Lumînărică şi Titinaş
de admin | 16 Ianuarie 2009
Două nume legendare din Moldova: Lumînărică şi Titinaş.
Viata fiecăruia din ei să cuprinde în cuvintele Scripturei: … a umblat bine făcînd… (Fap. X-38). Nu-i aşa mult de atunci! Mulţi îşi vor aduce aminte despre cele ce povestesc. Pe Lumînărică mulţi l-au cunoscut şi mulţi au auzit pe părinţii lor vorbind despre el. Cât despre Titinaş poreclit şi el Lumînărică, toţi cei bătrâni îşi aduc aminte de el.
Într-una din zilele lui Martie anul 1843, clopotul bisericei Talpalari răspîndea jalnicul său glas, vestind capitalei Moldovei că un creştin a trecut către Domnul. Clopotarul îşi pînea, parcă, toata ghibăcia şi toată simţirea sa, la tragerea clopotului, şi glasul acestui instrument duios de deşteptare a bisericei, să auzia şi mai jalnic. Clopotarul nu-şi îndeplinea, astă dată, meseria pentru obcinuitul folos: o simţire jalnică, o mîhnire sufletească, îl mişca.
Tronul Mitropoliei Moldovei era în acele zile văduv, Veniamin Costache, fala şi podoaba bisericei moldoveneşti, părăsise în ziua de 18 Ianuarie 1842, amărît de supărările, şi împresurat de vicleniile Înaltei Oblăduiri, şi să retrăsese la mânăstirea Slatina, unde a şi încetat din viaţă în ziua de 18 Decemvrie 1846. Un boier de prin acele zile, Marele Logofat şi cavaler Alexandru Mavrocordat, a scris în versuri elenice o elegie plîngătoare la împrejurarea paretisirei preasfinţitului Mitropolit al Moldovei Veniamin Costachi, – elegie care împărtăşea mîhnirea Moldovei întregi şi care a fost tradusă în versuri româneşti de profesorul Seulescu. Neputîndusă publica în ţară, din cauza straşnicei censuri, şi de frica stăpînirei, acea elegie s-a publicat, chiar atunci, în Transilvania. Nu o dată, în zilele robirei cuvîntului, “Foaia pentru minte, inimă şi literatură” din Transilvania sa facu ecoul suspinurilor şi protestarilor Moldovei şi a Munteniei!…
Vlădica Filaret Beldiman, era acum locţiitor Mitropoliei Moldovei. bătrînii spun că auzind clopotul, el simţi o adîncă mişcare, şi chemînd pe Arhidiaconul, îl intrebă: “- Ce trage clopotul?”. Preasfinţite, răspunde Arhidiaconul, după metania obişnuită, Lumînărică a trecut cătră Domnul, şi clopotul trage la Talpalari, unde urmează a să înmormînta. Vlădica Filaret să scula în picioare, făcu semnul crucei, şopti tainic o rugăciune, şi zise Arhidiaconului: “- Să tragă clopotul cel mare al Mitropoliei. Un om sfînt au părăsit această lume…”!
Cînd să auzi clopotul Mitropoliei, clopotele tuturor bisericilor din Iaşi îi respunseră îndată, umplînd văzduhul cu glasul lor plîngător. Aşa era obiceiu la biserica noastră: cînd trăgea clopotul Mitropoliei, îi răspundea, pe acelaş ton, toate bisericile din oraş şi toate minăstirile. Trei zile ţinu glasul clopotelor! Trei zile, Iaşii erau în jale! Lumea cu mic cu mare, de prin oraş şi de prin mahalale, se îndrepta şi să îndesa spre biserica Talpalari, după un sicriu purtat pe umeri de patru calici. Pe acele vremi nu era încă răspindit obiceiul la noi, ca un mort, fie boier, fie prost, să fie dus la mormânt într-un car tras de dobitoace; pe mort îl duceau în năsele pe umere, patru rude, patru prieteni, – patru oameni-, ce se schimbau rînduri. Oamenii datoreau această de pe urmă slujbă, această cinstire: omului ce se ducea pentru veşnicie dintre ei… şi mortul era cu faţa descoperită, în faţa oamenilor, în faţa ceriului, – ca lumea să privească veşnica sa plecare, şi să privească veşnicul său rămas bun, – ca lumea să privească în faţă mărirea mortei, şi să cugete…
În urma secriului venea o damă din cele mai înalte trepte ale aristocraţiei din Iaşi, şi mulţi boieri şi mult norod. Secriul era de scînduri albe, fără căptuşeală, fără nici o podoabă, fără flori şi fără cununi, – căci flori şi cununi erau faptele cele bune ale mortului; – iar în secriu se vedea, descoperit, după vechiul obiceiu al creştinilor, o fiinţă slabă, uscată, galbenă ca ceara, îmbrăcata cu un suman, încinsă cu o funie, cu picioarele goale… Era un calic!… Într-o dimineaţă, în zori de zi, o damă din înalta societate a iaşilor, care făcea multe binefaceri şi pomene, alinînd suferinţele săracilor, găsi la poarta curtei sale trupul acestui calic, şi ea făcu îngroparea cu cheltuiala sa. Această damă, această femeie pioasă, era Vorniceasa Scarlat Miclescu, mama reposatului Mitropolit – Primat al Romaniei, Calinic Miclescu.
Dar cine era acest calic pe care Iaşii îl petreceau cu cinstire la locuinţa cea de apoi? Acest calic după care să auziau suspinuri şi plinsete necurmate?… Acest mort pe care nu-l plîngea nici o rudă, caci el n-avea nici una! Acest mort pe urma căruia, nici agiea, nici vornicia de aprozi, nici candidatul judecatoriei, nu să mai osteneau să facă vreo catagrafie, să pue peceţi, – căci el n-avea alta avere decit sufletul său! Şi decît faptele sale cele bune, căci el n-avea altă căsa decît acoperămîntul cerului şi gazdele celor milostivi!… Acest calic era Lumînărică!
