INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (5) – Nepoata învăţătorului (2)
de Florin Bădican | 29 Ianuarie 2009
INFERNUL ROŞU – VOL. I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI
NEPOATA ÎNVĂŢĂTORULUI 2
La poarta conacului din Domneasca, un slujitor îmbrăcat în pantaloni de dimie albă strigă de pe capra docarului la care erau înhămaţi doi cai; Nervoşi, bidivii ridicau din fruntea ornată cu steluţe albe.
-Coniţă, eu taman plecasăm la matale; Ştii, porcu trebuie tăet.
-Bine mă Iliuţă, răspunse domnişoara care deacum încerca să zâmbească printre fulgii de zăpadă, dar încă n-a venit ziua de Ignat?
-Da coniţă, dar nu sărăceşte conaşu petru câteva zile în plus.
-Cum vrei tu Iliuţă; Ştii bine unde-l ţin pe Ghiţă porcu, răspunse frumoasa domnişoară după care se întreptă spre poarta conacului.
-Vedeţ coniţă Ioana, exclamă Vizigotu în timp ce cobora din foişorul de pază, azi toată ţara este albă şi poate mai curată dăcât ieri!
-Mă Vizigotule, mai întrebă domnişoara în timp ce intra pe poarta conacului, de unde ştii tu că întreaga ţară este albă şi curată?
-Păi cum dă unde ştiu coniţă Ioana? Matale nu-ţ dai seama, dar din foişoru de pază toate câte să vede cu ochii, este albe şi curate.
-Bine mă Vizigotule, dar ai gijă să nu te orbească albul strălucitor, răspunse domnişoara Ioana după care porni pe aleea străjuită de-o parte şi de alta, de brazii împodobiţi cu zăpada proaspăt ninsă.
În cele din urmă ea se opri pe peronul din faţa intrării principale; Rătăcind cu privirea printre brazii din parcul conacului, frumoasa domnişoară văzu silueta locotenentului Mihai Marghiloman; Cum şi fiul boierului o zărise pe orfana ce rătăcea printre miile de steluţe care nu mai conteneau să cadă, în aceeaşi fatidică secundă privirile lor se întâlniră într-un spaţiu despre care oamenii nevoiaşi spun c-ar fi obositor de alb; Văzând-o printre fulgii tot mai jucăuşi, boierul care tocmai coborâse treptele din faţa intrării principale se apropie de tânăra şi frumoasa domnişoară pentru ca până la urmă să se oprească la doar câţiva paşi în faţa ei; Vădit surprinsă de prezenţa marelui boier, domnişoara Ioana abia dacă mai reuşi să salute în stilu-i simplu şi frumos:
-Sărut mâna conaşule şi mă iertaţi pentru neatenţie!
-Ziua bună Ioană! N-am de ce să te iert, dar văd că ţi-ai cumpărat haină frumoasă şi poate mult prea albă pentru nişte vremuri negre.
-Aşa-i conaşule, răspunse zâmbind complice domnişoara Ioana; Vorba Vizigotului de la poartă: Astăzi mai toată ţara este albă.
-Da Ioană, răspunse boierul care în acele clipe părea mai îngândurat ca de obicei, dar albul care vremelnic schimbă culoarea doar pe dinafară nu face decât să ne amăgească; Acesta-i tristul adevăr!
-Aveţi dreptate conaşule! Ceva motive de supărare, întrebă domnişoară de pe faţa cărea dispăruse orice urmă de zâmbet?
-De tine chiar că nu mă pot ascunde, răspunse boierul care deamu încerca să ia asupră-i povara pe care Infernul Roşu o arunca pe umeri de creştin, dar să sperăm că în cele din urmă raţiunea va triumfa.
-Aşa-i conaşule, astăzi toată lumea speră; Chiar şi eu care astăzi am fost chemată să viu grabnic la conac, îndrăznesc să întreb de ce?
-Este foarte bine că îndrăzneşti; Ioană, după prânzul pe care vreau să-l servim împreună, ne vom retrage în bibliotecă; Acolo am aţi face comunicări foarte importante pentru tine şi pentru viitorul tău.
-Iartă-mă conaşule, insistă domnişoara, chiar dacă părea descumpănită de planul boierului, dar împreună ce-ar putea să însemne?
-Doar ceeace meriţi; Ioană, la prânz vreau să fii în salon doar ca să servim masa cu toţii, ordonă boierul Marghiloman după care făcând stânga împrejur se făcu nevăzut printre nestematele ce nu mai conteneau să cadă fără ordin, din cerul acoperit de nori atât de albicioşi.
Cum era încă devreme, domnişoara Predoiu mai zăbovi un timp şi încercă să se bucure de albul fulgilor de nea; Îndemnată de-o firească ambiţie nepoata învăţătorului tocmai se pregătea să urce treptele spre fruntea ţării când, un proiectil se abătu asupră-i lovind-o în spate; Întorcând privirea pentru a-l vedea pe slujitorul ce vroia s-o ademenească, printre steluţele de un alb imaculat frumoasa domnişoară zări pentru a doua oară silueta locotenentului care, făcând uz de cunoştinţele militare încerca să mai trimită o altă ghiulea de zăpadă; Încerca să declanşeze un război pe care cu siguranţă l-ar fi câştigat? Vrând parcă să nu rămână în nici un fel datoare, domnişoara Ioana Predoiu trimise printre fulgii de zăpadă privireai de un albastru pe cât de fascinant pe atât de ireal; Bulgărele de zăpadă se topi în mâna locotenentului care atras de magnetul ochilor de Voroneţ se apropie de frumoasa domnişoară; În numai câteva clipe, printr-o minune de care se făcea vinovat bunul Dumnezeu, corsetul de castă care în strânsoarea lui barbară a otrăvit sentimente care libere dacă erau lumea ar fi arătat cu totul altfel, dispăru pentru totdeauna şi lăsă cale liberă iubirii ce nu va întârzia să îşi facă simţită plăcuta-i prezenţă.
-Bună ziua domnule Mihai, salută domnişoara care deacum încerca cu disperare să-şi strunească inima ce din pricina emoţiei era cât pe ce să-i sară din pieptu-i feciorelnic, dar nu mă mai bombardaţi?
-Sărut mâna domnişoară Ioana, raportă c-o nedisimulată bucurie în glasu-i cazon locotenentul Mihai Marghiloman în timp ce se apropia cu paşi mărunţi dar hotărâţi de poate cea mai superbă creaţiune.
-Sunt tare încântată domnule Mihai; Vreau doar să ştiţi că dumneavoastră sunteţi primul bărbat care-mi spuneţi sărut mâna.
-Ştiu că n-am un asemenea drept, dar aş vrea să fiu ultimul.
-De ce ultimul domnule Mihai? Sunteţi chiar aşa de modest?
-Ioană, raportă ofiţerul într-o manieră care să-l apropie de frumoasa domnişoară, să ştii că eu n-am uitat jurământul făcut într-o frumoasă zi de vară; Îţi mai aduci aminte? Poate c-a fost un joc, deşi nu cred.
-Cum să nu-mi amintesc domnule Marghiloman? Mă bucur că n-aţi uitatl jurământul şi-mi place să cred că nici Ştefan n-a uitat.
-Ştii ce nu înţeleg eu, întrebă tânărul locotenent făcând pe supăratul? Iartă-mă domnişoară, poate că nu trebuia să-ţi reamintesc.
-Domnule Marghiloman, eu nu ştiu ce şi cât înţelegeţi dumneavoastră, dar fiţi ceva mai explicit; Timp să vă ascult am berechet.
-Cum vrei Ioană; Atunci spune-mi, întrebă locotenentul de pe faţa căruia dispăruse orice urmă de zâmbet, de ce băiatul argatului este Ştefan în timp ce eu sunt domnul Marghiloman şi numai atât?
-Vă rog să mă iertaţi, deocamdată nu ştiu ce naiba să răspund.
-Eu cred că ştii Ioană ş-am să-ţi spun fără ocolişuri, ordonă locotenentul Mihai cu aceeaşi voce cazonă, poate îndulcită pe alocuri.
