SCRISOARE APEL
de admin | 5 Mai 2009
PENTRU RECONSTRUCŢIA GRADINIŢEI NR.1, PRIORITATE MISIONARĂ A PAROHIEI „TOŢI SFINŢII” DIN RÂMNICU-VÂLCEA – ROMÂNIA
A vorbi despre istoria unui oraş, cum este Râmnicul Valcea, bunăoară, trebuie să aminteşti mai întâi despre locuitorii săi. „Fascinaţia oraşelor vine de la locuitorii lor. Locuitorii sunt trupul viu al istoriei. Ei, ziditorii tuturor visurilor oraşului, se impregnează cu vremea de parfumul acestor visuri până-ntr-atât încât… impresionează prin personalitatea lor bine conturată…”
Am început această scrisoare adresată inimilor oamenilor cu suflet nobil, dar şi râmnicenilor prin a reproduce cele aşternute pe hârtie de unul dintre concetăţenii lor în încercarea de a contura, nu numai un loc bine definit al urbei de pe Olt, ci mai cu seamă personalitatea locuitorilor oraşului impregnată cu parfumul unor secole de visuri şi împliniri spirituale şi a unui loc din inima Râmnicului unde s-au conturat şi cizelat în mod graţios personalităţile sale cele mai de seamă, destinele lor într-o lume în care cea mai mică unitate de măsură a scurgerii timpului este veacul.
Este demn de remarcat că în aceste locuri grija pentru instruirea şcolară a fost preocuparea seculară, începând de la instituirea bisericii, în formele ei incipiente şi până ce şcoala a devenit principala formă de instruire într-o instituţie etatizată.
Grija Râmnicului şi a personalităţilor sale faţă de educarea tinerei generaţii a făcut ca aici să apară şi prima instituţie de instruire, formare şi modelare a copiilor – „Grădina de copii” de pe lângă Biserica „Toţi Sfinţii”. S-a împlinit de curând un secol de când acest mirific loc din inima bătrânei urbe de pe Olt a început să pulseze pentru tinereţea şi visele oraşului, prinzând contur sub mantia bisericii şi privirea ocrotitoare a Tuturor Sfinţilor.
Cu un veac în urmă aici, prin strădania şi stăruinţele slujitorilor Sfântului Altar, s-a ridicat prima instituţie din Vâlcea şi chiar din ţară, destinată purtării de grijă a tinerelor vlăstare ale oraşului. Sufletul şi iniţiatorul acestei miraculoase şi binefăcătoare instituţii a fost protoiereul judeţului Vâlcea şi preot paroh la „Toţi Sfinţii”, în acele timpuri, Melete Răuţu.
În „Grădina de copii” din curtea Bisericii „Toţi Sfinţii” s-a început conturarea personalităţii fiilor râmnicenilor, proces care a continuat fără întrerupere vreme de 96 de generaţii. Aici, în curtea unei biserici cu rezonanţă în istoria Râmnicului şi a ţării, s-a mângâiat copilăria celor 96 de generaţii de tinere vlăstare ale Vâlcii, şi, sub mireasma acelui istoric „Deşteaptă-te, române!” si-au început jocurile inocente. Aici au deprins cele dintâi taine ale aritmeticii, socotind pe boabe de porumb şi numărând petalele florilor crescute din belşug în curtea bisericii, generaţiile de fii ai râmnicenilor. Puţin a lipsit ca numărul acestor generaţii ce au trecut pragul „Grădinii de copii” să coincidă cu vârsta şcolii. Şi şcoala, ca şi slujitorii au ajuns la vârsta senectuţii. Socotindu-se că bătrâneţea şcolii nu mai poate face faţă cerinţelor şi aspiraţiilor unui mileniu în care „şocul viitorului” a cuprins întreaga suflare a mapamondului şi, firesc, şi a Râmnicului, şirul generaţiilor care s-au adăpat din firul de apă al izvorului de învăţătură din „Grădina” de la „Toţi Sfinţi, s-a întrerupt. Cu certitudine râmnicenii nu se pot despărţi de mireasma acestui loc tămăduitor.
