Fecioria: o privire generală din primele două veacuri creştine (1)
de Lucian Abalintoaiei | 11 Mai 2009
Introducere
Privind creştinismul de la începuturile sale observăm un element deosebit, fecioria. În contextul evreiesc de unde se naşte această nouă religie a nu avea copii însemna a fi blestemat, a nu ajunge la împlinire, iar cât priveşte alegerea castităţii pentru Dumnezeu nu se vorbeşte în mod expres.
Totuşi de unde sfântul apostol Paul consideră mai demnă de urmat forma de viaţă a curăţiei? Primii creştini aşteptau cu vie emoţie revenirea Mântuitorului în slavă. Pentru aceasta era o alegere mult mai bună. Însă pentru Apostol atât fecioria cât şi căsătoria sunt bune şi nu se exclud, dar se completează.
Şi mai apoi, în primele veacuri creştinii au venerat şi au apreciat această stare de viaţă. Apologeţii au lăudat-o dovedind păgânilor bunele moravuri ale creştinilor, dar şi abnegaţia pentru Dumnezeul cel Viu şi Adevărat.
Uneori s-a ajuns la trăirea unor exagerări de o gravitate mai mare ori mai mică. Astfel unii au ajuns să considere fecioria nu doar ca o valoare ci uneori ca un scop în sine (unele secte şi curente heterodoxe). Aceasta se întâmpla deoarece se considera că materia reprezintă răul, păcatul, negativul pe când spiritul trebuia să se elibereze, să fie eliberat de trup pentru a se putea uni cu Dumnezeu.
Însă prin căutarea adevărului cu ajutorul Duhului Sfânt, în umilinţa credinţei a făcut ca Biserica lui Cristos să rezolve toate neconcordanţele şi să revină la consideraţia sa pozitivă.
Rădăcini neotestamentare
Pentru o bună fundamentare a problemei pe care doresc să o cercetez voi începe cu un fragment important din scrierile sacre ale sfintei Scripturi, prima scrisoare a sf. Paul către Corinteni. Acesta în capitolul 7 vorbeşte despre cele două stări de viaţă care pot fi alese de către creştini: căsătoria şi fecioria. Apostolul integrează discursul despre valoarea căsătoriei şi a fecioriei într-un chenar escatologic.
Paul consideră fecioria un lucru bun din cauza “strâmtorării de acum” (7,26); cei care se căsătoresc vor avea “necazuri pământeşti” (7,28) căci “de acum timpul s-a scurtat” (7,29). Toate aceste expresii au o conotaţie escatologică. Pentru Paul “aghaton” e o realitate prezentă care se apropie în grabă spre stadiul său final şi definitiv care va începe cu Parusia Domnului. Creştinii încă de pe acum trăiesc sfârşitul veacurilor (cfr. 1 Cor 10,11). Eschaton a devenit o realitate prin glorioasa înviere a lui Isus. În Domnul înviat care şade la dreapta Tatălui, umanitatea este deja mântuită şi glorificată. Botezul l-a încorporat pe credincios în Domnul înviat (Rm 6,3-4; Col 2,12-13). Prin credinţă şi speranţă, creştinul trăieşte deja viitorul. El îşi petrece viaţa în această lume cu ochii fixaţi spre cer, într-o răbdătoare aşteptare a arătării glorioase a Domnului şi a glorificării propriului trup în timpul Parusiei (Gal 1,20; Rm 8,9-11,23; Ef 1,19).
Duhul Sfânt care a fost transmis în momentul botezului locuieşte în cel care crede ca arrabōn, ca “arvună” şi garanţie a recompensei totale a glorioasei moşteniri creştine (Ef 1,13-14; 2Cor 1,22; 5,5). Dat fiind că la înviere nu va fi nimeni care se va căsători nici care va fi căsătorit (Mc 12,25; Mt 22,30), fecioria este pentru creştin o stare de viaţă mai bună decât căsătoria. Feciorelnicul anticipă deja viaţa de după înviere.
Fecioria îl transpune pe creştin în viitor la nivel existenţial. Preocupările şi responsabilităţile stării conjugale amestecă fie soţul, fie soţia în acţiunile ce caracterizează această lume care fac imposibilă o dedicare totală “lucrurilor Domnului”. Celibii şi fecioarele, fiind liberi de preocupările vieţii familiale, realizând deja anticipat acea perfectă consacrare lui Dumnezeu în trup şi în spirit care va caracteriza viaţa glorioasă (7, 32-34).
De-a lungul întregii pericope Paul afirmă cu insistenţă că între anumite limite, chemarea la creştinism comportă starea de viaţă în care creştinul a fost transpus în momentul botezului său. Dumnezeu cheamă la credinţă şi sfinţeşte în Cristos fie pe sclav cât şi pe cel liber, fie pe circumcis cât şi pe cel necircumcis, fie pe cel necăsătorit cât şi pe celib. Nu doar individul, dar şi starea existenţei sale este pusă sub semnul învierii lui Cristos. Dacă nu există vreo opoziţie păcătoasă între situaţia în care se găseşte în momentul botezului său şi noua relaţie cu Domnul, creştinul trebuie să considere starea sa de viaţă ca sfera de activitate conferită de Dumnezeu, în care, întrucât membru al lui Cristos, el trebuie să-l preamărească pe Dumnezeu şi să coopereze la mântuirea lumii. Cu o particulară referire la argumentul din această pericopă, căsătorie şi celibat, apostolul le cheamă pe amândouă stări de viaţă „daruri” ale lui Dumnezeu (7,7).
Ca şi consecinţă concreta situaţie de viaţă în care creştinul se găseşte în momentul botezului său, când el intră în „sfârşitul timpurilor”, ar trebui să determine starea, liber sau sclav, căsătorit sau celib, în care el va continua lucrarea Domnului în această lume, în aşteptarea Parusiei care se apropie cu paşi mari.
„Fiecare să rămână în starea în care l-a aşezat Domnul, şi se găsea când a fost chemat” (7,17-21.24.27-31).
Acest principiu, cum de asemenea doctrina asupra fecioriei ca anticipare a vieţii învierii, sunt valide fie că Parusia ar fi aproape ori departe. Dar evident dobândesc o particulară urgenţă dacă, precum Paul spera când scria această scrisoare, venirea glorioasă a Domnului ar fi fost iminentă. În aplicarea acestei doctrine apostolul arată că este un moralist practic, un realist. El ia în consideraţie puterea şi graba apetitului natural, care variază după individ. Chiar după botez, e mai bine să se căsătorească decât să ardă de pasiune (cfr. 7,9).
Paul nu foloseşte nici un cuvânt folosit în mod explicit de Cristos. Însă acest fragment se clădeşte pe autoritatea sa de apostol care prin îndurarea Domnului e demn de încredere (pistos).