-Ce vreţi să-mi spuneţi domnule Marghiloman, mai întrebă domnişoara crispându-se la faţă? Să cred că este vorba despre un secret pe care l-aţi ţinut ascuns atâta amar de vreme, sau poate că altu-i…?
-Ioană, raportă indignat tânărul ofiţer, în timp ce pe fiul argatului îl iubeşti cu adevărat, pe mine mă respecţi dintr-o recunoştinţă pe care vrei s-o arăţi tatălui meu; Greu de crezut, dar acesta-i tristul adevăr.
-Dar nu-i adevărat, ripostă domnişoara cu toată forţa sentimentelor ce păreau atât de curate; Ba dimpotrivă domnule locotenent.
-Tot nu înţeleg ce înseamnă acel dimpotrivă, dar în sfârşit; Poate că aşa-ţi place ţie să te joci, sau poate eu sunt cel care greşeşte.
-Mihai, răspunse domnişoara retrăind pentru o clipă anii copilăriei, să ştii că eu niciodată nu mi-am permis un asemenea joc.
-Da Ioană, dar pentru mine lipsa jocului nu este o garanţie; Iartă-mă, poate că cer prea mult şi nu vreau să-l supăr pe Dumnezeu.
-Dumnezeu nu se supără niciodată; El blagosloveşte după iubirea şi înţelegerea meritată de oamenii pe care tot El ia creat.
-Şi eu de ce n-aş avea un asemenea merit, întrebă tânărul locotenent după care făcând stânga împrejur încercă să se facă nevăzut printre fulgii care deacum acopereau fie şi vremelnic păcatele lumeşti?
Doar tânăra şi frumoasa domnişoară mai rămase o vreme-n ploaia de steluţe argintii, meditând şi nu fără motiv la întrebarea formulată într-un moment de o profundă sinceritate masculină.
*****
Jocul începuse cam pe la jumătatea anului trecut; La conac sosise cu oarece treburi doamna Aneta Badea şi fiul său Ştefan; Era luna lui cuptor şi-o căldură sufocantă părea să strivească viaţa; Încercând să se salveze, Mihai, Ioana şi Ştefan au plecat la stâna unde se puteau bucura de puţină răcoare, dar şi de brânza făcută de ciobanul pe care toată lumea-l ştia de moş Lucuţă; Ieşiseră de ceva vreme din satul Domneasca şi fără a se grăbi prea tare o apucară pe drumul care urmând firul apei, până într-un loc unde urmele roţilor arătau celor trei tineri că pe acolo se putea traversa râul; În timp ce tânăra şi frumoasa domnişoară căuta din priviri un loc unde apa mai puţin adâncă permitea o trecere mai uşoară, băieţii care între timp se aşezaseră pe un buştean adus de apele învolburate, se descălţau tăcuţi şi îngânduraţi peste măsură.
-Domnule Mihai, dumneavoastră care cunoaşteţi cel mai bine râul, nu ştiţi un loc unde conaşul a ordonat construirea unui pod?
-Ioană, răspunse puţin ofensat fiul boierului Alexandru Marghiloman, tatăl meu a construit multe pentru oamenii locului, dar la un pod pe care cineva să-şi treacă ironia nu cred că s-a gândit vreodată.
-Cum domnule Mihai, ripostă domnişoara de pe faţa cărea zâmbetul care dă farmec şi bună dispoziţie dispăruse cu desăvârşire, dumneavoastră credeţi că doar pentru asta este util podul peste timp?
-Dacă voi vă certaţi aiurea eu mă duc acasă, ameninţă vlăsceanul care înţelegea doar vorba bolovănoasă şi râsul ţăranului român.
-Cum Ştefane, întrebă domnişoara poate pentru a vedea cam câtă gelozie era în capul bietului om, chiar atât de uşor te dai bătut?
-Ioană, răspunse flăcăul care involuntar se angaja-n tragedia care va urma nu peste multă vreme, atunci când este vorba de ceva pe care trebuie să-l apăr cu orice preţ, eu niciodată nu mă dau bătut.
-Auzi Ştefane, atenţionă fiul boierului Marghiloman, eu nu ştiu unde vezi tu un asemenea preţ, dar până una alta trebuie să trecem râuleţul acesta; Tu dacă n-ai pic de curaj, te poţi întoarce la conac.
Vrând să dea un exemplu bărbaţilor care fără un rost imediat îşi continuau disputa, domnişoara Ioana Predoiu îşi ridică rochiţa până dincolo de genunchi, după care intră în apa nu prea adâncă.
Cum picioarele frumoasei domnişoare îl atrăgeau mai mult decât pietroaiele care se găseau din belşug pe fundul râului, fiul marelui boier căzu în apa nu prea adâncă şi stârni râsul prietenilor săi.
-Domnule Mihai, dacă privind unde şi când nu trebuie ai căzut până şi într-un râuleţ ca acesta, armata nu foloseşte la mare lucru.
-Eu nu ştiu dacă sunt potrivite glumele pe seama milităriei, dar să nu dea bunul Dumnezeu ca vreodată, o domnişoară ca tine să ajungă printre soldaţii sfârtecaţi de obuzele care-i fac una cu pământul.
-Am înţeles Mihai, dar ce naiba te-a apucat? De ce vorbeşti cu atâta patimă? Doar este pace în ţara Măriei Sale, sau poate că nu?
-Ai dreptate domnişoară, dar mai bine să nu ştii decât să ştii ceeace nu trebuie, raportă viitorul ofiţer după care o prinse de mână.
-Eu nu prea ştiu ce trebue şi ce nu trebuie, admonestă domnişoara Ioana mai mult în glumă decât în serios, dar pentru ca inamicul să nu ne ajungă din urmă vă ordon să mergem puţin mai repede.
-Ioană, păi vezi că habar n-ai de militărie? Altfel ai şti că adevăratul inamic, vine mai totdeauna, din faţa formaţiunilor de luptă.
-Chiar dacă n-am făcut nici măcar o zi de militărie, raportă domnişoara, amintindu-şi de slova cărţii pe care-o citise în biblioteca boierului Marghiloman, să ne ferească Dumnezeu de inamicul care sfidând legile războiului, se află în faţă, în spate şi mai peste tot.
-Ia mai daţâ-i dracu dă inamici! Hai să plecăm la stână, interveni fiul argatului după care o apucă pe potecuţa care ocolind câţiva bolovani uriaşi, în cele din urmă se pierdea în desişul pădurii.
În scurt timp, cei trei călători prin vreme şi istorie ajunseră-n poieniţa care primise în dar de la bunul Dumnezeu covorul împodobit cu mii de flori multicolore; Rătăcind o vreme printre minunile de o frumuseţe aproape divină, domnişoara Ioana Predoiu întrebă abia stăpânindu-şi râsul ce părea să dea farmec unui chip încântător:
-Mihai, vezi ce păţeşti dacă fascinat, te uiţi după păsărele?
-Ioană, cred că mai prins cu mâţa în sac; Cum până la urmă tot trebuia să mă legi, eu mă bucur că în sfârşit te-ai hotărât s-o faci.
-Ce vrei să spui domnule Mihai şi de fapt ce-ar trebui să fac?
-Mai lăsţ-o dracu dă mâţă şi hai să mergem; Nu dalceva, ripostă oprindu-se locului fiul de argat, dar pă mine mă încearcă foamea.
-Mă Ştefane, dacă nu vrei să devenim fraţi n-ai decât să pleci.
-Ce tot vorbeşti acolo, întrebă fiul de argat, privind-o ca năuc?
-Mă băieţi, răspunse domnişoara printr-o altă nevinovată întrebare, vreţi cu adevărat să fim fraţi de cruce? Hai mă, vreţi sau nu?
-Bine, dar cum să fim fraţi de cruce? Nu vrei să fii mai clară?
-Am să-ţi explic, dar mai întâi răspunde: Vrei sau nu vrei?
-Deşi nu îmi convine să fii surioara mea, sunt de acord, fie şi numai pentru a vedea ce obligaţii aduce propunerea care-ţi aparţine.
