O seară magică
de Ana-Maria Gîbu | 13 Iunie 2009
1 iunie 2009
A sosit ziua lansării volumului meu de debut “Grădina mea”. A fost o zi plină de emoţii dar şi de multă bucurie. De dimineaţă am plecat la club pentru repetiţiile cu grupul ˝Voces˝, ca în orice altă zi de luni. La amiază mi-am luat ghiozdanul şi am plecat la şcoală. Când am ajuns la şcoală mi se părea că ceva nu este în regulă. Era agitaţie. Se pregătea ceva. Colegii parcă mă priveau altfel. De ce? Nu ştiam însă aveam să aflu mai tarziu. Se întrebau dacă nu am emoţii, dacă nu mi-e frică, dacă chiar eu sunt cea pe care o vor privi după amiază,…
Au început orele. Am avut limba franceză la care m-a ascultat şi am luat 10. Ora următoare trebuia să am muzica. Doamnna profesoară intră în clasa şi spune: ”Ana tu du-te la bibliotecă şi pregăteşte-te. Imediat venim şi noi”. Care noi? M-am întrebat.
În bibliotecă deja era totul pregătit. Abia atunci am realizat că nu peste mult timp va incepe lansarea cărţii mele, acţiunea care avea să mă aducă în faţa tuturor colegilor, profesorilor mei, că eu voi fi în centrul atenţiei şi, brusc, emoţiile m-au copleşit Mă aştepta mămica care cu grijă, dar emoţionată, m-a ajutat să mă schimb de uniformă şi să îmbrac o ţinută de spectacol, mi-a aranjat părul şi mi-a şoptit: ˝Să nu ai emoţii. Aceasta este seara ta. Azi, în această sală, tu eşti vedeta.˝
Doamna secretară a şcolii a intrat repede în bibliotecă şi a spus: “Au sosit doi dintre invitaţii străini. Cineva din familie să coboare să-i primească”. A coborat mami. Eu încă mă pregăteam, sau poate mai voiam să mai stau puţin acolo după un raft mare cu cărţi. Sosise doamna Elena Munteanu şi domnul Florentin Maftei. Erau oamenii care aduceau cu ei mesajul doamnei Ligya Diaconescu şi pe care-i aşteptam.
Un glas puternic a rasunat deodată:
-Bună ziua, Anuţa! Sunt Florentin Maftei de la revista Starpress, iar ea este colega mea Elena Munteanu.
Chiar dacă am fost mai timidă la început felul direct, sincer şi cald cu care mi-au vorbit cei doi invitaţi m-au făcut să las deoparte timiditatea şi să vorbim ca şi cum ne-am cunoaşte de o viaţă, ca şi cum eu nu eram doar o fetiţă de 12 ani ci o persoană foarte importantă.
Încet, încet şi aproape fără să observ, sala s-a umplut. Ma uitam în jur şi parcă nu-mi venea să cred că toţi acei oameni erau acolo pentru mine… şi toată lumea părea emoţionată. Erau toţi colegii mei de clasă, câteva colege mai mari din clasa a VI-a, corul şcolii din care fac şi eu parte, profesorii mei, directorii şcolii, profesorii-instructori de la Clubul copiilor şi elevilor, sponsorii locali, familia mea.
Un pic inima mea s-a întristat. Persoane dragi mie şi care m-au ajutat şi încurajat mereu în drumul prin lumea poeziei, nu au putut fi în sală: doamna Lygia Diaconescu, domnul George Filip, domnişoara Victoriţa Duţu, părintele Radu Botiş. Distanţa sau serviciul le-au ţinut departe. Dar apoi am zâmbit pentru că, deodată, cuvinte dragi mi-au revenit în minte din mail-rile primite în zilele anterioare. Şi atunci am ştiut că toţi sunt alături de mine cu sufletul, cu gândul cu inima. În acel moment inima a început să nu mă mai asculte şi să bată din ce în ce mai repede mai repede.