Pentru că timpul se scurge cu iuţeală mare spre Parusia, este bine ca fiecare să rămână aşa cum este, singur sau căsătorit. Versetul 29 impune în mod neechivoc această exegeză. În Sofonia 1,15 ziua domnului este „o zi de strâmtorare şi de jale” (LXX – θλιφεος και αναγκες); şi va fi anagkē megalē (mare mâhnire) pe pământ (Lc 21,23).
Dat fiind că după învăţătura lui Paul ne găsim deja în ultimele zile, toate suferinţele din această viaţă fac parte din prezenta anagkē care ne apropie de Parusia. Dat fiind că se apropie în grabă venirea Domnului, creştinii trebuie să rămână în starea în care se găsesc: cel care este singur nu trebuie să se căsătorească, iar cel căsătorit nu trebuie să se despartă. Dar celibul care se căsătoreşte nu săvârşeşte nici un păcat. Sfatul lui Paul către fecioare de a rămâne celibe este sugerat de o iubire părintească: el ar vrea să le cruţe de „sufeinţele trupului” inerente vieţii conjugale.
Părinţii apostolici
Primele descrieri ale vieţii feciorelnice ca mod specific de asceză creştină au ca autori pe Sfinţii Părinţi apostolici. În scrisoarea către Biserica din Smirna, Ignaţiu din Antiohia acordă o atenţie deosebită faţă de un grup de fecioare şi văduve, care probabil după sfatul apostolului Paul observau abstinenţa:
“Salut familiile fraţilor mei cu soţiile şi copiii lor, şi fecioarele numite văduve. Fiţi tari prin virtutea Duhului Sfânt”[1].
Hermas după eşecul său în viaţa familială, scrie în Păstorul că îngerul i-a încurajat abstinenţa şi chiar l-a încurajat să nu renunţe la ea:
“Şi tu, Hermas, nu păstra duşmănie pe copiii tăi, nici nu divorţa de sora ta: astfel, ei se vor purifica de păcatele lor vechi. Ei vor primi o educaţie bună dacă tu vei renunţa la ranchiuna faţă de ei. Ura provoacă moartea. Tu, Hermas, ai suferit mari tulburări din cauza greşelilor familiei tale. Ceea ce te-a salvat, este că nu l-ai abandonat pe Dumnezeul cel viu, umilinţa şi abstinenţa ta mare”[2].
Atenagora încearcă să pătrundă mai în profunzime menţionând conţinutul şi scopul religios al profesiunii feciorelnice. El spune că sunt mulţi creştini, bărbaţi şi femei, care se abţin de la căsătorie pentru a trăi mai intim uniţi cu Dumnezeu. Aceştia, mai mult decât integritatea fizică oferită lui Dumnezeu, aspiră la o puritate interioară care să-l elibereze de dorinţele şi gândurile rele[3].
Iar Minucius Felix la sfârşitul secolului al II-lea confirmă că sunt mulţi cei care observă fecioria perpetuă: “Mulţi dintre noi se bucură de o necontenită castitate şi nu se fălesc cu ea”[4].
Aceasta este o mică privire de ansamblu cu privire la fecioria trăită la începutul Bisericii. Autorii amintiţi nu au tratat în profunzime această temă care va cunoaşte o înflorire odată cu secolul III.
Cele două scrisori adresate fecioarelor
Parvenite sub numele lui Clement, cele două scrisori asupra fecioriei, adresate ambelor sexe, s-a descoperit a nu-i aparţine acestui autor întrucât elementele constitutive ale lucrării evocă prima jumătate a secolului al III-lea. Sunt citate pentru întâia oară în literatură, în scrierile lui Epifanul şi de Ieronim (Adversus Jovinianum). Textul original grec s-a pierdut, în afară de câteva fragmente. Posedăm totuşi cele două epistole în întregime, într-o traducere siriacă într-un manuscris de la Peshitta a Noului Testament copiat în 1470.
Primul capitol începe cu instrucţiuni asupra naturii şi semnificaţiei fecioriei. Autorul face din castitate o operă divină. Ea prezintă pentru el, o viaţă supranaturală, viaţa îngerilor. Celibatul şi fecioria s-au reîmbrăcat cu adevărat cu Cristos. Cel care urmează această stare de viaţă sunt imitatorii lui Cristos şi ai apostolilor. Doar în aparenţă mai aparţin acestei lumi. Au dreptul în cer la un loc mai înalt decât al celorlalţi creştini.
Autorul totuşi, subliniază cu fermitate că fecioria, în ea însăşi, fără faptele corespunzătoare iubirii, îngrijirea bolnavilor de exemplu, nu garantează viaţa veşnică. Autorul cunoaşte abuzuri frecvente printre destinatarii săi, şi tocmai din această cauză consideră necesar să se observe o viaţă feciorelnică impusă de responsabilităţile în mod particular serioase acelora care o îmbrăţişează. Avertizează şi nu ezită chiar de a blama în mod dur când vorbeşte de exagerări şi abuzuri.
Primul documentul se încheie (cap. 10-13) cu instrucţiunile împotriva vieţii comunitare a asceţilor ambelor sexe, şi cu deplângerea leneviei. Nu dă în final o concluzie propriu-zisă.
A doua scrisoare începe într-un mod abrupt, lipsindu-i introducerea, şi este continuată în sensul primei. Reapar îndemnurile, fără să se constate vreo diferenţă majoră în gândire. Scriitorul trece la o descriere a obiceiurilor şi la lauda în onoarea asceţilor propriei sale ţări, citează un anumit număr de exemple din Biblie şi, pentru a conclude, subliniază pe cel al lui Cristos.
El se arată în contradicţie cu viaţa comună sub acelaşi acoperiş a asceţilor de diferite sexe, adică a abuzurilor întâlnite în acea perioadă a syneisaktoi-lor sau a virgines subintroductae.
Aceste scrisori aparţin cu siguranţă aceleiaşi perioade. Ele par să fie compuse de un ascet eminent de prin părţile Palestinei. Reprezintă unul dintre izvoarele cele mai vechi pentru istoria ascetismului primitiv.
Tertulian
Opera lui Tertulian (155-240) ce este centrată asupra fecioriei se numeşte De virginibus velandis. Autorul ne oferă date despre instituirea fecioriei perpetue.
A fost datată spre anul 206[5]. Sunt întâlnite semne evidente de extremism, important de luat în consideraţie pentru a înţelege bine contextul şi unele expresii cu privire la fecioarele creştine. Autorul nu face nici un fel de distincţie şi de aceea nu se referă la o anumită categorie de fecioare, ci la toate fecioare care au trecut de vârsta copilăriei. Lor le demonstrează obligaţia de a purta vălul. Observând preceptul din 1Cor 11,5-6 care nu face distincţie între cele două stări de viaţă şi care cere tuturor femeilor să-şi acopere capul Tertulian spune că şi fecioarele trebuie să îndeplinească acestă cerere a apostolului[6]. Pentru el silogismul îşi urmează cursul firesc căci fecioarele sunt miresele lui Cristos. Căsătoria mistică cu Cristos nu e un privilegiu personal, ci trebuie să fie statutul tuturor fecioarelor creştine.
