţită în amintirea botezului nostru. „Şi ca zăpada mă voi albi” – răsună glasurile pline de încredere şi smerenie. „Doamne, deschide buzele mele/ şi gura mea va vesti lauda Ta” (Ps. 50).
Liturghia comunitară decurge în chip firesc şi ne înalţă sufletele. Astăzi ne luăm rămas bun cu strângere de inimă de la ieslea în care Pruncuşorul Divin s-a întrupat, în sân neprihănit de Fecioară. Am fost atât de bucuroşi în aceste zile, ştiindu-L acolo, înconjurat de îngeri şi de Preacuraţii lui Părinţi, adorat de păstoraşi şi căutat de Magii de La Răsărit. El ne zâmbea şi ne încuraja în faptele noastre. Prezenţa Lui binefăcătoare o vom simţi şi de aici înainte, desigur, dar numai la următorul Crăciun vom mai fi pe deplin cufundaţi şi cuceriţi de gingăşia Pruncuşorului din iesle.
Fiindcă, nici un timp al anului nu se asemuieşte şi nu-ţi revarsă în suflet atâta duioşie şi iubire ca timpul binecuvântat al Crăciunului. Atâta imensă bucurie, neumbrită încă de nici o durere… Abia mai târziu vom intra cu sufletul însetat în oceanul de suferinţe al Mântuitorului nostru.
Sfârşitul solemnităţii liturgice este marcat de sonorităţile ultimului sfânt colind: „O, ce veste minunată!” – cântat de corul parohiei noastre, cor care a luat numele de „Sfânta Cecilia”.
Astăzi suntem îmboldiţi, ispitiţi să facem ceva deosebit, dar nu ştim încă anume ce. Ne oprim stingheriţi în faţa bisericii, parcă neîndurându-ne să ne luăm rămas bun. Cuvintele se încheagă lesne, flămânde unul de celălalt şi, cele câteva persoane răzleţite lângă ieslişoară, se retrag, nu înainte de a schimba câteva impresii despre sărbătorile Crăciunului. Fiecare îşi evocă impresiile, socotindu-se mai mult sau mai puţin demn de talantul încredinţat. S-ar zice că e vremea bilanţurilor provizorii şi că trebuie, neapărat trebuie să tragi linie şi să aduni, să scazi, să împarţi totul, pentru ca din nou să-ţi iei avânt şi să începi de la capăt periplul printre întâmplările zilei.
În curte rămân două surori întru Cristos: o terţiară franciscană şi o aspirantă la Sion. Îşi împărtăşesc una alteia, roadele strădaniilor din timpul sărbătorilor, experienţele avute la orfelinatele de copii şi căminele de persoane bolnave sau vârstnice. Fără ostentaţie sau înfumurare. Este bilanţul lor spiritual, după ce, înainte de sărbători îşi împărţiseră munca. Sunt mărgăritarele lor aduse prinos lui Hristos.
Deodată, iau amândouă în acelaşi timp, o hotărâre:
„Ce-ar fi să mergem chiar acum la azilul săracilor de pe Războieni?”
Primul gând rostit, prima ispită care se insinuează:
„Nu sunt pregătită, nu am ce să le duc”.
Dar această ispită este alungată repede şi se înfiripează hotărârea:
„Gata, mergem, am eu nişte prăjituri de casă, mai găsim nişte iconiţe. Că bunătăţi tot vor fi primit acum, de sărbători” – sunt vorbele Luminiţei.
Îşi dau întâlnire după amiază. Din clipa aceea, totul decurge fulgerător. În chip automat, ca şi când Altcineva acţionează prin ele. Altcineva care aşteaptă de la ele un mic semn de bunăvoinţă şi nu doar o uşă zăvorâtă pe suflet, trântită cu zgomot. Fiecare ia drumul casei sale. Acolo se precipită, aleg, scormonesc prin cămări, prin şifoniere, lasă uşile vraişte. În sfârşit, încropesc vreo douăzeci de pachete, care cu câte o fustă de lână, o căciuliţă de iarnă, un pulover, nişte totoşei călduroşi, ceva, acolo, câteva cărţi de rugăciuni, sfinte lumânări, iconiţe. Iisus Hristos le înmulţeşte în chip miraculos darurile, la fel ca odinioară, pâinile şi peştii. Cât te întorci şi te suceşti prin casă, găseşti ceva care-ţi prisoseşte, de care te poţi dispensa. Şi iată că se dovedeşte zicala. „Cu mâna goală, dar cu inima doldora”. Din inima plină s-au revărsat braţe întregi de daruri, abia dacă le mai pot duce.
