BĂDIŢA MIHAIL EMINESCU PROFETUL BISERICII NOASTRE
de Gheorghe Constantin Nistoroiu | 16 Iunie 2009
„Ţara este în linia întâia elementul naţional şi
că e scris în cartea veacurilor că acest element
să determine soarta şi caracterul acestui stat”
(Domnitorul Matei Basarab)
Măsura spirituală a Naţiunii noastre preaalese este cuprinsă în aceste trei dimensiuni: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea. Credinţa precreştină şi apoi cea ortodoxă era de fapt şi este viaţa însăşi a Românilor, ce pulsează în cântec, împliniri şi lumină. Nădejdea are acea pecetluire firească, ce îngemănează sublimul surâsului divin, cu susurul sufletelor lor dătătoare de răbdare şi curaj. Dragostea, crescând a devenit acea măsură a necuprinsului, care îmbrăţişează Dorul celui Drag, dătător de frumuseţe, cu miracolul bucuriei şi uimirii celuilalt. Hărăzit de bucuria cerului şi ursitoarele pământului, ca un Înainte mergător, Mugurele de Dumnezeu, Mihail s-a născut la Candelele luminii…
O legendă culeasă de Valahiel Monahul-Sihastrul de pe Sfântul nostru Munte Rarău, de pe plaiurile Bucovinene, despre naşterea lui Mihail Eminescu ne spune: „Au venit o dată Mântuitorul Iisus Hristos cu Sfântul Apostol Andrei să vadă Grădina Maicii Sale, în Săptămâna luminată a Invierii, îmbrăcaţi ca nişte ţărani olteni săraci, dar curaţi şi frumoşi la chip. Au colindat pe meleagurile Bucovinei în stânga şi în dreapta, încîntaţi de frumuseţea locurilor, a lăcaşurilor şi dorind apoi să cunoască sufletele oamenilor, au ales la întâmplare casa unor gospodari: el, înalt şi fălos ca un brad, în suman şi iţari albi, cu părul de corb atârnându-i pe spate, ea, frumoasă şi veselă ca o floare, cu cosiţe de aur pe cămaşa lungă înflorată, cu bundiţă şi catrinţă de cicoare, care i-a primit cu dragoste ospătându-i din belşug cu de toate şi odihnindu-i câteva zile, mulţumindu-le apoi că le-a trecut pragul, făcându-le cinstea şi bucuria de a-şi ajuta aproapele… La plecare, văzând Sfântul Andrei că Domnul său este atât de încântat l-a rugat să le dăruiască ceva, din prinosul Său împărătesc. «Ce să le mai dau Andrei? Nu vezi că au de toate: credinţă, copii, frumuseţe, bunătate, dragoste, înţelepciune, bunăstare, costume preaalese, codrii cu plaiuri bogate, ape limpezi şi curate!» Andrei, privind la Femeia înveşmântată în cămaşa lungă de nea, brodată cu atâta lumină şi înconjurată de copii, ca o corolă de flori, în mijlocul câmpului i-a răspuns: “Mântuitorule, dă-le să vadă frumuseţea sufletului românesc!”.
Şi aşa s-a născut Mihail Eminescu…
De la nobila şi sublima Raluca – mama sa, a luat cântecul şi albastrul cerului oglindit în sufletul ei, de la căminarul Gheorghe-tatăl său, a luat lumina, iar de la Neamul daco-geto-român atît de frumos, de harnic şi de înţelept a luat totul: Suferinţa, Doina, Statornicia, Dorul, Jertfa, Dragostea, Biruinţa, dar şi Veşnicia.
Cu firea demnă de Voievod, cu spiritul pur de copil, Eminescu a strălucit deplin în poezie, în întreaga creaţie literară, în publicistică, în activitatea cultural-obştească, dar mai ales în profetismul spiritualităţii româneşti. Ca un vizionar ales a mărturisit temeinicia şi veşnicia Naţiunii, treimic: prin Biserică, prin Cultură şi prin Civilizaţie. Cu alte cuvinte iscusinţa (Civilizaţia) şi spiritualitatea poporului(Cultura), trebuiesc realizate prin Biserică în sfinţenie.
Consemnând însemnătatea Bisericii în cadrul unităţii etnice şi lingvistice, Eminescu se întreabă cu temei: „Biserica? Creaţiunea aceasta eminamente naţională a unui Iuga Vodă, carele la 1399 încă o face neatârnată de orice ierarhie bisericească, biserica lui Matei Basarab şi a lui Varlaam, Maica spirituală a Neamului Românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului, Ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e Altarul de mântuire naţională a Ţării”. (Mihai Eminescu, Timpul, VII, nr. 63, 1882).
Acordând o valoare inestimabilă cărţilor bisericeşti privind spiritualitatea românească, marele publicist adresează un raport la 16 Martie 1875, ministrului cultelor şi instrucţiunilor publice, în care pleda pentru oportunitatea achiziţionării pentru bibliotecă a unor cărţi şi documente vechi. “Literatura Română din secolele XVI, XVII şi XVIII e reprezentată prin 2960 topuri, dintre care cele mai multe bisericeşti…Cărţile bisericeşti, ca trebuinţă generală a poporului prevalează. Importanţa scrierilor acestora nu se poate stabili teoretic şi de dinainte, ea se vede abia în curgerea vremii şi se schimbă după punctele de vedere, care predominează la studiul lor”(M. Eminescu, Despre cultură şi artă. Iaşi, Junimea, 1970, p.72)
Spirit polemic, dar şi academic, necruţător, dar obiectiv, deplânge agonia Limbii Române alterată de “ciripitura de limbă păsărească cu sintaxa cosmopolită”, promovată de unele cercuri contemporane lui. „Ai noştri tineri…la Paris învaţă/ La gît cravatei cum se leagă nodul, Ş-apoi ne vin de fericesc norodul/ Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă./ La ei îşi cască ochii săi nerodul,/ Că-i vede-n birje răsucind mustaţă,/ ducînd în dinţi ţigara lungăreaţă…/ Şi toată ziua bat de-a lungul Podul”.