După 96 de ani puşi în slujba mlădiţelor Vâlcii, „Grădinţa de copii”, pe care toată lumea Râmnicului a cunoscut-o şi a apreciat-o ca fiind Nr.1, nu numai la figurat ci şi la propriu, şi-a închis, vremelnic, porţile. Biserica, sub a cărei pavăză au stat generaţiile de copii ale unui veac, nu şi-a abandonat însă menirea-i istorică.
Ideea de a schimba destinaţia localului grădiniţei, de care a fost uneori, pe nedrept acuzată Parohia „Toţi Sfinţii”, n-a încolţit niciodată în mintea şi inima slujitorilor altarului. Ba mai mult, aflată la cumpăna veacurilor şi a mileniilor, Biserica a considerat că educaţia copiilor este cea mai preţioasă investiţie, iar conlucrarea Bisericii cu Şcoala românească este o necesitate, cele două instituţii fiind chemate să ofere copiilor „educaţie, ştiinţă şi informare şi, deopotrivă, sens şi speranţă spre a trăi viaţa într-o comuniune de iubire şi preţuire reciprocă, cultivând demnitatea şi solidaritatea umană”.
Făcându-se purtătorul făcliei de lumină în acest „ev aprins”, Biserica „Toţi Sfinţii”, prin slujitorii altarului a hotărât că destinul educaţional al Grădiniţei de copii Nr.1 din curtea sa nu trebuie, în nici un caz, întrerupt. Este însă peste puterile ei materiale de a realiza o instituţie şcolară la standarde europene, ceea ce a determinat reprezentanţii legali ai parohiei să solicite sprijin din partea autorităţilor urbei.
Din 2004 Parohia s-a adresat tuturor factorilor de decizie care ar fi putut hotărî destinele Grădiniţei de copii nr.1. Pentru reconstruirea ei au fost antrenate şi forurile ecleziastice superioare, respectiv Episcopia Râmnicului şi Cancelaria Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care au apreciat că legislaţia actuală nu permite realizarea unei asocieri între parohie şi autorităţile locale, fără afectarea regimului juridic al proprietăţii.
Pentru a se putea edifica obiectivul de investiţie „Grădiniţa de copii”, Biserica „Toţi Sfinţii” a primit acordul forurilor eclesiastice , de a declanşa, în nume propriu, procedura de reconstrucţie a obiectivului dorit. Hotărând că „singurul progres care poate influenţa profund viitorul este cel care creşte din trecut”, biserica socoteşte că râmnicenii n-au uitat istoria de un veac a unei „grădini” care s-a preocupat de creşterea viguroasă a copiilor lor, de cele 96 de generaţii care au umplut, uneori şi pe „două schimburi” sălile grădiniţei dar şi curtea bisericii cu gingăşia şi inocenţa vârstei lor.
Realizarea noului local este o necesitate a cestei urbe, peste care locuitorii Râmnicului nu pot trece cu uşurinţă. Stă în puterea minţii, a voinţei şi a sprijinului lor material ca drumurile copiilor ori nepoţilor să se îndrepte iarăşi şi pentru multă vreme spre acest mirific loc de sub ocrotirea „Tuturor Sfinţilor”.
De bunăvoinţa şi preocuparea dumneavoastră depinde destinul generaţiilor viitoare ale acestui minunat oraş, iar dorinţa de a contribui la reconstrucţia ei poate deveni, şi prin dumneavoastră, un fapt real.
În acest sens rugăm pe Preamilostivul Dumnezeu şi „Toţi Sfinţii” să binecuvinteze pe cei ce iubesc frumuseţea sufletului credincios şi ataşamentul faţă de aşezămintele născute şi crescute din credinţă şi dărnicie, izvor de lumină şi înălţare pentru generaţiile viitoare.
Contul Parohiei “Toţi Sfinţii” pentru reconstrucţia Grădiniţei este deschis la Banca Transilvania, Suc. Rm. Vâlcea:
- Pentru LEI = RO 34 BTRL 03901205523441XX.
- Pentru Euro = COD SWIFT: BTRLRO22VLA, RO80BTRL03904205523441XX
- Pentru USD = COD SWIFT:BTRLRO22VLA, RO17BTRL03902205523441XX
- Pentru $ Canad. = COD SWIFT:BTRLRO22VLA, RO07BTRL03914205523441XX
PENTRU CEI CU SUFLET MARE
Cu onoare Vă aducem la cunoştinţă că Parohia “Toţi Sfinţii” din municipiul Râmnicu-Vâlcea – Romania, este aşezământul de cult care a înfiinţat, în perioada antebelică, în anul 1908, o instituţie preşcolară -Grădiniţă- pentru formarea şi modelarea viitoarelor generaţii de copii.