La ora fixată se întâlnesc şi iau drumul ştiut al Căminului de sărmani şi bolnavi, uitaţi de oameni, dar nu şi de Dumnezeu, după cum mărturisea o bătrână, aşteptându-şi, din clipă în clipă, ceasul…
Ajung la poarta căminului. Primul obstacol, un lacăt mare pe dinăuntru, şi, la ghereta portarului, un orar cu hârtia îngălbenită care le înştiinţează laconic că programul de vizită s-a sfârşit demult.
La asta nu se aşteptaseră. Pe deasupra, câţiva dulăi cu blănuri de o culoare incertă se aproprie ameninţător de gardul din fier forjat, făcându-şi datoria.
Una din femei, temătoare de câini hămesiţi, se apropie timid de gard şi le vorbeşte blând:
„Ei, voi animalele lui Dumnezeu, nu trebuie să ne faceţi rău. Noi suntem persoane cumsecade şi venim în numele Sfântului Francisc, cel iubitor de animale şi de toate creaturile”.
Câinii nu prea ştiu cine e Sfântul Francisc, de bună seamă, şi, îndeobşte, nu cunosc nici un sfânt în oraşul acesta plin de gherete multicolore, care, în ciuda firmelor luminoase şi a vitrinelor, din ce în ce mai colorate, mai fastuoase, a devenit mai pustiu, mai trist şi parcă inaccesibil. De aceea, sărmanele patrupede îşi demonstrează vigilenţa în felul lor: arătându-şi colţii. Nu-i chip să te apropii de poartă.
„Măi, căţelandrilor, ascultaţi-mă: În numele Sfântului Francisc care a îmblânzit lupul din Gubbio, vă poruncesc să nu mai lătraţi şi să nu ne faceţi nici un rău, aşa cum nici lupul nu i-a făcut nici un rău Sărăcuţului din Assisi! Duceţi-vă mai bine şi daţi de veste că suntem aici, două femei şi că aşteptăm”.
Ce curios! Dacă din întâmplare, vreunui trecător răzleţ, i-ar fi trecut prin cap să tragă cu urechea la aceste cuvinte spuse în prag de înserare – pe o stradă aproape pustie, ar fi pufnit în râs. Şi totuşi, iată, lătratul câinilor se domoleşte ca prin farmec, ei îşi schimbă brusc atitudinea. Se uită la cele două fiinţe aproape îngheţate, apoi, în chip cu totul surprinzător, le întorc spatele şi pleacă, fluturându-şi cozile indiferenţi, înspre fundul curţii, unde se ocupă de treburi ceva mai serioase decât de conversaţiile cu aceste necunoscute: cu puricatul şi hârjoana între ei, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Ca din senin, apare un bătrân, adus de un gând, care trece de la un pavilion la celălalt şi, după semnele şi strigătele insistente ale celor două creştine, pleacă să înştiinţeze portarul. Acesta vine repede, scuzându-se că e ora mesei şi îi supraveghează pe bătrâni, ajutându-i să-şi primească porţia de seară.
Totul e în ordine, aşadar, în încăperea din mijloc dintre cele două salonaşe, focul duduie în teracote şi aici se adună, de obicei, la televizor, bătrânele, lângă pomul de Crăciun uitat într-un colţ, în care o mână milostivă a atârnat o icoană cu Maica Domnului veghind Pruncul.
După primele momente de stinghereală inerente oricărui început, atmosfera se încălzeşte şi la propriu şi la figurat. Pensionarele căminului îşi amintesc că una din cele două femei a mai trecut zilele acestea pe acolo, în Ajun de Crăciun, oferindu-le, împreună cu un grup de tineri bine intenţionaţi, daruri şi o rază de lumină prin colindele frumoase şi versurile adecvate momentului.
