A plecat şi ea, Maria
de Nicolae Nicoară-Horia | 7 Iulie 2009
Sunt ca drumul pe sub roţi
Scriu şi mă cuprind fiorii-
Unde pleacă, Doamne, toţi,
De se duc de-aici, ca norii?…
Stau năuc în urma lor,
Ne rămân târzii prin
Sate Şi pe crestele de
Dor Doinele ne-terminate…
A plecat şi ea, Maria,
De la Bistriţa la vale,
Veşnicită-i fie glia,
Cea din cântecele sale…
Marţi, 28 Aprilie 2009.
Topic: Poezii | Comments Off on A plecat şi ea, Maria
DOAMNE, CE MINUNE SĂ FII OM! (2)
de Dumitru Buhai | 6 Iulie 2009
Motto: „Iert şi eliberez trecutul cu iubire. Aăeg să-mi umplu
Sufletul cu bucurie şi fericire eternă!… “
Sunt sortit să fiu poetul sufletului în căutare
De fericire, pe pământ străin, cu lupte şi dureri,
Unde-nvinge cel ce are tupeul cu bani de sfidare,
Iar creştinii aşteapt-ajutorul din Cer, ca străjeri…
…continuare…
Sufletul este partea invizibilă a existenţei omului, partea netrecătoare şi neschimbătoare, dar şi nemuritoare. Fiinţa noastră ar fi ca un avion fără pilot, sau ca o maşină fără şofer, dacă nu i s-ar fi revărsat sufletul, ca o legătură cu Cerul şi cu Misterul… Fără pilot, avionul este o maşinărie inutilă, iar maşina fără şofer este doar un obiect ce stă în parcare. Sufletul este pilotul sau şoferul trupului nostru de lut, care ascultă de el, dacă mintea omului este conectată la Inventatorul ei, cum este tabloul de commandă cu circuitele de lumină conectat la sursa de electricitate.
Am fost făcuţi cu un scop clar: să fim oameni!… Oameni după chipul lui Dumnezeu: buni, altruişti, miloşi, cinstiţi, curajoşi, neprihăniţi, sfinţi, înţelepţi, răbdători, credincioşi, paşnici, împăciuitori, iubitori de bine, iertători, harnici, plini de bunătate, cuviincioşi, legaţi, prin credinţă, de Arhitectul trupurilor noastre şi din care purcede sufleul nostru.
De altfel, toate părţile alcătuitoare ale trupului nostru uman – inima (motor), plămânii(oxigenarea sângelui), creierul(cu menirea lui în înmagazinarea şi administrarea tehnică a gândirii), tendoane, rotile, mâinile, ca nişte scripete, oasele, ca nişte mijloace de susţinere, pielea, ca învelitoare a casei noastre de lut, etc. ne îndeamnă să ne gândim la Creatorul nostru, în ochii Căruia suntem fiinţe de preţ, căci ne-a creat să moştenim viaţa veşnică, pentru care trebuie să ne pregătim sufletul, câtă vreme suntem în şcoala dură de pe pământ.
Omul trebuie să ştie ce înseasmnă să fii Om şi să dorească să trăiască după legile lui Dumnezeu. Doar găsind sensul vieţii poţi să afli esenţa fericirii şi liniştea sufletească. Simţul vieţii te ajută să te acomodezi condiţiilor de pe pământ, dar conştiinţa – parte din sufletul nostru – ne ajută să alegem binele de rău şi să trăim o viaţă în plinătatea ei spirituală. Această viaţă este deplină doar când înţelegem adevăratul sens al vieţii arătat de Mântuitorul nostru Isus Cristos, care S-a numit pe Sine „Fiul Omului”. El ne-a arătat prin viaţa Sa cum trebuie să fie omul. El a fost şi este idealul nostru. El a văzut viaţa clar şi a trăit în armonie cu ceea ce ştia că este o cale desăvârşită. Părtăşia Lui intimă cu Tatăl Ceresc i-a fost tăria şi secretul vieţii. Viaţa Lui pe pământ a fost înrădăcinată în Dumnezeu, iar curăţia Lui biruitoare este idealul spre care ne atrage Duhul lui Dumneze, când ne lăsăm sub călăuzirea Sa.
