RUGĂCIUNE ŞI CREDINŢĂ
de Arionda Adamescu | 19 Mai 2009
Iisuse este adevărat
Că Tu în slavă-ai înviat
Şi cerul s-a înseninat
Lumină nouă când ne-ai dat.
Şi Doamne, Maica Sfânt-a Ta
De-a pururi se va bucura
Că ai învins cu biruinţă
După atâta suferinţă.
O, Maică, noi prin Fiul Tău
Am biruit tot ce-a fost greu.
Eu sper ca-n ziua de apoi
Iisuse-om învia şi noi.
Cci Tu ne-ai dat ca sfântă-arvună
Supremul dar de-a fi-mpreună
Şi pe pământ şi-n veşnicie
Şi sus în cer. Aşa să fie!
Topic: Poezii | Comments Off on RUGĂCIUNE ŞI CREDINŢĂ
Fecioria: o privire generală din primele două veacuri creştine (2)
de Lucian Abalintoaiei | 18 Mai 2009
Sfântul Ciprian
Ciprian (210-258)este o persoană de o mare autoritate în Biserică în cel de-al treilea secol creştin şi aşadar viziunea lui în ceea ce priveşte practica fecioriei, caracterizată de o poziţie moderată, este foarte grăitoare.
Lucrarea dedicată temei despre feciorie poartă numele De habitu virginum, numită uneori şi Ad Virgines. A fost scrisă în jurul anului 249[8].
Fecioara este numită “floarea plantaţiei bisericeşti, podoaba şi frumuseţea harului duhovnicesc, neam de aleasă bucurie, lucrare totală şi neîntinată de laudă şi cinste, chipul lui Dumnezeu răspunzând sfinţeniei lui Dumnezeu, partea cea mai slăvită a turmei lui Cristos”[9].
Unirea fecioarelor cu Cristos nu constă doar în consacrarea trupului însă merge mai departe la consacrarea sufletului. Îmbrăcămintea luxoasă poate fi foarte dăunătoare, purtarea bijuteriilor şi folosirea fardurilor pot duce la ruină fecioarele creştine.
Ciprian dă multe învăţături în această operă. Fecioarele căzute trebuiesc îndepărtate pentru a evita ca greşeala lor să contamineze întregul grup. Dimpotrivă cele care sunt curate sunt îndemnate să se încurajeze reciproc şi să asculte de cele care au mai multă experienţă. În ceea ce priveşte distracţiile şi nunţile trebuie evitate.
Aşa cum Tertulian nu vorbeşte despre o instituire a depunerii în mod solemn a votului perpetuu de castitate nici Ciprian nu face să reiasă din scrierile sale acest lucru. Fecioria este o alegere personală, ea nu are nici o valoare juridică oficială. De aceea în momentul în care ele consideră că ele nu mai pot persevera în alegerea făcută pot să se căsătorească.
Aceşti doi autori au adus un important aport la cunoaşterea vieţii fecioarelor din timpul lor dăruindu-ne o viziune importantă în ceea ce priveşte concepţia şi comportamentul în acest stil de viaţă.
Metodiu din Olimp
Uneori se întâlneşte o mentalitate ce dă valoare într-un mod foarte accentuat fecioriei. La botez fecioarele aveau întâietate faţă de ceilalţi şi stăteau în primele rânduri ale comunităţii. Ele erau considerate ca o categorie particulară de credincioşi, cu o carismă recunoscută de a profetiza. În răspândirea Cuvântului ele aveau obligaţia de a da exemplu bun celor ce doreau să se convertească. Fecioara devenea un mod special şi reprezentativ al sfinţeniei Bisericii. Fecioara prin alegerea sa şi prin viaţa feciorelnică învinge răul care a corupt firea umană prin păcatul originar şi depăşeşte pericolele sexului, a afecţiunii faţă de familie şi astfel îl poate urma pe Cristos în trup şi suflet.
Metodiu din Olimp (+311) în opera sa Banchetul vorbeşte despre cei care nu se căsătoresc că trăiesc ca nişte îngeri. În palatul virtuţii un cor de copile cântă laude virginităţii. Tecla primeşte frunza de palmier în această celebrare a naturii, ale caracteristicilor şi a efectelor vieţii virginale.
Fecioarele „au fost martire în ceea ce au pătimit neplăcerile trupului nu doar pentru o singulară şi scurtă perioadă, dar le-au suportat pentru toată viaţa”[10]. Două sunt argumentele acestei superiorităţi morale. În primul rând, “nimeni altcineva decât castitatea a fost mijloc de mântuire care ne-a condus spre viaţă şi a fost cauza reintegrării în paradis”[11]. În afară de asta, fecioria se situează în culmea revelaţiei divine datorită iubirii.
Doar lui Dumnezeu îi era rezervat să dea această învăţătură, pentru că el a fost singurul care venind în lume l-a învăţat pe om cum se ajunge la Dumnezeu. Era convenabil, însă, care principele preoţilor, principele profeţilor, principele îngerilor a fost chemat chiar şi principele fecioarelor. Din vechime însă omul nu era perfect şi de aceea nu putea să primească fecioria, care este lucru perfect[12].
Arborele fecioriei a fost trimis din cer oamenilor într-o abundenţă cu adevărat mare; dar nu a fost revelat primelor generaţii pentru aceasta, adică pentru că oamenii erau încă puţin numeroşi (…). Dar când în continuare pământul a fost locuit de la o extremitate la alta (…), Domnul nu a mai lăsat pe om în starea de mai înainte (adică a se căsători în toate modurile, chiar şi între fraţi şi cu mai multe femei), prevăzând pentru ei, progresând în mod gradual, să se găsească mai aproape de cer, (…) trecând la început de la căsătoriile între fraţi şi surori la căsătoriile între străini şi de aici la abolirea poligamiei, care este obiceiul animalelor, pentru că omul nu e născut doar pentru a se înmulţi; şi de aici la a şovăi în adulter; şi, în sfârşit, îmbrăţişarea fecioriei, stare în care omul a învăţat să strunească pornirile trupului şi să ancoreze fără teamă în regiunea senină a nestricăciunii[13].
Pentru Metodiu fecioria constă în iubirea perfectă a lui Dumnezeu; ea este votul despre care vorbeşte Scriptura. Se oferă total lui Dumnezeu cel care a păzit cu drag din tinereţe propriul trup curat, cultivând fecioria. Ea dă aripi pentru contemplarea lui Dumnezeu. Biserica, ce se naşte din extazul solitar al crucii lui Cristos, precum Eva a fost formată din Adam în tăcerea somnului, devine mireasa lui Cristos dacă se dăruieşte cu iubire lui, în durere şi în mortificaţia căii perfecţiunii.
Fecioria și sincretismul în Biserica primară
Biserica primară a avut un punct de evaluare atunci când s-a întâlnit cu acele curente care considerau că nu putem considera ca pozitivă creaţia care este imperfectă. Din această cauză fecioria era supraevaluată în detrimentul căsătoriei. Exagerarea a mers până acolo încât s-a considerat că adeziunea la Cristos implică şi alegerea stării feciorelnice. Astfel persoanele căsătorite erau membre imperfecte ale Bisericii şi se încuraja despărţirea soţilor. Această concepţie este numită sincretism şi se întâlnea la sectele heterodoxe, dar a pătruns şi în sfera iudeo-creştininismului egiptean odată cu scrierile apocrife: Evanghelia după Evrei, Evanghelia Egiptenilor, în Palestina cu: Evanghelia lui Iacob, Evanghelia lui Toma, iar la Roma prin Păstorul lui Hermas. Acest curent nu prea a avut sorţi de izbândă în lumea occidentală, asociat fiind sectelor montaniste şi marcioniste, însă vor fi aprobate în concepţia anumitor cercuri de fecioare şi asceţi.