Manifestarea condiţiei lor de fecioare se datorează întâi faptului că ele se prezintă în public cu capul acoperit.
Poţi să dai impresia că eşti căsătorită, dacă-ţi acoperi capul. De fapt, însă, impresia nu este falsă, fiindcă te-ai căsătorit cu Cristos. Lui ţi-ai dedicat trupul, comportă-te cum îţi spune învăţătura soţului tău. Dacă el porunceşte ca şi cele căsătorite cu bărbaţi să-şi acopere capul, cu atât mai mult porunca lui priveşte pe logodnicele lui[7].
Purtarea vălului nu era doar o recomandare adresată numai unei anumite categorii, ci la toate fetele care au depăşit vârsta copilăriei, şi indiferent de starea lor socială. Toate fecioarele trebuie să poarte vălul aşa cum îl poartă femeile căsătorite pentru că şi ele sunt miresele lui Cristos. Astfel Tertulian nu face distincţie între fecioarele consacrate şi cele neconsacrate, dar numai între fecioare şi femeile căsătorite. Aici el face distincţie între înfrânare perpetuă, care ar trebui practicată de toţi, şi o înfrânare temporară, practicată de femeile căsătorite.
Chiar dacă din relatările de mai sus nu ne dăm seama dacă fecioria a fost aleasă ca urmare a unui vot, Tertulian introduce un concept foarte important, şi anume, conceptul căsătoriei mistice dintre fecioare şi Cristos. Aceasta e de fapt valoarea escatologică a fecioriei. Trăind acum forma de viaţă feciorelnică pentru Cristos este anticipată condiţia lumii viitoare.
Bibliografie
Apologeţi de limbă greacă, (sub îngrijirea) Pr. Prof. T. Bodogae, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980.
Apologeţi de limbă latină, (sub îngrijirea) Prof. Nicolae Chiţescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980.
Bouyer L.-Dattrino L., La spiritualità dei padri, (vol. 3/A), EDB, Bologna 19983.
Cayré, F., A.A., Patrologie et histoire de la theologie, I, Desclée&Cie, Paris-Tournai-Rome, 1953.
Clement din Alexandria, Stromateis, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980.
Coman, I.G., Patrologie, Sfânta mănăstire Dervent, 1999.
Quacquarelli Antonio, I Padri Apostolici, Città Nuova Editrice, Roma 19896.
Quacquarelli Antonio, Complementi interdisciplinari di patrologia, Città Nuova Editrice, Roma 1989.
Quasten Johannes, Patrologia. I primi due secoli (II-III), I, Marietti, Assisi 1992.
Sfântul Grigore Taumaturgul şi Metodiu din Olimp, Scrieri, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980.
[1] Ignazio di Antiochia, Agli smirnesi, XIII, 1, în I Padri Apostolici, (sub îngrijirea) Antonio Quacquarelli, Città Nuova Editrice, Roma 19896, 138.
[2] Hermas, Păstorul, II, 7,3, în I Padri Apostolici, (sub îngrijirea) Antonio Quacquarelli, Città Nuova Editrice, Roma 19896, 250.
[3] Cf. Atenagora, Solie în favoarea creştinilor, XXXIII, în Apologeţi de limbă greacă, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980, 380-381.
[4] Cf. Minucius Felix, Dialogul Octavius XXXI, 5, în Apologeţi de limbă greacă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980, 385.
[5] Cf. F. Cayré, A.A., Patrologie et histoire de la theologie, I, Desclée&Cie, Paris-Tournai-Rome, 1953, p.183.
[6] Ibidem, 189.
[7] Tertulian, De oratione, XXII, în Apologeţi de limbă latină, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980, 242.
– va urma –
Topic: Studii | Comments Off on Fecioria: o privire generală din primele două veacuri creştine (1)
ÎŢI SCRIU PE ALBASTRU DE ZARE
de Cezarina Adamescu | 8 Mai 2009
Nu pe hârtie îţi scriu
îţi scriu pe fiinţă;
pe propriul suflet îţi scriu
cu un cui siniliu.
Citeşte-mă cu îngăduinţă.
Cu ţipătul scos din rărunchi
îţi scriu în genunchi.
În şoaptă cuvântul mă cere
îţi scriu pe augusta tăcere.
Doamne, îţi zic:
Dă-mi rănile Tale
să-ţi scriu un poem
gângurit cu petale.
Un poem ca un crin
scrijelind o ninsoare…
Pe rănile Tale îţi scriu
răni ce mă ţin în picioare –
cât nu-i prea târziu
îţi scriu pe albastrul din zare.
Îngăduie-mi, Doamne,
cât mai sunt viu…
Şi dacă o fi cu priinţă
numele meu să-ţi înscriu
în adânc
de Fiinţă…
Topic: Poezii | Comments Off on ÎŢI SCRIU PE ALBASTRU DE ZARE
INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (17)- Şantaj comunist (1)
de Florin Bădican | 7 Mai 2009
INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOIŞANTAJ COMUNIST 1
Speriat de ţipătul ţaţelor, dar şi de sângele care deacum înroşea faţa bietului grăjdar, argatul, laş ca mai toţi oamenii simpli şi nu prea şcoliţi, o rupse la fugă spre cotloane întunecate şi pentru moment ceva mai sigure; Încercând să profite de întunericul care învăluia România zdrenţuită, argat Badea Vasile se furişă asemenea hoţilor, spre căsuţa jidanului despre care spunea că-i datorează un ghişeft nu prea mărunt; Când mai ereau numai câţiva paşi până la pivniţa de care credea că nu mai ştie nici-un conţăran, se pomeni strigat într-o limbă română destul de aproximativă; Întorcând capul, îl văzu pe prostănacul de care mai toată lumea satului râdea cu oarece poftă, dar despre care foarte puţini ţărani ştiau cine era de fapt lunganul cu faţă de cerşetor calificat la locul de muncă:
-Ei dom Bade, da încotro te grăbeşti taman la miez dă noapte?
-Şi tu ce dracu mai vrei mă lungane, răspunse argatul oprindu-se locului? Păi la ora asta chiar că n-am ce dracu să-ţi dau dă pomană.
-Nu te supăra dom Bade, dar acuşa n-am nevoie dă pomeni.
-Bine mă prăjină, ameninţă argatul care deacum încerca să pară cât mai furios cu putinţă, dar tu ce mama dracu vrei dă la mine?
-Apăi dom Bade, răspunse ritos lunganul, eu aş zâce că matale vei avea dă pierdut, doar dacă taman cu mine, te dai mare şi rotund.