-Voi ce dracu puneţ la cale cu atâtea rubedenii? Să ştii că nici eu nu vreau să fiu frate cu tine, se declară împotrivă fiul argatului, fără să ştie că de fapt, el şi domnişoara Ioana Predoiu erau fraţi de tată.
-Auzi Ştefane, întrebă şi nu fără motiv viitorul ofiţer, dacă frate nu-ţi convine, atunci ce-ai vrea să fii cu frumoasa domnişoară?
-Păi dacă mă întreba Ioana, poate că ştiam ce să-i răspund.
-Şi mie de ce nu ştii ce să-mi răspunzi? Este un secret pe care numai Ioana trebuie să-l ştie, întrebă fiul boierului Marghiloman?
-De ce vă certaţi, întrebă domnişoara în timp ce încerca să se detaşeze de dorinţa cavalerilor care motivaţi, se duelau pentru ea?
-Ioană, lasă-l în pace pe Ştefan; Nu vezi că nu vrea? Acum dacă nu-i cine ştie ce secret, spune-mi şi mie cum e să fii frate de cruce?
Ioana care citise în biblioteca boierului Marghiloman, o carte în care era era descrisă cu literă sfântă răstignirea Mântuitorului Cristos, îşi întărise convingerea că numai prin Sfânta Cruce şi cu ajutorul bunului Dumnezeu, oamenii se pot mântui cu adevărat şi pentru totdeauna; Dintr-un astfel de motiv şi găsind firească unirea prin frăţia de cruce, domnişoara Ioana Predoiu raportă viitorului ofiţer:
-Vă explic îndată domnule Mihai; Metoda este foarte simplă.
-Ioană, lăsând deoparte metoda de care vorbeşti, cum este posibilă frăţia prin cruce, dacă mamele şi taţii noştrii nu sunt aceeaşi?
-Chiar Ioană! Cum să fim noi fraţi dacă pă tatal chiamă Vasile, iar pă tactu cine mai ştie cum, întrebă nedumerit, fiul argatului?
-Mă Ştefane, la cât eşti de politicos, ai şi tu puţină răbdare.
Fără vorbăria care într-o atare situaţie putea deveni de prisos, domnişoara Ioana scoase un ac de siguranţă şi se înţepă într-un deget; Asemenea ei procedară şi cei doi băieţi; Apoi, cele trei degete însângera-te se apropiară; Când sângele celor trei tineri se amestecă, nepoata învăţătorului Predoiu decretă cu aceeaşi fermă convingere:
-Urmare legământului făcut de bună voie, Mihai, Ioana şi Ştefan au devenit pentru vecie fraţi de cruce; Aşa să ne ajute Dumnezeu!
*****
Domnişoara Ioana rostise cele câteva cuvinte cu toată convingerea; Poate că tocmai de aceea nepoata învăţătorului Predoiu continua să creadă într-un legământ făcut în poieniţa peste care mama natură aşternuse un covor ţesut din mii de flori multicolore; Coborând cu picioarele pe pământul din care s-a născut, frumoasa domnişoară rătăci o vreme prin parcul cu pomi albi.
Pozând într-un veritabil om de zăpadă, abia dacă se mai putea mişca printre milioanele de steluţe care nu mai conteneau să cadă din cerul acoperit de nori albicioşi; Ningea frumos şi vertical când, mândru de misia încredinţată, un slujitor anunţă cu vocea lui bolovănoasă:
-Nu vă supăraţ coniţă Ioana, dar conaşu Marghiloman o dat ordin ca să mergeţ dăgrabă în salon; Acolo vă aşteaptă cu masa dă prânz.
-Doamne ce repede mai trece timpul, păru a se scuza frumoasa domnişoară după care scuturându-se de zăpada pufoasă plecă în mare grabă să mănânce la aceeaşi masă cu boierul care în urmă cu şapte ani o luase la conac şi mai ceva decât un tată îi purtase de grijă!
Şi acum ca şi-n clipa când îi înmânase plicul dat de mama ei, inima-i bătea cu putere; Nu citise scrisoarea pentru că nu vroia să calce vorba mamei care se afla pe patul de moarte, dar de multe ori se întreba-se: Ce motive întemeiate ar putea să aibă boierul care mă iubeşte mai ceva ca pe o fiică adevărată? Masa-n prezenţa boierului Marghiloman fusese un adevărat chin pentru domnişoara care, lipsită de eticheta unor asemenea situaţii, simţea o stânjeneală greu de ascuns; La sfârşit, după ce mulţumi Domnului pentru bucatele cu care dăruise îmbelşugata masă, tânăra domnişoară privi spre peretele de unde veghea Mântuitorul Iisus Hristos şi se închină de câteva ori; Apoi, într-o tăcere greu de suportat, ea ieşi afară, dar nu înainte de a-l mai privi odată pe locotenentul care mai mereu stătuse posomorât şi nu rostise nici măcar o singură vorbă; Boierul Marghiloman o găsi în bibliotecă; Mai îngândurată ca-n alte dăţi, Ioana privea afară; Lumea de basm, chiar dacă era vremelnică şi iluzorie, oferea sărmanilor puţin din dulceaţa copilăriei; Auzind zgomotul uşii care se închidea, domnişoara Ioana Predoiu tresări şi cu toată emoţia care-o copleşise, reuşi o palidă motivaţie:
-Sărut mâna conaşule şi mă iertaţi c-am întârziat la prima masă; Nu ştiu, dar în parcul conacului era atât de frumos şi atât de alb!
-Ai dreptate domnişoară Ioană! Această iarna a început prea frumos pentru majoritatea românilor, chiar dacă puţin cam devreme.
-Întradevăr conaşule, dar şi iarna putea să mai aştepte niţel; Măcar până când veneau prietenii noştri din Vlaşca şi tot era bine.
-Ioană, întrebă şi nu fără temei boierul care deamu se aşezase la biroul său de lucru, ce motiv te îndeamnă să-i aştepţi cu atâta nerăbdare pe prietenii din satul Vlaşca? Să cred că este unul mai special?
-Ar fi un motiv conaşule, dar mă tem să nu râdeţi de mine.
-Să râd şi mai ales de ce, întrebă boierul, privind puţin mirat?
-Păi conaşule, în urmă c-un an şi jumătate, eu, fiul dumneavoastră şi băiatul argatului Badea Vasile, am făcut legământu prin care am devenit fraţi de cruce; Acesta-i motivul, dar nu este special.
-Cunosc acest secret; Mi la spus Mihai câteva zile mai târziu.
-Cum conaşule, domnul Mihai v-a spus despre legământul…?
-Ioană, să nu-ţi fie teamă; Este un legământ care vă apropie.
-Mă bucur conaşule; Atunci când era de acord cu cineva, tot aşa spunea şi biată mama; Acum ea nu mai trăieşte, dar eu ce să fac?
-Întradevăr Ioană! A trecut ceva timp de când Anica s-a dus în cea lume şi poate tocmai de aceea eu socot c-a venit vremea să ştii cine eşti cu adevărat, dar şi multe alte chestiuni despre lume şi viaţă.
-Cum conaşule, eu nu ştiu cine sunt şi de unde am venit?
-Nu prea ştii fată frumoasă; Să risipim îndoiala şi să facem lumină în bezna care te înconjoară, hotărâ boierul Marghiloman după care înmână domnişoarei Ioana Predoiu un plic îngălbenit de vreme.
-Este cam vechi conaşule, întrebă domnişoara, fără să-nţeleagă prea bine despre ce era vorba, dar unde vreţi să-l expediez?
-Ioană, răspunse privind undeva în trecut distinsul boier, nu-l e-xpediezi nicăieri; Acesta este plicul pe care mi l-ai adus după moartea mamei tale; Deschide-l te rog şi citeşte scrisoarea din care vei afla adevărul despre tine, dar şi despre părinţii tăi adevăraţi.