„Parcă te cunosc pe matale…”
„N-ai venit… A…da. da…”
Se discută deschis, prieteneşte, afectuos chiar. Se împart dulciurile. De la alte saloane sosesc bătrâni şi bătrâne. Apar darurile şi iconiţele. O femeie oarbă, care de zece ani şi-a limitat micul univers în jurul unui pat, plânge că data trecută ea nu a primit cruciuliţă şi că tare i-a părut rău. Cu un gest spontan, Luminiţa îşi scoate sfântul Rozariu de la gât şi, iată-le îmbrăţişate, bătrâna oarbă e atât de fericită, şi-a dorit atât de mult o cruciuliţă! Din ochii ei goi, operaţi de cataractă, cândva atât de vii, se preling lacrimi. Apoi lacrimile se amestecă, nu mai ştii ale cui sunt. Primeşte explicaţii cum să se roage: fiecare mărgică – o rugăciune către Domnul sau către Preacurata Fecioară.
„Pot să dorm cu el la gât?” – întreabă femeia cu glas răguşit de o tuse provocată de o „bronşă” mai veche.
„Desigur, maică. Te va apăra de boală şi de vise urâte.”
Atmosfera s-a înfierbântat de-a binelea. Bătrânele sunt fericite, care cu ce a primit şi nu ştiu cum să le mulţumească celor două femei, le povestesc necazurile, bolile, cele mai multe lăcrimează. Unele au copii chivernisiţi prin oraş, altele nu mai au pe nimeni în afară de bunul Dumnezeu.
„Haideţi să ne rugăm împreună în seara aceasta!” se aude glasul Luminiţei. Şi femeile, ca la un semn, îşi trag scaunele în jurul ei, aşa încât o înconjoară pe ea, care se înalţă precum un lujer de lumină în mijlocul lor.
„Da, da, să ne rugăm şi să mulţumim lui Dumnezeu că a fost aşa de bun şi v-a trimis.”
Majoritatea sunt octogenare, câteva chiar nonagenare, lipsite de puteri, câteva rămân în picioare.
Se începe, desigur, cu Rugăciunea Domnească, apoi cu „Bucură-te Marie”, „Slavă Tatălui” şi Rugăciunea de seară. Se rosteşte chiar şi actul de căinţă şi fiecare cere iertare Tatălui pentru infidelităţile de peste zi, inerente traiului într-o colectivitate atât de mare. Şi, ca o prelungire a acestor clipe de înălţare spirituală, are loc şi un moment poetic cu versuri închinate Domnului şi Sfintei Fecioare. Apoi se cântă psalmi, imnuri sau mici cântări religioase. Femeile nu ştiu versurile dar îngână şi ele frânturi de refrene.
Se ascultă smerit. Cu urechile şi cu inima. La sfârşit, bătrânele mulţumesc cuviincios. Ele făgăduiesc că se vor ruga în comun seara, la o anumită oră, pentru a aduce mulţumiri şi laude Domnului. Cele două surori întru Hristos promit şi ele că vor reveni cât de curând. Pensionarele azilului nutresc speranţa că nu vor fi uitate. Fiecare îşi ia rămas bun: mama Adela, mama Sevastiţa, mama Elena, mama Ioana şi, pe rând, celelalte. Au căpătat două fiice noi. Şi la rândul lor, cele două surori, s-au îmbogăţit cu nenumărate mame.
Ce sentiment stenic e acela când ştii că nu eşti singur! Că partea ta de durere, fie şi în chip sufletesc, e împărtăşită şi de altă fiinţă. Că cineva mai e dispus să-ţi ofere, un colţişor din inima sa, în Numele Iubirii lui Iisus Hristos, în numele iubirii de aproapele!
Cele două creştine se despart cu greu de aceste blânde făpturi, împovărate de ani, de boli, de tristeţi şi mai ales, de uitare. Pe stradă, în întunericul nopţii, Luminiţa îi spune celeilalte:
„Vrei să vezi ceva?” Şi-şi deschide paltonul, dând la o parte eşarfa şi descoperindu-şi pentru o clipită pieptul absolut gol, feciorelnic , acoperit doar cu o bluză cu en-coeur, scuzându-se parcă.