-Da bă rusnac, dar ce măta-n cur crezi că am dă pierdut? Doar nu omorâ-i pă nimenea; Hai bă, spune ce dracu vrei şi pleacă dacilea.
-Matale nu dom Bade, dar ăia dă la siguranţă te cam dibuiră.
-Bă lungane, taci dracu dân gură şi nu mai mânca atâta căcat.
-Nu te supăra dom Bade, dar eu vorbesc ce vorbeşte lumea.
-Bă rusule, ordonă argatul ce părea cuprins de-o furie tot mai greu de stăpânit, dă unde pizda măti ştii tu, cam ce vorbeşte ţăranii?
-Apăi dom Bade, ţăranii zice cum că fitu Ştefan care dezertase din armată pentru o mueruşcă mişto, ar fi puşcat în biserică o gagicuţă care fiind frumoasă şi focoasă, numai ce venise la nunta boierului.
-Uite bă rusule, întrebă argatul care n-avea habar de scopul urmărit de lungan, la cât suntem dă îngheţaţi, n-ar fi bună o bătrână băută la cârciuma ovreului Fichman? Ia spune-mi lungane, vrei sau nu?
-Bine dom Bade, dar matale glumeşti cu mine; Până şi un copil dă ţâţă ştie cum că jidanul fuse omorât, cam pe la Crăciunul trecut.
-Şi ce dacă ştie? Pagubă în ciuperci, un jâdan mai puţân.
-Chiar aşa domnu Bade, e cam mulţi jâdani! Acuşa nu că mă plâng, dar pă un ger ca ăsta, cred c-ar merge o ţuiculiţă dă la mama ei.
După doar câteva clipe de orbecăială prin negura timpului, călătorii puşi de Satana să colinde lumea pe cărări diferite, intrară în cârciuma ovreului Fichman; Protejaţi de întunericul frate numai cu hoţii, ei cătau cu gândul la împliniri nerostuite prin legi şi obiceiuri; Jucând un teatru tocmai potrivit pentru mintea argatului Badea Vasile, prostănacul Beria se rostogoli pe podeaua murdară, lovindu-se în capul nespălat.
-Ce măta în cur păţâşi bă lungane? Ţă-ste rău, sau ce dracu ai?
-Aaah; Domnu Bade, mă împiedecai dă nu ştiu ce mama dracu.
-Şi acuma ce pizda măti vrei? Scoal dracu dacolo, ameninţă bucuros argat Badea, altfel te pocnesc în botu ăla bolşevic, d-o să vezi doar stele verzi; Hai lungane, ridică-te odată şi nu mai face pă nebunu.
-Aoleu dom Bade, se lamentă rusnacul în timp ce se ridica surprinzător de repede, dar bolşăvicii sovietici nu-ţi făcură nici-un rău.
-Mie nu mă bou dracu, dar nevastă-mea care de pământ este din Basarabia românească, fu îndurerată tare mult, dă un mişăl ca Stalin.
-Dom Bade, îşi dădu cu părerea prostovanul satului, decât să ai de a face cu nebunul de Hitler, nu crezi că-i mai bine cu tătuca Stalin?
-Atuncea să vă ia dracu dă rusnaci, dar nu te mai uita ca viţălu la poarta nouă şi vin-o după mine, înjură şi nu fără motiv argat Badea.
Animaţi de gânduri diferite, demonii întunericului intrară-n magazie; Bucuroşi, câţiva şobolani special pregătiţi doar pentru ceremonii nocturne, le urară bun venit şi le cântară cu acelaşi chiţ-chiţ tradiţional.
-Dom Bade, din pricina întunericului ne putem scoate şi ochii.
-Ia mai taci dracu dân gură; Doar nu te îmbârligaşi dă frică.
-Într-o beznă ca asta, numai dă îmbârligare n-am chef şi poftă.
-Bă rusule, promise generos argat Badea, chiar dacă bolşăvicii tăi este certaţi cu lumina Domnului, eu voi aprinde o lampă dă vânt.
-Aşa vorbeşte lumea care nu prea ştie rostu bolşăvicilor, dar să ştiţ dă la mine că pe lumină doar proştii şi criminalii să poate supăra.
-Bine rusule, aprecie pozitiv argatul, eşti dăştept ca noaptea! Acum ai şi tu puţână răbdare, măcar până ce aprind lampa dă vânt.
-Acuşa-i alceva dom Bade; Poţi duce fără teamă ţoiu la gură.
-Poţi pă dracu să te ia, dar dân păcate, doar asta-i ultima soluţie.
-Vorbe dă clacă dom Bade, păru consternat prostănacul Beria.
-Mă rusule, întrebă în timp ce-i punea gând rău argat Badea, n-ar merge una bătrână, sau pentru un beţiv ca tine cătăm ceva mai tare?
-Păi dom Bade, de-aţi găsi un kil de vodcă, v-aş pupa şi-n cur.
-Mă poţi pupa unde vrei, raportă argatul ca orice ţăran pus pe căpătuială, dar vodcă nu cred să fi avut ovreul Fichman.
-V-aş pupa dăgeaba dom Bade; Dacă nu-i vodcă atunci este haraşo chiar şi bătrâna dăspre care-mi spusăşi; Măcar să fie d-un kil.
-Ia mai tacă-ţ fleanca mă bolşăvicu dracului; Nu dalceva, dar dă la o vreme, voi bateţi omu la cap, mai rău dăcât nişte babe bătrâne.
-Cum dracu dom Bade, chiar nu găsâşi nimic în toată cârciuma?
-Uite bă lunganu dracu, răspunse rânjind argatul Badea; Ţine sticla şi nu mă mai boscorodi într-o limbă comunistă şi stâlcită-n bătaie.
-Haraşo dom Bade, mulţumi lunganul din satul Domneasca, după care fericit, se retrase într-un colţ ceva mai ferit şi mai întunecos.
-Bine că eşti şi tu odată mulţumit! Acum bea mai repede; Doar asta-ţi place ăl mai mult, ordonă argatul care în momentele de rătăcire, era stăpânit de gânduri pe care rusul ocupat cu sticla, doar le intuia.
În mai puţin de un sfert de ceas, rusul băuse toată ţuica şi da vădite semne de ameţeală; Tocmai începuse a se clătina şi încă destul de promiţător când, argatul Badea se apropie de el şi mulţumit, întrebă:
-Ce dracu făcuşi mă calicule? Doar nu-mi băuşi toată ţuica.
-Îhâââ! Acu somnu dom Bade; Cum să învârte cârciumaaa…,
-Atunci dormi mă boule, ordonă argatul, după care nervos îl împinse pe rusnacul care ameţit, se lungi pe podeaua rece ca ghiaţa.