Dar cine era el? Era un ţăran din ţinutul Tutovei… atît se ştie. Numele lui era Niţă, adecă Ioan, Ioniţă, — însă lumea nu-i mai zicea de mult, decît Lumînărică. El n-a cunoscut pe părinţii săi, nimeni nu-i vorbise despre ei. O ţărancă, fără copii îl strinsese, şi-l crescuse, — şi Niţă să hrănea în sat pe la casele oamenilor. Cu 40 de ani mai înainte de data morţii sale, fiind în vrîsta ca de 20 de ani, Niţă ieşi într-o zi, din sat, fără să zică nimanui nimic. Îmbrăcat cu un suman, cu o cămeşă de cînepă, încins cu o funie, cu capul gol şi iarna şi vara, cu picioarele desculţe, şi iarna numai cu imenii, fără altă încălţăminte, ţinînd în mîinile sale un snop de lumînărele de ceară, ca să le tot deie pe la biserici din care cauză lumea îi zicea Lumînărică, cu o taşcă de pînză groasă, atîrnată de gît, în care strîngea elemosina (pomana) oamenilor, – aşa a cutreierat Lumînărică, oraşele şi satele Moldovei, în curs de 40 de ani cerînd pomană şi punînd tot ce strîngea în traista ce-i atîrna de gît…
Mulţi moldoveni îşi aduc aminte de el. Lumînăraică era mic de stat, oacheş, blînd la faţă, cu barba mică, cu părul des. Trecînd pe uliţe şi pe drumuri, el cînta cu duioşie, uitîndu-să la lumînărelele sale: Lumînărelele, dragele mele!… Mîinile sale, mîini albe, mici şi frumoase, erau veşnic pline de lumînarele pe care le împărţea toată ziua la biserici, la botezuri, la îngropări de săraci. N-a fost om în Moldova care să nu fi dat obolul său lui Lumînărică; traista sa, depozit binefacerilor, să umplea şi se deşerta, numai în ajutorul săracilor; oriunde era o nenorocire, oriunde era o sărăcie, Lumînărică sosea ca din cer, şi aducea pe ascuns mila, mîngîiere şi ajutor; mana sa a îndestulat multe şi mari nenorociri; unora le da bani, altora le cumpăra vacă, că să-şi ţie familia; altora le cumpăra boi, în locul boilor răpiţi de boală, de împlinitorii dărilor visteriei, sau de vreo altă pacoste sau năprăsnicie; – repara biserici, boteza copii săracilor, înzestra fete sărmane: – într-un cuvînt Lumînărică era părintele nevoieşilor.
Nu numai Creştinii, dar şi Jidovii, – milostivirea sa îi ajuta, şi-i cerceta; de aceia să vedeau acum după sicriul său, oameni de felurite neamuri la un loc suspinurile lor de mîhnire şi recunoştinţă. Patruzeci de ani, Lumînărică, a umblat şi s-a obosit, prin frig, prin soare, pe vreme rea şi prin vreme bună, cutreierînd ţara, cerşetorind, adunînd mila inimilor bune, – dar frîntă leţcaie n-a cheltuit pentru dînsul, din tot ce au adunat. El mînca şi să adăpostea pe la casele oamenilor, unde-l apuca vremea, să îmbrăca cu un suman dat de cineva, care-l ţinea cu anii. Vara şi-n timpurile calde, Lumînărică petrecea nopţile afară sub acoperământul cerului, la un colţ de uliţă, sau sub adăpostul unui copac, cu dragele sale lumînărele în mînă. Traista sa putea fi cît de plină de bani: lumea-l cunoştea; cine s-ar fi atins de banul strins de Lumînărică? Era banul lui Dumnezeu, şi poftitorii de bani streini, să cutremurau de aceştia ca de un fulger Dumnezeiesc.
Aşa a trăit Lumînărică 40 de ani, colindînd prin lume pentru a face bine, a restaura biserici sărace, a alina suferinţi şi obijduirile soartei rele, a duce doftori şi doftorii la bolnavii săraci. El să afla într-o veşnică mişcare, vecinic grăbit (viaţa-i aşa de scurtă!…) cercetînd, aflînd toate nenorocirile, şi ducîndu-le pe ascuns ajutor. Inimile bune aveau pe Lumînărică sol şi păstrător al elemosinei (pomenii) lor, – Lumînărică îndeplinea cu o credinţa sfîntă orice însărcinare evlavioasă şi binefacatoare. Acesta era calicul pe care întovărăşeau acum la mormînt suspinurile unei lumi întregi. Un mare deşert s-ă deschidea dupa el, în soarta celor nevoeşi, – mare deşrt şi adîncă mîhnire. Cînd preotul, sărutînd icoana Mântuitorului de pe peptul lui Lumînărică, îi dădu sfînta bine cuvîntare, şi cînd rugătorii bisericii îi cîntau veşnica pomenire, – acest cuvînt să repeta ieşind din toate buzele, izvorînd din toate inimile mulţimei. Nicioadată rostirea n-a fost mai adevarată: ce pomenire poate fi mai veşnică, decît pomenirea făcătorilor de bine!…
Trăia atunci, în Iaşi un tînăr plin de inimă, un tînăr învăţat, muzicant, elegant, prieten al lui Costachi Negri, a lui Costachi Negrutti, al lui Mihail Cogălniceanu, al lui V. Alecsandri, al lui Alecu Donici, al lui Costachi Conachi, al lui Nicolai Roznovanu, un tînăr iubit de toţi moldovenii, cunoscut şi iubit de însuşi Victor Hugo: acesta, era Mihail A. Corradini.