Mâhnit şi revoltat la culme de aceşti epigoni cosmopoliţi, revendică în sufletul său boieresc, compasiune pentru Voievozi săi, dar mai ales pentru Vlădica. „Bietul Varlaam, mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, care în înţelegere cu domnii de atunci şi c-un sinod general al Bisericii noastre, au Întemeiat acea unitate, care a făcut ca Limba noastră să fie aceeaşi, una şi nedespărţită în palat, în colibă şi-n toată românimea, şi-ar face cruce creştinul auzind o păsărească pe care poporul, vorbitorul de căpetenie şi păstrătorul limbei n-o mai înţelege”. Şi încheie cu un triumf pamfletar: „Dar Varlaam e poet. În zilele noastre nici membru la Academie n-ar putea să fie”. (Biserica în cultura românească, în Timpul, V, 22 Ianuarie, 1880).
Nu studiul tinerilor în străinătate îl deranjează, ci zădărnicia studiului şi caricaturizarea lor, faţă de Ţară, faţă de Tradiţia străbună. „Ai noştri tineri la Paris învaţă…/ vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strâmbă/ Stîlpi de bordel, de crîşme, cafenele/ Şi viaţa lor nu şi-o muncesc-şi-o plimbă./ Ş-aceste mărfuri fade, uşurele,/ ce au uitat pînă şi a noastră limbă,/ Pretind a fi pe cerul ţării: stele”. Terapeutica culturii româneşti prin tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română este salutată cu entuziasm de marele gânditor-profetul spiritualităţii noastre: „Bisericile şi domnii noştri au… pus a se traduce cărţile bisericeşti în limba românească, au introdus limba poporului în Biserică şi stat, în locul celei străine hieratice. Dacă chiar ar fi existat înclinări de dialectizare a limbii noastre, ele au încetat din momentul în care Biserica au creat limba literară, au sfiinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit şi a rămas limba, naţionalitatea şi Biserica”. (Biserica în cultura românească, op. cit.)
Luceafărul nostru a fost şi a rămas model de moralitate ca scris, emblematic ca personalitate şi mesianic întru slava Naţiei, întru unitatea ei: „Ce-ţi doresc eu ţie/ Dulce Românie,/ Ţara mea de glorii,/ Ţara mea de dor…” Deşi cunoştea aproape toată filosofia şi mitologia vremii, Bădiţa Mihail Eminescu a rămas fidel Sfintei Tradiţii şi Bisericii străbune, născută o dată cu poporul român de a cărui strălucire se minunează.
Între prietenii poetului, locul de frunte îl ocupau teologii Ion Creangă, fraţii Scriban, Nicolae Densuşianu. Cu Nicolae Densuşianu, studentul teolog la Sibiu a fost la Mânăstirea Densuşi. A fost oaspetele drag al părintelui Bratu de la Răşinari. Cu Creangă a petrecut în mijlocul Humuleştenilor dragi admirând enigmatic doina Ozanei, iar cu Veronica a savurat cu nesaţ Perlele nemţene: Mânăstirile Agapia, Văratec, Neamţ, Secu, Sihăstria, etc.
Între cărţile bisericeşti de căpetenie care îl încântau s-au numărat: Psaltirea(1643), Şapte Taine(1646), Cartea românească de învăţătură, ale Mitropolitului Varlaam(Psaltirea purtând unele adnotări ale poetului), Psaltirea în versuri şi Acatistul(1673) ale Mitropolitului Dosoftei, Didahiile- Mitropolitului Antim Ivireanul, Divanul sau Gîlceava înţeleptului cu lumea(1698) al Voievodului-Cărturar Dimitrie Cantemir, manuscrisele isopiei, Istoriei universale de la zidirea lumii până la Constantin şi Iulian(1728), Carte folositoare de suflet a lui Grigorie Dascălul(1799), Iubitorul de înţelepciune al Mitropolitului Veniamin Costachi(1831), Scrieri apologetice ale Mitropolitului Andrei Şaguna(1867), etc. (Augustin Z. N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1978)
Între marii săi Voievozi, Regi şi Împăraţi pe care i-a iubit: Zamolxe, Burebista, Iisus Hristos, Decebal, Constantin cel Mare, Justinian cel Mare, Basarab I, Mircea, Ţepeş, Ştefan, Mihai, Matei Basarab, Vasile Lupu, Brâncoveanu, Cantemir, Tudor, permanent în sufletul său au rămas Mântuitorul Hristos, Ştefan şi Mihai Viteazul-Întregitorul Daciei, pe care atât de mult a râvnit-o. Românul absolut, cum îi spunea Petre Ţuţea ne-a lăsat Dorul şi Doina şi ultimele cuvinte testamentare care au fost: „Iisus Hristos- Regele Daciei!”