Când îţi afli sensul vieţii şi trăieşti ca om – ca om al lui Dumnezeu – simţi în sufletul tău fericirea şi bucuria mântuirii, căci credinţa te-a legat cu Cerul. Fericirea este treaptă a bucuriei de maximă intensitate: o stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină. Fericirea presupune plinătatea bucuriei, pe care o simţi şi o trăieşti, dar se şi vede în lumina ochilor tăi, pe faţa ta, în gesturile şi în comportarea ta, care devin molipsitoare, căci transmit în jurul tău uimire şi dorinţa altora de a fi ca tine, în circumstanţe asemănătoare. În fericire, auzi vocea lui Dumnezeu ce vorbeşte sufletului tău… |i Cerul se coboară în tine cu bucuria de pace şi bine…
Bucuria fericită de om a lui Dumnezeu este o stare de suflet: acea scânteie divină de mulţumire şi bine, pusă în tine de Dumnezeu, care te-a creat unicat. Nu poate altcineva să-ţi toarne bucuria în suflet, cum ai turna apă de izvor rece şi bună, într-un pahar de cristal, şi să dai cuiva din el să bea, când este de tot însetat. Sufletul tău poate fi închis ermetic, iar încuietoarea este pe dinăuntru; şi doar tu poţi descuia bucuriei să intre, ca să te facă fericit mântuit… La uşa inimii tale, poate să stea, pentru a intra chiar Urzitorul fericirii tale, a Cărui voce o poţi descifra, oprindu-te din alergare: „Iată Eu stau la uşă şi bat.
Folosesc aici cuvântul „om” cu sensul de fiinţa care crede că Dumnezeu este Creatorul lui şi că, prin credinţa în Mântuitorul Isus, el este salvat şi trăieşte o viaţă creştină reală şi fericită, pregătindu-se, în şcoala vieţii de pe pământ, pentru veşnicia în Patria de Sus.
|tiu, din experienţa vieţii mele, că urcuşul bucuriei spre vârful fericirii este presărat cu neprevăzute încercări neplăcute şi nedorite, din cauza integrităţii de caracter a creştinului, dar la capătul drumului de urcuş şi experienţe, ca o pecete de aprobare şi trecere a examenului de o viaţă, sunt cuvintele Învăţătorului ce sună ca un imn al mulţumirii ce pecetluieşte fericirea credinciosului: „Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în Ceruri, căci tot aşa au prigonit pe proorocii, care au fost înainte de voi”. Ce minunat îndemn şi încurajare de rezistare la orice încercare a bucuriei pe cale!
Când vorbesc de bucurie, mă refer la bucuria credinciosului, care este superioară altor forme de bucurii efemere, deoarece nu poate ajunge cineva să aibă bucurie prin Duhul Sfânt, pe aceste pământ, înainte de a fi cât mai aproape de Dumnezeu, având pacea în suflet, care deschide calea spre Adevăr şi Lumina Divină. Darul de bucurie, ajuns la treapta de fericire, ne ajută să ne desfătăm privirea şi să ne inundăm de sentimentele de adâncă mulţumire, când privim la tot ce este frumos şi bun, lăsat de Dumnezeu în natură, în om şi în lumea aceasta, creată de Tatăl Ceresc.
Bucuria şi fericirea trebuie învăţată, exersată şi practicată, ca să devină parte din noi, aşa cum a vrut de la început Dumnezeu.
Doamne, ce minune să fii Om!… Om al lui Dumnezeu….
Dacă ai un zâmbet permanent în sufletul tău, exteriorul vibrează de bucurie; şi atunci toate sunt în ordine şi în pace. Fii fericit că eşti tu însuţi şi bucură-te de tot ce este bun în fiinţa ta, lăsând şi pe alţii să se oglindească în această bucurie!
Dumnezeu te-a creat să fii Om fericit!