Acest tînăr şi simpatic poet, iubea şi admira pe Lumînărică, cum îl iubeau şi respectau toţi moldovenii. Poetul să lua şi el după sicriul calicului, şi muza sa, cuprinsa de duioşie şi de admirare îi închină versuri frumoase care s-au păstrat într-un manuscris vechiu al timpului, şi pe care Teodor Codrescu, păstrător mărinimos şi neobosit al urmelor zilelor noastre trecute, le-au reprodus după un autograf pe care i-l dăduse V. Alecsandri. Iată aceste versuri care în motto-ul lor, cuprind chronostihul epocei şi al nevoinţelor lui Lumînărică: “Lumino (Lumînărică) XL Anni, Virtutis, Ad Umanitatis, Utilitatem, Superna, Nobilitas, Spreta, Proceribus”.
Costachi Negrutti, de faţă şi el la înmormîntarea lui Lumînărică, i-a păstrat şi el amintirea într-o scrisoare scrisă unui prieten, chiar atunci în luna luna lui Martie 1843.
Trecuse ani de zile, şi pe la 1852 răsări la Iaşi, venind tot din sînul Tutovei, un imitator al lui Lumînărică. Acesta era Titinaş. Toţi bătrînii din Moldova ne aducem aminte de el. Numele lui era tot Ion. Pe cînd trăia încă Lumînărică, el îl ajuta, îl urma în calea sa binefacatoare. Acum, în tocmai ca şi Lumînărică, Titinaş umbla şi el îmbrăcat în suman, încins cu o funie, cu capul gol, cu căciula subţioara, încălţat cu imenii. Titinaş era de stat mijlociu, smolit, cu părul des şi cu barba deasă, cărunt, – şi cutreiera Moldova, ca Lumînărică altă-dată, şi după aceleaşi fapte; ţinea şi el lumînărele în mîna, din care cauza i să zicea şi lui Lumînărică; lacrima des, — cînta şi el; Lumînărele, dragele mele!…
Lumea-l poreclise Titinaş, pentru că el însuşi numea pe toţi cu acest nume ce-l inventase. El zicea tuturor bărbăţilor Titinaş, iar femilor Titiniţa! Domnul ţării era numit de el Titinaşul cel mare!… Pe Titinaş eu l-am cunoscut bine, şi-l vedeam foarte des. Cînd venea la Iaşi, Titinaş avea gazdă la mătuşa mea Marghiolita Muruzi, născuta Negri, Dumnezeu s-o pomenească! la care eu locuiam. Titinaş umbla zi şi noapte să descopere nenorociţi, nevoeşi, mai ales acei izbiţi de soartă care nu puteau întinde mîna pe strade, – şi pe aceştia el îi vizita noaptea, pe-ascuns, ş le ducea ajutor. Titinaş purta şi el o ţoşcă de pînză atîrnata de gît, în care punea milostenia ce aduna zilnic; şi el ca şi Lumînărică, n-a cheltuit o para din sumele ce aduna; mînca pe la casele oamenilor, fiind iubit şi cinstit de toţi. De multe ori am avut fericirea să şad la masă la matuşa mea cu acest om neuitat. Cînd era vreme rea, cînd era frig, cînd ningea, Titinaă începea să plîngă. Ce plîngi Titinaş îi zicea uneori mătuşa mea? “- Cum să nu plîng Titiniţă?” răspundea el, oare ei au ce mînca, oare nu mor de frig? “Cine Titinas?” Îl întrebam cîteodata eu, prefacîndu-mă, în şagă că rîd. “- Ia! Ei Titinaş! săracii, nenorociţii. Nu rîdea Titinaş!” şi de multe ori se scula de la masă şi fugea; înţelegeam cu toţii că-i venise în gînd să duca cuiva ajutor. Mersul lui Titinas era tot grăbit şi iute. La 1855, urmase la Iaşi vestitul proces, aşa zis al plastografilor, – proces cumplit: o tovărăşie de plastografi scoase de-o dată la lumină hrisoave domnesti, testamente, zapise, adeverinţi, toate false, imitate minunat, şi se legase de oameni, procurînd unor interesati fel şi fel de acte, ca să despoae lumea. Însuşi Domnul Moldovei Grigorie Alexandru Ghika Voevod, de neuitată pomenire, au prezidat în persoana Divanul Domnesc, cînd s-a judecat afacerea. Tot Iaşul să adunase la Curtea Domnească, unde era locul Divanului Domnesc, şi au stat în faţă mai multe zile, pînă la hotărîre. În Arhiva statului din Iaşi, să păstrează dosarele acestei colosale judecăţi. Vinovaţii au fost osindiţi cu toţii, fără osebire: deşi unia din ei erau boieri mari. Ei au stat închişi, cît a ţinut procesul, cît au ţinut cercetările, prin închisorile publice, pe la mînăstiri prin prejurul Iaşilor, — la schitul lui Tărîţă, la Hlincea şi aiurea. Familiile lor rămăsese, unele dintre ele, în lipsă şi în nevoie. Atunci (imi aduc aminte) cum umbla, cum alerga Titinaş pe la închisori, pe la mînăstiri, pe la familiile acuzaţilor ducind ajutor şi mîngîiere,- provizii, haine, bani de cheltuială. Pe frig, pe ploaie, îl vedeai singur, pe jos, sub dealul Repedei, la Schitul lui Tărîţă, la Hlincea. Apoi se ducea să îngenuncheze la Vodă Ghika, şi plîngea zicîndu-i: iartă-i Maria ta! Iartă-i Titinaş! ”Nu pot să-i iert”, îi răspundea cu mîhnire bunul şi generosul Domn; “- legea-i mai mare decît mine”. Iartă-i repeta, Titinaş plîngînd, că n-au familiile unora ce mînca: şi Voda Ghika îi respundea: “- Nu pot să-i iert, Titinaş : da na, un ban! Du ajutor bieţilor copii, bietelor femei!” şi Titinaş le ducea ajutor, alinare la durerea, la nevoia nenorocitelor familii. Toate inimile milostive aveau în Titinaş un mijlocitor tainic, un ajutor la mila, la binefacerile lor. Titinaş a restaurat la Bârlad, din temelii, clopotniţa bisericei sfîntului Ioan.