Într-o unitate de valori, care se doreşte Uniunea Europeană, viitorul familiei, al neamului şi al tării îl reprezintă copii. De aceea, deviza Bisericii noastre este ca ”Nici o familie să nu lase copiii fără educaţie şcolară, oricâte sacrificii ar trebui făcute pentru educarea şi binele lor”.
Conform tradiţiei şi misiunii fundamentale a bisericii, reprezentantii legali ai parohiei ”Toţi Sfinţii”au hotărât reconstruirea acestui imobil, în vederea desfăşurării unui proces instructiv-educativ modern, cu toate că parohia nu are fonduri pentru o astfel de investiţie publică.
Din lipsă de fonduri, Consiliul Parohial a propus reconstruirea Grădiniţei Nr.1 prin subscripţie publică şi alte forme de sprijin material (donaţii şi sponsorizări).
Apelăm la dumneavoastră, cei cu suflet mare, români din ţară şi de pretutindeni , având în vedere cele de mai sus şi ţinând seama de importanţa acestui măreţ şi valoros edificiu instructiv-educativ, vă rugăm să binevoiţi a ne acorda un ajutor financiar pentru reconstrucţia noii Grădiniţe.
Prin aceasta vă veţi înscrie în rândul ctitorilor acestei Grădiniţe şi totodată veţi contribui la păstrarea continuiţăţii tradiţiei de peste 100 de ani de existenţă a primului aşezământ instructiv-educativ vâlcean.
Vă mulţumim din suflet şi Bunul Dumnezeu, Cel ce binecuvintează şi cârmuieşte această lume, să Vă ocrotească şi să Vă ajute în tot ceea ce veţi înteprinde.
Primiţi, vă rugăm, asigurarea respectului şi recunoştinţei noastre.
Cu aleasă consideraţie.
PAROH
Pr. Constantin Cîrstea
Topic: Diverse | Comments Off on SCRISOARE APEL
APUSENII…
de Nicolae Nicoară-Horia | 4 Mai 2009
În noaptea asta m-am visat cu ei,
Cu Munţii mei, aceia de Acasă,
Erau mâhniţi puţin, tăcuţi şi grei
De Aurul şi-argintul ce-i apasă…
Şi-Acolo sus, pe vârfurile lor
Trecea un cal durut, fără stăpân,
Galopul lui era aşa uşor
Şi-amirosea prin Visul meu a fân…
Dar unde-i Călăreţul şi ce face?
E sub Gorun, sărmanul şi nu doarme-
Cine, Doamne, nu mi-l lasă-n pace
De-i tulbură suspinul cu sudalme?!
Iar Celălalt, pe-un Deal de furci anume
Stă dezbrăcatul, pironit pe frig,
Şi Roata lui se-nvârte peste lume
Prin Somnul meu am început să strig…
……………………………………………………..
În noaptea asta am vorbit cu ei,
Cu Munţii mei, rămaşi mereu Acasă,
Erau mâhniţi puţin, de gânduri grei
Din Ţara mea de piatră, preafrumoasă!
15 Martie 2009.
Topic: Poezii | Comments Off on APUSENII…
Duminica a III-a după Paşti – a Mironosiţelor
de Ion Cârciuleanu | 3 Mai 2009
Ne aflăm încă sub razele binefăcătoare ale Învierii Domnului.
Certitudinea învierii dă putere sufletului omenesc să lupte necontenit, pentru câştigarea împărăţiei lui Dumnezeu. Şi în lumina învierii, fiecare om îşi poate înţelege rostul şi menirea sa în lume. Căci aşa cum razele soarelui străbat până în cele mai dosite unghere ale pământului şi topesc cei mai năpraznici gheţari, tot astfel lumina cerească a Învierii Mântuitorului străbate peste toată frământarea veacurilor şi până în adâncul conştiinţei, risipind îndoiala, nesiguranţa, şi deschizând tuturor perspectiva vieţii de veci. Nu este om care să nu se bucure şi să nu aibă ceva de învăţat din praznicul cel mare al Învierii Domnului.