Dincolo de orice exagerare fecioria se bucura de o mare apreciere. Mai sus am amintit concepţia sfântului Paul cu privire la acest stil de viaţă. El nu obliga însă sfătuia pe creştini să o aleagă. Mai târziu Ignaţiu de Antiohia adresându-se sfântului Policarp îl îndeamnă pe acesta: „Dacă cineva poate trăi în curăţie spre a cinsti trupul Domnului s-o facă cu smerenie, căci dacă se mândreşte, e pierdut. Dacă face cunoscut acest lucru altora, afară de episcop, îşi pierde castitatea”[14]. Se observă aici că Ignaţiu merge pe linia paulină. Apare însă un element nou: „afară de episcop” ce pare să indice un statut canonic acordat fecioriei. La mijlocul secolului al II-lea Iustin o observa ca una din trăsăturile creştinismului căci „mulţi bărbaţi şi femei, în vârstă de 60-70 de ani, observând încă din copilăria lor învăţătura lui Cristos au păstrat fecioria”.
Fecioria se bucură de o stimă generală în Biserică. Însă în anumite medii mai ales cele marcate de iudeo-creştinism ea a luat trăsături mai accentuate. Exemplu ne este Protoevanghelia lui Iacob care preamăreşte fecioria Născătoarei lui Dumnezeu considerând-o ca pe un ideal. Cum am spus mai sus uneori se considera ca neîmplinită viaţa de creştin pentru acela ce era căsătorit. În regiunile de influenţă iudeo-creştină existau aceste tendinţe.
Marcioniţii, spre exemplu nu administrau botezul decât fecioarelor şi soţilor care au făcut vot de castitate. Marcion cerea membrilor activi ai sectei sale abstinenţa sexuală şi chiar renunţarea la căsătorie. Montaniştii considerau ca fiind o obligaţie pentru toţi creştinii abstinenţa sexuală. În aşteptarea venirii sfârşitului timpurilor care era iminentă ei trebuia să trăiască o viaţă riguros ascetică. Această asceză severă consta în posturi severe şi interzicerea căsătoriei. Pentru aceasta se propunea despărţirea celor ce s-au căsătorit.
Diverse exagerări
Din dorinţa de a trăi în feciorie absolută s-a ajuns la un moment dat la comuniunea dintre ascet şi fecioară. Din dorinţa de perfecţiune în Biserica primară unele încercări de acest fel s-au dovedit a fi periculoase, iar începând cu secolul al III-lea această comuniune a fost suspectată şi dezaprobată. Însă această uniune spirituală nu s-a pierdut în mod desăvârşit, manifestându-se într-o anumită formă în Irlanda, Roma şi Galia.
Văduvele sau Doamnele admiteau în casele lor un cleric sau un călugăr care le îndruma spiritual, dar care avea obligaţia să le întreţină şi averea.
Această tradiţie este mărturisită şi în Scrisorile către Fecioare. Clement Romanul, autorul atribuit al acestor scrisori, se opune răspicat acestui mod de convieţuire dintre asceţi şi fecioare[15].
Din cauza concepţiilor sincretiste aceasta era considerată ca fiind singura formă de căsătorie compatibilă cu perfecţiunea vieţii creştine. Fiind de asemenea şi un sfat dat soţilor creştini să trăiască în castitate. Acest tip de căsătorie a cunoscut o importantă răspândire. Gnosticii o vor face să persiste deoarece ei practicau o abstinenţă şi o asceză riguroasă.
Pentru gnostici căsătoria apare în legătură cu premisele doctrinale dualiste, potrivit cărora lumea şi tot ce e material, deci şi corpul, în structura ei, ar aparţine la nivel ontologic negativului, opus celui divin de care aparţine doar structura spirituală umană. Prin urmare, căzut şi constrâns fiind în material, spiritul tinde să se întoarcă spre început, la divin, folosindu-se de cunoştinţa divină (gnosis).
În acest context, a refuza căsătoria şi procrearea devine o condiţie necesară pentru dezlipirea de realitatea materială care e supusă puterilor malefice, demiurgului care a creat lumea şi corpul uman, folosind toate mijloacele pentru a încarcera în ea scânteia spirituală. Astfel din cauza constrângerilor suferite de spirit în lumea materială, se practică o asceză radicală şi severă.
Aceste tendinţe întru totul exagerate nu au avut continuitate. În a doua jumătate a secolului al doilea Biserica se va opune în mod energic făcând să devină doar o acţiune a sectelor eretice.
Clement din Alexandria va argumenta compatibilitatea căsătoriei cu viaţa creştină în opera sa Stromateis, în care critică diverse forme ale sincretismului, cu însuşi Isus Cristos care a avut propria lui mireasă, Biserica. Fecioara este sfântă doar atunci când fecioria sa îşi află originea în dragostea faţă de dumnezeu.
În opoziţie cu aceasta atunci când se doreşte starea de viaţă feciorelnică ca şi consecinţă a dispreţului faţă de căsătorie[16] ea ignoră tocmai fundamentul, dragostea lui Dumnezeu care a binecuvântat şi unirea dintre bărbat şi femeie în căsătorie. Viaţa sexuală astfel sprijinită de Creator nu implică nici o impuritate, în consecinţă fiind condamnate ideile ce propagau o învăţătură contrară.
Concluzie
Am încercat să cercetez în acest studiu fenomenul fecioriei în cadrul istoric al primelor veacuri creştine. Cu toate că pentru a cerceta acest subiect e necesară o căutare mult mai amplă putem totuşi să ne facem o mică imagine observând punctele de mai sus.
Astfel am văzut cum trăiau la început creştinii, în tensiunea aşteptării lui Cristos, cadrul ce ne ajută să înţelegem alegerea stării de feciorie care se bucura de un real respect, dar care a ajuns să sufere anumite exagerări, în fapt influenţa filosofiei platonice.
Trăită la început într-un mod liber, ca o alegere pur personală, această formă de viaţă doar mai târziu şi-a definitivat aspectul instituţional.
Bibliografie
Apologeţi de limbă greacă, (sub îngrijirea) Pr. Prof. T. Bodogae, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980.
Apologeţi de limbă latină, (sub îngrijirea) Prof. Nicolae Chiţescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980.
Bouyer L.-Dattrino L., La spiritualità dei padri, (vol. 3/A), EDB, Bologna 19983.
Cayré, F., A.A., Patrologie et histoire de la theologie, I, Desclée&Cie, Paris-Tournai-Rome, 1953.
Clement din Alexandria, Stromateis, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980.
Coman, I.G., Patrologie, Sfânta mănăstire Dervent, 1999.
Quacquarelli Antonio, I Padri Apostolici, Città Nuova Editrice, Roma 19896.
Quacquarelli Antonio, Complementi interdisciplinari di patrologia, Città Nuova Editrice, Roma 1989.
Quasten Johannes, Patrologia. I primi due secoli (II-III), I, Marietti, Assisi 1992.
Sfântul Grigore Taumaturgul şi Metodiu din Olimp, Scrieri, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980.
…
[8] Cf. F. Cayré, A.A., op. cit., p.183.