Am uitat cînd anume a murit Titinaş. Aceasta este legenda Lumînăricăi şi a lui Titinas. 1868, Mircesti,
(reprodus din revista: Arhiva,nr.1-2, Iasi, 1896, p.56-65)
de Alexandru Papadopol-Calimah
Topic: Diverse | Comments Off on Lumînărică şi Titinaş
Desfrâu
de Dan Gheorghe Somnea | 15 Ianuarie 2009
Acum, la ceas de început de an,
Desfrâu doreşti iubitule mirean!
Ţi-ai îmbuibat, vecine, trupul tău,
De porc, de vin, de ţuică, tot ce-i rău!
Ajuns la Bobotează tu doreşti,
Să-ţi satisfaci pornirile trupeşti.
Şi chefuieşti de ziua Sfântului
Ioan, Botezătorul DOMNULUI.
Respectă odat’ credinţa în Hristos!
Adu-ţi aminte că eşti păcătos,
Ocupă-te, te rog, de al tău suflet.
Nu mai huli mereu în al tău cuget!
Privirea Sfântului Botezător?
Pe tine nu te arde, om nărod,
Tu te mândreşti şi eşti necruţător.
Socot că vrei s-ajungi precum Irod!
Oare şi soarta vă este fatală?
Au, oare vreţi într-una zbenguială?
Culmea, doriţi să fiţi şi izbăviţi?
O, semeni răi, la fire nărăviţi!
Topic: Poezii | Comments Off on Desfrâu
INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (3) – Argat la conac (2)
de Florin Bădican | 14 Ianuarie 2009
INFERNUL ROŞU – VOL. I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI
ARGAT LA CONAC 2
La poarta conacului din Domneasca, nişte căruţe cu porumb din Vlaşca, aşteptau să fie descărcate; Scăpaţi de povara jugului, boii mân-cau cu multă lăcomie, fânul adus din ordinul argatului Badea; Adunaţi în jurul focului aprins în poeniţa din cotu drumului, căruţaşii se cinsteau dintr-o sticlă pe care-o treceau de la unu la altu; Păreau posomorâţi şi vorbeau foarte puţin; Noaptea de Octombrie, puţin mai răcoroasă îi obligase să doarmă în căruţe, acoperiţi cu cergi, dar şi cu pături din ce-le mai groase; Încurajaţi de ţuica la care nu prea ştiau să facă economie şi privind la soarele care deacum se ridicase pe boltă, câruţaşii începură să se agite; Era trecut de ora nouă când, un slujitor trimis de argatul Badea Vasile, unde nu-ncepu să ţipe la vlăscenii care pierzându-şi răbdarea, cătau cu privirea spre poarta conacului.
-Băăă! Voi ăştea dă la Vlaşca, doar n-o pusărăţ de mămăligă.
-Şi tu de ce dracu urli ca nebunu satului, întrebă mirat căruţaşul care furios peste măsură, plesnea din bici? Doar nu suntem surzi?
-Bă vlăscenilor, continua să urle slujitorul fără să ia în seamă ri-posta căruţaşului, înjugaţ boii mai repede şi trageţ căruţili la pătul.
-Bine mă, bine, răspunse căruţaşul cu părul cărunt; Acuşa du şi spune argatului Badea, c-o să tragem mintenaş căruţili la pătule.
-Şi ca să nu v-apuce noaptea, poate c-ar fi bine să vă grăbiţ.
-Da mă omule, dar câtă vreme boier Marghiloman, n-are de gând să ude ştuleţii cu gălbioară, inima nu prea ne trage la grabă.
În timp ce căruţaşii înjugau boii la căruţele pline cu porumb, pe o băncuţă din parc, argatul Badea Vasile discuta aprins cu domnişoara ce trecea drept fiică nelegitimă a boierului Vlăsceanu; Cu oarece dis-pensă din partea bunului simţ, să ascultăm ce pun la cale tinerii:
-Ia spune Anetă, întrebă argatul care încerca să-şi îndulcească vocea doar pentru a părea în ochii fetei o doftorie bună de pus pe rană, ce-ţi zâsă boierul Marghiloman dăspre mine? Doar nu-i săcret.
-Păi mă omule, nu-ţ mai spusăi odată? Întâiu că-mi vorbi frumos dăspre tine, apăi mi-a mai zâs ceva care mă pusă la idei şi gânduri.
-Adică ce vrei să zâci? Este şi gânduri ce nu poate fi spuse?
-Lasă mă omule, tot mai bine să-ţ spună boieru Marghiloman.
-Păi aşa încredere ai tu-n mine? Bine fă, dacă nu vrei, nu vrei.
-Nu te supăra mă omule, poate că aşa este mai bine; Nu crezi?
-Atunci ducă-se dracu vorbăria din care nu pricepui nimica, înjură argatul care deacum încerca să joace rolul amorezului supărat.
-Şi ce-ţ sări muştaru chiar aşa di iute şi fără nici-un rost? Di fapt boieru Marghiloman îmi zâsă aşa mai pă ocolite cum c-ar fi făcut vor-bire cu tatăl meu dăspre un gând al lor, în legătură cu noi doi.
-Am înţeles Anetă, încercă argatul să afle ceva mai multe de la domnişoara care de ceva vreme se ocupa cu tranzacţia de cereale la conacul boierului Vlăsceanu, dar ce gând are boierii cu noi doi?
-Habar n-am mă omule, dar tu care la conacu Domneasca eşti mare şi tare, n-ai nici măcar o bănuială dăspre ce vrea boierul tău?
-Care mare şi tare? Anetă, eu la conac sunt doar o slugă pe care boierul Alexandru Marghiloman o pune la muncă în folos personal.
-Şi tu ce-ai vrea mă omule? Să primeşti simbria de pomană, sau poate că vrei să fii egal cu boierul care ţi-a dat dregătoria de argat?
-Nu ştiu cum este alţii, dar boieru nu dă mai nimic de pomană.