La puţină vreme rusul începu să sforăie, păcălindu-l pe argatul care credea că la îmbătat criţă pe lungan; Considerând c-a scăpat pentru totdeauna de rusnacul care deacum adormise beat criţă, la lumina lămpii de vânt, argatul intră în tunelul ce lega prăvălia de casa în care locuise ovreul; C-o febrilitate diabolică, începu să cerceteze cărămida din zidurile laterale, dar cum mai nimic nu se mişca, îl trată cunjurături pe ovreul care-l păcălise într-o seară de Crăciun; Dând curs nebuniei care-i contaminase mintea şi aşa destul de puţină, argatul Badea reveni în magazie; Oprindu-se locului, un gând diabolic îl îndemnă să răstoarne butoiul cu gaz lampant; Fără să ezite, se retrase dincolo de uşa care da în cârciumă şi cum era stăpânit de aceeaşi satanică pornire, aruncă lampa de vânt în balta care deacum inundase întreaga magazie; Mai bucuros ca niciodată, argatul Badea Vasile admiră câteva clipe vâlvătaia care deacum cuprinsese toată podeaua, după care înfricoşat, se furişă prin bezna ce tindea să învăluie lumea şi o rupse la fugă pe drumeagul care ducea spre pădure; La adăpostul întunericului, viteazul argat trăia cu convingerea că nimeni, niciodată, nu va şti cu precizie, cine dăduse foc gospodăriei care până nu demult aparţinuse ovreului Fichman; S-a făcut scrum rusnacu dracului, exclamă cu multă duşmănie argatul Badea! Aşa-i trebuie, completă acelaşi argat, în răgazul dintre două fărădelegi; Ca mai toţi ţăranii care-l considerau pe lunganul Beria doar un prostănac de care să râzi toată ziua bună ziua, argat Badea Vasile se înşela şi încă destul de amarnic.
Cum timpul ne cam presează, cred că este momentu să-l deconspirăm pe lungan; Botezat de sătenii neştiutori cu numele de Beria, lunganul era de fapt agent al NKVD-ului sovietic; Ca orice spion, prostănacul a fost trimis cu sarcini precise în ţinutul unde fără voie, multe tragedii se vor juca în viitorul apropiat; Intuind rapid planul pus la cale de diabolicul argat, lunganul Beria se ridică surprinzător de repede după atâta ţuică băută şi după ce traversă tunelul subteran, în cele din urmă ajunse în casa pustie; După numai câteva clipe de profundă chibzuinţă, spionul sovietic sparse geamul care da în spatele casei, după care mulţumit de şansă şi de rezultat, se făcu nevăzut pe drumul care ducea spre conac.
*****
După ce zadarnic s-au luptat cu focul devastator, sătenii se adunară-n jurul mormanelor de cenuşă fumegândă; Obişnuiţi doar cu munca şi cu micile bucurii, nu înţelegeau cum de fusese posibil să ardă până în temelii şapte case şi cam tot atâtea binale, iar casa ovreului Fichman care se găsea la doi paşi de cârciuma incendiată, să scape ca prin minune; Cei rămaşi fără adăpost în plină iarnă, îşi plângeau amarul, neştiind încotro s-o apuce; Mai necăjit decât orice alt sinistrat, bătrânul Munteanu Ilie căzu în genunchi şi disperat îl implora pe Dumnezeu; Având nouă nepoţei, bătrânul îi număra în fiecare seară, mai cu seamă de când sărmanii rămăseseră orfani de ambii părinţi; Fiind obosit peste măsură, c-o seară în urmă, bătrânul rămăsese dator cu numărătoarea nepoţilor; Acum sta în genunchi pe zăpada îngheţată şi mai trist ca niciodată, cerea îndurare Cerului: O Doamne Dumnezeule, acuşa iartă-mă pentru numărătoarea lipsă.
-Ionuţ, se trezi bătrânul, strigând în van la nepotul care deacum era absent la apelul de dimineaţă, unde eşti măăă? Doar nu te pitişi.
-Tată mare, răspunse un nepoţel ceva mai răsărit şi poate mai isteţ, Ionuţ n-a ieşit afară; Era micuţ şi înfăşat cu betili lu mama-mare.
-Dumnezeule, doar nu mi-a ars copilaşu dă viu? O Doamne…,
-Mă Iliuţă, întrebă o bătrânică înfofolită c-o broboadă înodată sub bărbie, cum de să întâmplă năcazu şi dă ce nu-i scosăşi pă toţi afară? Ce naiba mă omule, doar văzuşi când începu să-ţi arză casa şi rostu.
-Dormeam dus mă Saftă şi taman atunci s-aprinsă acoperişu; Când mă trezâi cu vâlvătaia la fereastră, începui să-i arunc afară, dar din păcate am greşit la numărătoare; Acuşica ce Dumnezeu să mă fac cu toată liota? Bani n-am, nimic nu mai am; Ce să mai fac Saftă şi unde Dumnezeu să-i duc pă bieţii copii? Măcar dacă era vară şi le făceam o chichineaţă.
-Moşule, ordonă boierul care auzind de incendiul devastator, venise însoţit de locotenentul Mihai Marghiloman, adună-ţi mai repede nepoţii şi du-i la conac; Doar acolo vor primi adăpost şi mâncare.
-Conaşule, interveni bătrâna, în timp ce încerca să-şi şteargă lacrimile c-un colţ al broboadei, după ce că-şi pierdu casa şi întregul avut, moşul plânge pentru nepotul care arsă dă viu; Era înfăşat bietul copil.
-Şi n-aţi încercat să-l scoateţi din casă, întrebă locotenentul Mihai Marghiloman, în timp ce îngândurat se apropia de bătrânul care deacum îşi plângea durerea şi necazul? Tatae, cum de-a fost posibil?
-Păi conaşule, se lamentă bătrânul ridicându-se în picioare, eu am crezut că i-am luat pe toţi; Când mi-am dat seama, era prea târziu.
-Mă oameni buni, ordonă boierul pe al cărui chip se putea citi doar îndârjire şi încrâncenare, voi n-aveţi nici cea mai mică bănuială?
-Pă cin să dăm vina boierule, că când ieşirăm afar dân case ne cuprinsă vâlvătaia? Ce mai tura vura, conchise bătrâna care deacum îşi făcea semnul crucii, rămăsărăm olteni şi taman în miez dă iarnă.
-Oameni buni, interveni salvator boierul Marghiloman, cu ajutorul primăriei vă veţi face alte case şi binale; Până una alta, promise distinsul boier muntean, toţi cei care nu au rude în sat şi nici-un acoperiş deasupra capului, să meargă cât mai urgent la conac; Acum aţi înţeles?
Boierul Marghiloman mai rămase puţin printre ţăranii disperaţi, după care însoţit de locotenenent, plecară în mare grabă spre conac; Se opriră în dreptul capelei de unde îngrijorat, ieşea conul Mihalache.
-Tu Alexandre, ordonă demnitarul de pe faţa căruia dispăruse orice urmă de zâmbet, mai era puţin şi lua foc zdrenţuita noastră ţară.