Ca şi în duminica trecută, Sf. Evanghelie ne vorbeşte astăzi despre Învierea Domnului şi despre unele persoane care au fost martore ale acestei mari minuni, ca unele care au vorbit cu Iisus cel înviat din morţi. Aceste persoane, martore ale învierii Domnului, sunt femeile mironosiţe, după cum ne spune Evanghelia de astăzi.
Dacă Apostolul Toma a avut nefericirea să fie cel din urmă dintre apostoli care să audă de învierea Domnului şi să-L vadă, cum am auzit Duminica trecută, femeile mironosiţe au avut fericirea să ştie, cele dintâi, că Iisus a înviat, şi să vorbească cu El. Pericopa evanghelică de astăzi ne pune în faţă purtarea plină de devotament a sfintelor femei, care au slujit pe Domnul, atât înainte, cât şi după moartea şi învierea Sa. Iată ce ne spun evangheliştii despre aceste femei: Luca zice că împreună cu cei doisprezece ucenici, mergeau după Iisus “şi nişte femei, care fuseseră vindecate de duhuri rele şi de boli: Maria ce se cheamă Magdalena, din care ieşiseră şapte demoni, şi Ioana, femeia lui Huza, ispravnicul lui Irod, şi Suzana şi multele altele, care-i slujeau din avutul lor” (Luca 8, 1-3). Evanghelistul Matei, istorisind răstignirea Domnului, spune că erau acolo şi multe femei, privind de departe, care urmaseră din Galileea pe Iisus, slujindu-L, între care era Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov şi a lui Josi, şi mama fiilor lui Zevedeu” (Matei 27, 55-57). Sf. Evanghelist Ioan le-a văzut chiar lângă cruce: ” Şi stă lângă crucea lui Iisus mama Lui, şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena” (Ioan 19, 25). Aceleaşi femei sunt, apoi, de faţă la punerea în mormânt a Domnului, însemnând bine unde se află stânca în care Iosif din Arimateia îşi săpase mormânt nou, nebănuind că aici mâinile lui vor aşeza corpul Învăţătorului său iubit, Iisus (Luca 23, 55). Tot ele vin duminică foarte de dimineaţă la mormânt cu miruri şi miresme să ungă trupul lui Iisus, fapt pentru care s-au numit purtătoare de mir sau mironosiţe, iar această duminică în care le facem pomenirea se numeşte “Duminica Mironosiţelor”.
Din citirea celor scrise de evanghelişti cu privire la femeile mironosiţe, reţinem câteva nume: Maria Magdalena, Maria lui Cleopa, mama lui Iacov cel mic, Salomeia,mama fiilor lui Zevedeu, şi Ioana, soţia lui Huza, ispravnicul lui Irod Antipa. Cu acestea au mai fost şi alte femei, al căror nume nu s-a scris. Între mironosiţe trebuie socotită şi Maria, sora lui Lazăr, “care a uns pe Domnul cu mir – înainte de a intra triumfal în Ierusalim – şi i-a şters picioarele cu părul capului ei” (Iov 11, 2).