-Nu te mai văicări mă omule, admonestă domnişoara ştiind bine ce spune; Nu eşti tu omul care să se lase păcălit chiar atât dă uşor.
-Şi asta tot boieru ţ-o zâsă, sau poate că-i o scorneală de-a ta?
-Mă băiatule, tu crezi că boierii timpului să ţâne dă fleacuri?
-Am înţeles Anetă, dar tu dă ce crezi că să ţâne boierii noştri?
-Nu ştiu de ce se mai ţin boierii neamului, dar tu care te pricepi atât de bine să tragi cu ochiu şi urechea, n-ai reuşit să afli nimic?
-Păi ce dracu vrei să aflu? Eu mă uit pă lângă mine doar ca să nu mă muşte câinii răi dă la conac, răspunse argatul care deacum încerca să facă pe misteriosul în faţa unei domnişoare hărăzită de boieri.
-Şi acum ce faci mă omule, începuşi să vorbeşti în dodii?
-Păi crezui că-ţ place, răspunse argatul în timp ce cu privirea urmărea nişte slujitori care rătăceau prin parcul conacului.
-Să trăiţ dom Bade, salută unul dintre slujitorii care oprindu-se locului, căta cu privirea mai mult la femeie decât la bietul argat.
-Noroc mă, întrebă argatul care deacum încerca să pară cât mai dur în ochii frumoasei domnişoare, dar voi unde dracu vă duceţ?
-Păi dom Bade, răspunse acelaşi slujitor, noi doar că termenarăm treaba la pătule şi acuşa mergem la povarnă; Păi nu aşa ordonaşi?
-Ascultă bă Felie, ordonă sever argatul, indiferent cum este timpu mâine sară va trebui să gătaţ cu treaba la povarnă; Ai înţeles?
-Am înţăles dom Bade; Morţi, copţi, mâine termenăm, răspunse slujitorul după care se făcu nevăzut din faţa ţăranului ce se da cocoş.
-Şi acu ce Dumnezeu te-a apucat, întrebă şi nu fără motiv domnişoara care mirată zâmbea parvenitului ţăran, atât de frumos?
-Anetă, păi tu nu vezi cam ce belele m-apucă pă mine? Nişte năcazuri care să ţâne scai dă coada omului cinstit şi nu-l lasă-n pace.
-Păi în cazu ăsta, încercă tânăra fată să glumească, eu cred că ai face bine să-l rogi pă boieru Marghiloman să-ţ mai scurteze din coada care nu face decât să pescuiască numa năcazuri şi numa belele.
-Bravo Anetă, raportă argatul fără prea mare plăcere, acuşa râzi dă mine! Aşa-mi trebuie dacă sunt un bou şi-ţi caut în coarne.
-Mă omule, întrebă domnişoara de pe faţa cărea dispăruse orice urmă de zâmbet, de ce eşti tu aşa dă boanghin şi vorbeşti de parcă cuvintele te-ar costa o avere? Ce dracu, fii şi tu puţin mai vesel.
-Şi ce să fac dacă n-avusăi când şi de la cine învăţa vorbirea care să-ţi placă, răspunse argat Badea, dând vădite semne de indignare?
-Mă omule, îndrăzni domnişoara Aneta să-şi ducă gândul până la capăt, să ştii că un bărbat zgârcit la vorbă c-o femeie pă care vrea s-o cucerească cu orice preţ, este zgârcit şi la inimă; Acuşa pricepuşi?
-Ce ştii tu ce este într-o inimă care să perpeleşte toată ziua?
-Vasile, după cum bine se vede inima ta este numai dorinţă pă care doar o femeie care ştie să treacă peste mofturile unui flăcău chipeş, dar şi puţân încrezut, o mai poate împăca cu cine ştie ce plăceri.
-Da Anetă, dar la conac nimeni nu ştie ce este în inima mea; Apăi boierul Marghiloman vorbi doar cu tine care eşti tot dă viţă boierească şi nu c-un fiu dă ţăran care doar printr-un mare noroc scăpă dă glonţ şi dă baionetă; Acu ce să fac, mă mulţumesc doar cu viaţa.
-Mă omule, reveni tânăra fată, dându-şi seama că într-un fel mersese prea departe, nu fii mâhnit că nici mie nu-mi zâsă prea multe; Mă asigură doar că eşti aşa, că eşti pă dincolo şi ca să nu mai lungim vor-ba, că eşti un băiat bun şi un om dă casă dacă voi şti să te strunesc aşa cum trebuie; Acum ai înţeles, sau vrei să-ţi mai explic înc-o dată vorba boierului Marghiloman?
-Şi cum Anetă, întrebă argatul care precipitat încerca să ocolească privirea domnişoarei care-l pusese la o încercare atât de grea, a zis boierul Marghiloman asemenea vorbe despre mine şi despre tine?
-De ce nu crezi mă omule? Tu-ţi închipui că un boier se joacă cu vorbele aşa cum vă jucaţ voi cu sentimentele ţărăncuţelor din sat?
-Eu te cred pă cuvânt Anetă, dar nu care cumva să mă minţi.
-La naiba mă omule, întrebă mai mult retoric frumoasa domnişoară în timp ce privea cu tot mai multă încredere la bărbatul ce părea să-i fie hărăzit prin voia boierilor, de ce crezi că te-aş minţi?
*****
Povestea începuse cu câţiva ani înaintea marii răscoale; Atunci, un grup de ţărani moldoveni poposiră în căutare de lucru la conacul boierului Vlăsceanu; Aneta era fata unui basarabean, ţăran care la răs-crucea dintre veacuri se pripăşise din numai Dumnezeu ştie ce pricină în Moldova dea dreapta Prutului; Pe vremea aceea Vlăsceanu junior, unic fiu şi moştenitor al conacului din Vlaşca, era tânăr şi mai mereu dornic de amor; Domnişoara Aneta, cu ochii ei negri şi atât de ademeni-tori stârni dorinţa tânărului boier; Văzând-o cu fusta suflecată, juniorul Vlăsceanu îi admiră o vreme piciorele frumos modelate de mama natură şi un gând îi trecu prin minte, făcându-l să aştepte până când frumoasa moldoveancă ieşi grăbită şi visătoare din coteţul de păsări.