-Rău coane Mihalache; Din nefericire au ars şapte gospodării.
-Am vrut să viu şi eu la locul dezastrului, dar amărâtu de picior tocmai acum şi-a găsit să-mi joace feste; Ia spune, ăsta-i tot necazu?
-Ei coane Mihalache, cum o nenorocire nu vine niciodată singură, într-o casă incendiată, a ars de viu bebeluşul uitat de bunică-su.
-Acesta s-ar putea să fie un semn rău, dar ia spune dragule: Oamenii ce cred despre un asemenea dezastru? Ei n-au nici-o bănuială?
-Păi coane Mihalache, oamenii spun multe şi mai nimic precis.
-Dar voi ce părere aveţi dragilor? Să fi fost o mână criminală?
-S-ar putea coane Mihalache; Din păcate, trăim nişte vremuri când într-un context atât de murdar, orice nelegiuire poate fi posibilă.
-Curat murdar, cum bine şi nu fără motiv ar putea să spună, făcând haz de năcaz, umbra nemuritorului din statul plin de atâtea haimanale.
-Ai dreptate coane Mihalache; El a spus-o fără pic de ranchiună şi noi suntem obligaţi să bâjbâim prin negura veacului douăzeci.
-Când eşti tânăr mai treacă meargă, dar când ajungi ca mine ori ca mulţi neputincioşi, zădărnicia şi frica îţi dau târcoale la tot pasu.
-Cu asemenea gânduri negre, mai să nu vă recunosc domnule dragă, dar nici nu pot să cred în poate cea mai nedorită păcăleală.
-Dragilor, raportă cu multă amărăciune în glas înaltul demnitar, grav este că nici măcar eu nu mai am puterea de-a mă recunoaşte.
-Poate c-ar trebui să ne strunim nervii şi pornirile de-o clipă, altfel pentru noi bine nu va fi; Cam trist, dar adevărat coane Mihalache.
-Şi voi credeţi că nu ştiu? Vedeţi dragilor, continuă înaltul demnitar, că vrem sau că nu vrem, până la urmă vine şi vremea când, pierzându-şi cumpătul şi răbdarea, oamenii încep să cedeze în faţa călăilor care rânjind ca nişte nebuni, îi asaltează c-o insistenţă diabolică.
-Şi totuşi coane Mihalache, pentru români ceva trebuie făcut.
-Ştiu mă Alexandre, dar promisiunile nu-i ajută la mare lucru.
-Poate nu-i ajută prea mult, dar de undeva tot trebuie să plece.
-Mă Alexandre, ordonă marele politician român, eu am convingerea că nici-un criminal din lumea asta mare şi totuşi atât de mică, nu s-a născut asasin; Gândind corect şi nepărtinitor, eu cred că deamu este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să tăiem răul de la rădăcină.
-Ştiu coane Mihalache, numai că suntem obligaţi să încercăm.
-Uşor de spus omule, dar greu de împlinit în doar câteva luni.
-Lăsându-i învăţătura de izbelişte, Mântuitorul nu ne-ar ierta.
-Alexandre, departe de mine o asemenea gândire; Din păcate însă, creştinii sunt obligaţi să se prindă cât mai repede în jocul morţii.
-Iartă-mă coane Mihalache, dar acum chiar că nu te înţeleg.
-Păi dragilor, câtă vreme creştinii care vor să-l alunge pe satana se înarmează doar pentru ai omorî pe comunişti, alte argumente n-am.
-Da coane Mihalache, răspunse boierul Marghiloman printr-o altă întrebare, dar pentru izbăvirea neamului, românii n-au altă cale?
-Vedeţi cum românii, altfel nişte oameni paşnici şi cu multă frică de Dumnezeu, sunt obligaţi să se scalde în sângele care de la o vreme inundă întreaga lume? Cred că tocmai din această pricină şi pentru a pluti neobservaţi peste infernul căruia până la urmă i-am putea plăti un împovărător tribut de sânge, va trebui să ne dotăm cu aripi olandeze
-Aveţi dreptate coane Mihalache, dar eu mă gândeam la nişte ţărani care din păcate au rămas fără un acoperiş deasupra capului.
-Păi atunci să revenim la oile noastre multe şi cornute; Acu ia spune-mi, pentru bieţii oameni trebuie să intervin undeva mai pe sus?
-Ei coane Mihalache, poate pentru prinderea făptaşului; În rest ne descurcăm cu primăria şi cu ce pădurea ne oferă din belşug.
-Va trebui să vă grăbiţi dragilor; Nu cred că spun cine ştie ce noutate, dar în curând bărbaţii cu ceva chemare pentru construcţii, vor fi mobilizaţi, iar în sate vor rămâne doar bătrânii, femeile şi copiii minori.
-Bine grăita-i coane Mihalache, dar câtă vreme ne mai ţin balamalele şi nervii, ne vom descurca, fie şi cu femeile mai tinere.
-Aşa să faceţi dragilor, dar până una alta să intrăm în salonul în care este puţin mai cald şi poate ceva mai bine pentru bătrâni.
-Din fericire, încă mai găsim puţină căldură şi oleacă de bine, raportă mulţumit boierul care mai tânăr şi mult mai bine antrenat, îl ajuta pe înaltul demnitar, să urce treptele din faţa intrării principale.
-Nu te supăra Alexandre, dar câtă vreme ai doi băieţi care vor duce pe mai departe legea stăbună, nu cred că ai motiv de văicăreală.
-De băieţi nu mă îndoiesc coane Mihalache, dar cum bine ştie o lume întreagă, sunt prea mulţi călăii care stăpâniţi de satanice gânduri, nesocotesc poruncile Domnului şi ne fac părtaşi la măcelul european.
-Bine Alexandre, dar uscături au fost din totdeauna şi cu siguranţă vor mai fi; Totul este să ştim cum să scăpăm de măcelarii care deacum ne curmă viaţa şi până la urmă să rămânem noi înşine; Vezi, nu-i uşor.
-Coane Mihalache, întrebă boierul Marghiloman după o justificată ezitare, dar generalul Ion Antonescu cum vrea să scape de uscăturile legionare? În parlament n-aţi votat şi nişte legi potrivite cu vremea pe care-o trăim?
-Alexandre, o asemenea întrebare merită un maxim de atenţie.
-Da coane Mihalache, dar să nu rămânem doar cu întrebările.
-Păi în contextul în care generalul pus de rege în fruntea armatei, va trebui să împace şi capra şi varza, suspiciunea pare bine justificată.
-Dar cum o asemenea împăcare ar putea să aducă multă teamă şi foarte multă nesiguranţă, mă-ntreb dacă generalul care din păcate nu prea se bucură de multă încredere, face doar ceeace trebuie.
-Alexandre, răspunse înaltul demnitar prin alte câteva întrebări, tu crezi că mie nu-mi este teamă de înclinaţia pro nazistă? Crezi că domnului Maniu nu-i este frică? Omule, doar nebunii nu se tem de rău.