Şi deodată, doamna învăţătoare m-a invitat să iau loc alături de doamna dirigintă la masa unde erau cărţile mele frumos aşezate. Am privit coperţile pline de flori ale cărţii, am mai citit o dată cu mirare şi fericire numele meu scris frumos pe copertă şi atunci am ştiut că, da, este adevărat, minunea cu coperţi verzi şi flori multicolore este visul meu. Aceasta este seara mea magică. Doamna învţătoare Laura Munteanu, prin cuvinte alese şi pline de căldură şi dragoste a deschis acţiunea care avea să-mi aducă multe surprize foarte plăcute pentru mine. Prima surpriză a fost programul corului şcolii care a venit să cânte special pentru mine.
Emoţiile au pus stăpânire pe întreaga mea fiinţă. Trebuia să mă prezint, să-mi prezint visul meu devenit realitate. Mi-am citit cuvântul deoarece emoţiile nu mi-ar fi dat voie să vorbesc liber. Apoi a luat cuvântul domnul Florian Maftei care prin tot ce a spus mi-a creat o stare de bine şi de linişte. Ori de câte ori îmi spunea “dragă Anuţa” îi simţeam căldura sufletului şi bunătatea. L-am urmărit cu mare atenţie, cu mare drag. Pe lângă cuvântul dumnealui mi-a adus mesajul din partea doamnei Ligya Diaconescu care înseamnă foarte mult pentru mine. Este cea care oriunde s-ar fi aflat în lumea asta mare îmi trimitea mesaje de încurajare, mesaje de prietenie, mesaje părinteşti, de grijă, de dragoste, de ocrotire. Îi simţeam prezenţa acolo, deşi nu era şi parcă aşteptam ca din clipă în clipă să intre în sală. Eram fericită şi sufletul îmi râdea.
Cei de acasă, din Dorohoi, aflau pentru prima oară de oamenii deosebiţi din ţară şi din străinătate care mă iubesc, care-mi apreciază munca, care mă încurazează, mă sfătuiesc, mă fac cunoscută în ţară şi în lume. Cuvantul doamnei Elena Munteanu m-a adus din nou cu “picioarele pe pământ”. Vorbea cu mine ca şi cum m-ar fi cunoscut de când lumea. Am primit cadouri de la dumneaei, sfaturi, aprecieri, zambete…
A urmat apoi un alt moment foarte emoţinant pentru mine. O altă surpriză. Un mesaj de departe, de peste acean, de la omul care mi-a spus cu duioşie şi dragoste “fata mea”, de la cel care mi-a spus pentru prima dată “poetă” , de la cel care mi-a făcut onoarea să mă aşeze alături de el spunându-mi “colega”:
– poetul, prietenul, criticul şi mentorul meu, domnul George Filip din Montreal, Canada, care cu emoţie şi bucurie mi-a scris:
“STIMAŢI PRIETENI DE FOARTE DEPARTE,
Am venit şi eu la minunata Dumneqavostră întrunire de astăzi, aşa, neinvitat, fiindcă vreau să vă spun o poveste. Eu sunt un vârstnic copil sau, nu ştiu cum să mă explic, un copil vârstnic. Trăiesc, realmente şi cu mare luciditate, starea de metempsihoză despre care toti ştim câte ceva doar din teorii. La 70 de ani port în salba vârstei mele şi în sufletul meu cel mai frumos diamant dăruit de Dumnezeu: se numeşte… poeta Ana-Maria. Eu am descoperit-o pe ea şi ea m-a descoperit pe mine. Dumnezeu i-a dat harul iar eu am botezat-o şi am dăruit-o lumii ca poetă. În “GRĂDINA MEA” pulsează şi sufletul meu. Poeta Ana-Maria ştie că sufletul meu este astăzi, acum, lângă ea. Eu şi doamna mea… tot MARIA, am adoptat-o fără asentimentul părinţilor ei. Ea este şi fata noastră. Nu ne-am văzut, practic, niciodată. Dar ne salutăm în fiecare dimineaţă, ea ne cântă şi ne recită şi ne intră in casă ca o fătucă de-a noastră. Mă auzi Ana-Maria? Eu şi Maria-Mea am venit la această fantastică sărbătoare. Am venit de peste ocean fiindcă vrem să fim cu tine la botezul tău ca POETĂ. Şi dacă n-aţi înţeles despre ce este vorba, megieşii mei dragi, iată, vă explic: eu am venit de la Montreal să o îmbrăţişez pe poeta Ana-Maria Gibu, sunt colegul ei şi cu permisiunea Dumneavostră mă numesc
poetul George FILIP – Montreal
întâi iunie – 2009″
Au urmat apoi alte mesaje pline de căldură de la persoane pe care le-am cunoscut on-line sau care doar au citit poeziile mele:
– domnul inginer Daniel Constantin Manolescu, Montreal, Canada
“Dragă Ana-Maria,
Ce pot eu adăuga în plus emoţiilor pe care urarea ta le-a trezit în inima mea? Poate doar o lacrimă de fericire şi un zâmbet de bucurie aşa cum şi soarele deseori ne zâmbeşte printre nori. MULŢUMESC DIN SUFLET!