Fiecare Ţară românească trebuie să-L aibă Domn pe Hristos, pentru a o purta în biruinţă. „Noi boierii am ales Vodă în Moldova pe Hristos/ Pîrcălabi suntem cu toţii şi ostaşi ai lui Iisus…”. (Biserica în cultura românească, în Timpul, V, 22 Ianuarie, 1880).
Putem spune, deci fără tăgadă şi cu bucurie, că Mihail Eminescu s-a născut în braţele Luceafărului, în Grădina Maicii Domnului, Nuni fiindu-i chiar Sfinţii Mihail, Andrei şi Ştefan, iar Năframa-lumină a Sfintei Evanghelii i-a împodobit continuu viaţa şi lucrarea.
Emin!
De Sf. Mc. Patrichie
19 Mai-2009
Bucureşti
Topic: Studii | Comments Off on BĂDIŢA MIHAIL EMINESCU PROFETUL BISERICII NOASTRE
IN MEMORIAM MIHAI EMINESCU
de Lucreția Berzintu | 15 Iunie 2009
15.01.1850 – 15.06.1889
Motto: ”Critici voi, cu flori deșarte,
Care roade n-ați adus –
E ușor a scrie versuri
Cînd nimic nu ai de spus.”
(Criticilor mei, M.Eminescu)
La 120 de la moartea sa, ”Pentru noi, aici în Israel, Eminescu este viu, l-am luat cu noi și-l creștem mai departe în sufletele noastre”.
http://www.youtube.com/watch?v=SMMm4E6C6KA
NASA a pus numele lui Eminescu unui crater de pe planeta Martie, considerat poet național al României:
https://sse.jpl.nasa.gov/multimedia/display.cfm?IM_ID=6144
Iată ce înseamnă Eminescu pentru unii israelieni originari din România, pentru cei care mi-au acordat interviuri pe această temă:
Dr. DOREL SCHOR (scriitor umorist, gazetar și cronicar plastic israelian de limba română):
Am copilărit la Botoșani;
Am absolvit liceul Laurian din Botoșani;
Am fost student la Institutul de Medicină din Iași… Apoi am lucrat ca medic în județul Botoșani și am colaborat mulți ani la ziarul județean ”Clopotul” și o vreme am fost secretarul literar al Teatrului Botoșănean, numit (cum nu?) ”Mihai Eminescu”.
Aceasta este aria, cred eu, cea mai legată structural, sentimental și mental de poetul național al României (Ipotești, biserica Uspenia, teiul din Copou…). Nu am intrat în vreo casă de botosănean, fie el țăran din Stăuceni sau Răchiți, muncitor din municipiu, pensionar sau gospodină în care să nu se afle, mai vechi sau mai nou, un volum cu poezii de Eminescu. Cred că asta înseamnă identificare, mândrie, refugiu, visare…
Mama mea, care ne-a părăsit la vârsta de 93 de ani, recita din Luceafărul sau, în momentele grele, din glossă: ”ce e val ca valul trece, tu rămâi la toate rece…”.
Sună foarte încurajator. Și demn!
SHAUL CARMEL ( poet, publicist – Președintele Asociației Scriitorilor de limbă română):
Până aproape de plecarea mea spre Israel, adică mai exact până la 28 de ani, el a fost oxigen, adică respiram Eminescu, am trăit Eminescu, vin din orașul în care a trăit el, din Botoșani, i-am închinat aici în Israel de nenumărate ori seri, cu ocazia zilei de naștere, cu ocazia zilei morții.
Mihai Eminescu este un exemplu pentru orice poet din lume. Păcat că nu a fost exportat de România, ca alți mari scriitori, cum au făcut alte țări. E foarte greu să recuperezi după 100 de ani, un mare scriitor, dar toată lumea face efort.
Mihai Eminescu a fost tradus în ebraică de-a lungul anilor, încă de prin anii 1920. Printre ultimele cărți, a fost cea tradusă de Ahuva Bat-Hana, poetă și traducătoare, care nu se mai află printre cei vii.
Recent a apărut în ebraică cartea Luceafărul, Editura Onyx, Haifa, 2008, Tomy Sigler, redactor Denise Idel, cu o prefață (în ebraică) semnată de Andrei Fischof (nota mea).
FELIX CAROLY (actor, mim, poet, prozator, pictor):
Înseamnă poezia. Toți am trăit la umbra marii poezii românești eminesciene, cel care a creat limba poetică românească. Toți am trăit la umbra lui, am crescut, am mers mai departe dar ne-a urmărit toată viața. Și este normal să fie așa pentru că este unul din marii poeți. Tot ce-a fost în jurul nostru a fost însemnat de el. Toate referințele se duceau la el; chiar marii poeți care au venit după dânsul și este normal să fie așa.
El este un geniu, prin faptul că este valabil oricând, nu numai în epoca în care a trăit și a scris.
Este valabil oricând pentru că are multă omenie, multă iubire. Va fi valabil multe, multe generații de-acum încolo și este normal și drept să fie așa.
El dă conștiință poporului român.
Nu știu dacă literatura română și oamenii în general, ar fi mers pe drumul pe care a mers dacă nu exista Eminescu. El a însemnat foarte mult.
Politicienii trec, oamenii de afaceri trec, marii artiști rămân și continuă să ființeze mai departe. Mare conștiință a poporului român este Eminescu.