„Ştii, o bătrânică plângea că n-a primit cămaşă şi se uita cu jind la cele norocoase care primiseră câte un cadou. Aşa că am mers la vestiar, mi-am scos cămaşa şi i-am dat-o.
Cealaltă rămâne perplexă. Nu-i vine a crede: trăieşte într-adevăr în plină epocă modernă, ori s-a transmutat în alt timp, pe când Sfântul Martin de Tours îl îmbracă pe Domnul Iisus-cerşetor – cu jumătate din mantia sa de cavaler?…
Numai Sărăcuţul din Assisi, care şi-a lepădat de sute de ori tunica, pantalonul ba chiar şi cingătoarea pentru a-l îmbrăca pe cel mai sărman decât el, ar putea înţelege asta.
„Nu ţi-e frig?”
Întrebarea e de prisos şi cade cu zgomot pe caldarâmul îngheţat, acoperit cu un pospai de zăpadă.
Amândouă simt că orice întrebare e inutilă. Se strâng una într-alta, ca să-şi transmită căldura şi merg aşa, în întuneric, luminate doar de candelele inimilor lor, vegheate de îngerii păzitori, îmbujorate de gerul bobotezei, dar şi de o fericire mai presus de toate închipuirile şi sentimentele încercate în această lume.
Ceva ce nici un cuvânt omenesc nu ar putea zugrăvi cu fidelitate pentru simplul fapt că nu s-au născocit cuvintele care să oglindească o asemenea stare…
Galaţi, 6 ianuarie 2008
Topic: Diverse | Comments Off on „SĂ ÎMBRĂCĂM PE CEI GOI”
Duminica dinaintea Botezului Domnului
de Ion Cârciuleanu | 4 Ianuarie 2009
Pericopa Sfintei Evanghelii de azi ne înfăţişează pe Sfântul Ioan Botezătorul – cel mai mare profet născut din femeie – predicând botezul pocăinţei, pregătind calea Domnului, prin îndemnul său, ce va rămâne peste veacuri, chemarea vieţii creştineşti: “Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”! În împrejurimile Iordanului, răsună glasul de chemare al aceluia ce s-a învrednicit a fi înainte Mergător Fiului lui Dumnezeu: “Faceţi roduri vrednice de pocăinţă”. Mesia, Fiul lui Dumnezeu era aşteptat de mii de ani. Popoarele, prin ce aveau ele mai bun şi mai de valoare au încercat să pregătească Calea Dumnezeului întrupat. Marii filozofi ai antichităţii, ca şi profeţii Vechiului Testament, prin scrierile lor inspirate, au pregătit inimile, minţile şi sufletele oamenilor pentru primirea demnă, vrednică şi sărbătorească a Aceluia ce avea să aducă pe pământ pace, bună înţelegere şi mântuirea între oameni. Glasul ultimului şi celui mai mare prooroc – în ajunul marelui eveniment al coborârii printre noi a lui “Mesia” cel mult aşteptat – a răsunat puternic, de la o margine la cealaltă a lumii: : “Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”! “Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”. “Calea Domnului” este calea vieţii, este calea nouă şi vie (Evrei 10, 20), este “calea adevărului” (II Petru 2, 2), este “calea cea dreaptă (II Petru 2, 15), este “calea dreptăţii” (II Petru 2, 21), este “calea păcii” (Luca 1 7-9), (Romani 3, 17), şi a mântuirii (Fapte 16, 17). Calea morţii, în schimb, este calea Satanei, a păcatului (Ps. 1, 16), a minciunii, a strâmbătăţii, a nedreptăţii, a zavistiei, a războiului dintre fraţi şi a tuturor păcatelor. Un ucenic al Apostolilor scrie: “Calea vieţii este aceasta: Întâi să iubeşti pe Dumnezeu, care te-a creat; al doilea pe aproapele, ca pe tine însuţi. Tot ce tu nu voieşti să ţi se întâmple, să nu faci nici tu altuia. Drumul morţii însă este acesta: mai întâi de toate este rău şi plin de blestem, omor, divorţ, stricăciune, desfrâu, furt, idolatrie, vrăjitorie, otrăvire, răutate, deznădejde, lăcomie, vorbire deşănţată, invidie, obrăznicie, semeţie, dorinţă de laudă”. Această cale din urmă, a morţii, a venit Sfântul Ioan