-Şi cum zici că te cheamă, întrebă craiul care deacum încerca să zâmbească ţărăncuţei care-l vrăjise cu frumuseţea piciorelor sale?
-Da şe-ţ trebui conaşule? Pi mini Aneta mă chiamă, răspunse ţărăncuţa dând să plece când, fiul boerului Vlăsceanu ordonă sever:
-Peste două ceasuri aşteaptă-mă în casa servitorilor, dar spălată şi frumos îmbrăcată; Moldoveanco, ai înţeles ce trebuie să faci?
-Nu te supăra conaşule, dar astăzi am multă treabă di făcut.
-Ascultă moldoveanco, laşi totul baltă şi vii unde ţi-am spus.
-Dar nu să cade conaşule; Eu nu-s di nasu matali, încercă să riposteze moldoveanca, stârnind furia craiului care furios ameninţă:
-Dacă vrei să fie bine pentu tine şi neamul tău, să fii unde ţi-am ordonat; Ai înţeles moldoveanco, sau trebuie să-ţi mai repet odată?
Aneta înţelegea prea bine care era dorinţa fiului de boier, dar nu avea puterea să se împotrivească; Dintr-un astfel de motiv, în timp ce toţi slujitorii munceau la câmp, biata domnişoară era obligată să satis-facă poftele craiului ce păreau a nu se mai sfârşi prea curând; Norocul sau poate nenorocul frumoasei moldovence se produse pe la jumătatea lunii August; Cum avea un oarece interes, la conacul din Vlaşca poposi domnişoara Adelle şi alţi câţiva prieteni de nădejde.
Mare amator de sex, în scurt timp Vlăsceanu junior se îndrăgosti lulea de domniţa Adelle; Cum interesele de castă coincideau cu sentimentele tinerilor, cu doar câteva zile înainte ca întreaga lume creştină să intre în postul Crăcinului se puse de-o nuntă ca în poveşti; Imediat după fericitul eveniment, tinerii respectară obiceiul boierilor cu oarece stare şi grăbiţi plecară să-şi petreacă luna de miere laViena şi Paris.
Rămasă la conacul din Vlaşca, Aneta hrănea în continuare puii care creşteau văzând cu ochii; Pe măsură ce timpul se scurgea pe albia lui mai veche decât lumea, creştea şi burta care deacum stârnea după cum era şi firesc, bănuiala tatălui; Când slujitorii tocmai se pregăteau să intre în lanurile nesfârşite de porumb, Aneta hotărâ să spună tatălui său, altfel un ţăran iute la mânie, dar şi cu multă înţelepciune în tot ce făcea; Supărat peste măsură de cele întâmplate fiicei sale, bietul basarabean se înfăţişă boierului Vlăsceanu senior şi fără să ezite îl denunţă pe făptaşul care din porniri tinereşti, îi necinstise fata şi viitorul.
-Şi spui că fiul meu se face vinovat de o treabă atât de urâtă, întrebă boierul, privind cu oarece neâncredere la ţăranul revoltat?
-Chiar aşa conaşule; Domnişoru Vlăsceanu o lăsă borţoasă.
-Am să vorbesc cu el, dar când va veni din călătoria de nuntă.
-Bine conaşule, dar pân-atunci fiică-mea care-i cu burta la…,
-Spune mai repede; Astăzi n-am prea multă vreme de pierdut.
-Păi conaşule, răspunse cu aceeaşi voce fermă ţăranul moldovean, noi ca oamenii săraci; Ce să ne facem dacă n-avem dă niciunele?
-Tu să mergi la câmp împreună cu ceilalţi; De fată mă îngrijesc eu, ordonă boierul Vlăsceanu după care-i făcu semn să iasă afară.
În primăvara anului următor, rămasă singură la conac după plecarea tatălui său la Moldova pentru o pricină mai veche, Aneta născu o fetiţă dolofană; Avea ochii negrii şi era tare lacomă după lăpticu pe care-l sugea de la pieptul mamei sale; Din păcate sărmana fetiţă nu apucă a se bucura prea mult de lăpticul de care orice copil are atâta nevoie; La numai câteva săptămâni de la naştere, aşa cum deseori se întâmplă la casele oamenilor sărmani, mama ei muri secerată de-o boală nemiloasă; De fetiţă se grijeau servitorii de la conac; Ştiind cu toţii cine era micuţa cu ochii migdalaţi, o botezară Aneta ca pe mama sa; Auzind de o asemenea nenorocire, boier Vlăsceanu nu-şi lăsă nepoata de izbelişte şi hotărâ s-o dea în grija unei bătâne servitoare; Cum dădaca era o fe-meie săracă lipită, acelaşi boier cumsecade îi dădu câteva prăjini de pământ la marginea satului şi în fiecare an îi da câte o sumă frumuşică de bani; Aşa mai trecut o bună bucată de vreme; Aneta abia dacă îm-plinise paisprezece ani când, bătâna ei dădacă se duse la Dumnezeu; Sărmana fată, rămânea orfană pentru a doua oară.
Înştiinţat de moartea bătrânei, boierul Vlăsceanu hotărâ să-şi aducă nepoata în casă; Cu trecerea anilor, prin muncă, pricepere şi iscusinţă, domnişoara Aneta Vlăsceanu reuşi să facă treburile cele mai delicate; În ultimul timp, fiica nelegitimă se ocupa de afacerile cu cereale, motiv pentru care se afla la conacul boierului Marghiloman.
*****
Tăcerea care deacum îi învăluia pe tineri era salvator curmată de unul dintre slujitorii care de la un timp păreau a se foi cam fără rost; Oprindu-se în faţa argatului care îl privea cu acreala proasătului parve-nit, slujitorul raportă şi nu fără un motiv anume:
-Nu vă supăraţ dom Bade, da împreună cu coniţa Aneta mergeţ cât mai dăgrabă la conaşu Marghiloman; Vă chiamă negreşit.