[9] Coman, I.G., Patrologie, I, Sfânta mănăstire Dervent, 1999, 107.
[10] Metodiu di Olimp, Banchetul sau Despre castitate, 7,3, în Sfântul Grigore Taumaturgul şi Metodiu din Olimp, Scrieri, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980, 43.
[11] Metodiu din Olimp, op. cit., 68-69.
[12] Metodiu din Olimp, op. cit., 1,4, 43-44.
[13] Metodiu di Olimp, op. cit., 1,2, p. 49.
[14] Ignaţiu de Antiohia, Scrisoarea către Policarp, 5, 1-2, în Apologeţi de limbă greacă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980, 220-221.
[15] Cf. F. Cayré, A.A., op. cit., p. 150.
[16] Cf. Clement din Alexandria, Stromateis, III, 6,59,9, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980, 208.
Topic: Studii | Comments Off on Fecioria: o privire generală din primele două veacuri creştine (2)
Duminica a V-a după Paşti a Samarinencii
de Ion Cârciuleanu | 17 Mai 2009
Ne aflăm în acea perioadă a anului bisericesc, când la strane se cântă din Penticostar iar de pe amvoane se tâlcuiesc Evanghelii în care se cuprind întâlniri cu Domnul şi mărturisiri despre Hristos cel înviat, atât în lume, cât şi în sufletul fiecăruia.
Învierea Domnului n-a rămas în istorie un act oarecare, de unică şi zguduitoare misiune, ci a devenit un bun comun, temelia creştinismului.
Este foarte semnificativ rolul femeii în cimentarea religiei creştine. De la cea dintâi arătare a lui Iisus după Înviere până la biruirea învăţăturii creştineşti, femeia apare într-o lumină ce-şi revarsă razele sale departe în istoria creştină.
În această lumină ne apare pericopa evanghelică de astăzi, care aşază înaintea sufletelor noastre icoana unei femei samarinence care, cunoscând pe Domnul Iisus, s-a făcut cea dintâi misionară a Lui.
Domnul Iisus Hristos, într-o zi de vară, sub arşiţa soarelui, venind din Iudeea şi mergând spre Galileea, trecea prin Samaria, cetate numită Sihar, unde se găsea fântâna lui Iacob. Ucenicii Domnului intraseră în oraş ca să găsească cele ce sunt necesare pentru hrana trupului, iar Mântuitorul a rămas singur lângă izvorul istoric al lui Iacob. După o scurtă aşteptare, iată o femeie samarineană vine să ia apă de la fântână. Desigur, această femeie a tresărit văzând fântâna străjuită de un iudeu, de un om străin de neamul locuitorilor din Samaria, căci între evrei şi samarineni erau neînţelegeri şi ură mare pe motive religioase şi politice.
După ce a scos apă, femeia a vrut să plece. Împotriva tuturor preceptelor Legii şi spre surprinderea femeii, Mântuitorul i se adresează: “Dă-mi să beau”. Femeia a fost foarte mirată. Nu se mai întâmplase aşa ceva. Omul încălca rânduielile tradiţionale. Îl înfruntă: “Cum, tu care eşti iudeu, ceri să bei apă de la mine, care sunt samarineancă?” Femeia nu i-a dat apă şi parcă aştepta o explicaţie. Şi atunci, Mântuitorul i-a spus: “De ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi cine este cel care ţi-a zis “Dă-mi să beau”, ai fi cerut de la Dânsul şi ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4, 10). Cuvintele i se părură femeii fără înţeles. Şi mirându-se, zise: “Doamne, fântâna este adâncă şi nici ciutură nu ai; de unde ai apa cea vie?” Dar Iisus i-a răspuns din nou cu cuvinte de taină:”Tot cel ce bea din apa aceasta va înseta iarăşi, iar cel ce va bea apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac, căci se va face în el izvor de apă vie care curge spre viaţa veşnică”. Nu e greu de presupus că femeia n-a priceput nici acum prea mult din cele auzite, dar o asemenea apă, care i-ar fi ajuns pentru o viaţă, o ispitea totuşi, şi zise: “Doamne, dă-mi apa aceasta ca să nu mai însetez, nici ca să mai vin aici să scot apă”.
Mântuitorul, aparent, nu i-a mai răspuns la această cerere.
Pentru a gusta din apa cea vie, sufletul ei întinat de păcat trebuia spălat prin pocăinţă şi mărturisire. Căci fără asemenea pregătire este cu neputinţă să înţelegi ce anume este această “apă vie” şi să o primeşti. Deci, cel dintâi lucru care se cere fiecărui om este să fie pregătit, să fi părăsit întunericul păcatului şi să fi intrat în contact spiritual cu Hristos, şi numai după aceea va înţelege ce anume este darul lui Dumnezeu, “apa cea vie”. Iisus îndreaptă cuvântul său către femeie şi zice: “Mergi de cheamă pe bărbatul tău şi vino aici”. Femeia i-a răspuns: “Nu am bărbat”.
Mântuitorul care, ca Dumnezeu atotştiutor, vedea şi cunoştea faptele, inimile oamenilor, ştiuse acest lucru, dar îi pusese la încercare sinceritatea, pentru a o face să merite continuarea convorbirii. I-a plăcut răspunsul ei; spusese adevărul. “Bine ai spus că nu ai bărbat, a spus Domnul, şi a început să-i amintească amănunte din viaţa ei păcătoasă ca dintr-o carte deschisă, fapte care urmau nu numai să-i stârnească interesul, dar să o facă să se angajeze fără rezervă în discuţie, cât dintr-o teamă sfântă, ca în faţa unui prooroc, cât mai ales din dorinţa de a-şi lămuri unele lucruri pe care nu le înţelesese până atunci prea bine.
Mântuitorul a continuat: “Că cinci bărbaţi ai avut şi acela pe care îl ai acum, nu-ţi este bărbat, aceasta adevărat ai grăit”.
Aşadar, trăia în fărădelege cu al şaselea bărbat. De data aceasta, femeia a rămas uimită, i-a zguduit conştiinţa şi a pus-o pe gânduri, pentru că i-a spus toate câte le-a făcut în viaţă. Nu i se mai întâmplase aşa ceva. Atunci a izbucnit: “Doamne, văd că eşti prooroc”. Impresionată la culme, sufletul ei năzuieşte să urce pe scara cea veşnic nestricată a rugăciunii spre Dumnezeu şi îl întreabă pe Iisus: “Doamne, părinţii noştri (cei din Samaria) s-au închinat în muntele acesta (muntele Garizimului); voi însă (cei din Iudeea) ziceţi că în Ierusalim este locul unde se cuvine a se închina. Spune-mi, va fi continuat ea, cum e mai bine? Care este adevărul?”.
Abia acum Mântuitorul i-a dat, de fapt, apa cea vie, când i-a răspuns femeii cu aceste cuvinte: “Crede-mă, femeie, că va veni vremea când nu în muntele acesta, nici în Ierusalim vă veţi închina Tatălui, va veni vremea şi acum este, când închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui cu Duhul şi cu Adevărul; că Tatăl acest fel caută să fie cei ce se închină Lui”.