Botezătorul să o netezească şi să o curăţe de spinii şi ghimpii fărădelegilor, prin chemarea la pocăinţă adevărată şi sinceră. Pocăinţa înseamnă schimbarea fundamentală a orientării gândirii, simţirii şi voinţei dinspre păcat înspre virtute. Înseamnă negarea egoismului şi acceptarea slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor. Căinţa este cerinţa fără de care nu poate fi formată şi înfăptuită o viaţă nouă, o viaţă în acord cu cerinţele fundamentale ale firii umane şi cu cele ale poruncilor lui Dumnezeu. Împărăţia cerurilor despre care vorbeşte proorocul este Mesia Însuşi. Este împărăţia Aceluia care era pe punctul de a-şi începe public activitatea menită să-i asigure stăpânirea spirituală asupra credincioşilor, asupra întregii lumi. În strânsă legătură cu chemarea la pocăinţă, Ioan administra botezul prin care cei ce-l primeau se recunoşteau angajaţi pe calea schimbării fundamentale de orientare şi viaţă. Botezul lui Ioan nu conferă Harul Sfinţilor pentru că nu avusese încă loc jertfa Mântuitorului. Botezul lui Ioan avea doar un caracter pregătitor. Când evanghelistul spune că Botezul lui Ioan era un “botez al pocăinţei spre iertarea păcatelor” (Marcu 1, 4), el vrea să spună că proorocul urmărea să determine pe ascultători la căinţă pentru a le deschide astfel sufletele în vederea primirii lui Mesia, singurul care le putea da iertarea păcatelor. Căinţa înseamnă stingerea orgoliului, părerea de rău pentru păcatele săvârşite, hotărârea de a trăi o viaţă plăcută lui Dumnezeu, fapte care asigură accesul liber la Hristos, dătătorul tuturor harurilor. Se cuvine să ne amintim apoi că Ioan Botezătorul însuşi a făcut o clară distincţie între Botezul său şi Botezul Mântuitorului. “Eu vă botez cu apă, iar cel ce va veni după mine vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc” (Mat. 3, 11; Marcu 1, 8). Botezul lui Ioan care, deşi e mare prooroc, e totuşi numai om, e un botez cu apă, adică e un botez care simbolizează numai, Harul, fără să-l dea; Botezul lui Hristos însă, care e nu numai om ci şi Dumnezeu, simbolizează şi în acelaşi timp dă Harul care, ca un foc purifică fiinţa primitorului. Cei ce primeau botezul lui Ioan mărturiseau că sunt angajaţi în procesul căinţei. Cei angajaţi în căinţă se arătau prin însuşi acest fapt doritori de primirea Mântuitorului, a Celui ce desăvârşea căinţa prin acordarea Harului sfinţitor. Dar Ioan îşi pregătea ascultătorii şi prin exemplul său personal, prin ţinuta şi comportamentul său. Fireşte, proorocul înfăţişa un chip care, oricui îl privea, îi lăsa impresia unui om de neobişnuită tărie şi măreţie sufletească. Întreaga făptură a sfântului respira linişte, stăpânire de sine, un calm deplin şi radia puterea învăluitoare a aceluia deprins să trăiască în vecinătatea lui Dumnezeu. Într-o anumită măsură şi înfăţişarea aceasta fizică neobişnuită a sfântului a făcut dintr-însul un centru de atracţie pentru credincioşi. Şi mai mult a trezit curiozitatea şi interesul credincioşilor felul de a propovădui al proorocului. Cuvântul său era blând dar energic; mustrător dar şi încurajator; aspru dar şi plin de căldură şi înţelegere; răscolitor dar şi liniştitor şi totdeauna subordonat unui înalt ideal, acela de a înlătura din suflete prejudecăţi religioase şi obstacole de ordin moral, pe de o parte, iar pe de alta, de a le deschide sufletul pentru primirea lui Mesia, pentru participarea la viaţa cea nouă care avea să constituie conţinutul epocii mesianice. Dar ceea ce a determinat mai mult pe credincioşi a fost exemplul său personal. Ioan