Cuprinsă de o emoţie pe care nu şi-o putea stăpâni în nici un fel, domnişoara Ioana Predoiu luă plicul din mâna boierului Marghiloman; Cătând cu gândul la clipa în care aflată pe patul de moarte, Anica o ruga să deschidă sertarul mesei; Cu aceeaşi mână tremurândă, biata fată deschise plicul cu pricina şi cu eforturi supraomeneşti izbuti să citească scrisoarea mamei care încercând să asigure fiicei o cale de supravieţuire, o adresase celui mai cumsecade boier din ţinut.
-Cum naiba conaşule, întrebă domnişoara ce abia dacă mai reuşea să se stăpânească, argat Badea Vasile este tatăl meu adevărat?
-Ioană, răspunse distinsul boier, încercând să-şi păstreze stăpânirea de sine, dac-aşa spune mama ta bună înseamnă c-aşa este, dar spre necinstea lui argatul Badea niciodată nu mi-a spus nimic; Şi ca să fiu sincer până la capăt, mai adăugă boierul Marghiloman cu oarece părere de rău, nici eu nu l-am acuzat de fapta lui incalificabilă.
-Păi conaşule, dacă este aşa cum spune mama şi eu n-am nici-un motiv să nu-i dau crezare, atunci de ce argatul Badea Vasile nu m-a recunoscut niciodată ca fiică? Măcar după ce am rămas orfană.
-Îmi pare rău domnişoară, dar fostul meu argat a fost şi din păcate continuă să fie, un ţăran care de regulă îşi mănâncă de sub unghie.
-Şi pentru a pune mâna pe averea boierului Vlăsceanu, acest om de nimic a fost în stare să-şi renege până şi propria fiică? De ce?
-Din păcate aceasta-i mentalitatea oamenilor mărunţi, dar pentru ca răul să fie cât mai mic, n-ar trebui să pui totul la inimă.
-Mulţumesc conaşule, dar de vreme ce raţiunea nu-i stăpâna inimii, eu ce să fac? Acum sunt o fată mare şi-ar fi bine să-mi spuneţi fără prea multe ocolişuri: Mai aveţi nevoie de mine la conac?
-Auzi vorbă la tine, admonestă zâmbind frumos distinsul boier! Păi eu te-am chemat ca să-ţi dăruiesc această bibliotecă strămoşească şi să-ţi ordon ca celui mai disciplinat soldat: De acum înainte eu pentru tine sunt domnul Marghiloman Alexandru; Acum ai înţeles?
-Am înţeles conaşule, dar nu se cade; Cum să fiţi domnul…?
-Ioană, înţelege că este un ordin şi cum în armată ordinul se execută nu se discută, cred că n-ar fi rău să te conformezi; Clar?
-Eu nici măcar soldat nu sunt domnule Marghiloman, ş-apoi pentru a nu greşi prea mult, ce Dumnezeu aş putea să înţeleg?
-Da Ioană, dar acelaşi lucru aş putea să te întreb şi eu; Cum răspunsul nu ne-ar mulţumi în nici un fel, să rămânem sub umbrela celor două semne de întrebare; Doar aşa vom putea rămâne treji şi mereu atenţi la ceeace suntem, dar mai cu seamă, la ce va trebui să fim.
În încercarea de-a înfrunta alte griji ascunse privirii de-o clipă, distinsul boier o lăsă pe tânăra domnişoară să iubească pe mai departe biblioteca şi cărţile ei; Recunoscătoare, Ioana Predoiu socotea propunerea boierului Marghiloman doar un mod de a compensa lipsa familiei şi căldura căminului; Cum viaţa trebuia trăită, nepoata învăţătorului încercă şi într-o bună măsură a reuşit să plutească pe apele tot mai tul-buri şi tot mai însângerate; Răspundea pe măsură destinului care-i fusese hărăzit cu mai multă vreme în urmă de cine ştie care înger cu dare de mână, sau era doar un joc prin care încerca să amâne odioasa moarte? Cum nu găsea răspunsul la dificila întrebare, domnişoara Ioana Predoiu se angajă pe drumul marcat cu sângele luptătorilor pentru dreptate şi împreună cu alţi câţiva prieteni de maximă nădejde, vor încerca să traverseze deşertul Infernului Roşu.
Topic: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (5) – Nepoata învăţătorului (2)
Îndemn
de admin | 27 Ianuarie 2009
“Nu uita niciodată că pielea se încreţeşte, părul încărunţeşte, iar Zilele se adună în ani…
Dar ce e mai important se conservă; forţa şi determinarea ta nu au vârstă.
Spiritul tău e cel care îndepărtează pânzele de păianjen…
Dincolo de orice punct de sosire e unul de plecare.
Dincolo de orice reuşită e o altă încercare.
Cât timp trăieşti, simte-te vie.
Daca ţi-e dor de ce făceai, fă-o din nou.
Nu te pierde printre fotografii îngălbenite de timp…
Mergi mai departe atunci când toţi se aşteaptă să renunţi.
Nu lasa să se tocească tăria pe care o ai în tine.
Fă astfel ca în loc de milă, să impui respect.
Când nu mai poţi să alergi, ia-o la trap.
Când nu poţi nici asta, ia-o la pas.
Când nu poţi să mergi, ia bastonul.
Însă nu te opri niciodata.”
Maica Teresa de Calcutta
Topic: Diverse | Comments Off on Îndemn
Haiku-uri reticente
de Klara Lucia Losonczy | 26 Ianuarie 2009
Pur şi simplu haiku
Capitolul VII – Haiku-uri reticente
|
|
Dezgheţul târziu.
Roţile care-mi stropesc
Picioarele reci.
***
De dimineaţă,
Sirena ne cheamă iar
Prin aerul ud.
***
Curcubeu ascuns
În pata de benzină.
Nori cenuşii, grei.
***
Fulgi de zăpadă.
Rochia de mireasă
Destrămându-se.
***
Sarcasmul –şoapta
Vântului şuierător
De noiembrie.
***
Somnul nesfârşit
Al ierburilor, iarna.
Seva gândului.
***
Ger senin, sculptat.
Colinde-năbuşite
Mult prea devreme.
***
Ca un cocor,
Piciorul scaunului
Retezat de vânt.
Topic: Poezii | Comments Off on Haiku-uri reticente
INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (4) – Nepoata învăţătorului (1)
de Florin Bădican | 23 Ianuarie 2009
INFERNUL ROŞU – VOL. I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI
NEPOATA ÎNVĂŢĂTORULUI 1
Dacă la câmpie toamna mai continua cu ploi şi vreme mohorâtă, în zona subcarpatică fusese brutal alungată, pe la-nceput de Decembrie; Mai devreme ca în alţi ani, căzuse prima zăpadă; Începuse să ningă de cu noapte iar dimineaţă, lumea era acoperită într-un veşmânt imaculat; Continua să ningă cu fulgi mari şi pufoşi când, domnişoara care terminându-şi în grabă treburile în gospodărie, plecă spre conac; Trebuie să ajung cât mai repede, gândea nepoata învăţătorului Predoiu, altfel boierul Alexandru Marghiloman ar putea să se supere pe mine; Fată cu bun simţ, Ioana Predoiu aprecia cum se cuvine gestul boierului care într-una din zilele trecute o chemase doar pentru ai spune c-o blândeţe de care puţini părinţi sunt în stare: Ioană, deacum ai terminat şcoala, eşti o fată cu multă învăţătură şi trebuie să fii cu mare grijă faţă de bibliotecă şi de cărţile care până la urmă ne vor aduce izbăvirea; Contina să meargă cu pas grăbit spre conacul distinsului boier când, ridicându-şi ochii frumos ornamentaţi de puful zăpezii proaspăt ninse, în apropierea şcolii, îl văzu pe părintele Eftimie Visarion; Un gând rebel o purtă-n anii copilăriei; La doar câteva ore de la moartea mamei sale, preoteasa despre care foarte puţini munteni din satul Domneasca şi din împreju-rimi, aveau cuvinte de laudă şi preţuire civică, o alungase de parcă ar fi fost un câine vagabond şi flămând peste măsură.
-Sărut mâna părinte, salută cu respectul cuvenit preotului pe care îl cunoştea de atâta amar de vreme, domnişoara Ioana Predoiu.