Duh este Dumnezeu, şi cei ce se închină Lui, cu Duhul şi cu Adevărul se cade a se închina. Zis-a Lui femeia: “Ştim că va veni Mesia, care se cheamă Hristos; când va veni acela, ne va spune nouă toate. Zis-a ei Iisus: “Eu sunt, Cela ce grăiesc cu tine”. Mântuitorul i-a oferit, în schimbul şi în locul apei din fântână, “apa cea vie”, din care, dacă bea cineva “nu va mai înseta în veac” (V. 14). Pătrunzând în sufletul ei pe nebăgare de seamă, în acea amiază caldă de vară, apa aceasta a transformat-o pe femeie în cea dintâi misionară a Evangheliei lui Hristos şi, convinsă de acest adevăr, ea lasă vasul de apă la fântână, aleargă în grabă în cetatea Sihar, străbate uliţele şi strigă cu însufleţire: “Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus câte am făcut; nu cumva Acesta este Hristos?” Spusele ei i-au impresionat pe locuitorii cetăţii, pentru că şi-au părăsit casele şi au venit la fântână să-L vadă pe Iisus. Sfântul Evanghelist Ioan povesteşte că, după ce au stat de vorbă cu El, L-au invitat să rămână cu dânşii în Sihar şi că Mântuitorul a rămas cu ei două zile.
Popasul Domnului lângă fântâna lui Iacob şi cuvântul Său către femeia samarineană aduc în faţa noastră şi pentru noi, două mari probleme: Darul lui Dumnezeu şi închinarea “în Duh şi Adevăr”.
Darul lui Dumnezeu este apă vie, pornită din izvorul cel nesecat al dragostei părinteşti şi cel ce bea din această apă vie gustă şi se adapă din izvorul nemuririi. Darul lui Dumnezeu ne împărtăşeşte bucurii spirituale care nu se mai iau în veac de la noi.
Harul este puterea supranaturală care vine în ajutorul sufletului slab, bolnav şi neputincios, ca să-l ajute, să-l întărească şi să-l mântuiască. Harul este iubirea concretă a lui Dumnezeu faţă de om, manifestată neîntrerupt în viaţa omenirii, este apa cea vie care hrăneşte, întăreşte şi face să sporească neîncetat toată viaţa cea duhovnicească a noastră. Harul lucrează în Biserică şi se împărtăşeşte mai ales prin Sfintele Taine.
Ne-am putea pune întrebarea: ce înseamnă închinare în “duh şi adevăr?” Unii zic: trebuie să te închini lui Dumnezeu în duh, adică fără nici o formă, fără sărbători, fără post, fără ritual, fără preoţi, fără veşminte de slujbă, fără să-ţi faci cruce, fără să îngenunchezi, fără să te duci la biserică. Alţii zic: închinarea în duh înseamnă închinare din inimă bună, închinare din gând curat, închinare din credinţă dreaptă, cu rugăciunea, cu hotărârea de a face bine, cu iubire faţă de toată lumea. De fapt, cei ce gândesc astfel, rătăcesc, pentru că iau textele Sfintei Scripturi izolat şi scapă din vedere unele aspecte care se lămuresc prin altele din Sf.
Scriptură şi din învăţătura Mântuitorului.
Mântuitorul şi apostolii au mers la templu (Marcu 11, 15-17; Ioan 7, 14; Matei 21, 13; Luca 9, 41; Fapt. Ap. 5, 42), Mântuitorul a recunoscut autoritatea mai marilor sinagogii, a învăţat în templu şi în sinagogi, a recomandat celor pe care îi vindeca să se arate preoţilor (Marcu 5, 38; Luca 17, 14), a recomandat postul (Marcu 9, 29; Luca 5, 35; Matei 17, 21), a participat la sărbători (Ioan 7, 10; Luca 22), când vindeca bolnavii folosea gesturi rituale, precum punerea mâinilor (Luca 4, 40), se ruga în templu, în sinagogi şi în locuri speciale (Marcu 1, 35; Luca 4, 42; Matei 14, 23), a folosit pâinea şi vinul ca elemente rituale (Luca 22, 19), a îngenuncheat la rugăciune (Luca 22, 41), iar Apocalipsa vorbeşte de tămâie şi de rugăciunea sfinţilor (Apoc. 5, 8). Iar pe cei ce refuză semnul sfintei cruci, Sf. Apostol Pavel îi osândeşte ca pe “vrăjmaşii crucii lui Hristos” (Fil. 3, 18). Aceşti tâlcuitori răstălmăcesc toate aceste lucruri ca să lovească Biserica cea “una, sfântă şi sobornicească”, sub pretextul că oferă una mai bună.
Se constată că cele mai multe din lucrările pe care le neagă Bisericii Ortodoxe, le introduc şi la ei sub alte forme. Ei ocolesc spusele Sf. Apostol Pavel care îndeamnă: “De acestea să le aduci aminte oamenilor şi să-i îndemni înaintea Domnului să nu intre în dispute, căci nu-s de nici un folos şi numai smintesc pe ascultători” (Tim. 2, 14-22). Unii ca aceştia “au numai chipul cucerniciei, iar puterea ei o tăgăduiesc. De aceştia, fereşte-te!” (Tim. 3, 5). Nu recunosc preoţii, dar îşi fac pastori; nu recunosc bisericile, dar îşi fac “case de rugăciuni”; nu recunosc veşmintele, dar au inventat altele; nu recunosc slujbele tradiţionale, dar au compus altele cu un ritual similar. Cu acestea pot înşela numai pe cei slabi de minte şi credinţă şi dovedesc doar că sunt stăpâniţi de duhul mândriei, al slavei deşarte şi al dorinţei de stăpânire. Unora ca aceştia li se potriveşte cuvântul: “Se apropie de Mine cu buzele lor, şi mă cinstesc cu limba, iar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 8). Cei mai mulţi sunt cuprinşi doar de viclenie, iar cei ce au râvnit cu adevărat, “nu au pricepere” (Romani 10, 2).
Tâlcul adevărat al cuvintelor “închinare în duh şi adevăr” constă în aceea că toate formele exterioare capătă valoare numai când sunt dublate de inimă bună, iubire, generozitate, jertfă pentru altul, schimbare interioară, dorinţă de transformare în bine, smerenie, rămânere în Biserica lui Hristos cea zidită pe temelia apostolilor şi continuată până azi prin succesiune apostolică.
Biserica noastră ortodoxă, “noul aşezământ, nu este al literii, ci al duhului, pentru că litera ucide, iar duhul face viu” (Cor. 3, 6).
Samarineanca era victima formalismului iudaic, care ucide fondul pentru formă, pe când Iisus este însuşi spiritul şi adevărul care trebuie să însufleţească şi să condiţioneze acţiunile noastre.
Rugăciunea în duh şi adevăr se aseamănă cu rugăciunea Vameşului: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosul”, aceea care, atunci când se adresează lui Dumnezeu, nu judecă pe vecin, nu se compară, nu se îndreptăţeşte; aceea prin care cel ce se roagă îşi vede bârna din ochiul său şi nu paiul din ochiul aproapelui. Este rugăciunea celui care, înainte de a merge la Biserică, aşa cum spune Mântuitorul, merge întâi de se împacă cu cel cu care este în supărare.
Rugăciunea în duh şi adevăr este rugăciunea care spune drept lui Dumnezeu atunci când se roagă, de pildă când zice: “Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.
Iartă în clipa aceea pe toţi cei care i-au greşit şi nu ţine minte răul.