-Ai dreptate coane, dar sfidând teama, aţi votat pentru război.
-Aşa cum într-un logos memorabil, prietenul Maniu decreta de la tribună: Pentru a scăpa de lupii hămesiţi, noi altă cale nu mai avem.
-Am înţeles îndemnul coane Mihalache, dar cu ce costuri?
-Dragule, ştiu doar că vor fi mari; Vom trăi şi vom vedea!
*****
După câteva zile, argat Badea soseşte la conacul din Vlaşca; Rămasă singură cuc, Aneta tocmai îşi făcea gânduri fel de fel; Văzând că pe uşă intră doar bărbată-su, femeia întrebă şi nu fără oarece motiv:
-Mă omule, dar unde Dumnezeu stăturăţi atât dă mult? Voi ştiţ de când vă aştept şi câte gânduri negre mi-am făcut pentru dalde voi?
-Taci fă dracu din gură, ordonă argatul în timp ce se aşeza pe scaunul de lângă sobă; Tu nu vezi cât sunt dă supărat şi dă cătrănit?
-Tac Vasile, dar ce Doamne iartă-mă să întâmplă pe la conac?
-Se întâmplă pe dracu să te ia; Fă bine şi taci dracu dân gură.
-Iaca tac mă omule, dar unde-l lăsaşi pă fitu Ştefan? Nu dalceva, dar ca să poată pleca la unitate, eu i-am pregătit valiza şi toate cele.
-Fă muere, tu mă mai bârâi mult? Mai bine adă-mi o sticlă cu ţuică daia bună; La cât-îs de supărat, mai că-mi plezneşte căpăţâna.
-Cum vrei Vasile, răspunse femeia cu oarece resemnare în glasu-i neliniştit, după care tăcută, plecă să execute ordinul bărbatului.
Revenind în camera de toate zilele, Aneta aşeză pe măsă o cinzeacă cu ţuică; Vădit îngândurată, femeia privea în pardoseala de scândură.
-Bine fă muere, admonestă argatul, în timp ce ducea sticla la gură, dar tu de când mama dracu te făcuşi chiar atât de zgârcită?
-Vasile, bea-o pasta şi dacă mai vrei una, am să-ţi mai aduc.
-Ştiam eu că eşti o muere dă treabă, dar boier Vlăsceanu ce zici că mai face, întrebă argatul, doar pentru a mai câştiga oarece timp?
-De mă omule, asta-i firea mea; Tu crezi că în doar câteva zile, putea să şchimbe mare lucru? La conac toate este la fel ca mai nainte, dar şi în sat unde oamenii începură să vorbească numai vrute şi nevrute.
-Eşti tu muere de treabă, dar fii bună şi nu mai bate câmpii.
-Ascultă Vasâle, întrebă femeia care deacum încerca să se apropie de bărbat, s-a întâmplat ceva rău şi nu poţi să-mi spui nimica?
Bărbatul o privi pe sub sprâncene după care bău cinzeaca până la fund; Rămas cu bărbia sprijinită în căuşul palmelor, argat Badea întrebă, ca şi când n-ar fi ştiut nimic, despre isprăvile odiosului caporal:
-Ia spune-mi fă muere năroadă, fitu Ştefan nu trecu pacasă?
-Nu trecu mă Vasile, dar Ştefan nu fusă cu tine la Domneasca?
-Da fă muere, dar fii cumsăcade şi mai adă-mi o cinzeacă plină.
Înarmat cu ceva mai mult curaj, mai cu seamă după ce dădu pe gât şi ţuica pe care femeia o adusese fără fără să mai vocifereze, bărbatul începu să povestească istoria care deacum ne este cunoscută.
-Pân să ne cunoaştem la conacul boerului Marghiloman, eu avusăi o gagică mişto şi care era fata învăţătorului din satul Domneasca.
-Mă omule, eu ştiu dămult povestea pă care tu vrei s-o spui.
-În afar de ce ştii, gagica cu care m-am iubit un timp, a vrut să mă prinză în laţ şi cred că daia născu o fetiţă pă care-o boteză Ioana.
-Ştiu Vasile şi mai ştiu că Ioana despre care tu-mi vorbeşti doar cu juma de gură, abia dacă s-a măritat cu fiul boierului Marghiloman.
-Fă muere, eu crez că lui Ştefan care nu ştia nimic din toată istoria pă care ţi-o spusăi, îi căzuse cu tronc fata lu gagică-mea; Altfel nu cred că era în stare să facă o tâmpenie chiar atât de mare şi de criminală.
-Bine mă Vasile, dar de ce te superi? Cum îi turcu şi pistolu!
-Bine fă, dar dă turci avem nevoie? Acu taci dân gură, altfel…,
-Altfel ce-o să faci? Dup-atâta amar dă vreme o să mă părăsăşti şi pă mine aşa cum făcuşi cu biată Anica? Mă Vasile, ai părăsito doar pentru că râvneai la averea tatălui meu, nu că mureai de dragul meu.
-Anetă, strigă bărbatul ridicându-se în picioare, dacă nu vrei să te pocnesc peste bot, taci dracului dân gură şi nu mai vorbi prostii.
-Bine omule, întrebă femeia, în timp ce instinctiv se retrăgea lângă uşa care rămăsese întredeschisă, dar pe băiat unde dracu l-ai lăsat?
-Fă muere, stai dracu liniştită; Oriceam face, asta-i situaţiunea.
-Cum vrei tu Vasile, numai de rău să nu aibă parte bietul băiat.
-Ascultă Anetă, raportă c-o voce stinsă umbra sergentului de odinioară, în biserica din satul Domneasca, fitu Ştefan scoasă un pistol pă care cred că-l furasă din unitate şi ca un bou la-ndreptat spre Ioana.
-Ce pistol? Mă Vasile, dă la o vreme tu vorbeşti doar în dodii.
-Vorbesc cum vreau fă proasta dracu; Încercând s-o puşte pă Ioana, glonţul tras dă Ştefan, nemeri fata unui mare grangur dân Piteşti.
-Şi cum mă Vasâle, băiatul meu este un criminal dă oameni?
-Da fă muere; Cam asta-i situaţia şi nu mai întreba ca proasta.
-Şi acuma unde-i băiatu? Tu dă ce dracu nu-l cătaşi mă omule?
-Păi tu ce dracu crezi c-am făcut? L-am cătat, dar de pomană.
-Acuşa poate că-l înhăţă jandarii şi tu bei întruna ţuică bătrână.
-Făăă, măcar dacă l-ar fi arestat! Cum fitu era nebun de legat, cine ştie ce altă prostie putea să mai facă, cu nenorocitu ăla dă pistol.
-Da mă Vasâle, dar pentru toate astea, tu eşti sângurul vinovat.