-Să trăieşti taică, răspunse bătrânul preot, oprindu-se locului.
-Părinte, dacă înţeleg bine, ai ceva important pe care vrei să mi-l spui, sau v-aţi oprit din cauza oboselii care nu iartă pe nimeni?
-Ai dreptate taică; Cred că m-am oprit pentru ambele pricini.
-Spuneţi părinte; Eu mereu v-am ascultat cu multă înţelegere.
-Ştiu şi mă bucur văzându-te mare şi frumoasă; Acum, dacă bine-mi amintesc, trebuie să faci pentru Anica, pomană de şapte ani.
-Aşa-i părinte, dar să ştii că eu n-am uitat-o nici-o clipă pe mămica; Săptămâna trecută am fost la cimitir, am împărţit boboroade şi am aprins lumânări la căpătâi; Asta-i tot ce-am putut face, mai spuse domnişoara Ioana, cu aerul omului împăcat cu sine şi cu Dumnezeu.
-Este bine ce-ai făcut, dar va trebui să faci pomană de şapte ani şi să dai de îmbrăcat; Taică, asta-i ultima haină pentru biată Anica.
-Ai dreptate părinte, dar pentru asta va trebui să-l rog pe conaşu Marghiloman; Este omul de a cărui înţelegere nu mă îndoiesc.
-Da fata taichi, dar cu înţelegerea nu faci pomană, predică părintele care deacum retrăia vechi şi neplăcute amintiri.
-Da părinte, dar boierul Alexandru Marghiloman îmi dă o bună simbrie şi atunci când am neapărată nevoie, cheltuiesc cu măsură.
-Mă fata taichii, când eşti pregătită cu toate cele, trimite-mi vorbă; Nu dalceva, dar trebue să-i fac şi-o slujbă mai ca lumea.
-Negreşit părinte, răspunse domnişoara Ioana, după care împovărată c-un noian de gânduri, se strecură asemenea zânelor din poveştile copilăriei, printre fulgii care cădeau uşor şi fără zgomot.
*****
Până la vârsta de doisprezece ani, domnişoara Ioana Predoiu reuşise cu sudoarea frunţii, dar şi cu eforturi făcute de mamă, să promoveze patru clase primare, la acea dată fiind printre puţinele fete din sat, care ştiau slova cărţii; Ţinând morţiş ca fata să înveţe carte, dar şi pentru a plăti toate cele, în iarna acelui an, Anica Predoiu vându şi ultima prăjină de pădure; Din toată agoniseala învăţătorului Predoiu, mai rămăsese casa, curtea şi-un grajd în care Joiana trebuia să fete de neleapcă; Până la urmă pe toate le putea trece biata femeie, dacă ar fi fost sănătoasă; Se desprimăvărase binişor iar pomii se pregăteau să înmugurească când, mama Anica dădu primele semne de boală.
-Ce ai mămică bună, întrebă Ioana văzând-o puţin schimbată? Nu cumva eşti bolnăvioară şi acum nu vrei să-mi spui ce te doare?
-N-am nimic Ioană mamă; Doar nişte ameţeli care-mi vor trece până mâine dimineaţă, minţi femeia care cu niciun chip nu vroia să-şi îngrijoreze inutil fetiţa la care ţinea ca la ochii din cap.
Sărbătorile de Paşti le petrecură împreună; Aveau din toate câte puţin; Ouă roşii, cozonac făcut în casă, colarez dar şi multe alte bunătăţi de care ţăranii aveau parte doar cu ocazia sărbătorilor creştine; Bucuria celor două bune prietene dură însă puţin; Pe măsură ce timpul trecea, boala adusă de un demon nevăzut, secătuia fără milă trupu bietei Anica; Cum leacurile băbeşti nu dădeau nici-un semn de însănătoşire, femeia mai vându o mahmudea şi plecă la Piteşti, cu docarul unui vecin; Acolo, graţie leilor interbelici, se internă-n spitalul mare; După aproape două săptămâni de analize şi încercări, doctorul Jecmănescu Mărin, altfel un oltean de prin părţile Slatinei, ceru o sumă de-a-dreptul uriaşă pentru medicamentul pe care doar el, prin relaţii personale, putea să îl procure; Într-o atare situaţie, biata femeie mai vându încă două mahmudele din salba familiei Predoiu şi cu banii obţinuţi, plăti doctorului Jecmănescu, medicamentul făcător de minuni; Din păcate însă, minunea fusese doar o ruşinoasă jecmăneală.
Cu doar câteva zile inainte de-a fi externată, o soră ceva mai miloasă îi spuse că boala ei nu avea leac; Jecmănită de doctori şi părăsită până şi de Dumnezeu, biată Anica veni acasă; Dându-şi seama că sfârşitul nu era prea departe, sărmana femeie se adresă fiicei sale:
-Eu mă simt cam rău fetiţa mea bună, dar tu ia aminte la ceeace-ţi voi spune; Ioană mamă, este foarte important pentru viitorul tău.
-Ce să-mi spui mămico şi ce este mai important decât viaţa noastră, răspunse micuţa Ioana, printr-o altă nevinovată întrebare?
-Ai dreptate Ioană, îndemnă după numai câteva clipe Anica Predoiu, dar tu va trebui să faci doar ceeace-ţi voi spune eu; Înţelegi?
-Da mamă, dar ce trebuie să fac? Nu-i prea greu pentru mine?
-Ioană, este şi greu este şi uşor; În sertarul mesei vei găsi o misivă pe care eu am scris-o atunci când boala începuse-a mă răpune.
-O scrisoare mămico? Păi ce să fac eu cu scrisoarea secretă?
-Ioană, scrisoarea despre care-ţi spuneam, este într-un plic.
-Bine mămico, mai întrebă micuţa Ioana cu lacrimi în ochi, dar tot nu mi-ai spus ce să fac cu acea scrisoare? Cui trebuie s-o dau?
-Ioană mamă, răspunse femeia care abia dacă-şi învingea durerea din suflet, când eu n-o să mai fiu în viaţă, tu să duci scrisoarea boierului Marghiloman; Acum ai înţeles fetiţa mea bună şi frumosă?
-Am înţeles mămico, dar nu mă părăsi tocmai acuma; Eu ce voi face? Tu nu vezi că eu n-am nici tată, nici nimic pe lumea asta?
Frângândui-se inima pentru fetiţa ei scumpă şi frumoasă, biată Anica abia dacă mai reuşi să spună câteva cuvinte de îmbărbătare:
-Fii tare Ioană! Tu trebuie să împlineşti ceeace eu nu mai pot.
-Am să fiu mămico, dar pentru a reuşi nu sunt prea micuţă?
-Ştiu Ioană, dar Dumnezeu îţi va purta de grijă; Acum mergi la părintele Visarion şi spune-i să vină pentru o sfântă spovedanie.
-Eu mă duc mămico, dar fii bună şi aşteaptă-mă; Da mamă?
-Eu n-am să te părăsesc niciodată fata mea dragă; Aşa să ştii, încercă biată Anica să mai dea oarece speranţe, unui copil rătăcit.
-Nici eu n-o să mă despart de tine, promise fetiţa care deacum se ridicase, doar pentru a putea să plece, spre un viitor incert.
-Ioană, de ce nu mai răsare soarele? Este atât de întunecat…!
-Deschide ochii mamă bună, soarele a răsărit de multă vreme.
-Fetiţa mea scumpă, fii bună te rog şi aprinde-mi o lumânare.
-Păi de ce mămico? Doar ţi-am spus, acum este ziuă şi soare.
-Pentru că-n întunericul ce pare mai negru decât smoala, nu mai văd nimic; Acum înţelegi de ce trebuie să-mi aprinzi lumânarea?
-Da mămico, dar nu pot; Cum bine ştii, lumânări se aprind doar la oamenii morţi; Mămico, tu auzi ce spun eu?
-Te aud Ioană, dar acum fii bună şi aprindemi o lumânare; Aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură, lumina ei n-a făcut rău nimănui.