Pentru noi, aici în Israel, Eminescu este viu, l-am luat cu noi și-l creștem mai departe în sufletele noastre.
Eu fiind ieșean, gândul mă duce la teiul din Copou, teiul lui Eminescu (care supraviețuiește, ca un miracol, de peste 100 de ani, nota mea), la Bojdeucă, la prietenia lui cu Creangă…
Toate astea erau lucruri vii pentru noi. Toate astea mi-au rămas, ce-am îvățat în școală.
G. MOSARI, scriitor – avocat:
Pentru mine Eminescu este și rămâne cel mai mare poet al României.
În liceu învățam cu plăcere poezia lui Eminescu. Sunt unele poezii pe care nu le pot uita nici acum, le pot recita oricând. De altfel, limba și literatura română era obiectul meu preferat în liceu, așa că legătura este oarecum directă.
MARTA INDIG LEOPOLD (pictor):
Pentru mine, precum noi artiștii, separăm omul și creațiile lui, așa că eu mă uit numai la creația artistică.
Pentru mine, Eminescu reprezintă ceva curat, dragoste eternală, sensibilitate și tot ce-i frumos în viață. Pentru mine este lirica ce m-a condus o viață întreagă și, m-a și îndemnat la pictură. Așa că Eminescu este unic; n-a fost niciodată și nici n-o să mai fie. Așa că pentru el am scris o poezie, care a fost afișată la Ambasada României din Paris (pictorița este născută la Arad în România dar trăiește și la Paris și în Israel – nota mea):
Pentru idolul meu
Pe care-l iubesc eu,
Mi-ai luminat gândul
Și sufletul.
Lumina pură din inima ta
Mi-a marcat viața.
Cu aripile tale cele mare
Care nu au hotare
M-ai ridicat din lumea cenușie
Ca și Luceafărul din poezie.
Ai fost însoțitorul meu
În tot ce făceam eu.
Iubirea ta arzătoare,
Iubirea mea arzătoare,
Aș dori să afle toate popoarele
Ca să fii tu mereu amintit
Și în veciul vecilor iubit.
(pentru Eminescu, scris de Marta).
Consemnat de LIGYA DIACONESCU
Topic: Diverse | Comments Off on IN MEMORIAM MIHAI EMINESCU
IN MEMORIAM ANDREI VARTIC…
de Adrian Botez | 15 Iunie 2009
Rar mi-a mai fost dat, în viaţă, să văd (din depărtare, pentru că nu am avut bucuria de Duh să-l cunosc direct… ”faţă către faţă”…!) un spirit mai neastâmpărat, mai încăpăţânat scormonitor şi mai uluitor de divers (şi profund!) creator, decât acela al româno-basarabeanului ANDREI VARTIC! Sărea, cu o naturaleţe uluitoare, de la un studiu bizantin ori renascentist, la problemele informaticii ori fizicii / spectroscopiei, de la poezie la proză ori eseistică / jurnalistică arzător militantă, de la economie locală la politică mondială, de la tragedia basarabeană multi-seculară (de-acum…), la pierderea suferită de românii toţi (cu efecte, seculare şi… secularizante, probabil, de-acum încolo…!), prin plecarea la cele veşnice a celui de-al Cincilea Patriarh al României, Preafericitul Teoctist… – de la politica machiavelică a Rusiei / URSS-ului, la scrierea ori punerea în scenă a unor piese de teatru cvasi-geniale, adânc muşcătoare…Şi, în toată această febrilitate de acţiune, ANDREI VARTIC a fost un vizionar – nu şi-a pierdut o singură clipă, măcar, aspra luciditate, nu s-a lăsat înşelat de prejudecăţi ori de aparenţe… Se lămurise, pe pielea lui şi a Neamului lui, şi cu Moscova, şi cu Washingtonul… – cât şi cu trădările penibile ale Bucureştiului… – cât şi cu corul hienelor „globalizării”… – pentru că ANDREI VARTIC a mers, viaţa lui toată, cu verbul eminescian, săpat pe frunte: “O, naţie iubită! / Vei înţelege doru-mi, vei şti să-l preţuieşti? / Voi să te văd, iubito! nu fericită – mare! / Decât o viaţă moartă, un negru vis de jele, / Mai bine stinge, Doamne, viaţa ginţii mele(…)” – cf. Mihai Eminescu – ANDREI MUREŞANU – Tablou dramatic într-un act). Căci, iată ce zicea ANDREI VARTIC:
„(…) se mai întreabă intelectualii basarabeni, cine o fi trimis la Chişinău, direct sau indirect, grupul troţkist de la Preşidenţia RM care, la rândul lui, îl consiliază pe Voronin? Moscova? Washingtonul?” (cf. Stere, sau niciodată cu Rusia ! Agresiunea permanentă – de Andrei Vartic, Chişinău).