Mesaj? Îţi voi adresa şi eu acelaşi mesaj pe care actorul Jean Constantin, bun prieten al tatşlui meu profesorul Constantin Manolescu de la Hârsova mi l-a adresat mie (eu copil fiind pe atunci) pe vremea filmărilor pentru NEMURITORII la Hârsova, judeţul Constanşa. Citez pe maestrul Jean Constantin: Daniel! Deştept şi bun la şcoală îmi pare că eşti ! Aşadar îţi urez complementar: SĂ CREŞTI MARE! ŞI… SĂ AI NOROC!
Numai bine dragă Ana-Maria!
Stimă inginer Daniel Constantin Manolescu˝
-preot Radu Botiş, Maramureş, România
“Dragă Ana Maria,
Mereu în slujba Celui Prea Înalt dar şi a dragii slove româneşti trebuie să rămânem cei ce am fost plămădiţi în acest binecuvântat neam. Ce poate fi mai frumos, mai deosebit decât momentul când poţi împărtăşi bucuria semenului. Trebuie fiecare să-I mulţumim Lui, înainte de toate, pentru Darul Vieţii ce l-am primit. Minunat dar.
Te felicit pentru îndrăzneala de a deschide uşa cuvântului în acest fel, o meriţi. Cei ce îţi sunt aproape (părinţii tăi) merită, şi ei, cu prisosiţă. Cât despre talanţii cu care ai fost hărăzită de SUS, tu ştii cui trebuie să mulţumeşti. Nădăjduiesc, pe viitor, să-ţi reaminteşti de acest crâmpei de modeste cuvinte iar eu să pot zâmbi mulţumit, bucurând sufletul, că eşti mereu harnica făuritoare de cuvânt.
Gând bun
Proet stavrofor Radu Botiş, editor fondator: Slova Creştină (http://www.slova-crestina.ro/), Glas Comun (http://glascomun.biserici.info).
– profesor, poetă şi pictoriţă Victoriţa Duţu
“Ce frumos draga mea!
Să îţi ajute Dumnezeu sa fii puternica şi să fii tu. O să fie foarte bine şi frumos, nu trebuie să ai emoţii decât ca totul să fie perfect. Dar tu eşti puternică şi vei fi şi mai puternică după această lansare.
Te îmbrăţişez cu mult drag,
Victoriţa”
-doamna profesor Cezarina Adamescu
“FOARTE EMOŢIONANTĂ VESTEA CĂ TÂNĂRA ANA-MARIA GÎBU A REUŞIT SĂ EDITEZE ACEASTĂ CARTE PENTRU TOATE VÂRSTELE!
SPER S-O POT CITI ŞI EU ÎNTR-O ZI, IAR ÎN FAŢA POETULUI CARE S-A APLECAT CU LUARE AMINTE ASUPRA ACESTUI CONDEI SMULS DIN ARIPA UNEI PĂSĂRI MĂIASTRE, MĂ ÎNCLIN CU RESPECT ŞI CONSIDERAŢIE PENTRU CĂ A ADĂSTAT PE ACEST TĂRÂM DE POVESTE CARE ESTE COPILĂRIA!!!!