Încercând să-i lumineze ultimul drum, fetiţa aprinse câteva lumânări; Cu mâini tremurânde le aşeză într-o bărdacă la căpătâiu mamei sale după care alergă cât putu de repede la popa Visarion; Din fericire, dacă într-o asemenea situaţie se poate vorbi de aşa ceva, preotul era acasă; Auzind vaietul fetiţei şi nevoia mamei sale, părintele Visarion nu luă în seamă protestele preotesei care mai mereu încerca să-i găsească nod în papură şi plecă în mare grabă spre casa învăţătorului Predoiu; În tinda casei îl întâmpină baba Safta; După ce deschise uşa camerei în care zăcea Anica, bătrâna ieşi afară; Pe prispă, agăţată de unul din stâlpii casei, aştepta o fetiţă cu părul răvăşit şi cu inima plină de atâta suferinţă; Cu patrafiru deasupra capului, biată Anica Predoiu unde nu începu a se ruga cu mult prea multă pioşenie creştin-ortodoxă:
-Iartă-mă Doamne, dar eu n-am păcătut decât o singură dată.
-Bine Anică, dar a fost mare păcatul săvârşit în anii din urmă?
-Părinte, păcatul a fost doar atunci când am născuto pe Ioana.
-Da Anică, dar cum bine ştii naşterea nici măcar nu este păcat.
-Ai dreptate părinte Visarion, dar eu m-am iubit cu argatul boierului Marghiloman, fără ca să fiu cununată în faţa lui Dumnezeu.
-Cu Badea Vasile? Argatul care se însură c-o fată din Vlaşca?
-Întradevăr părinte, dar acum ce să mai fac? Este prea târziu.
-Şi atunci de ce nu i-ai spus despre fata pe care ai născut-o?
-I-am spus părinte, dar din păcate nevrednicul argat nici n-a vrut să audă de pruncul ce-l purtam în pântec; Acum mă înţelegeţi?
-Te înţeleg taică, dar până la urmă Dumnezeu te va ierta.
-Poate că bun cum este Dumnezeul nostru mă va ierta, dar Ioana care va rămâne singură la o vârstă atât de fragetă va înţelege şi va accepta păcatul din care s-a născut şi pe care va trebui să îl poarte?
-Anică, dacă vrei am să-i port eu de grijă până când va creşte şi va avea rostu ei; Abia atunci, mai spuse preotul cu glas abia şoptit, va înţelege adevărul şi-l va judeca după dreptate pe cel care fiindu-i tată, a părăsit-o înainte de a se naşte; Ce spui taică, este bine aşa?
-Mulţumesc părinte Visarion, dar nu ştiu dacă Ioana va reuşi.
Anica Predoiu dădu să mai spună ceva, dar vocea ei se stinse pentru totdeauna; Văzând-o în grija Domnului, părintele Visarion ridică patrafirul de pe chipul unde spectrul morţii începu a se arăta în toată hidoşenia lui; Îi închise ochii, după care ieşi afară; Pe prispa casei, baba Safta, cu buzele încreţite de povara anilor care trecuseră fără pic de milă, strângea la pieptu-i gârbov trupul care în acel moment de răscruce era cutremurat de cele mai adânci suspine.
Oprindu-se lângă statuia zămislită din suferinţă şi speranţe deşarte, părintele abia dacă reuşi să spună câteva cuvinte; Erau doar nişte vorbe prin care încerca să aline durerea ce nu se va stinge niciodată.
-Asta-i tot; Deacum Anica Predoiu se află în grija Domnului.
Nevenindu-i să-şi creadă urechilor şi văzându-se singură într-o lume care abia da în clocot, domnişoara Ioana se desprinse din braţele babei Safta; Intră val vârtej în casă şi dintr-un reflex greu de stăpânit se aruncă la căpătâiul mamei sale; Începu să plângă, cerându-i iertare pentru cine ştie care pozne copilăreşti în timp ce Anica, cu ochii închişi pe patul ei de suferinţă, părea să doarmă un somn liniştit.
-Bine că măcar scăpă de chinuri! Părinte, eu acuma ce fac?
-Ai grijă dă fată; Eu merg la primărie pentru niscaiva hârtii.
Împovărat de tot felul de gânduri, preotul mai că nu-şi dădu seama cum trecuse vremea; Se pomeni în faţa primarului care văzându-l poate mai trist ca în alte dăţi, întrebă c-o voce de om îngrijorat:
-Ce s-a întâmplat părinte? Ceva rău de la coana preoteasă?
-Ziuă bună domnu primar; Anica Predoiu, fata învăţătorului despre care vă amintiţi cu oarece plăcere, muri în dimineaţa asta.
-Să-i fie ţărâna uşoară! Au fost nişte oameni tare cumsăcade.
-Ce să mai lungim vorba domnule primar? Eu aş vrea să consemnaţi decesul în registru şi dacă primăria ar putea să dea o mână de ajutor la inmormântarea bietei femei, ar fi o faptă de toată lauda.
-Păi cum părinte, biată Anica nu mai are chiar pă nimeni?
-Oamenii au părăsit-o, dar nu-i nimic; Îl are pe Dumnezeu.
-Aşa este părinte, dar până la Dumnezeu ne mănâncă sfinţii.
-Ne mănâncă dacă ne lăsăm mâncaţi, dar până să vedem ce vor sfinţii n-aş vrea să cer milă de la argatul boierului Marghiloman.
-Că bine zici părinte, mai întrebă primarul care avea ştiinţă despre boala fostului sergent, dar ce ispravă mai făcu nesăbuitul argat?
-Un păcătos domnule primar, dar ce spuneţi: Ca s-o putem înmormânta cum se cuvine pe biată Anica, veţi da o mână de ajutor?
-Cum să nu vă ajutăm părinte Visarion? Mai încape vorbă?
-Domnule primar, ştiu că biată Anica avea un frate mai mare.
-Avea părinte, numai că bietul om merge pe drumuri greşite.
-Ce să facem taică? Are şi satul nostru uscăturile lui, dar cum una-i una şi alta-i alta poate c-ar fi bine să revenim la oile care din nefericire au cam început să rătăcească pe nişte coclauri otrăvite.
-Ai dreptate părinte, dar pe când înmormântarea bietei femei?
-Păi domnule primar, peste două zile; Asta-i datina şi legea.
-Am înţeles părinte; Mă voi griji de cosciug şi de toate cele, numai să spună sfinţia ta unde să facem groapa.
-Dumnezeu să te ajute şi să te aibă în paza Lui domnule primar, predică părintele Visarion după care plecă mulţumit de înţelegerea celui ales de obşte, pentru a se griji de rânduiala satului Domneasca.
Cum nimeni nu îndrăznea să măsoare timpul care se scurgea alene peste capetele bieţilor români, părintele Visarion reveni însoţit de ţăranii care purtau c-o exagerată mândrie românească, iţarii strămoşeşti; Cei doi meşteri se opriră pe prispa unde micuţa Ioana continua să plângă în timp ce mânuţele erau încolăcite-n jurul unui stâlp de lemn.
-Să-i fie ţărâna uşoară! Dar când muri biata muere, întrebă unul dintre ţărani, după care intrară în casă pentru câteva măsurători?
-Ioană, încercă bătrâna să vorbească după plecarea meşterilor.
-Ce să mai fac tanti? Am adus apă, dar azi mama nu mai bea.
-Nu mai plânge Ioană; Părintili Visarion vrea să mergi cu el.
-Bine tanti Safta, dar unde naiba să mă duc? Cum să plec şi s-o las singură pe biată mămica? Nu vezi cum se luptă cu moartea?
-Ioană, insistă şi nu fără un anume motiv părintele Visarion, deocamdată mergem la mine acasă şi puţin mai târziu venim înapoi.
-Şi mămica mă va aştepte până când venim de unde spui că mergem, întrebă printre suspine micuţa Ioana? Atunci când voi veni acasă, mama va deschide ochii şi mă va întreba unde-am fost plecată?
-Fata taichii, răspunse preotul care deacum se gândea la un anume lucru, mama ta bună şi dragă te va aştepta până dincolo de moarte.