(…) Ştiinţa arheologiei demonstrează irefutabil că Basarabia este ţinut de geneză a poporului român.(…)
Iata ca am ajuns sa o vedem si pe asta: cativa arginti nenorociti, imprastiati si pe zece ani, pun la indoiala unitatea poporului roman in pragul de incertitudini al Globalizarii. (…) Doar sa se scoata hotarele de pe Prut, hotare pe care, asta chiar ar trebui s-o stie jurnalistii “Cotidianului”, statul roman trebuia sa le darame in ziua cand URSS a disparut, Republica Moldova inca nu exista, iar un milion de romani din Basarabia construiau peste Prut acel miraculos “pod de flori” pe care, asa e mintea cotidiana, unii cetateni romani de la Bucuresti l-au si uitat. In fine, sa impartim 25 miliarde la 4 milioane (atatia romani sunt in Basarabia si Bucovina) si vom obtine infinitizimala suma de 6250 de EURO care ar trebui sa lecuiasca strasnica rana comunisto-nazista din 28 iunie 1940. Imprastiati pe 10 ani, cum se vaietau jurnalistii de la ” Cotidianul”, asta ar insemna cate 625 de EURO, bani pe care romanii din Basarabia si-i vor dona fara sa se scotoceasca prin buzunare in fondul re-unirii Basarabiei cu Romania. Dar daca impartim aceasta suma la tot prinosul de 30 milioane a poporului roman, la vectorul lui de devenire si peste o suta, si peste o mie de ani, chiar iti vine a rade de ridicola aritmetica geopolitica a ziarului bucurestean “Cotidianul” din ziua de 2 octombrie 2006. BASARABIA UITATA” – (cf. PREŢUL REUNIFICĂRII – Sau de ce Germania a numărat nemţii, şi nu banii din buzunarele lor? – de ANDREI VARTIC, Chişinău, Basarabia).
…Dar, ceea ce este încă şi mai important şi mai rar, în lumea noastră de azi – rar mi-a fost dat să văd un “furtunatic”Ariel, altoit peste un Duh de-o gravitate şi acuitate hamletian-shakespeare-iană…! …un Duh de-o credinţă mai fierbinte şi mai neclintită, în valorile şi viitorul Neamului din care a purces spre Fiinţă şi Lumină!
…Şi, iată, Dumnezeu ni l-a luat (pe 2 iunie 2009… zi însemnată, în sufletul său, de orice român adevărat, cu piatră neagră…) şi pe fratele Vartic… Ne-a mai răpit un LUPTĂTOR CRUCIAT AL NEAMULUI ROMÂNESC…
…Doamne, văd, privesc cu spaimă, cum ni-i răpeşti, într-un ritm atât de grăbit, pe “stâlpii Neamului”… – …oare avea-vei îndurarea şi grija de a ni-i şi naşte / re-naşte, într-acelaşi ritm uluitor de grăbit…?! Pe aceşti vajnici şi vrednici luptători pentru Neam şi Cruce avea-vei mila să ni-i redai, sub alte chipuri, fireşte, dar cu acelaşi foc mistuitor în piept?!
…Dumnezeu ne loveşte, pentru multele şi marile noastre păcate… Dumnezeu ni-i răpeşte pe luptătorii cei mai mari, generoşi, mai plini de Duhul curajului şi de Puterea Dumnezeiască a Luminii…!!! De unde se vor mai naşte astfel de OAMENI, precum a fost ANDREI VARTIC?! Eu, un biet om, scrutez zările româneşti, şi nu văd…Nădejdea mea, Doamne, este că nu ai spart tiparul, după care plăsmuitu-l-ai pe ANDREI VARTIC, şi privirea Ta atotvăzătoare nu se va întoarce de la noi, şi tot nouă ne vei rândui noi “vartici”, noi patrioţi sublimi, cu zâmbetul Izbânzii Luminii pe feţe, precum a fost ANDREI VARTIC…!!!
…Dumnezeu să-l ierte, pe ANDREI VARTIC, pentru păcatele lui de om muritor – şi să-i odihnească sufletul “acolo unde este lumina cea fără de amurg, şi unde sunt patru răsărituri”…! Fie ca Dumnezeu să nu scape din poalele Lui pe acest năcăjit Neam al lui Eminescu… – al formidabil de smeritului ”biet român, săracul”… Dumnezeu Cel Preaînalt, mult prea înalt pentru minţile şi sufletele noastre storcite, să apere acest neam, să ne apere şi pe noi, nemernicii, cei cu grabe năuce şi cu dureri şi griji tot mai meschine…!!!
…Să se îndure Dumnezeu şi să ne strângă tot mai mult, inimă lângă inimă, “vartic” lângă “vartic” (nota mea: “varticul” este unitatea de măsură, din contemporaneitate, a patriotismului, a arderii Duhului, pentru Dumnezeu, Neam şi Patrie…!) – pe toţi pe câţi diavolul încă nu ne-a orbit cu uitarea celor sfinte, pe toţi cei ce nu am uitat, încă, ce-i aceea Dumnezeu al Ortodoxiei, ce-i aceea Patrie Veşnică şi ce-i acela Neam Metafizic, de deasupra de bântuiri-vântuiri ale istoriei nebune!
Topic: Biografii | Comments Off on IN MEMORIAM ANDREI VARTIC…
SĂ DESCHIDEM POARTA SPRE GRĂDINA FERMECATĂ…
de Cezarina Adamescu | 14 Iunie 2009
PREZENTARE CARTE
SĂ DESCHIDEM POARTA SPRE GRĂDINA FERMECATĂ, GRĂDINA DE CUVINTE A TINEREI SPERANŢE ANA MARIA GÎBU
Ana Maria Gîbu, Grădina mea, Editura Lumen, Iaşi, 2009
Grădină de vis, grădină de sunete ori de cuvinte? Reală ori imaginară?
Întrebări de prisos.