E FOARTE IMPORTANT CA, LA TIMPUL POTRIVIT SĂ FII ÎNCURAJAT DE CINEVA ŞI SĂ NU LUPŢI SINGUR.
PERSONAL, O FELICIT DIN TOATĂ INIMA ŞI-I DORESC “VÂNT BUN DIN PUPA”.
O MAI CITISEM ÎN PAGINILE REVISTELOR SLOVA CREŞTINĂ ŞI GLAS COMUN, DAR ACUM, SUNT DE-A DREPTUL CURIOASĂ.
ŞI O SĂRUT PĂRINTEŞTE PE OBRĂJORI,”
A urmat apoi cuvantul domnului Petruţ Pârvescu, profesor şi poet din Botoşani care a apreciat talentul şi dăruirea mea pentru poezie, rezultatele obţinute la numeroase concursuri de creaţie literară judeţene şi naţionale.
Apoi colegele mele de clasa mi-au făcut surpriza şi au vorbit despre carte în numele lor şi al colegilor mei care au fost toţi prezenţi în sală: Patricia Popovici (“cartea «Grădina mea» este o răsplată a muncii Anei, grădina fiind sufletul ei iar fiecare floare trăirile ei. Voi fi alături de Ana mereu şi o voi susţine.”), Denisa Mirăuţă, (care a prezentat prefaţa cărţii semnata de poetul George Filip), Flavia Bogdan (˝…nu există cuvinte potrivite pentru a o descrie pe colega mea Ana Maria. Are un suflet delicat, vibrează numai bunătate şi dorinţa de face cât mai multe lucruri bune şi de calitate˝) .
A urmat cuvântul doamnei diriginte Raichel Victoriţa care şi-a exprimat bucuria de a avea în clasă o elevă care compune poezii, dumneaei fiind profesor de limba română.
Poeziile mele au fost pentru multă lume o surpriză plăcută: foarte puţine persoane au ştiut că scriu şi că particip la concursuri de poezie. Şi mai puţine că am reuşit să le reunesc într-o carte. Poate şi pentru faptul că am scris poeziile doar atunci când inima mea a dat drumul izvorului de cuvinte, aşa cum am simţit eu, fără ajutorul nimănui. Uneori mai făceam mici greşeli gramaticale dar mama şi bunica mea îmi atrăgeau atenţia şi le corectam. De aceea au fost toţi surprinşi, bucuroşi şi, sper eu, mândri de mine.
Am încheiat activitatea cântând unul din cântecele pregătite special pentru lansarea cărţii: piesa se numeşte “Grădina mea” (compozitor Cristian Alivej), o grădină a inimii la fel ca şi cartea ce cu mândrie am scris-o.
Apoi am oferit tuturor doritorilor cartea cu autograf.
Ce-aş mai putea adăuga în final?
Că am fost atât de fericită când am dat primul autograf încât l-am scris cu litere mari şi rotunde ca la clasa I!
Că a fost o zi deosebita din viata mea pe care n-am s-o uit niciodata!
Că au fost alături de mine toţi cei care mă iubesc şi mă apreciază.
Că i-am simţit alaăuri pe toţi cei care sunt foarte departe.
Că s-a adeverit ceea ce mi-a spus mama mea: eu, Ana Maria am fost pentru o seară, cea mai importantă persoană şi toţi ochii au fost îndreptaţi asupra mea ca asupra unei adevărate vedete.
Pentru frumuseţea acestei zile şi pentru toţi cei care m-aţi făcut fericită, tuturor vă mulţumesc!
Vă îmbrăţişez pe toţi, vă iubesc şi vă respect.
7 iunie 2009, Dorohoi
Topic: Diverse | Comments Off on O seară magică
Ceva din mine caută ceva
de Ionuţ Caragea | 12 Iunie 2009
Dragii mei,
Am lăsat artileria grea la urmă. Să nu vă sfiiţi să ziceţi un bravo Vandei Florea pentru recitare şi mixaj.