Câteva clipe mai târziu, preotul EftimieVisarion şi micuţa Ioana Predoiu puteau fi văzuţi pe uliţa satului; Ţinându-se de mână, fetiţă şi preot mergeau într-o nepermisă tăcere; De cum îi văzu intrând pe poartă, preoteasa care dup-atâta lâncezeală se odihnea la umbra unui brad, sări ca arsă şi înfuriată repezi asupra celor doi vorbe nepotrivite:
-Mă Visarioane, cât Doamne iartă-mă să te mai aştept cu masa? Măriuca numai ce plecă şi acum poftim mâncare la un popă ca tine.
-Linişteşte-te Miruţă, încercă preotul s-o calmeze, mie nu-mi este foame; Poate că acestei micuţe să-i fie fomică, dar pentru ea voi pregăti eu ceva de mâncare; Acum stai liniştită şi nu mai vorbi greşit.
-Ia ascultă, întrebă preoteasa cu multă acreală în glasu-i metalic şi rece, dar cine Dumnezeu este ţărăncuţa dăscălţată şi săracă?
-Miruţă, pe biata fetiţă o chiamă Ioana; Tu n-ai de un să ştii, dar ea este fiica Anică-i Predoiu; Femeia care muri în dimineaţa asta.
-Şi acum ce dracu faci Visarioane, vrei să hrăneşti copii din flori? Păi tu chiar vrei să ne bârfească lumea? Ia spune mă, asta vrei?
-Bine Miruţă, dar ce-mi pasă mie de gura lumii poate mai slobodă ca niciodată? Las-o să vorbească cât o vrea şi ce-o vrea, iar noi s-o înfiem pe micuţa Ioana; Acum ai înţeles?
-Ce vrei să facem Visarioane, întrebă preoteasa Miruţa pe tonul cel mai agresiv cu putinţă? Mă omule, tu nu eşti în toate minţile?
-Eu cred că sunt Miruţă şi tocmai de aceea aş vrea s-avem un copil; M-am săturat să-mi cânte cucii în cerdac şi pupăza în curte.
-Păi dacă nu vrei să-ţi mai cânte cucii, rămâi cu orfana; Că nu a-vem odrasle numai tu eşti dă vină, dar asta nu însamnă să creştem un copil din flori; Înţelegi Visarioane, sau poate că vrei să divorţăm?
-Fii rezonabilă Miruţă; Ce Dumnezeu te-a apucat tocmai azi?
-Şi cum Visarioane, chiar vrei să mă faci nebună? Atunci rămâi cu orfana descălţată, urlă preoteasa mai ceva decât un scos din minţi după care intră în casă şi înfuriată, trâti cu putere uşa în urma ei.
Domnişoara care pe atunci nu ştia prea bine ce este acela un copil din flori, a înţeles că preoteasa Miruţa Eftimie n-o dorea în nici-un fel; Cum de mică învăţase să nu rămână datoare, Ioana ripostă:
-Părinte, eu nu sunt o fată de vânzare; Acu rămâi cu coana preoteasă, strigă orfana după care o rupse la fugă spre căsuţa unde doar mugetul Joianei putea s-o mai întâmpine şi s-o cheme în ajutor.
Trecând în fuga mare pe lângă oamenii care-o priveau poate puţin miraţi, nimic nu părea să mai conteze pentru micuţa care la o vârstă când alte fetiţe se jucau cu păpuşile, trăia clipe de coşmar; Ajungând acasă, se urcă pe prispă şi neştiind ce să facă rămase ţintuită locului; Luându-şi inima în dinţi, intră în tinda unde câteva femei sporovăiau ceva în legătură cu moartea bietei Anica; Tăcută, micuţa Ioana luă o lumânare de pe corlată, o aprinse cu mânuţe tremurânde, după care cu paşi mărunţi, şovăitori, ajunse la căpătâiul defunctei; Cum lacrimi nu prea mai avea, micuţa orfană aşeză lumânarea-n bărdaca ce se afla pe masă, după care se aplecă asupra bietei Anica, mângâindu-i fruntea şi obrajii reci ca ghiaţa; Luată de una dintre femeile care în tindă sporovăiau de credeai că sunt la cine ştie ce şedinţă de partid comunist, micuţa domnişoară întrebă pe tonul cel mai firesc cu putinţă:
-Dacă voi plecaţi acasă, eu cu cine voi sta la noapte?
-Lasă măiculiţă, încercă s-o încurajeze mătuşa Safta, la noapte stăm noi cu tine; Doar n-o să te lăsăm sângură cuc! Acuşa stai şi tu pacilea pafară; Cine ştie, s-ar putea să mai vină careva la priveghi.
-La noi nu vine nimeni mătuşă Saftă, răspunse Ioana cu glas abia murmurat, după care grăbită plecă spre grajdul unde văcuţa mugea cu disperarea animalului însetat şi poate mult prea înfometat.
-Fă Saftă, ce spui că mai faci cu nebunul tău? Acuşa bine că plecă asta mică, alfel nici n-aveam cum să te mai întreb câte ceva.
-Şi tu ce le tot ameţăşti fă Rădină? Dacă nu cumva este cine ştie ce săcret, spune fă mai pă şleau şi nu le mai îmbârliga.
-Bine fă Saftă, dar tu la ce săcret te mai gândişi? Păi tu nu ştii că moarta trebuie îmbăiată, întrebă c-o energie ieşită din comun Mariţa lui Drugă, altfel o ţărancă ce-şi clădise prin muncă cinstită, dar şi c-un ajutor pe care-l primise din partea socrului care murise cu ceva vreme în urmă, o gospodărie destul de frumuşică la margine de sat?
-Păi tu ce zici fă Mariţă, ne ajuţi ca s-o îmbăem şi s-o primenim? Fă muerilor, n-o să poată pleca nespălată de câte rele sunt pacilea.
-Cum Doamne iartă-mă să nu v-ajut, se declară de acord Mariţa lu Drugă? Acuşa cum vreţ voi, dar eu zic s-o spălăm mai pă sară când poate va veni cu tronu nătângii dă la primărie sau dă unde ia cules.
Aşa mai trecură câteva ceasuri de sporovăială ţărănească; Spre seară, Rădina lu Marin ieşi afară şi începu să strige-n gura mare:
-Ioană, Ioanăăă; Mă fată, dar unde Dumnezău te mai băgaşi?
-Sunt aici mă ţaţă, răspunse Ioana în timp ce ieşea din grajd.
-Ia vin-o pânacilea; Păi tu ce Dumnezău făcuşi pân acuşa?
-Am stat cu Joiana, dar de ce mă întrebi? Mai trebuie ceva?
-Lasă vaca în pace; Poate c-ar trebui să mai aduci nişte apă.
-Păi câtă apă trebuie ţaţă Rădină? Matale nu ştii, dar eu adusăi câteva găletuşe, iar vadra de pă prispă este plină ochi cu apă curată.
-Bravo Ioană! Acuşa vezi-ţi d-ale tale că de Anica ne grijim noi, mai spuse Rădina lu Marin, lăudâd-o pe orfană după care grăbită intră în tinda unde cele două femei bocitoare o şi luară în primire.
-Şi cum fă Rădină, acuma chiar nu vrei să ne spui şi nouă?
-Păi acuşa ce-ai vrea să-ţi mai spun fă Saftă? Noutăţi nu am.
-Cum ce să spui? Păi nu ziceai ceva despre fetiţa asta mică?
-Vai dă ea! Rămasă sângură pă lume şi fără neam dă ajutor.
-De fă Rădină, poate că asta fuse vrerea bunului Dumnezeu.
-Auzi Saftă, să ştii că dacă n-aş fi atât dă bătrână şi aşa de săracă aş lua fetiţa la mine; Ar fi o pomană şi poate un ajutor pă mai tîrziu.
-Tu ai dreptate, numa că pentru fetiţă cel mai bine ar fi s-o ia părintili Visarion; Tot n-are popa copii, iar ca să facă slabe speranţe.
-Şi cum vrei să aibă dacă preoteasa-i stearpă? Eu nu ştiu fă muerilor, dar cred că în nădejdea lu popa, rămâne fetiţa pă drumuri.