Am deschis poarta spre Grădina Fermecată. Cu nerăbdare şi curiozitate, parcă mi se părea că nu voi mai ajunge acolo. Eram cu sufletul la gură. Păşeam pe urmele Lizucăi şi ale lui Patrocle în „Dumbrava minunată”. M-am lăsat călăuzită de paşii care mi-o luau înainte, purtată de miresme suave, de chemarea înflorită a culorilor, mii, de nuanţele lor pastelate.
Un colţişor de rai, o grădină sufletească. Oare se cuvenea să pătrund în ea fără invitaţie? Şi totuşi, am îndrăznit…
Fiecare om are grădina lui reală sau închipuită. Florile acestei grădini se numesc: prietenia, iubirea, înţelegerea şi alte virtuţi aflate la loc de cinste în Cartea Vieţii.
În Grădina aceasta neasemuită, închipuită de un alter ego al meu, păstrat într-un colţişor de retină, o fetiţă de doar 12 ani care îşi îngăduie să viseze, am regăsit nealterate de timp, comorile copilăriei, ale tinereţii, ale maturităţii şi acum, ale senectuţii, pe care în zadar am încercat să le îngrop la rădăcina arborilor, vreme de-o viaţă. M-am regăsit, de parcă m-aş fi privit în oglindă. Fiecare vârstă are dimensiunile ei spirituale. Şi fiecare spirit are vârstele lui.
În faţa mea s-a deschis un misterios labirint vegetal şi am pornit-o în căutarea luminişului fiinţial, acolo de unde survine eul fiecăruia.
O mulţime de arbori îmi făceau semne discrete din frunze, dându-mi bineţe: „Bine-ai venit în Grădina fermecată!” Auzeam glasuri, ciripituri, şoapte, auzeam foarte clar, glasul ecoului rezonând răscolitor în adâncul meu.
Florile îşi înclinau lujerii, în reverenţe graţioase. „Noi suntem trandafirii! Noi suntem trandafirii!” – strigau mii de flori în jurul meu, la fel ca în cartea „Micul Prinţ”.
Şi mă gândeam la Floarea Micului Prinţ, de pe planeta lui îndepărtată, floare atât de orgolioasă, roşind foarte uşor, cu doar patru spini meniţi să o apere.
Eram răspunzătoare de ea. Pentru că ea era floarea mea, fără seamăn pe lume.
Mă aflam poate la un bal? De ce nu? La Balul Florilor, fireşte.
De câte ori nu ignorăm raiul din sufletul nostru? De câte ori îl lăsăm nestropit cu lacrima de rouă a dimineţilor? De câte ori, raiul nostru nu devine „pârloagă”, pământ secetos, crăpat de vânturi şi arşiţă?
Putem deveni grădinari dăruiţi ori nepăsători, lăsând bălăriile să ne cotropească. Urzici şi scaieţi, iederă sufocantă, pălămidă ori mătrăgună, ne pot otrăvi florile. Trebuie să facem ceva şi cu seminţele de neghină amestecate printre cele de grâu bun.
Dar, iată ce surpriză! În raiul acesta pământesc, zburdă desculţe, muzele poeziei şi ale muzicii: Clio şi Eutherpe. Dansează înlănţuite, invitând în hora lor pe fiecare curios care se încumetă să pătrundă în acest tărâm de vis.
În vis încap toate: castele fermecate, piramide-n deşert, croaziere pe mări şi oceane, zâne şi feţi frumoşi, nelipsiţii pitici şi vrăjitoare, gnomi, naiade, ondine.
Un verde primordial se întinde ca o uriaşă pătură moale şi paşii desculţi se afundă în el. E iarbă, e muşchi, e mătasea broaştei, cine mai ştie? Tălpile nu se mai satură de atâta răcoare!
Grădina aceasta este în stăpânirea Maicii Fecioare. Ca să fii locuitor, ori numai vizitator al acestei Grădini fermecate, trebuie să împlineşti câteva condiţii: candoare obligatorie, sinceritate absolută, suflet deschis înspre cardinalele puncte, lumină-n priviri, credinţă nestrămutată, speranţă înmugurind, zâmbet larg pe buzele fremătânde, inimă generoasă, ochi cât cuprinde zenitul, mâini care doresc să mângâie, braţe deschise spre îmbrăţişare, glasul de catifea, paşi măsuraţi, statură potrivită, dreaptă, neclătinată. Sunt cam multe cerinţe. Dar măcar una sau două dacă îndeplineşti, restul vin de la sine.
Şi dacă toate acestea fi-vor respectate şi tu vei putea fi un beneficiar al comorilor ei tainice, care nu se dezvăluie decât sufletelor înmiresmate, stropite cu mirul iubirii.
O Grădină veşnic înflorită este semnul fast al Divinităţii. Ea poate măsura veşnicia clipei.
Inima Neprihănită a Maicii Domnului este asemenea Grădină înflorită.
Aici este un loc pregătit pentru fiecare din noi. Ea ne aşteaptă, ne invită pe toţi. E loc berechet, doar-doar să ştii să afli portiţa deschisă.
Un sfânt a spus următorul lucru: „Cine o iubeşte pe Prea Sfânta Fecioară Maria e atât de sigur de Paradis ca şi când s-ar afla deja acolo. Căci, copiii Mariei sunt Copiii Paradisului”.
Eu am aflat acest loc, graţie unei copile, Ana Maria. Să fie întâmplător că numele ei înmănunchează numele mamei Preasfintei Fecioare şi numele Maicii Domnului?