Ajungând la mormântul Domnului, spre surprinderea lor, femeile află că piatra a fost răsturnată şi intrând în mormânt, au văzut un tânăr care le-a adus vestea biruinţei vieţii asupra morţii, vestea că Iisus nazarineanul cel răstignit, a înviat! În acelaşi timp, tot îngerul le dă porunca de a duce lui Petru şi celorlalţi Apostoli vestea cea mare, a Învierii Domnului (Marcu 16, 6-7). Sf. Apostol şi Evanghelist Matei ne dă ştirea deosebit de preţioasă că pe când mergeau ele să ducă această veste ucenicilor, le-a întâmpinat însuşi Iisus, zicând: “Bucuraţi-vă!” iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi i s-au închinat. Şi tot El le-a zis: “Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei să meargă în Galileea, şi acolo mă vor vedea” (Matei 28, 9-10; Marcu, 16, 9). “Şi întorcându-se de la mormânt au vestit toate acestea celor unsprezece şi tuturor celorlalţi” (Luca 24, 9). Cu alte cuvinte, Dumnezeu a dat femeilor mironosiţe o răsplată unică: de a fi aflat – cele dintâi -, de Învierea Domnului, de a fi văzut – cele dintâi – pe Iisus cel înviat, şi de a fi dus – cele dintâi -, vestea cea mare chiar ucenicilor Săi. Aşa după cum femeia auzise, după căderea în păcat, osânda rostită de Dumnezeu, tot femeia va auzi, cea dintâi, vestea cea mare a izbăvirii din morţi prin Iisus Hristos cel înviat. Lumea a aflat de Învierea Domnului prin Sfinţii Apostoli, dar ei primiseră această veste de la femeile mironosiţe. Pentru femeile purtătoare de mir, această veste era cea mai mare bucurie, pentru că Mântuitorul a ridicat femeia din starea de inferioritate în care era ţinută în lumea antică, păgână şi chiar în lumea iudaică, a dezrobit-o şi a reabilitat-o ca soţie şi ca mamă. Şi în adevăr, creştinismul a făcut din femeie o personalitate egală în drepturi şi datorii bărbatului, cu care Sf. Apostol Petru zice că este “împreună moştenitoare a darului vieţii” (I. Petru 3, 7), iar Sf. Apostol Pavel va proclama apoi egalitatea tuturor în faţa lui Dumnezeu, prin cuvintele: “nu mai este iudeu, nici elin; nici rob, nici liber, nici parte bărbătească sau parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28).
Spre deosebire de apostoli, mironosiţele nu au fost chemate, şi nici alese. Credinţa lor şi dragostea lor pentru Hristos, evlavia lor, setea lor de mântuire le-au făcut să-L urmeze în unele din călătoriile sale misionare şi să-i slujească din avutul lor. Prin iubirea lor cea mare, cu care au urmat pe Mântuitorul, mironosiţele au întrecut pe unii ucenici. Majoritatea dintre aceştia l-au părăsit pe drumul Golgotei, de teamă să nu fie prinşi, ca să nu mai amintim de lepădarea lui Petru. Numai Ioan are curajul mironosiţelor, să vină până sub crucea pe care fusese răstignit Iisus. În ziua înmormântării, însă, a lipsit şi el.
Aş dori ca, împreună, să privim cu ochii noştri sufleteşti chipurile acestor femei. Ce inimi credincioase trebuie să fi avut aceste mironosiţe, şi ca ele toate celelalte femei! Ce feţe neprefăcute! Ce viaţă cinstită! Ce îmbrăcăminte cuviincioasă! Ce vorbă smerită, blândă şi duhovnicească! Ce putere de muncă! Ce dorinţă de a sluji Domnului cu toată casa şi averea lor! Ce curaj de a-L urma şi ce voinţă de a-L vesti! În cei două mii de ani de viaţă creştină, exemplul femeilor mironosiţe a fost urmat de milioane de alte femei, marea majoritate rămase în anonimat, iar puţine la număr trecute în calendarul sfinţeniei creştine. Marii Părinţi şi dascăli ai Bisericii îşi datorează, în cea mai mare măsură, evlavia şi formaţia religios-morală mamelor lor, care au fost exemple vii de credinţă şi de trăire a învăţăturii creştine.
Să ne gândim la Antuza, mama Sf. Ioan Gură de Aur, care a rămas văduvă la douăzeci de ani şi nu s-a mai căsătorit, ci s-a dedicat creşterii fiului ei, la Monica, mama Fericitului Augustin, care s-a rugat timp de optsprezece ani pentru reîntoarcerea la Hristos a fiului ei ajuns pe căile pierzaniei; să ne amintim de Nona, mama Sf. Grigorie Teologul, de Emilia, mama Sf. Vasile cel Mare şi de atâtea şi atâtea femei, care îşi dorm somnul de veci împăcate că au contribuit la întărirea vieţii de familie, la creşterea copiilor lor în duhul Evangheliei, la întărirea dragostei între oameni şi la schimbarea climatului spiritual al vremii lor. Avem multe exemple de femei virtuoase şi din trecutul poporului nostru: soţii de voievozi români care au ctitorit – alături de soţii lor -, biserici şi mănăstiri care ne-au rămas ca sfântă moştenire până astăzi. Mi-aş îngădui să prezint doar trei exemple semnificative. Soţia lui Constantin Brâncoveanu, domnul }ării Româneşti, mamă a unsprezece copii, a avut durerea să asiste la decapitarea soţului şi a celor patru feciori, din dispoziţia turcilor, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, din anul 1714, din pricină că au refuzat să părăsească credinţa creştinilor şi să se turcească, prin îmbrăţişarea religiei islamice; Oltea, mama lui Ştefan cel Mare şi Teofana, mama lui Mihai Viteazul.