În rugăciunea noastră în duh şi adevăr trebuie să oferim lui Dumnezeu inima noastră “înfrântă şi smerită”. Alcătuit din trup şi suflet, omul trebuie să ia parte cu amândouă părţile la rugăciunea pe care i-o aduce lui Dumnezeu. “Cu duhul şi cu adevărul” nu înseamnă a renunţa la formele cultului, la biserică şi la podoabele ei, ci la minciună, răutate şi făţărnicie. Însă cu condiţia ca toate aceste forme să fie întemeiate pe un imbold lăuntric real şi de a fi mijloace, nu scopuri în sine. Forma să fie expresia fondului. Ea trebuie să înfăţişeze, fără greş şi fără acoperire, lăuntrul nostru sufletesc. Viaţa “în spirit” este viaţa întemeiată pe adevăr. Ea este necesară oriunde şi oricui. Aceasta este rugăciunea “în duh şi adevăr”: rugăciunea celui care nu încearcă să se înşele nici pe sine, nici pe Dumnezeu. Această rugăciune a învăţat-o Mântuitorul pe samarineanca din Evanghelia de astăzi.
Nu se sfârşeşte, însă, istoria acestei femei cu cele relatate în Evanghelie. Spune tradiţia că a devenit, după convertire, una dintre cele mai aprige uceniţe ale Domnului şi că a propovăduit învăţătura sa, murind cu cei şapte copii ai săi moarte de martir, sub împăratul Nero, însemnată în calendar sub numele de Martira Fotinia.
Învăţătura din Evanghelia de astăzi ni se adresează nouă tuturor, şi cel mai important lucru pe care trebuie să-l ţinem minte, este tocmai această chemare a Mântuitorului de a ne închina în duh şi adevăr. Este timpul să ne dăm seama că, dacă suntem în legătură cu Dumnezeu în duh şi adevăr, în sinceritate, smerenie, modestie, în bunătate, în dragoste toate acestea lucrează asupra sufletului nostru, dar se răsfrâng şi asupra aproapelui nostru, în viaţa societăţii, în viaţa lumii în care trăim.
Fiindcă, în fond, Dumnezeu aceasta vrea, ca rugându-ne Lui în duh şi adevăr, să facem o lume care să fie a Duhului şi Adevărului.
De două mii de ani, această îmbunătăţire morală a omului, prin apa cea vie a harului lui Dumnezeu, stă în Sfânta Evanghelie ca o chemare şi se oferă cu aceeaşi putere prezentului şi viitorului, oricui o cere cu rugăciunea Samarinencii: “Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez”.
Amin.
Text preluat de pe situl www.AdMD.info
Topic: Predici | Comments Off on Duminica a V-a după Paşti a Samarinencii
INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (18) – Şantaj comunist (2)
de Florin Bădican | 15 Mai 2009
INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI
ŞANTAJ COMUNIST 2
Neavând de ales, femeia execută ordinul bărbatului; Reveni însoţită de un băieţel nu mai mare de zece sau unsprezece ani; Oprindu-se în faţa argatului care deacum îl privea încruntat, abia dacă raportă:
-Nene, nu te supăra că venii taman pân acilea; Să ştii că eu…,
-Ce să ştiu mă ţâcă? Arde undeva şi n-are cin să stingă focu?
-Nu arde nene, dar popa Sofrone, vrea să veniţ pân la biserică.
-Păi dă ce mă ţâcă? Are ceva cu mine şi nu mai poate aştepta?
-Eu nu ştiu de ce vă chiamă popa, dar trebuie să veniţi urgent.
-Bine mă ţâcă, întrebă mai mult retoric argat Badea, dar de ce?
-Nu ştiu nene; Ştiu doar că popa Sofrone v-aşteaptă în biserică.
-Bine mă ţâcă, dar tu al cui eşti? După mutră nu prea te cunosc.
-Cum nene Vasile, chiar nu mă mai ştii? Eu sunt da-i lu Cotoran.
-Mă băieţaş, întrebă şi nu fără motiv doamna Aneta, tu eşti frate cu fetişcana care după câte ştiu, era în vorbe d-amor cu fi-miu Ştefan?
-Da tanti, confirmă mirat solul legiunii, dar eu sunt ceva mai mic.
-Bine mă băiatule, dar cum de-ai trecut de paznicul conacului?
-Fă muere, ia lasă-l în pace; Ia spune-mi mă ţâcă, părintili Sofrone este cu careva în biserică? Doar nu mă chiamă pentru sfânta spovedanie.
-Acuşa-i sângur nene Vasile, dar popa vrea să mergeţi urgent.
-Bine mă ţâcă, dar popa vrea să plece undeva şi nu are docar?
-Nu ştiu nene, da-mi spuse că n-are prea mult timp dă pierdut.
-Bă ţâcă, răspunse argatul care deacum îl privea îngândurat, spune părintelui Sofrone să m-aştepte în faţa bisericii; Acuşa înţelesăşi?
-Am înţeles nene Vasâle, raportă băiatul, după care mulţumit de isprava făcută, o rupse la fugă spre cel care-l trimisese în misiune.
-Nu cred c-ar trebui să te duci mă omule; Mie nu-mi miroasă a bine graba cu care părintili Sofrone, te chiamă la biserică.
-Ce ştii tu fă muere proastă! Poate vrea şi popa nişte lemne, raportă argat Badea, în timp ce tot mai îngrijorat începu să se îmbrace.
-Păi ce mă Vasile, contră femeia dintr-un instinct primar, taman acuşa în miez dă iarnă, părintili Sofrone rămase fără lemne de foc?
-Taci fă dracu dân gură, doar nu m-a chemat dă pomană; Acum şi popa ăsta, ca orice om cu nevoi şi atâtea belele; Hai şi nu mai sta îmbufnată; Doar ducându-mă, văd nevoia părintelui nostru.
-Ştiu mă omule, dar mereu ai făcut, doar după cum te taie capu.
-Bine fă muere idioată, dar ce dracu vrei să fac? Să nu mă duc?
-Cum vrei tu Vasile, dar nu crezi c-ar fi mai bine să mă duc eu?
-Fă muere, tu te duci doar la cimitir; Asta-i treabă dă bărbat, ordonă argatul Badea Vasile, după care urmând drumul croit de un destin ce părea să se supună unui vechi blestem, plecă în mare grabă.
Mai era puţin până la biserica unde trebuia să-l întâlnească pe părintele Sofrone când, dintre ruinele şcolii care nu cu multă vreme în urmă fusese incendiată de legionarii satului Vlaşca, apăru silueta unui individ care pentru diminuarea vigilenţei, îmbrăcase straie ţigăneşti.
-Dom Bade, strigă individul deghizat, nu vrei să stai oleacă?
-Da bă ţigane, dar ce dracu vrei? Acum n-am aţi da de pomană.
-Şi cum de nu mă mai recunoşti argat? Doar nu m-am schimbat.
-Dom căpitan, dumneavoastră în satul Vlaşca? Nu prea înţeleg.
-Bine mă argat nenorocit, ameninţă pe tonul cel mai tăios căpitanul Voinea Octavian, numai ce mă vânduşi copoilor dă la Siguranţă.
-Cum puteţi crede una ca asta domnu căpitan, raportă argatul care deacum începu a se teme cu adevărat? Doar nu eram nebun să…,
-Păi de moment ce copoii de la Siguranţă te lăsară liber, ce altceva vrei să cred mă argat nenorocit? Hai, spune-mi ce le-ai povestit.
-Eu nici nu v-am pomenit numele dom căpitan; Năcazu să trage dă la un grăjdar care nu ştiu ce spusă şi ce nu spusă ălor dă la Siguranţă; Ştiu doar că în aceeaşi zi cu ţugulanu, copoii mă săltară şi pă mine.