O fi Ana Maria zânica cea bună? Oi fi poposit în vis ori în poveste?
Abia răsărită dintre flori, fiind de-o seamă şi măsurându-şi statura cu ele, Ana Maria a descoperit cheia portiţei care duce în Grădina Fermecată. Ea ştie să stăpânească Împărăţia Florilor. Ba, mânuieşte destul de abil bagheta (citiţi: condeiul!) pentru a îmblânzi cohorte întregi de cuvinte care devin supuse şi ascultătoare.
Iar într-o distilerie specială Ana Maria prepară parfumuri pentru noi toţi.
Cum să nu te îmbie?
„Curatul” din Grădina Anei Maria invită la curăţenie, la simplitate sufletească, la deschidere spre orizontul atât de înălţător al spiritului uman, picurat în roua metaforei. Ne invită la căutarea acelui magic „izvor de cuvinte – ascuns în suflet”.
Ana Maria, acest copil minunat spune:
„Şi cred că toţi avem un drum în viaţă/ Un rost, un scop, un dor de împlinit,/ Prin ce scriu astăzi eu îmi pun speranţa/ Că voi zidi un vis spre infinit.”
Aşadar, cuvintele din Grădina sa nu sunt sortite uitării, aruncării în vânt, ci ele sunt cărămizi la temelia unui vis spre infinit.
Ana Maria, poetă, cântăreaţă, cu numeroase premii muzicale, laureată a Concursului Internaţional de Poezie Românească STARPRESS 2008 – organizat de Revista Româno-Canado-Americană STARPRESS, în colaborare cu Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Canada.
Descoperită de o mare iubitoare de români, care nu-şi precupeţeşte eforturile de a pune în lumină cultura românească şi pe slujitorii ei, doamna director general al Revistei Internaţionale STARPRESS, Ligya Diaconescu, realmente plăcut impresionată de talentul extraordinar şi de evoluţia spectaculoasă acestei micuţe ambasadoare a poeziei în ţară şi în străinătate.
Încă de la primii paşi prin Grădina Anei Maria, facem cunoştinţă cu autoarea care ne adresează invitaţia în Grădina ei de Lumină, parfum şi culoare! Unde ea, aidoma zânei bune, poate face orice: „Când e cald, pot comanda norilor/ să aducă stropi de ploaie florilor./ Dacă vreau pot face fulgii de zăpadă,/ Moi, pufoşi şi reci din cer să cadă” (Grădina mea).
Întâlnim aici şi multe icoane. Dar, printre acestea, icoana mamei, „Floare între flori” – stă la loc de cinste în inima Anei Maria. Iată-i portretul: „Părul ei de sânziene/ Parcă împrăştie lumină./ Ochii – două albăstrele/ Râd ca florile în grădină./ Pe obrajii roz ca floarea/ Delicatului bujor,/ O sărut cu duioşie/ Apoi îi şoptesc uşor:/
Mama: „Cu chip de zână şi glas îngeresc/ Îmbracă întunericu-n lumină” (Mama, îngerul meu drag).
Inima acestui copil minunat stăpân pe Grădina de cuvinte este: „O inimă poate fi o cupă de crin argintie/ În care se adună cuvinte-mărgăritare/ Când multe nestemate,/ Frumoase, calde, duioase sunt adunate/ Ele se revarsă cu dărnicie/ Pentru oricine.”
Prietenia – pentru Ana Maria este sentimentul cel mai generos, cel mai cuprinzător şi mai înălţător totodată. Ea vrea să fie prietenă cu lumea toată, cu luna, cu vântul, cu soarele, cu apele, pădurile, firul de păpădie, cerul înalt, pe toate vrea să le tezaurizeze în acest sentiment minunat, în această stare de har, paradisiacă, numită: Prietenie!
Dorohoi – oraşul în care locuieşte micuţa „minune” – a cuvântului – este şi el, prietenul fetiţei, pentru că: „În oraşul meu, toamna/ Se deschid florile cunoaşterii/ (…) În oraşul meu, mereu/ Oamenii mai au timp să miroase o floare.” (În oraşul meu).
Ceasul din vechiul turn al Primăriei devine şi el personaj în povestea Anei Maria şi „îşi cântă vechea melodie/ Balada spre eternitate” (Ceasul din turn).
Este uimitor ce spirit de observaţie are acest copil. Nu e de mirare că orologiul cântă „balada spre eternitate” dar şi „Castanii cu făclii pe braţ/ Aceşti bunici blânzi şi tăcuţi/ Şi-apleacă crengile veghind/ Trecerea paşilor pierduţi” (Ceasul din turn).
Un filon de trăire autentică concretizat în dragostea faţă de neam şi limbă (şi cum s-ar putea să fie mistificată la o asemenea vârstă?) răzbate în poemul Ţara mea: „Cea mai mare bogăţie,/ Ce-o păzim cu străşnicie,/ Este limba strămoşească,/ Limba noastră, românească”.
Însă nu întotdeauna Grădina este însorită. Ana Maria constată neliniştită acest lucru şi-l pune pe seama necredinţei oamenilor care îl mânie pe Dumnezeu: „Nori negri, cai sălbatici de furtună/ Cu tropote de tunet vin mereu./ De sus, din ceruri, lacrimi mari şi grele/ Revarsă peste lume Dumnezeu.” (Potopul).