Montajul şi versurile îmi aparţin.
O zi plăcută!
http://www.youtube.com/watch?v=WGj3O_B5PbM
Topic: Poezii | Comments Off on Ceva din mine caută ceva
Biserica în secolul I: Aspecte politice
de Lucian Abalintoaiei | 11 Iunie 2009
Dintre toate istoriile pe care le cunoaştem, istoria Bisericii este cea mai minunată prin modul în care ea s-a născut și cum, asemănător parabolelor botanice a bobului de grâu și a grăuntelui de muștar, a ajuns să dea rod trecând prin multă suferință și persecuții devenind un copac mare.
Născută prin vestirea Iubirii lui Dumnezeu faţă de om de către Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, continuată ca şi lucrare a Duhului Sfânt prin mărturia apostolilor şi urmaşilor acestora Biserica a trăit în mijlocul lumii, luptându-se cu problemele pe care le-a găsit într-însa.
În cele ce urmează vom încerca o sinteză a istoriei Bisericii din primul veac și într-un mod deosebit vom urmări anumite aspecte politice care au influenţat-o.
Aspectul politic cercetat va porni de la o paralelă a creştinismului cu viața religioasă a evreilor, căci leagănul Bisericii este în Palestina la limita dintre lumea mediteraneană şi cea orientală. Acolo Isus Cristos s-a născut, a crescut, a predicat, a chemat apostolii şi i-a trimis în lume să predice, şi tot acolo a fost omorât prin crucificare, iar apoi a înviat. Modul în care erau consideraţi creştinii de către evrei, dar şi moştenirea sacră primită de la dânşii are o deosebită însemnătate.
Evreii în dorinţa lor de a aplana secta celor ce l-au urmat pe Nazarinean şi a apostolilor acestuia s-au folosit de forţa lor politică, dar şi de puterea duşmanilor pe care îi urau pentru a-şi îndeplini scopul de distrugere.
Cristos însuşi a fost pus mereu în contrast cu puterea umană şi cu dorinţa iudee de libertate totală teritorială şi religioasă faţă de ocupant. Însă contrar aşteptărilor celor care încercau să-l forţeze pentru a se folosi de el sau care urându-l căutau să îl condamne, Învăţătorul a dat mereu dovadă de înţelepciune şi a reflectat acele atacurile împotriva lor înşişi.
Pentru el jocurile politice ori puterea nu făceau parte din perspectiva sa de acțiune. Logica şi voinţa sa aveau ca fundament cu totul altceva, iubirea. Legea pe care a dat-o învăţăceilor săi ca împlinire a Legii era Iubirea. În loc de jocuri politice el propunea iubirea duşmanilor. Aceasta a fost revoluţia dorită de Cristos în ciuda fierberii interioare a răzbunării celor din jur. Aceasta l-a făcut să dea faliment pe cruce. E un faliment dintr-un anumit punct de vedere. Însă el a ştiut cum i se va sfârşi misiunea şi a dorit împlinirea jertfei sale. El a ştiut că nu poate fi un faliment. Dovada? Biserica fără a se sprijini pe forţa umană a inteligenţei, a armatelor puternice, a jocurilor politice ce natural erau practicate în puternica Romă, a crescut şi a cuprins pământul.
Creştinii primind învăţătura întemeietorului nu au căutat cu perfidie să lupte împotriva altora. Fac referinţă aici la modul în care au fost trataţi de către evrei, cei care cu invidie (cf. Fap 17,5) au luptat împotriva creştinilor cauzându-le multe greutăţi şi chiar persecuţii. În ceea ce priveşte buna organizare a imperiului, creştinii au ştiut să profite de acest aspect şi astfel îl vedem pe Paul cum se salvează din mâna iudeilor care îi doreau moartea apelând la judecata împăratului. Astfel, trăind în cadrul legislativ roman s-au bucurat de anumite drepturi atunci când aveau cetățenie romană, iar alteori supravieţuirea lor a depins de anumite acte ale guvernării imperiului (încercarea lui Nerva de a ridica acuzaţiile aduse creştinilor; edictul lui Traian).