-Bă ţugulanu dracu, întrebă argatul care deacum ţinea morţiş să pozeze într-un amant gelos, tu dă unde măta-n cur o ştii pă coniţa?
-Păi cum dracu să nu ştiu dom Bade, răspunse slujitorul fără să ia în seamă acreala din vocea argatului? Nu te supăra, dar mai toţi slu-jitorii dă la conac o ştie pă coniţa chiar mai bine dăcât pă matale.
Înfuriat de răspunsul slujitorului care îndrăznise chiar să-l înfrunte, argatul Badea Vasile o luă pe Aneta de braţ şi împreună se îndreptară spre palatul unde fusese chemat la ordin; Când tocmai se pregăteau să urce treptele din faţa intrării principale, jandarmul Margine Ion le aţinu calea şi încercând să fie cât mai autoritar cu putinţă se adresă argatului care neluându-l în seamă, mai făcu câţiva paşi spre viitor:
-Noroc dom Bădiţă şi aşteaptă numa puţân; Cum ştiu că vă mai duceţ pă la dom învăţător pacasă, am a vă zâce un mare săcret.
-Ce dracu vrei bă Ioane? Acuşa numai dă săcrete n-am timp.
-Nu te ţân mult dom bădiţă, doar numa câteva vorbe şi gata.
-Bă Ioane, acuma chiar că n-am timp dă pierdut; Aşa cum ştie şi domnişoara prezentă şi dă faţă, pă noi ne chemă grabnic conaşu.
-Fie cum vrei dom Bădiţă, dar mâine ar putea fi prea târziu.
Văzând insistenţa jandarmului şi animată de gâdurile care-n ultimul timp nu-i mai dădeau pace, domnişoara se retrase câţiva paşi.
-Dom Bădiţă, raportă jandarmul care dându-şi oarece importanţă încerca să pară cât mai misterios, eu aflai cum că Anica lu învăţătoru Predoiu are dacuşa un alt gagic; Este unu pă care-l găsi frati-su.
-Dă cine vorbeşti mă Ioane? Cine draci ia găsit un alt gagic?
-N-auzâşi dom Bădiţă? Frati-su, ăl dă-i muncitor pă la Piteşti.
-Ia mai dă-o în pizda măsi; Bă Ioane, pă mine mă doare-n cur dă muerili pă care ofiţării şi popii le aruncă după ce să satură dă ele.
-Da dom Bădiţă, dar nu te pune cu legea; Nu-i bine dăloc.
-Bine mă, dar tu taman la mine venişi cu ameninţarea legii?
-Nu te ameninţeşte nimeni dom Bădiţă, numai că vezi mata…,
-Şi ce măta în cur vrei să văd? Acuşa faci p-al dracu cu mine?
-Dom Bade, dacă aude învăţătoru şi vă toarnă reclamaţâune la postul dă jandari? Şi atuncea vei spune că fac p-al dracu cu matale?
-Băăă, taci dracu dân gură; Doar ştii că-mi eşti dator vândut.
-Ştiu dom Bădiţă, numai că fieşcare cetăţean, are datoria lui.
-Păi ce bă Ioane, jandaru-i cetăţean? Acuma tacă-ţ fleanca, ameninţă argatul Badea Vasile, după care luându-şi soţia de braţ, se angajară pe treptele care deacum, duceau spre o convieţuire în doi.
*****
Încheindu-şi misiunea, câteva ore mai târziu, domnişoara Aneta pleca de la conacul boierului Marghiloman; Înţelegând că soarta-i fuse-se pecetluită de boierii care o socoteau doar obiect de tranzacţie, încerca să se împace c-un asemenea destin; Că nimeni n-o întrebase nimic, că nimeni nu ţinuse seamă de sentimentele ei, erau chestiuni care n-o mai mirau aproape de loc; Deşi n-a cunoscut-o, aflase că-n urmă cu douăzeci de ani, şi mama ei fusese obiect de plăcere pentru boierul care cu vremea preluase frâiele conaclui din Vlaşca; Boierii vroiau să scape de ea, ca de-un martor incomod? Câtă vreme acelaşi boier îi încredinţase unele afaceri cu cereale, despre care-n treacăt fie spus aduceau un mare venit, aşa ceva nu era posibil; Gânduri fel de fel măreau zbuciumul domnişoa-rei care pe drumul de întoarcere părea tot mai cătrănită; Oare, se întreba şi nu fără motiv, fiica boierului Vlăsceanu, şi bădiţa s-o gândi la mine? Departe de asemenea gânduri, argatul Badea Vasile mai dădu câteva dispoziţii slujitorilor de la pătule, după care raportând conaşului oarece treburi importante şi care l-ar obliga să plece cât mai urgent, el îşi cătă de drum, spre casa învăţătorului Predoiu; Se opri în poarta apărată cu multă străjnicie de un câine credincios, după care începu să strige, sub privirea poate puţin mirată, pe care ţaţa Rădina o arunca peste gard; Ieşind din casă, fata veni la poartă şi încercă să explice că între ei totul se terminase; Neluând în seamă refuzul domnişoarei Anica şi profitând ca un mojic pervers, de lipsa domnului învăţător Predoiu, argatul care deacum părea mai înfierbântat ca niciodată, intră în tinda cufundată în beznă şi se lovi cu capul de corlata suspendată.
-Ce dracu mai e ş-asta, înjură argatul care deacum se rătăcise de turmă? Ia vin-o fă încoace, ordonă sergentul, după care o luă-n braţe şi c-o patimă nebună, începu s-o sărute cum şi pe unde se nimerea.
Dezbrăcaţi de cârpe şi mentalităţi naţionale, tinerii se iubiră cu patimă, după care epuizaţi, căzură pradă speranţelor deşarte.