Cunoscând aceste puţine fapte din veacul apostolic, din veacurile patristice şi din trecutul poporului nostru, este firesc să ne punem întrebarea: oare ce aşteaptă Hristos de la femeia creştină de azi, care este menirea ei în lumea în care trăim? Cum poate deveni o binevestitoare a Învierii lui Hristos? Este bine ştiut că în veacul nostru am asistat la emanciparea femeii, la valorificarea puterilor ei fizice şi intelectuale în toate domeniile sociale, alături de bărbat. Femeia a depăşit de mult limitele căminului, fiind azi prezentă, cu toată competenţa, în orice ramură de activitate: în literatură şi artă, în şcoală şi spital, în cercetarea ştiinţifică, în comerţ şi industrie, în conducerea treburilor de stat, iar mai nou, chiar şi în cucerirea spaţiului cosmic, contribuind din plin la propăşirea societăţii, la îmbunătăţirea şi bucuria vieţii. Ne gândim cu recunoştinţă la lucrarea plină de jertfă pe care o împlinesc atâtea femei în toate ramurile vieţii, dar cu toate acestea, Hristos, Biserica i-au rezervat un altar exclusiv femeii, în care îşi poate pune în valoare adevărata ei menire în lume – ca soţie şi, mai ales, ca mamă.
Purtând în ea virtuţile specifice pe care i le-a rânduit Dumnezeu la creaţie, femeia este, în primul rând, soţie. Ea a fost făcută de Dumnezeu ca să-i fie de ajutor soţului. “Nu este bine ca omul să fie singur pe pământ. Să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facerea 2, 18).
Aceste cuvinte exprimă o ordine stabilită de Creator, care nu poate fi nesocotită fără a pricinui vieţii omeneşti cele mai mari drame. Adevărata femeie creştină ştie să întemeieze o căsnicie durabilă, care să fie asemenea cetăţii despre care vorbea Mântuitorul că nu este clădită pe nisip, ci pe piatră, încât orice încercări şi necazuri ar veni în viaţă, ele vor putea fi uşor înlăturate.
Ea nu se descurajează niciodată, ştie să rabde, merge mereu înainte, alături de soţul ei, şi la bucurii şi la necazuri, însoţindu-l până la marginea mormântului. Prin muncă cinstită, printr-o viaţă aleasă, prin dragoste deplină, prin devotament conjugal, ea trebuie să devină “cunună bărbatului ei”, după cuvântul înţeleptului Solomon.
În al doilea rând, pentru copii, femeia este mamă. Ea poate fi numită pe drept cuvânt, mama neamului omenesc, pentru că numai datorită ei se perpetuează fiinţa umană; ea izvorăşte viaţă din viaţa ei, aduce în lume o fiinţă nouă, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ea hrăneşte pruncul, de la ea învaţă acesta primul zâmbet şi primul cuvânt, acela de mamă. Ea sădeşte şi dezvoltă în copil respectul faţă de semeni, dragostea de muncă şi de ţară, cinstea, cultul datoriei împlinite, conturându-i personalitatea şi formând omul matur de mai târziu, pe care se va rezema, ca pe nişte stâlpi de nădejde, Biserica şi naţiunea.
Pentru aceasta nu se poate imagina o mai nobilă chemare. Sunt renumiţi oamenii de ştiinţă cu descoperirile lor, poeţii, scriitorii, artiştii şi ceilalţi, dar deasupra tuturor stă mama care naşte copii, îi creşte şi îi educă. “Daţi-mi o generaţie de mame bune, zice un gânditor, şi voi schimba faţa lumii”.