O doctrină nu poate fi înţeleasă decât raportând-o la doctrinele adverse care dominau în acea epocă[1] spunea Jean-Claude Eslin. Creştinismul s-a născut în cadrul religios al Israelului. Moise relevă un Dumnezeu unic: Eu sunt cel ce sunt (Ex 3,14). Pentru aceasta evreii se considerau superiori celorlalte popoare căci ei îl aveau ca Dumnezeu pe Creatorul lumii pe când ceilalţi se închinau unor lucruri ori creaturi. Ei nu îndrăzneau să îl închipuie în mod material pe Dumnezeu. Însă Cristos a spus despre sine că este Fiul lui Dumnezeu ceea ce constituia o imensă blasfemie pentru religia mozaică. Pentru acest fapt a fost respins. Cei care îl urmau au suferit din cauza neacceptării poporului evreu care îi considera ca pe o sectă ce nu respectă puritatea legii mozaice căci născându-se într-un cadru profund iudaic ei frecventau templul (cf. Fap 2,46), noii prozeliţi mai practicau încă tăierea împrejur, iar primele locuri de predicare erau sinagogile (cf. Fap 9,20; 13,5; 13,14). Autoritatea iudaică îşi dădea seama că mesajul lui Cristos – Dumnezeu constituia o lovitură mortală pentru supravieţuirea Alianţei antice şi l-a denunţat ca pe cel mai grav blestem[2]. Trecându-se la măsuri foarte severe s-a ajuns până la persecutarea creştinilor. Aici se înscrie şi martiriul diaconului Ştefan.
Câteva momente ies în evidenţă în contactul creştinismului cu imperiul. Vom urmări în continuare modul în care s-a răspândit creştinismul, iar apoi cum erau văzuţi creştinii la Roma. Succesul vestitorilor Evangheliei era mare. Cartea Faptele Apostolilor narează convertirea unui funcţionar al reginei Candace a Etiopiei de către Filip (cf. Fap 8,27-38). Aceeaşi cartea prezintă câteva momente din predica lui Petru şi Paul. Credinţa s-a răspândit în tot imperiul şi a ajuns până la Roma. Nu se ştie cu siguranţă cine a dus mai întâi Evanghelia în capitala imperiului. Cert este că destul de devreme au fost persoane care s-au convertit la creştinism şi unele chiar din apropierea curţii imeriale. O astfel de persoană era Pomponia Grecina, soţia lui Aulus Plausius, generalul lui Claudiu şi cuceritor în Britania[3].
Religiozitatea romană era constituită din închinarea la zei, iar un element important era cultul împăratului[4]. Popoarele antice în momentul în care cucereau un alt popor îi confisca acestuia zeii pentru a se bucura şi de binecuvântarea acestora, dar şi pentru a arăta că proprii zei au fost mai puternici. Panteonul roman avea o mulţime de zei. După ce în anul 27 î.C. Octavian îl învinge pe Antoniu devine Cezar August iar după aceea va primi onoruri divine. Acest fapt s-a perpetuat la toţi succesorii săi.
În anul 63 î.C. Pompei cucereşte Ierusalimul însă nu va impune cultul zeităţilor romane în Israel. Mozaismul era o religio licita şi se putea bucura de practicarea cultului în mod liber căci era considerată ca aparţinând unui popor care nu doreşte să facă prozeliţi.
Iudaismul era fondat pe ideea de popor şi Lege: cineva era sau nu fiul lui Abraham, observând ori nu Legea lui Dumnezeu, întreaga Lege. Aşadar două cuvinte ies în relief: Lege şi popor. Pentru un evreu acestea erau mai mult decât necesare pentru viaţă, făceau parte din fiinţa sa: a accepta Legea, a o iubi şi astfel a o practica, era un imperativ ca şi a face parte din popor. Noi membri nu erau întru totul de dorit. Un rabin din sec. al II-lea, Helbo afirmă: prozeliţii sunt atât de penibili pentru Israel ca lepra pentru piele[5]. Pe lângă aceasta, în relaţie cu Roma a ieşit din nou în evidenţă capacitatea evreilor de a fi mereu foarte practici. Astfel ei au reuşit foarte repede să aibă o relaţie puternică cu Roma prin încheierea de contracte şi tratate.