Singura avere a omului este, după părerea micuţei autoare „credinţa în Dumnezeu”, astfel încât, în faţa viiturilor şi tulburărilor vieţii, omul rămâne doar cu această credinţă: „Acum singura avere/ Pe care o mai am şi eu/ Este doar credinţa mare/ În preabunul Dumnezeu!”
Poeme rugăciuni, izvorâte din sufletul curat de copil, rugăciuni pentru bunăstarea lumii, pentru pace, pentru cei înstrăinaţi de casă, pentru cei bolnavi şi săraci, pentru cei flămânzi şi fără adăpost, pentru cei nefericiţi şi singuri, rosteşte această copilă, mângâindu-i pe toţi prin cuvintele sale – tămăduitoare – alin în încercări şi suferinţe.
Însă, mai presus de toate, Ana Maria în credinţa sa nestrămutată vede în fiece floare, Chipul lui Iisus: „Şi toţi copacii de afară/ Rotesc în vânt volanele de flori./ Şi fiecare floare ce răsare/ În locuri pârjolite ieri de ger,/ Mi-aduce aminte de acela care/ A înviat şi s-a urcat la cer.” (De Paşte).
Ana Maria nu uită nici de jocurile şi jucăriile copilăriei, fie cele de acasă ori de la şcoală, fie cele virtuale pe care le poate crea cu ajutorul „şoricelului” pe Internet.
Ana Maria închipuie din cuvinte un tren al vieţii care i se pare „un drum predestinat”. În el urcă pentru o călătorie de patru ani, împreună cu toţi cei de-o vârstă cu ea şi cu scumpa învăţătoare care, spune ea: „ne dă cheia să deschidem/ Uşa către viitor.”
În Grădina Anei Maria, până şi stropul de apă, personificat, prinde glas şi se roagă: „De aceea, bunule om,/ Eu acum vin şi te rog:/ Lasă-mi apele curate,/ Limpezi şi neîntinate.”
Este emoţionant cum, această foarte tânără autoare, abordează cu o candoare dezarmantă, probleme majore, destul de spinoase, precum e cea a poluării mediului şi a apei.
Legendele reînvie în pajiştile Grădinii şi mai ales, cea a Sorei Soarelui, Sirenei.
Firul de iarbă, Macul, Zorelele, fluturii, Baba Toamna, Ghiocelul, Fulgul de zăpadă, Mama fulgilor de zăpadă, Moş Crăciun toate sunt personaje îndrăgite, locuitori ai Grădinii fermecate.
În prezentarea de la sfârşitul cărţii, care ţine loc de încheiere, Ana Maria mărturiseşte:
„Eminescu a crescut îmbrăţişat de poeziile sale. După ce el s-a ridicat ca un luceafăr la cer, poeziile sale s-au împărţit într-un milion de bucăţi de inspiraţie. De-a lungul anilor, fărâmele de inspiraţie au ajuns la anumiţi oameni, printre care m-am numărat şi eu.
Acea fărâmă de inspiraţie care a ajuns la mine a încolţit şi s-a dezvoltat şi m-a transformat într-un copil căruia îi place să scrie.
Ca un vultur în zbor, m-am ciocnit de greutăţi dar nu le-am dat importanţă, şi am trecut mai departe, peste ele. (…)
Aceasta sunt eu, Ana Maria.
Sunt un copil obişnuit care şi-a creat o grădină de vis şi mi-am invitat toţi prietenii în ea.”
Cât de simplu şi de frumos explică Ana Maria geneza însăşi a Poeziei! Acele „bucăţi de inspiraţie” desprinse din poeziile lui Eminescu, sunt fărâmele harului care au atins-o şi au miruit-o.
Personal, am aflat întâmplător (dar, pentru că nimic nu e întâmplător anume!) – din paginile revistei „Slova creştină” de acest loc minunat, stăpânit de o fetiţă, loc pe care l-am visat adeseori cu ochii deschişi. La rândul meu, mi-am invitat toţi prietenii în Grădina Anei Maria.
Dacă vrei să vii şi tu cu mine, afla-vei un rost şi un adăpost, o oază de tihnă sufletească, răcoare şi linişte pentru rugă.
Să adăstăm. Să nu pregetăm nici o clipă. Cât nu-i târziu, acordă-ţi o şansă. Poţi deveni locuitor cu acte în regulă, doar cu buletinul alb al încrederii.
Dă-mi mâna, prietene şi lasă-te ca şi mine în voia paşilor. Scoateţi legătura cenuşie de pe ochi şi un înger de 12 ani ne va conduce,
El ne va fi punte, scară spre cer, reazem şi aripă.
Haide, ai curaj. Intrarea e liberă!
Mulţumim Anei Maria Gîbu că ne-a călăuzit pe alei cu soare în Grădina Fermecată.
Şi, mai ales, mulţumim Doamnei Ligya Diaconescu, director general al Revistei Internaţionale STARRPRESS, şi acelui înţelept prieten al Anei Maria şi al nostru, George Filip, că ne-a făcut-o cunoscută.
Şi dorim ca ea, oricât de înalt i-ar fi zborul, să nu părăsească niciodată acest loc încântător care se măsoară doar cu ochii copilăriei.
9 Florar, 2009
Topic: Recenzii | Comments Off on SĂ DESCHIDEM POARTA SPRE GRĂDINA FERMECATĂ…
« AnteriorulUrmătorul »