Despărţindu-se cu greu de mama, într-un târziu Ioana plecă să se culce; După ce intră în camera unde oaspeţi ocazionali dormeau o noapte, poate două, ea aprinse găzoiul aflat într-o firidă practicată în zid; Apoi dădu la o parte cele două fultuci de la capul patului şi se culcă; Era ultima noapte de copil şi prima noapte de femeie peste care nenorocirile vieţii se abătuseră mult prea devreme; Era obosită peste măsură, dar nu reuşea să adoarmă; Doamne, când alături mama-ţi este moartă, liniştea devine un călău feroce!
Mai că nu-i venea să creadă; Mămica ei bună şi dragă nu va mai veni s-o mângâe pe frunte, aşa cum făcea în fiecare dimineaţă; Doamne, se trezi ea întrebând, de ce le omori pe mame iar pe oamenii cei răi îi laşi să trăiască? Neprimind nici-un răspuns, Ioana se sculă în dimineaţa zilei următoare; În curte văzu o mulţime de oameni; Părintele Visarion tocmai sfătuia câţiva dintre ţăranii care veniseră poate nu întâmplător când, micuţa orfană se apropie de el şi întrebă cu glas scăzut:
-Părinte, de ce-au venit atâţea ţărani? Pomana nu este mâine?
-Aşa era normal fata mea, predică părintele mângâind-o pe frunte, dar cum este prea cald va trebui să mergem chiar azi la cimitir.
-Cum părinte, întrebă fetiţa dezarmându-l aproape complet, astăzi este ultima zi când pot s-o mai văd pe mama? De ce părinte, de ce?
-Ioană, răspunse preotul cu aceeaşi fermă convingere, Dumnezeu a vrut s-o ia la El pe Anica, iar oamenii care mai totdeauna dovedesc cât sunt de nevrednici şi de neputincioşi nu se pot opune voinţei Lui.
-Bine părinte, îndrăzni nepoata învăţătorului cu şi mai mult curaj, dar în caz că nu eram aşa de sărace şi aveam destui bani pentru doctori şi pentru doctorii, Dumnezeu o mai chema la El pă mămica?
-Fata mea, viaţa nu-i decât un experiment; Doctorii şi doctoriile nu fac decât să amâne moartea cu care oamenii oricum sunt datori.
În jurul prânzului, preotul urmat de un ţârcovnic trecut bine de prima tinereţe veniră pentru slujba de-mpăcare întru Domnu; La sfârşitul slujbei defuncta este scoasă în curtea unde aştepta o căruţă la care erau înjugaţi nişte boi; Era trecut de nămiezi când, cortegiul funerar intră în cimitirul satului; După o citire abia murmurată, la un semn al preotului Eftimie Visarion cosciugul în care Anica Predoiu va dormi somnul de veci, fu lăsat să cadă uşor în groapa unde doar gângăniile pământului puteau să-i mai ţină companie cine ştie câtă vreme; Sub privirile sătenilor ce păreau îndureraţi, Ioana adună în mare grabă câteva flori de câmp, pentru ca mai apoi să le aşeze lângă crucea pe care un scrib al primăriei scrisese numele defunctei: Anica Predoiu.
-Mămico, se pomeni Ioana întrebând, aici vei sta mereu?
Dar mama ei bună şi dragă nu-i mai răspunse; Doar vântul care începuse să adie din senin o mângâie pe fetiţă, încercând zadarnic să-i alunge tristeţea care-i inundase inima şi sufletu; Ochişorii, rupţi parcă din albastrul de Voroneţ pluteau într-o mare de lacrimi sărate; Dând pe dinafară, lacrimile începură a se scurge pe obrajii rumeni, pătându-i poate mult prea devreme; După un timp Ioana se ridică de la căpătâiul mamei şi cu disperarea copilului rămas orfan începu să strige:
-Mămicoo, de ce nu nu vrei să mergi acasă? Pe mine cui mă laşi mămica mea bună? Eu sunt atât de mică şi lumea atât de rea!
Anica nu-i răspunse; Ea continua să stea în căsuţa unde nimeni niciodată n-o să-i facă nici-un rău; Strigătul domnişoarei se stinse dincolo de gardul cimitirului, după care liniştea se aşternu din nou peste mormintele unde se odihneau în tihnă bieţii români; Cum timpul nu ştie niciodată să-i aştepte pe oamenii sărmani, Rădina lu Marin se apropie de micuţa orfană şi c-o voce blândă, o îndemnă:
-Hai să mergem Ioană mamă, pentru plâns avem timp berechet; Nu dalceva, dar după datină şi obicei ne aşteaptă lumea în curte.
-Cum ţaţă Rădină, întrebă orfana în timp ce-şi ştergea lacrimile care deacum inundaseră frumoşii săi ochi, toată lumea care veni la cimitir se grăbeşte la pomana lu mămica? Ce oameni flămânzi!
-Aşa trebuie Ioană maică; Alfel biată Anica ar însemna să răbde dă foame, răspunse Rădina lu Marin după care luând-o de mână pe fetiţa care continua să plângă, plecară spre casa învăţătorului Predoiu.
În curte câteva femei întinseseră o cergă lungă şi paralel cu ea groparii înşiraseră de-o parte şi de alta nişte bârne pe care sătenii se aşezară tăcuţi; Ţăranii mâncau cu poftă din bucatele pregătite; În credinţa lor Anica ar fi răbdat de foame până la viitoarea pomană dacă ei arătau că mâncarea nu era bună; După praznic, de faţă cu toată lumea se dădu de pomană celor mai nevoiaşi, haine şi încălţări; O ţigăncuşă pripăşită-n ograda potcovarului se oferi pentru un ilic şi o pereche de ciorapi să care apa de care defuncta va avea nevoie timp de şase săptămâni; Pe la orele patru plecară cu toţii şi lăsară curtea-n seama câinelui care lătrând din spatele casei îşi chema zadarnic stăpâna; Micuţa Ioana se aşeză pe prispă şi cu mâinile încolăcite în jurul unui stâlp rămase o bună bucată de vreme; Ea intră în casă abia seara târziu; Privirea-i căzu asupra candelei ce continua să ardă la capătul patului; Nu cred că-n pământu-n care stă mămica mai are nevoie de lumină, ordonă micuţa Ioana cu aceeaşi voce tristă şi înceată, după care suflă în candelă; Luminiţa care călăuzise paşii defunctei Anica Predoiu în lumea dapoi, pâlpâi de câteva ori după care se stinse; În chin, durere şi întuneric mai trecură câteva zile; Amintindu-şi de rugămintea mamei sale, domnişoara Ioana se îmbrăcă cu ce avea mai frumos; Luă plicul din sertarul mesei şi îndemnată de un înger poate mult prea milos plecă spre conacul boierului Alexandru Marghiloman; Ieşind pe poartă, domnişoara Ioana pornea pe drumul presărat cu numeroase obstacole; Fără să ştie nepoata învăţătorului Predoiu scria o filă din istoria neamului care deacum încerca să fie liber între un Răsărit comunist şi un Apus nazist.
Nu am cunoscut oameni mai răbdători, avea să spună ceva mai târziu un cărturar despre care un preot spunea că s-ar fi născut într-un orăşel din Ardeal; Pe acei oameni istoria ia numit români.
Din aceeaşi istorie aflăm că nici-o nenorocire nu poate să-i abată pe oameni de la năzuinţa lor, mai spuse cărturarul cu dragoste de adevăr; Focul care-a mistuit Roma în urmă cu aproape două mii de ani n-a reuşit să spulbere credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos, ba dimpotrivă se poate spune fără putinţă de tăgadă, sub sceptrul crucii oamenii s-au unit spre izbăvire pentru totdeauna; Putea-vor românii să supravieţuiască sub sceptrul aceleeaşi cruci şi al unităţii naţionale care abia fusese constituită, în condiţiile în care la orizont ciuma comunisto-nazistă începuse să otrăvească mintea vecinilor noştri?
*****
Topic: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (4) – Nepoata învăţătorului (1)
« AnteriorulUrmătorul »