La Roma religiile erau tolerate cât timp nu le erau suspectate spiritul civic şi loialitatea faţă de imperiu. Creştinii erau toleraţi ca indivizi, dar nu ca o entitate bine definită. Însă ei nu aveau o limită naţională precum evreii. Biserica primea mereu noi membri convertiţi. Ea nu respecta cultul zeilor şi a împăratului. Dimpotrivă încetul cu încetul membri săi se înmulţeau riscând acest cult tradiţional. Prin aceasta spiritul civic le era pus la îndoială. Încetul cu încetul la Roma s-a ajuns la aversiune faţă de creştini. Tacitus spunea despre creştinism că este exitiabilis superstitio[6]. Pentru Suetoniu era superstitio nova et malefica[7].
Oricum atât timp cât nu erau deosebiţi de evrei, creştinii nu au avut dificultăţi cu autoritatea romană. Însă mai apoi s-a ajuns la conflicte deschise. Suetoniu ne spune că în 49 evreii s-au încăierat la Roma[8]. Se pare că erau provocaţi de vestirea mesajului creştin. Drept urmare au fost expulzaţi în 51 (cf. Fap 18,2).
Un punct important din istoria Bisericii s-a desfăşurat în anul 49. Acest eveniment a primit numele de Conciliul din Ierusalim (cf. Fap 15; cf. Gal 2). Aici s-a discutat despre modul în care trebuie primiţi păgânii la credinţă. E vorba despre două păreri contrare cu privire la observarea Legii mozaice. Concluzia la care s-a ajuns a fost că cel care primează este harul lui Dumnezeu care îndreptăţeşte şi nu faptele în conformitate cu Legea.
La Roma, încetul cu încetul creştinii devin o entitate de sine stătătoare deosebită de comunitatea iudeilor. Ceea ce face ca în anul 64 Nero să îndrepte puterea dorinţei de răzbunare a romanilor împotriva creştinilor care erau acuzaţi de împărat de incendierea capitalei imperiului. Astfel a venit prima persecuţie din partea romanilor. Scenariul a fost groaznic: îi dădeau câinilor, după ce îi îmbrăcau în piei de fiară, pentru a fi sfâşiaţi, sau îi crucificau, ori le dădea foc pentru a arde ca făclii nocturne după apusul soarelui. Nero oferise un astfel de spectacol în propriile grădinile[9].
Împotriva acelui non licet esse Christianos a încercat să ia poziţie împăratul Nerva încercând interzicerea acuzaţiilor împotriva creştinilor. Cassius Dio ne relatează astfel, dar împotriva împăratului s-a ridicat criticile consulului Frontone şi nemulţumirea opiniei publice[10].
Rescriptul lui Traian este un alt act foarte important pentru a înţelege situaţia creştinilor din acea perioadă. La chestiunea pusă de Pliniu cel Tânăr care era guvernatorul Bitiniei cu privire la modul în care trebuie să fie trataţi creştinii, Traian va da un răspuns foarte diplomatic. Cunoscând probabil creştini şi ştiind prea bine că aceştia nu comportau nici un pericol pentru imperiu, era totuşi legat de legislaţia romană care nu cunoştea libertatea cultelor[11] aşa cum o cunoaştem noi astăzi. Pentru aceasta el spune conquirendi non sun, adică nu trebuie căutaţi. Denunţurile ne-anonime să fie pedepsite însă acei creştini care renunţă formal la numele lor de creştini să nu fie pedepsiţi.