-Fă-ţi cruce argat Badea, ordonă legionarul care fără să ezite, trase în sergentul decorat doar pentru mulţimea soldaţilor asasinaţi.
În timp ce sufletul pleca în lumea unde doar Dumnezeu îl va putea înţelege şi ierta, trupul argatului Badea Vasile cădea pe zăpada îngheţată; Căpitanul Voinea Octavian aruncă pistolul printre ruinele şcolii, după care se făcu nevăzut în bezna care avea să învălue ţări şi popoare întregi; Astfel, sergentul care în război a măcelărit o mulţime de oameni nevinovaţi, sfârşeşte într-o baltă de sânge; Deacum facă-se voia Domnului!
* * *
* * *
În ziua în care tatăl său cădea victimă răzbunării legionare, caporalul asasin primea vizita unui individ îmbrăcat muncitoreşte.
-Băăă, întrebă nefericitul caporal, care dracu n-ai dă lucru?
-Îţi sunt un prieten, răspunse încet muncitorul din spatele uşii.
-Eu n-am prieteni, raportă caporalul care deacum se retrăgea lângă dulapul care odinioară servise pentru păstrarea hainelor curate.
-Bă Ştefane, ripostă vocea muncitorească, dacă nu intru eu acuşica, să ştii că la noapte intră poliţia; Acu înţelesăşi primejdia?
-Intră odată, dar să nu te pue dracu să faci jmecherii; Ai înţeles?
Uşa se deschise brusc şi în camera de hotel intră un muncitor; Era stăpânit de teamă, dar suficient de curajos pentru a răspunde:
-Mă tovarăşu Ştefan, las-o dracu dă jucărie; După cum bine vezi, eu nu sunt înarmat; N-am nici măcar un ciomag, darmite un pistol.
-Nu mai rânji ca un bou şi închide uşa, ordonă asasinul domnişoarei Sonia, în timp ce disperat continua să ameninţe cu aceeşi armă.
-Bine mă tovarăşu Ştefan, raportă muncitorul care după ce închise uşa care abia dacă se mai ţinea în balamale, se aşeză pe patul răvăşit.
-Ia spune mă, tu cine mama dracu eşti? Copoi dă la siguranţă?
-Am să-ţi spun, dar numai dacă laşi deoparte jucăria ucigaşă.
-O să-l bag în buzunar, dar să nu te pue dracu să faci vro jmecherie; Mintenaş te-am curăţat; Acuşa înţelesăşi bă copoiu dracului ce eşti?
-Acu vorbeşti cu păcat mă tovarăşe Ştefan; Eu nu sunt copoi.
-Băăă, ripostă furios asasinul, mai lasă-mă dracu în pace cu tovarăşu tău; Doar n-o să cred că peste noapte mă făcui şi comunist.
-Da mă omule, ai dreptate; Cel puţin deocamdată nu poţi fi comunist, dar după socoteala unor tovarăşi de-ai mei, criminal tot eşti.
-Acu dă unde pizda măti ştie tovarăşii tăi, cine şi dă unde sunt? Bă, tu eşti copoi dă la siguranţă, sau mănânci căcat dă pomană?
-Cum dă unde ştie mă tovarăşu Ştefan? Dacuma ştie tot oraşu.
-Păi dacă ştie tot oraşu, jandarii dă ce măsa-n cur n-au habar?
-Să-i ia dracu dă curcani, raportă documentat presupusul comunist, dar cum nu te săltară până acuşa, cred că urmăreşte şi palcineva.
-Băăă, ia mai termină cu pălăvrăgeala; Eu cred că proştii dă curcani habar n-are unde stau ascuns, altfel nu mă săltau până acuşa?
-Bă frate, uite care-i socoteala; Pă mine taman daia mă trimise tovarăşu Beria; Vrea să te pună sub protecţia noastră; Acu înţelegi?
-Şi Beria cine dracu este, întrebă asasinul care deacum părea mai liniştit? Nu cumva este copoiul care dacuşa să dă mare comunist?
-Mă omule, păi cum de nu-l cunoşti pe tovarăşul Beria? După câte ştiu, ai fost de foarte multe ori în satul Domneasca; Am dreptate?
-Cum adică, întrebă privind puţin mirat asasinul? Bă, tu vrei să spui că prostănacul dân Domneasca, este un mare şef la comunişti?
-Toate la timpu lor mă tovarăşu, dar până una alta trebuie să vii cu mine; Asta, doar dacă nu vrei să fii arestat de jandari şi dă copoi.
-Cu tine mă comunistule? Ia mai puneţ pofta în cuiul Stanii.
-Faci cum vrei tovarăşu, dar la noapte vei fi înhăţat de copoi.
-Bine bă comunistule, dar cum mama dracu spui că te chiamă? Nu dalceva, dar în afară de tovarăşu pă care-l mâncaţi toată zâua cu pâine neagră, n-ai şi tu un nume dă om adăvărat?
-Cum să n-am mă tovarăşu Ştefan? Pe mine mă chiamă Ghiţă.
-Bine bă comunistu dracului, dar Ghiţă nu este nume dă porc?
-Ştiu mă omule, dar când m-a botezat eram prea mic; Acu ce faci? Mergem în casa unui camarad, sau aşteptăm să ne înhaţe copoii?
-Bine bă comunistu dracu, dar unde vrei să mă duci? La bulău?
-Nu prea dăparte dacilea, dar până una alta cred că n-ar fi rău să-mi spui şi mie ce dracu avusăşi cu puştoaica d-o împuşcaşi în biserica din satul Domneasca? N-a vrut să-ţi dea pizdă pă de-a moaca?
-Proasta dracu! Eu nu pă ea vroiam s-o împuşc, dar cum stătea în faţa glonţului, n-am avut ce dracu să-i mai fac; Era mult prea târziu.
-Dacă nu pă moarta care fie vorba între noi era gagicuţă mişto, atunci pă cine dracu avusăşi năcaz? Poate altă ţărăncuţă virginită?
-Cu ea n-avusăi nimic bă comunistule, pă alta aveam năcaz; A dracu sărăntoacă, se mărită cu fiul boierului din satul Domneasca.
-Păi să poate mă tovarăşu Ştefan? Tu chiar n-ai ştiut nimica?
-Se mai poate, dar ce dracu vroiai să ştiu? Că e săracă lipită?
-Păi tacto nu-ţi spusă nimica? Doar ştia dămult cine-i gagicuţa.
-Tata-mi zâsă multe şi mărunte, dar pă tine mă comunistule, la ce dracu te duce gându şi năravu? Hai bă tovarăşu, spune-mi odată.
-Păi în legătură cu fata care se mărită cu fiul dă boier; Chiar nu-ţi zâsă cine este cu adăvărat şi dă unde să trage pârţotina dracului?
-Să trage dân măsa! Mi-a zâs s-o las în pace pă fustangioaică.
-Păi mă tovarăşu Ştefan, tacto avea dreptate; Fustangioaica dăspre care vorbeşti aşa dă urât, este soră cu tine; Acuma pricepuşi?
-Cum adică, Ioana este soră cu mine? Fugi daci bă comunistule şi nu-mi mai îndruga gogoşi umflate, contră asasinul care mai temător ca niciodată, devenise în doar câteva clipe, suspicios peste măsură.
-Ştiam că eşti Toma necredinciosu, dar trebuie să mă crezi.
-Cine să fiu mă comunistule? Doar ştii că mă chiamă Ştefan.