Dar pentru noi, creştinii, mama este şi primul pedagog spre Hristos, primul dascăl şi preot al copilului ei. Ea este aceea care duce mâna copilului la frunte ca să-l înveţe semnul sfintei cruci, apoi tot ea i le împreunează pe amândouă, pentru rugăciune. Ea este primul însoţitor al copilului la biserică şi apoi în faţa sfântului altar pentru a primi acolo Trupul şi Sângele Domnului în sfânta împărtăşanie. La altarul unei familii creştine, mama îndeplineşte rolul mironosiţelor din Evanghelia de astăzi, având grijă să nu se stingă niciodată flacăra credinţei, a nădejdii şi a dragostei de Dumnezeu şi de oameni.
Pentru aceasta creştinismul a ridicat femeii un “altar”, care este căminul. Aici, ea nu poate fi înlocuită de nimeni pe lume, şi misiunea femeii nu poate fi nicăieri mai însemnată, mai rodnică şi mai sfântă ca aici. Cu toate acestea, sunt multe femei de azi pentru care căminul pare prea strâmt, prea necorespunză tor şi uită că datorită însuşirilor cu care Dumnezeu a înzestrat femeia, ele nu pot fi nicăieri mai însemnate, mai bine făcătoare, mai cerute şi mai sfinte ca în mijlocul căminului lor.
Căminul este cea dintâi instituţie de educaţie şi mama care îl iubeşte este cea mai desăvârşită educatoare. Noi suntem, în bună parte, ceea ce au fost şi ceea ce am primit de la mamele noastre.
Creştinismul a dat lumii atâţia eroi morali, atâţia sfinţi pentru că el a pătruns în inimi de mame, care şi-au împlinit chemarea după învăţătura lui Hristos în mijlocul familiei lor. De cămin ţine maternitatea, nevinovăţia, cumpătarea, iubirea, abnegaţia, devotamentul, spiritul de sacrificiu şi alte virtuţi care pot încununa viaţa unei femei.
Creştinismul, Biserica nu susţin, nu cer ca femeia să părăsească titlurile câştigate cu atâta trudă, adică să nu mai fie femeia medic, profesor, avocat, magistrat, funcţionară sub altceva. Creştinismul cere ca în toate acestea, femeia să nu uite că altarul principal în care a rânduit-o Dumnezeu este familia şi, în special, creşterea şi educaţia copiilor. Acolo femeia este stăpâna şi regina vieţii. În toate celelalte munci este doar o funcţionară, mai bine sau mai prost plătită; în cămin, ea împlineşte cea mai esenţială şi mai cerută misiune a vieţii pentru viaţă. Creştinismul nu zice ca femeia să nu fie folositoare societăţii prin inteligenţa, priceperea şi munca ei, dar azi îi aminteşte, mai mult ca oricând, că cel dintâi folos pe care îl poate aduce societăţii este acela de a fi mamă cu adevărat. Zadarnic se vor elabora principii, metode şi energie de la catedre în formarea omului cerut, când lipseşte izvorul de viaţă, aşa cum a rânduit Dumnezeu. Zadarnic stă femeia cu contribuţia ei în posturi de conducere şi îndreptare socială, dacă izvorul care pulsează viaţa este anemic şi stricat. Bune sunt toate slujbele şi folositoare, dar “partea cea bună” pe care să şi-o aleagă femeia este de a fi candelă a credinţei în Dumnezeu în familia ei mai întâi, şi apoi în mijlocul societăţii în care trăieşte.
Am văzut ce importanţă are mama în creşterea şi educarea copiilor pentru viaţa omenească. Voi cita pe V. Militaru: “Din acelaşi lemn se face şi icoană şi măciucă”. Iar marele savant G. Longinescu ne spune: “Două puteri sunt în lume: Dumnezeu în cer şi mama pe pământ. Un copil este aşa cum l-a lăsat Dumnezeu şi cum l-a crescut mama lui”. Aceasta o aşteaptă Hristos de la noi, aceasta este pilda celor dintâi vestitoare ale învierii Domnului şi pilda unui nesfârşit număr de mame creştine.