predica nu numai cu cuvântul, nu numai cu o parte a persoanei, ci cu întreaga sa fiinţă. El cerea ascultătorilor căinţă. O făcea însă ca unul care-şi trecuse propria făptură prin flacăra purificatoare a căinţei. Întreaga sa activitate de propovăduire a botezului, căinţei, precum şi cea de nevoitor întru împlinirea prescripţiilor Legii, Sfântul Ioan le-a desfăşurat în strânsă legătură cu Mesia, cu Iisus Hristos Domnul. Ioan s-a străduit să-şi formeze ascultătorii în aşa fel ca ei să fie lămuriţi că botezul şi căinţa propovăduită de el, n-au valoare decât în măsura în care conduc spre Mesia. Mesia avea să vină după el şi avea să se arate purtător al unor puteri infinit mai mari. Botezul lui Iisus va fi un Botez cu Duhul Sfânt şi cu foc, va da în chip real iertarea păcatelor şi va turna în fiinţa primitorilor puterile necesare trăirii efective a unei vieţi cu adevărat noi. Totodată Mesia se va arăta şi ca un purtător al puterii de judecată în temeiul căreia la vremea potrivită El va face separarea între cei păcătoşi şi cei drepţi; pentru ca pe unii să-i pedepsească, iar pe alţii să-i răsplătească (Mat. 3, 12). Poate niciodată cuvintele Sf. Ioan Botezătorul: “Gătiţi Calea Domnului” n-au fost mai actuale ca azi. Fiecare creştin trebuie să devină o biserică vie, înlăuntrul căreia sufletul, asemenea unui preot oficiază, pe altarul inimii, luminat de candela credinţei, slujbe sfinte lui Dumnezeu. În realitate însă cei mai mulţi dintre creştinii de azi sunt ca nişte peşteri reci, umede, murdare şi întunecoase, ca şi peşterea de la Betleem dinaintea naşterii Mântuitorul: “Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unu! Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut” (Irimia 7, 11). Candela credinţei în multe inimi s-a stins. Trăind o viaţă plină de întuneric fără bucuria lui Hristos, oamenii zilelor noastre nu mai sunt capabili a înţelege sensul cuvintelor: iubire, milă, jertfă, pace, armonie, lumină, cinste. Predica Sf. Ioan este o înaltă chemare către noi, către întreaga lume, către pocăinţă şi smerenie. Ea ne obligă să urmăm lui Hristos cu toată dăruirea şi smerenia. Printr-o curată şi sinceră examinare a conştiinţei, prin lacrimi de căinţă, prin post şi rugăciune, prin fapte de milostenie, prin vorbe alese “drese cu sare” (II Cor. 4, 6), prin slujire creştină şi mai ales prin mărturisirea păcatelor şi prin Sf. Împărtăşanie vom găti, zi de zi, calea Domnului în inimile noastre. Vom săvârşi astfel opera de restaurare a omului din lăuntru (II Cor. 4, 16) şi tainic al inimii; vom reaprinde candela stinsă a credinţei pe altarul profanat de simţiri şi cugete deşarte. Vom împodobi cu semnele biruinţei – pe care ne-am “răstignit patimile şi poftele” – şi cu florile virtuţilor drumul lui Iisus în templul restaurat al vieţii noastre, în care nu noi, ci El va trăi, dând momentului trecător caracter de veşnicie. Când fiecare din noi va duce zi de zi lupta cea bună împotriva tuturor patimilor şi răutăţilor, luptă în care suntem angajaţi prin Sfântul Botez, numai atunci vocea profetului şi a tuturor predicatorilor Evangheliei nu va mai răsuna în pustiu. Numai astfel patimile şi răutăţile vor amuţi, iar omenirea dezmeticită şi trezită la viaţă nouă evanghelică, va fi vrednică de numele lui Iisus, şi va putea să înalţe alături de îngeri, imne de slavă şi biruinţă Celui ce prin naşterea, moartea şi Învierea Sa, a adus între oameni bucuria, fericirea, armonia şi pacea eternă.
Amin.
Topic: Predici | Comments Off on Duminica dinaintea Botezului Domnului
« AnteriorulUrmătorul »