Se înoptase de-a binelea; Anica Predoiu coborâ din pat şi ruşinată îmbrăcă la repezeală cămaşa care-i ajungea până la glezne; O vreme, fata învăţătorului se foi prin cameră, încercând să dea răgaz argatului care abia trăgându-şi răsuflarea, se gândea doar la lucruri necurate.
-Mă Vasile, întrebă femeia care din motive mai mult decât evidente era hotărâtă să clarifice într-un fel situaţia-n care se bălăcea, eu cred c-ar fi mai bine să nu ne tot ascundem după deget? Tu ce zici?
-Ce dracu vrei să spui Anică? Doar nu cu deştu facem treabă.
-Vasile, răspunse poate la fel de hotărâtă doamna Anica Predoiu, vreau doar să ştii că nu peste multă vreme vom avea un copilaş.
-Fă muere, întrebă argatul coborînd din pat, tu chiar nebunişi?
-Nu Vasile, dar voi naşte un copil, chiar dacă tu nu-l doreşti.
-Fă muere proastă, răspunse în jargonul clasei din care cu multă mândrie sergentul Badea Vasile făcea parte, doresc pă dracu să te ia.
-Ascultă argat Badea, ripostă ridicând tonul fata învăţătorului, prostul de care vorbeşti cu atâta răutate ţărănească nu sunt eu; Clar?
-Fă muere, întrebă argatul în timp ce se îmbrăca, dom învăţător ştie că eşti borţoasă? El ce părere are dăspre copilaşul tău tâmpit?
-Cum să nu ştie argat Badea? Eu doar în tata mă mai încred.
-Da fă muere nebună ce eşti, dar în mine n-ai pic dă-ncredere?
-Păi ce încredere să am în tine argat Badea? Tu crezi că eu n-am aflat? Ştiu mă Vasile; Ştiu că vrei să te însori c-o fată de la vale.
Om simplu şi fără neam de caracter, argatul Badea Vasile se de-părtă de doamna Predoiu Anica şi rămase suspendat în spaţiul dintre pat şi fereastră; Zbătându-se în ştreangul neputinţei, argatul nu ştia ce să mai spună şi nici ce să mai facă; Norocos ca întotdeauna, îi sări în ajutor fata învăţătorului; Printre suspine şi lacrimi, ea îl îndemnă:
-Mergi cu Dumnezeu Bade şi nu-ţi face prea multe griji pentru mine şi pentru copilul pe care-l voi naşte într-o zi de primăvară.
Nu se ştie dacă argatul a plecat cu Dumnezeu, sau cu cine ştie ce demon, dar aşa cum de regulă se întâmplă, lumea a început să vorbească despre căsătoria lui, cu Aneta din Vlaşca; Rămasă doar cu amintirea clipelor frumoase, doamna Anica Predoiu căzu pradă deznădejdii, dar pentru a scăpa de pruncul ce creştea văzând cu ochii, nu recurse la metode băbeşti; Respectând porunca Domnului, ea născu în anul următor, o fetiţă frumoasă; Nevinovată, bebeluşa cu părul numai cârlionţi, privea lumea cu ochii ce păreau mai albaştri decât cerul unei dimineţi de pri-măvară; Cum tată care s-o recunoască n-avea, bunicul o trecu la primărie, sub numele de Ioana Predoiu; Mândru şi împăcat cu voia Domnului, învăţătorul satului Domneasca, declara după numai câteva ţoiuri băute în cârciuma ovreului Fichman:
-Nu mai bârfiţi oameni buni; Voi încă nu ştiţi, dar fata care peste ani va lupta pentru sfânta libertate, mă bucură şi-mi dă un rost anume; Ştiu că vom fi oale şi ulcele, dar istoria va confima adevărul la care as-tăzi doar Dumnezeu încearcă să ne facă părtaşi.
*****
Apoi, liniştea se aşternu peste satul Domneasca şi fapt mai mult decât îmbucurător, tihna cuprinse România care-n perioada interbelică se dezvoltă mai mult ca niciodată; Din nefericire pentu românii care în bimilenara istorie, avuseseră parte numai de necazuri, răgazul nu dură prea mult; Norii purtători de furtună îşi făcură apariţia pe cerul bătrânului continent, aducând nelinişte şi spaimă în sufletele bieţilor oameni; Începea o nouă eră glaciară; Era calvarul care va aduce numai moarte şi prăpăd; Dezastrul care decenii la rând a fost continuat de nişte comunişti, îl vom numi Infernul Roşu şi sub acest nume diabolic, va fi cunoscut de urmaşii noştri, spre neuitare în vecii vecilor.
*****
Topic: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (3) – Argat la conac (2)
Rugaciune
de Jianu Liviu-Florian | 13 Ianuarie 2009
Ce greu e, Doamne, sa încalţi
Pe toţi săracii Lumii Tale,
Câte călcâie, mereu goale,
Spre cerul Tău – să le înalţi –
Din ce să-mbraci atâta humă,
Caci nici pământ nu-i de ajuns
Un om să faci, dintr-o legumă,
Deşi din Tine-i suflet uns –
Ce greu e, Doamne, să priveşti
Universala Ta Povară,
Care mă-ntreabă: De ce eşti,
Fără ca altul să te doară?
Ce greu e, Doamne, să tot cer
Şi să primesc tot infinitul,
În timp ce altora, stingher,
Să le grăbesc numai sfârşitul –
Ce greu e, Doamne, să te mint,
Că duhul meu nu e minciună,
Când pentru mine am alint,
Şi pentru alţii – numai strună –
Şi ce sa-Ţi cer, şi ce să-mi dai,
De chin mi-e frică, şi de moarte –
Poate la toţi să dai un Rai,
Şi mie – nesinguratate –
Măcar cu Tine, să rămân
În gând, în iad, o veşnicie,
Neputincios copil bătrân,
Rugându-mă, în versuri, Ţie –
8-9 ianuarie 2009
Topic: Poezii | Comments Off on Rugaciune
« AnteriorulUrmătorul »