Deşi destul de incertă din punct de vedere politic, Biserica avea puterea la sfârşitul primului secol să lupte şi să îl aştepte pe Domnul cu candela aprinsă. Pentru că istoria are şi o latură educativă putem rămâne cu anumite aspecte practice; cu încredere şi senini putem vedea că raţionamentul lui Gamaliel a fost îndreptăţit: Feriţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu (Fap 5, 38-39).
BIBLIOGRAFIE
A. Izvoare
B. Biblia sa sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997.
C. Lucrări generale
1. Batiffol Pierre, L’Église naissante et le catholicisme, Lecoffre, Paris, 19096.
2. Berstein Serge – Milza Pierre, Istoria Europei, Institutul European, Iaşi, 1998.
3. Eslin Jean-Claude, Dumnezeu şi puterea. Teologie şi politică în Occident, Anastasia, Bucureşti, 2001.
4. Hertling Ludwig, Istoria Bisericii, trad. Dumea Emil, Ars Longa, Iaşi, 2001.
5. Lebreton Giulio – Giacomo Zeiller, La Chiesa primitiva, S.A.I.E., Torino, 1957.
6. Rizzo Francesco Paolo, Biserica în primele secole. Linieri istorice, Serafica, Roman, 2002.
[1] Jean-Claude Eslin, Dumnezeu şi puterea. Teologie şi politică în Occident, Anastasia, Bucureşti, 2001, p. 28.
[2] Cf. Francesco Paolo Rizzo, Biserica în primele secole. Linieri istorice, Serafica, Roman, 2002, p. 21.
[3] Cf. Tacitus, Anales 13, 32, în F. P. Rizzo, op. cit., p. 30.
[4] Cf. Serge Berstein – Pierre Milza, Istoria Europei, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 327.
[5] Levi, t. LI, p.1 şi 5 citat în Pierre Batiffol, L’Église naissante et le catholicisme, Lecoffre, Paris, 1909, p. 20.
[6] Tacitus, Anales 15, 44, citat în F. P. Rizzo, op. cit., p. 38.
[7] Suetoniu, Viaţa lui Nero, 16, citat în F. P. Rizzo, op. cit., p. 38.
[8] Ibidem, p. 32.
[9] Ibidem, p. 39.
[10] Cf. F. P. Rizzo, op. cit., p. 45.
[11] Cf. Pierre Batiffol, L’Église naissante et le catholicisme, Lecoffre, Paris, 19096, p. 22.
Topic: Studii | Comments Off on Biserica în secolul I: Aspecte politice
Discurs despre mărime
de Jianu Liviu-Florian | 10 Iunie 2009
se dedică şi lui G8
Au fost odată – şi mai sunt şi mâini,
În şcoli, în grădiniţe, şi ponoare –
Mari înţelepţi, şi dascăli peste stâni,
Care predau mereu: “cum să fii Mare” –
În universităţi, ca şi în strane,
Ataţia te învaţă, cu ardoare,
Minuni, comedii, trucuri şi zorzoane,
Şi mai presus de tot: “cum să fii Mare” –
De ce să fii bacterie, microb?
Şi nu Gigant, Ciclop, Enorma Stare?
Când micul, celui Mare, este rob,
Decât cel mic – mai bine Cel Mai Mare!
Şi ce cusur de-ajungi Cel Mai Neghiob?
E un deliciu şi o sărbătoare,
Şi Prost de eşti, de dai în gropi, de snob,
Dar să fii Prostul Lumii Cel mai Mare!
Aşa se-ntrec toţi dascălii pe Glob –
Predau cu lăcomie o eroare –
Să iei din Lume, Totul, nu un ciob –
Şi partea ta să fie Cea mai Mare!
Iar eu, un fost profesor, azi, lacheu,
Nici prea bogat, dar nici de tot calic,
Te rog, copilul meu, învaţă greu
Cum este când pe lume eşti cel mic!
Şi cum, din tot ce strângi, atât de greu,
Cu slabele puteri de biet pitic,
Aşa cum împărţea şi Dumnezeu,
Îi dăruieşti puteri şi celui mic!
11 mai 2009
Topic: Poezii | Comments Off on Discurs despre mărime
« AnteriorulUrmătorul »