-Toma fuse unu ca tine; Nici el nu credea-n nimeni şi-n nimic.
-Auzi bă comunistule, tu vrei să mă ţâi dă vorbă doar până ce vine copoii care ştie doar să înhaţe oameni? Ia spune, asta vrei să faci?
-Tovarăşu, dacă pă mine nu mă crezi, atunci citeşte ziaru ăsta.
-Ce ziar bă comunistule? Doar n-o să citesc o fiţuică de căcat.
-Citeşte aista, raportă cu fermitate bolşevică tovarăşul care deacum scotea dintr-un buzunar slinos, o hârtiuţă împăturită şi murdară.
-Bă comunistu dracu, doar n-ai de gând să faci mişto dă mine.
-Citeşte, îndemnă tovarăşul care-ntre timp se apropiase de uşa ce continua să rămână închisă; Nu te mai grijora, am să ţin eu dă şase.
O vreme, asasinul a încercat să citească un articol sugestiv întitulat: Dublu asasinat în satul Domneasca de Argeş.
-Cum este tovarăşu, întrebă comunistul poate mai puţin temător, te lămurişi cine este ţărăncuţa pe care vroiai s-o împuşti în biserică?
-Şi tata dă ce dracu nu mi-a zis nimic? S-o fi temut dă mama?
-Dă ce, dă ne ce, acu hai să plecăm cât mai repede dacileaşa; Mă tovarăşu, atunci când vom sări pă geamu dă la parter, fii şi tu atent.
-Şi dacă ne prinde copoii taman când sărim pârleazu din spate?
-Nu-ţi fie frică omule, la semnul meu alţi doi tovarăşi va începe o bătaie mai mult dă ochii lumii; Acuma pricepuşi care-i daravela?
-Cum mă comunistule, acuma trebuie să ne batem ca chiorii?
-Hai odată, ordonă comunistul în timp ce-l trăgea de mână pe asasinul care mai de voie mai de nevoie, îl urma pe drumul trasat cu multă măiestrie şi sprijin german, de tovarăşu Vladimir Ilici Lenin.
Protejaţi de întunericul timpului, cei doi infractori reuşiră să iasă neobservaţi din hotel; Crezând că li s-a pierdut urma, indivizii o apucară pe o străduţă îngheţată; Furişându-se ca nişte hoţi, se opriră în dreptul porţii dincolo de care, un individ de aceeaşi teapă, întrebă motivat:
-Nu te supăra domnule, dar nu aveţi un foc şi pentru mine?
-N-am mă omule; Eu nu fumai niciodată ţigări, raportă tovarăşul care deacum încerca să pară cât mai convingător cu putinţă.
-Domnule, el este muncitoru pă care trebuie să-l angajăm?
-Da omule, chiar dacă are altă meserie, ordonă cu glas şoptit tovarăşul Ghiţă, după care hotărât porni pe drumul trasat de bolşevici.
-Acuma dă ce stai? Vin-o după mine, ordonă tovarăşul Barbu.
-Pacilea nu este nici-un bec? Doar n-o să mergem ca chiorii, întrebă asasinul care tot mai temător, se strecură pe lângă peretele casei?
-Lumină-ţi trebuie tovarăşu, întrebă gazda în timp ce deschidea o uşă mai dosnică? Ia nu mai fă pă nebunu şi intră mai repede-n celulă.
-Bă tovarăşu, dacă nu aprinzi un bec sau o lumânare doar ca să te pot vedea la moacă, să ştii că mă supăr pă tine şi plec chiar acuşa.
-Să pleci pă întunericu asta? Mă omule, tu n-ai minte dă loc?
-Şi dă ce să nu plec bă comunistule? Doar nu-s bătut în cuie.
-Unde vrei să pleci mă omule? Mintenaş facem un picuţ dă lumină, ordonă gazda, după care răsuci butonul comutatorului care sta nepăsător pe un perete scorojit de timpul ce curgea sălbatic peste lume.
Lumina care inundă celula, îl sperie pe asasinul care încercând să se retragă dintr-un instinct animalic, se izbi puternic de zidul scorojit.
-Tu cine mama dracu eşti, întrebă asasinul în timp ce furios ameninţa cu pistolul ucigaş? Ia spune, doar nu eşti un copoi deghizat.
-Pe mine mă chiamă Barbu, raportă gazda care deacum încerca să îşi ascundă îngrijorarea, dar nu-ţi fie teamă; Eu îţi sunt prieten bun.
-Bă tovarăşu Barbu, un comunist are doar duşmani; Pricepi?
-Ştiu, dar acuşa doar noi te mai putem ajuta; Ce dracu mă tovarăşu, nu vezi că n-ai unde să te fofilezi dă copoii care te urmăreşte?
-Mă omule, cât ai dă gând să mai faci pă dăşteptu cu mine?
-Şi cum dracu vrei să-ţi vorbesc mă tovarăşu Ştefan? Ia spune, nu crezi c-ar fi mai bine să afli adăvărul care deacuşica te tot paşte?
-Bine bă tovarăşu, dar tu dă unde ştii cum să paşte adăvăru?
-Mă tovarăşu Ştefan, de la cineva dă mare încredere ştiu că în timp ce pă tine te cată poliţia şi copoii dă la siguranţă, pă tacto-l caută legionarii; Poate greşesc omule, dar cred că i-au şi făcut de petrecanie.
-Păi bine mă comunistule, ripostă asasinul crezând că este şantajat, ce dracu să aibă legionarii c-un om care nu prea face politică?
-Mă omule, cum mie nu-mi place să-mi bag nasu unde nu-mi fierbe oala, cred c-ar fi mai bine să-i întrebi pă verzi; Acuşica, ordonă gazda cu aceeaşi voce comunistă, vin-o mai repede după mine; Va trebui să-ţi arăt ascunzătoarea în care vei lâncezi până la noi ordine.
Fără să mai piardă vremea, gazda deschise o uşă, după care urmat de asasin, intrară într-o cămăruţă plină de mucegai şi de întuneric comunist; Era celula în care caporalul Badea Ştefan, va lâncezi într-o manieră năucitoare, doar până când va pleca pe ultimul drum.
* * *
* * *
După câteva săptămâni de detenţie în celula tovarăşului Barbu, caporalul care deacum era forţat de împrejurări, primea vizita tovarăşului care aşa cum bine ştim, nu era altul decât lunganul din satul Domneasca; Retras într-un colţ al celulei, asasinul micuţei Sonia, privea speriat la prostănacul care aşezat pe un scaun improvizat, părea destul de liniştit.
-Eu vă las cu el tovarăşu Beria, dar mai aveţi nevoie dă ceva?
-Deocamdată n-am nevoie, ordonă îngândurat spionul; Poţi pleca, iar dacă faci în pantaloni dă frică, du-te şi pune zăvoru la poartă.
Rămaşi singuri după plecarea gazdei, călăii începur-a se studia ca doi cocoşi, înaintea primului atac; Cum fisuri în carapacea prudenţei prin care să-şi strecoare veninul nu prea se găseau într-un timp atât de scurt, lunganul descusu căptuşeala hainei, dând la iveală actul de identitate pentru asasin; Acesta-l luă şi după ce-l întoarse pe toate părţile, întrebă oarecum mirat de gestul lunganului din Domneasca de Argeş:
-Ia spune-mi bă comunistule, cine dracu este Dumitru Ion?
-Cum cine este? Păi aşa te chiamă omule, sau poate nu-ţi place.