-Fă muere, tu eşti proastă sau te faci? Tu crezi că dacă te-nvârţi ca un titirez pân cameră, o să-l aduci înapoi pe neisprăvitu ăla dă fitu? Asta-i situaţia femeie şi oricum nu mai contează cine-i ăl mai vinovat.
-Bine Vasile, întrebă femeia oprindu-se locului, dar într-o asemenea dandana, nu crezi c-ar fi mai potrivit să vorbim cu boierul Vlăsceanu?
-Şi ce-ar putea să facă? Să-şi pună obrazu pentru un criminal?
-Poate reuşeşte să-l scape; Altfel nu are cine să-l moştenească.
-Fă muere proastă, acuşa cum dă n-ai minte nici cât o ceapă degerată? Păi bine fă toanta dracu, câtă vreme idiotul dă fitu o puşcă în biserică pe ghimijdroaca din Piteşti, cum dracu vrei să-l salveze tacto?
-Şi ce mă Vasile, tu n-ai făcut pă front atâtea crime? Tu n-ai puşcat atâţia nemţi nevinovaţi? Păi alea nu tot crime să chiamă că este?
-Tu chiar vrei să mă scoţi din sărite? Păi tot una este fă muere? Acu ce paştili măti, doar n-ai dovleac în loc de capu ăla prost şi idiot?
-Da mă Vasile, dar care este diferenţa dintre neamţu pă care tu l-ai puşcat sau l-ai junghiat cu baioneta şi pupăzata pă care din prostia lui, fitu o trimisă pă lumea cealaltă?
-Diferenţa e că dacă nu-i lichidam eu, mă puşcau nemţii pă mine; Fă proasto, doar eram în război; Acuşa pricepi că nu-i totuna?
-Eu dă frica ta pricep tot ce vrei, dar Domnul care ne-a poruncit să nu ne ucidem semenii, n-o să te poată ierta pentru toţi morţii pe care-i făcuşi cu glonţu şi baioneta, într-un război câştigat cam de pomană.
-Taci fă dracu din gură; Pă lumea asta nimenea nu-ţi dă de pomană, şi apăi nu să ia Dumnezău, după ce zice o muere proastă şi neistruită.
-N-ai decât să crezi ce vrei Vasile, dar să ştii că tu eşti de-o mie dă ori mai criminal dăcât fitu Ştefan; Acuşa cel mai rău pentru amărâtu ăsta-l nostru, ar fi să-l aresteze jandarii; Doar ştii şi tu cum-i bate pe oameni, atunci când cu orice preţ, vrea să scoaţă niscai vorbe dă la ei.
-Ce dracu eşti atât dă proastă? Păi dăcât să plece pă front, nu este mai bine să stea în puşcăria care-l fereşte dă glonţ şi dă baiunetă?
-Cum dracu mă Vasile, tu chiar te bucuri de crima făcută de Ştefan, doar pentru că arestat, îl poate scăpa de nu ştiu care front?
-Păi bine fă muere proastă, dintre două rele nu trebuie s-o alegi pă cea mai mică? Acu ce să mai zic, poate că-i mai bine cum a picat.
-Dar prostu dă fitu n-alese mai nimic; Poate doar crima pentru care Dumnezeu îl va judeca destul de aspru şi mai repede decât crezi.
-Da fă muere, raportă argatul care deacum încerca să se pună bine cu sfinţii, dar din fericire, Dumnezău numai dă noi nu are timp.
-Vasile, dacă nu de la Dumnezeu, atuncea cui să mai cer ajutor?
-E prea sus fă muere; Mai dăgrabă de la boieru Vlăsceanu; El este mult mai aproape de tine; Fiind bogat, se bucură de multă trecere.
-Păi n-ai zis tu că într-o asemenea daravelă, tata n-are ce face?
-Da fă muere, dar cel puţin ar putea să încerce pă la dregători.
-După câte văd mă omule, tu o cam dai cotită; Oricum, pentru băiat tot am să-l rog pă tata, chiar dacă trebuie să-i cad în genunchi.
-Dacă vrei, îngenunchiază la biserică; De Ştefan mă ocup eu.
-Te ocupi pă dracu! Vasile, dacă băiatu ştia că este frate de tată cu nepoata învăţătorului din satu Domneasca, mai ajungea Fănică al meu să facă moarte de om? Acum era liber omule şi pleca la unitate; Nu dalceva, dar trebuia să-şi termene armata.
-Şi acu ce dracu vrei să spui, că fusăi un fricos? Păi dacă tu eşti aşa de curajoasă, du-te fă la boier şi spune-i că nu este drept şi nici cinstit să treacă toată averea vlăscenilor, lu spălăcita dă Paulina.
-Bravo domnule argat! Ţara arde şi baba să piaptănă de zor.
-Auzi Anetă, ameninţă argatul ridicându-se în picioare, dă nu taci dracu din gură, să ştii c-am să te trimit la baba pă care mi-o arunci în faţă; Ai înţeles fă muere, sau poate vrei să-ţi cârpesc câteva la moacă?
-Şi ce câştigi dacă mă baţi? Mă Vasile, tu de ce dracu n-ai curaj să vorbeşti deşchis cu tata? Aşa, ca de la bărbat la bărbat.
-Păi bine fă muere tâmpită, dar în cazu-n care el mă învinuieşte dă moartea lu moşu ăla bătrân şi senator, eu cum dracu vrei să-l întreb şi să-l rog niscai rugăminţi?
-De ce vorbeşti prostii Vasile? Tata nu te-a învinuit dă nimica.
-Ia mai taci dân gură; Mi se pare mie, sau la uşă bate careva?
-Nu ştiu omule, întrebă femeia privind speriată, dar tu ce pocânzei aştepţi? Răspunde odată, doar nu veniră jandarii pentru fitu Ştefan.
-Nu cred, dar du-te şi vezi cine măsa în cur bate ca nebunu.
Topic: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (17)- Şantaj comunist (1)
Spre tine…
de Klara Lucia Losonczy | 6 Mai 2009
Cum crezi că ai putea reda
Paloarea în cuvinte?
Sărutul, moartea, cântecul
A miilor de clipe?
De ce să plângi pe umărul
Cuiva, oricui, al meu,
Când singur tu porţi haosul
Şi liniştea, mereu?
Te văd străin, departe
De lume şi pustiu.
De ce-ai gonit deşarte
Clipe şi amintiri?
Sunt multe clipe-n viaţă
Când te-ndoieşti
De toate, de crezuri şi iluzii,
Când rătăceşti.
Nu poţi pleca atunci de lângă
Tot ceea ce iubeşti.
De ce trădezi, de ce te minţi
Că încă mai trăieşti?..
Eşti viu doar dacă crezi,
Dacă creezi cuvinte.
Şi-atunci de ce te-şeli
Că poţi trăi-n morminte?..
Topic: Poezii | Comments Off on Spre tine…
« AnteriorulUrmătorul »