Ca şi odinioară Mariei Magdalena, Iisus spune tuturor femeilor creştine: “Mergeţi şi vestiţi fraţilor mei, adică tuturor oamenilor, învierea!” Fă, Doamne, ca nici una din mamele noastre creştine să nu rămână indiferente la chemarea Ta! Nici una să nu rămână nehotărâtă, mai ales astăzi, într-această lume de păcate şi fărădelege, în lucrarea ei de salvare de vieţi şi suflete. Ci fiecare mamă să audă glasul Domnului Iisus: “Lăsaţi copiii să vină la Mine!” şi să răspundă la această sfântă chemare cum au răspuns mironosiţele femei şi toate mamele creştine, spre slava Ta, Doamne, şi spre mântuirea noastră, a copiilor noştri şi a neamului nostru!
Amin.
Text preluat de pe situl www.AdMD.info.
Topic: Predici | Comments Off on Duminica a III-a după Paşti – a Mironosiţelor
Sânta Maria Armenilor din Iaşi
de Losonczy Alexandru | 1 Mai 2009
Anul 1395 este considerat anul fondării Bisericii Armene, cu Hramul Sfintei Maria din Iaşi. Piatra de temelie consemnează: “Cu mila lui Dumnezeu s-a pus temelia Bisericii Sfânta Născătoare de Dumnezeu, prin osteneala părintelui Iacob şi a lui hagi Marcar şi Grigor. 1395”. Astăzi, în Iaşi mai există aproximativ 200 de familii armene mixte. Mentorul şi conducătorul colectivităţii armene din Iaşi din ultimii 18 ani este dr. Zareh Nazaryan, preşedinte al Consiliului Parohial al Bisericii Armene Iaşi, membru în Consiliul Episcopal din România şi membru în Consiliul Mondial al Bisericilor Armene, cu sediul la Edcimiadzin, unde reprezintă atât comunitatea armeană din România, cît şi pe cea din Bulgaria. O altă mărturie a existenţei Bisericii Armene din Iaşi este şi Evanghelia din Iaşi, scrisa la 1351, de către preotul Garabet. Un secol mai târziu, o ediţie nouă, meşteşugit legată în argint, este donată Bisericii Armene din Iaşi. Astăzi, această bijuterie se află la Muzeul Episcopal din Bucureşti. Comemorarea unor evenimente naţionale sau oficierea unor slujbe religioase sunt făcute de către preotul Torkom Mandalian, de la Suceava.
Biserica Armeană dn Iaşi a suferit de-a lungul timpului numeroase distrugeri, dar şi reparaţii şi consolidări, una din ultimele reparaţii capitale fiind realizatã în 1928, existând deasemenea mărturii a unei alte resurări majore şi în anul 1803. Din 1992 reîncep demersurile reale pentru reconsolidare şi restaurare totală, de catre domnul Varujan Vosganian, devenit între timp preşedinte al Uniunii Armenilor din România, senator PNL de Iaşi şi ministru al Economiei şi Finantelor. Acesta a fost susţinut permanent de noua conducere a Consiliului Parohial al Bisericii Armene din Iaşi, venită în locul fostului administrator Bedros Sanjumian. Reparaţia capitală a demarat în noiembrie 2005, lucrările fiind estimate la aproximativ 17 miliarde de lei vechi. Până la acest pas însă, noul Consiliu Parohial, ales în 2002, a declanşat o amplă acţiune de inventariere a patrimoniului bisericii, constatîndu-se că nici măcar titlu de proprietate nu există. În urma unor eforturi susţinute întreprinse de dr. Zareh Nazaryan, s-a reuşit repunerea în drepturi şi intrarea în legalitate a Bisericii, absolut necesare obţinerii de finanţare pentru reconstrucţie.
După un amplu proces de reconstrucţie şi consolidare, derulat în perioada 2005-2008, Biserica Armeană cu hramul “Sfânta Maria”, a fost resfinţită pe 26 octombrie 2008. Evenimentul a fost onorat de cea mai înaltă faţă bisericească a armenilor de pretutindeni, Sanctitatea Sa Karekin al II-lea, Catolicos şi Patriah Suprem al tuturor Armenilor. De asemenea, la eveniment a participat şi Arhiepiscopul Bisericii Armene din Romania, Dirayr Mardichian, alaturi de alte distinse feţe bisericesti şi laice.
   |
   |
  |
   |
   |
 |
   |
   |
   |
   |
   |
Topic: Descrieri | Comments Off on Sânta Maria Armenilor din Iaşi
« AnteriorulUrmătorul »