-Mă comunistule, tu crezi că dacă-mi şchimbai căciula dă ţăran n-o să mă mai recunoască nici curcanii, nici jandarii, nici copoii?
-Ia spune mă tovarăşe Dumitru, nu ţă frică de curtea marţială?
-Doar nebunii n-are frică! Tu ce zici, copoii tot mă mai caută?
-Păi poliţia te caută din ziua în care făcuşi cel puţin două crime, dar ca din întâmplare, nimerişi la comunişti; Acuşa pricepuşi tovarăşu?
Crezând că lunganul doar auzise de cele două crime, asasinul încerca disperat să reziste; De aceea răspunse printr-o altă întrebare:
-Ce dracu zici mă comunistule? Păi dă unde ştii tu, cine sunt eu?
-Bă tovarăşu, ordonă lunganul păstrându-şi stăpânirea de sine, deşi nu prea obişnuesc să dau socoteală, cu tine voi face o excepţie.
-Şi ce dracu vrei să-mi faci mă comunistule, întrebă asasinul care nu părea să fie obişuit cu vorbe ce nu intrau în uzul obârşiei de care aparţinea cu trup, suflet, credinţă şi cu multe obiceiuri strămoşeşti?
-Bă tovarăşe Dumitru, dacă ştiam cât eşti dă înapoiat, mai bine-mi vedeam de treabă; Nu ştiu cum să-ţi zic, dar acuşa alta-i treaba.
-Bine rusnace, dar care-i treaba mare? Doar n-o fi bolşevică.
-Bă tovarăşe, ordonă rusul dând dovadă de un calm imperturbabil, după ce că împuşcaşi o domnişoară în biserică, te pusă dracu să mai omori şi un ţăran; Ştiu că i-ai furat caii, sania, dar şi bruma de bani.
-Da mă tovarăşu, numai că tu vorbeşti în dodii româneşti; Nu dalceva omule, dar eu tot nu ştiu cu ce moartă încerci să mă sperii.
-Mă idiotu dracului, ameninţă rusul vădit iritat, tu cât ai dă gând să mai faci pă prostu cu mine? Doar ştii ce soartă-i aşteaptă pe asasini.
-Am înţeles mă rusule, dar cum nu ştiu ce ai dă gând să faci…,
-Ascultă ţărănoiule, dacă mai faci pe nebunul cu mine, eu te scot în strada unde în maxim cinci minute, te-au şi înhăţat copoii dă la siguranţă; Acuma hotărăşte-te: Mergi cu noi, sau intri în puşcărie?
Înfricoşat peste măsură, tovarăşu Dumitru, nume sub care-l vom identifica în scurtul răgaz al vieţii, renunţă la împotrivirea fără nici-un rost; Dând impresia omului resemnat, deacum vrea să colaboreze.
-Tovarăşu Beria, eu ştiu că sunt la mare srâmtoare şi într-un fel mă bucur că sunteţ nişte oameni mai cumsăcade dăcât neamu boeresc.
-Mă tovarăşu, aşa da! Ce dracu, doar te ştiam băiat dăştept.
-Nu ştiu cât sunt de dăştept, dar tu ce dracu vrei dă la mine?
-Tovarăşe Dumitru, raportă prostănacul satului Domneasca, în timp ce se agita din motive doar de el cunoscute, tu crezi că la comunişti merge toate şchimb pă şchimb? Omule, politica nu-i doar un troc.
-Tovarăşu Beria, n-ar fi mai bine să vorbesc cu tata? El a fost argat la conac şi ar putea interveni pă lângă boierul Marghiloman.
-Habar nu ai tovarăşe Dumitru, dar taică-tu poate intervini doar pă lumea cealaltă; Ai înţeles, sau poate vrei să-ţi dau mură în gură?
-Nu înţeleg tovarăşu; Ce-ar fi de înţeles, sări ca ars criminalul care într-un moment de grea cumpănă, părea iremediabil pierdut?
-Te prefaci de pomană; Argatul Badea Vasile este mort.
-Păi cine să-l omoare pă tata? Doar n-avea nici-un duşman.
-Mă tovarăşe Dumitru, nu ştiu dacă tacto avea ori nu avea duşmani, dar cu siguranţă avea prieteni legeonari şi pă care ia cam trădat.
-Să poate, dar el n-a făcut-o fără niscaiva motive mai serioase.
-Şi pentru asemenea motive, se aleasă cu nişte gloanţe în piept.
În timp ce criminalul rămăsese mut la aflarea unei asemenea veşti, rusnacul Beria scoase dintr-un buzunar o bucată de hârtie şi-un creion pe care le înmână tovarăşului Dumitru; Privind numai Dumnezeu ştie unde, prostănacul din satul Domneasca ordonă la fel de hotărât:
-Uite mă tovarăşe, ţâne astea şi scrie ce-o să-ţi spun eu acuşa.
-Da mă rusnace, dar cum tata este mort, cui dracu vrei să scriu?
-Scrie bă mai repede, ordonă rusul care şi începuse să dicteze:
Dragă mamă,
Eu sunt Ştefan şi după cum bine cred că ştii, am făcut două crime; Mai află că eu ca să scap dă puşcărie, mă dădui cu comuniştii care mă va apăra până ce vine la putere; Să ştii mamă, tovarăşii ca să mă apere îmi pusără condiţia ca ălui care-ţi va aduce scrisoarea, să-i dai zece cocoşăi dă aur curat şi cinşpe mii dă lei; Mamă, eu te mai rog să faci ce-ţi spusăi mai adineaurea şi nu care cumva să anunţi poliţia, c-o să mori şi tu împuşcată ca şi tata; Pă mine să nu mă mai caţi, că dacuşa am alt nume pă care nu-i bine să-l ştii, după cum nu-i bine să afli nici unde stau;Te pupă al tău Ştefan şi nu-ţi mai face atâtea griji dă pomană.
-Gata bă tovarăşe Dumitru, ajunge; Acum dă hârtia încoace şi taci, ordonă agentul care deacum părea mulţumit de isprava făcută.
-Tovarăşu, dacă tot vă dă mama o avere, aş vrea şi eu ceva.
-Ia spune bă tovarăşe Dumitru, crezi c-ar mai fi ceva de scris?
-Tovarăşu Beria, dacă puteţi, aş vrea să-l împuşcaţ chiar mâine pă locotenentu Marghiloman Mihai; Docamdată, eu cam atâta vreau.
-Da proşti ne mai crezi bă tovarăşe Dumitru; Cum adică, pentru un idiot ca tine să-mi bat cuie în talpă? Ia mai pune-ţi pofta în cui.
-Da-l urăsc tovarăşe, mama lui a dracu! E un boier hoţoman.
-Şi dă ce dracu este atât de hoţoman? Păi nu s-a însurat cu fata pă care neisprăvitul dă taică-tu nici măcar n-a vrut s-o recunoască?
-Bă rusnace, ameninţă criminalul cu aceeaşi diabolică răutate, când or veni comuniştii la putere, cu mâna mea-l strâng de gât pe hoţomanu ăla dă boier; Ce zici tovarăşu Beria, nici atuncea n-o să m-ajuţi?
-Bine bă tovarăşe; Să ajungem noi acolo, ordonă lunganul cu oarece optimism în glasu-i bolşevic, pentru ca mai apoi să se ridice în picioare şi să plece angajat plenar, spre miezul Infernului Roşu.
Topic: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (18) – Şantaj comunist (2)
« AnteriorulUrmătorul »