Să trăim ca oameni ai lui Dumnezeu!
e-mail: ProfBuhaiD@aol.com
Topic: Meditaţii | Comments Off on DOAMNE, CE MINUNE SĂ FII OM! (2)
RUGĂ
de Ioana Stuparu | 3 Iulie 2009
Mângâie-mi, Doamne, clipa
Şi nu-mi ascunde sufletul
În trup de ţărână
Ademenitor de păcate!
Îmbracă-mi sufletul
În trup stăveziu
Ca bobul de rouă
Ce străluceşte sub raza de soare!
Din flori de Albăstrele
Fă-mi ochii, Doamne,
Iar gura, te rog să mi-o faci
Din floare de Mac!
Din florile câmpului
Fă-mi plete lungi, unduitoare
Si umple-mi sufletul
Numai cu stropi de iubire !
Iubire să semăn pe unde voi merge
Si numai iubire să aibă a culege
Cei ce în preajmă-mi vor sta.
Bucureşti
Topic: Poezii | Comments Off on RUGĂ
DOAMNE, CE MINUNE SĂ FII OM! (1)
de Dumitru Buhai | 2 Iulie 2009
Motto: „Iert şi eliberez trecutul cu iubire. Aăeg să-mi umplu
Sufletul cu bucurie şi fericire eternă!… “
Sunt sortit să fiu poetul sufletului în căutare
De fericire, pe pământ străin, cu lupte şi dureri,
Unde-nvinge cel ce are tupeul cu bani de sfidare,
Iar creştinii aşteapt-ajutorul din Cer, ca străjeri…
Prin lume aleargă neliniştită o nouă stafie… Pare că are chipul de om, dar – de fapt – este o creatură hibridă în care se amestecă aluatul de pământ cu combinaţiile chimice venite din izvoarele mocirloase ale infernului. Este neomul timpurilor noastre rele şi grele. Acesta încearcă să subjuge şi să anihileze creatura frumoasă a lui Dumnezeu: pe omul cu sufletul său.
„Neomul” este o persoană lipsită de însuşirile proprii unui om normal. Este o fiinţă omenească lipsită de omenie, fără milă, crudă, rea şi sălbatică, rece, grabnică să verse sânge, egoistă, imorală, mieroasă, orgolioasă, ticăloasă şi mincinoasă, necinstită, şireată, în stare să defăimeze, să spioneze, să bârfească, fără frica de Dumnezeu…
„Neoamenii” – ne spune Biblia – „… au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singur trupurile, căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin… Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, El i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase. Sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. |i măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuşi ei nu numai că le fac, dar şi găsesc buni pe cei ce le fac” (Romani 1:25, 26-a, 27- 32).
Pe neoameni îi găseşti în toate locurile, ca şi păianjenii…
Vrei, nu vrei, păianjenul – neam de spion ce stă la pândă – este prezent pretutindeni: în case, în pivniţe, în grajduri, în palate şi în bordeie. Ce păcat!… Nu lipseşte – mai ales în zilele noastre întoarse pe dos – nici din biserici, lipit de pereţi, de tavane, de lămpi, de amvoane…
Păianjenii au o lume aparte, un cerc al lor, înconjurat şi apărat de fire multiple şi otravă. Sunt tot felul de păianjeni; uni-s mai deschişi, alţii de o culoare mai brună, unii-s mai otrăvitori, dar toţi parcă-s azvârliţi pe pământ să aducă groază în lume. |i mai ales pentru musculiţele mici şi neînsemnate, pe care pândindu-le le ucid fără milă. Oamenii se duc, dar păianjenii rămân să sperie şi să continue să prindă în plasele lor prada…
Păianjenii formează cercuri închise şi vânează ocazia oarbă…
Mi-e groază de păianjenii mai mici sau mai mari. Mi-e teamă de otrava lor… De aceea, aştept sunetul vremurilor bune, doar cu oamenii lui Dumnezeu…
Doamne, ce minune să fii om! Să fii om după asemănarea lui Dumnezeu şi să şti că ai fost creat cu un scop. Să nu pierzi puţinul aur din multul nisip de pe albia căutărilor, ca să răspunzi la întrebarea: Cine sunt?
Eşti neomul creionat mai sus, sau eşti fiinţa inteligentă, capodopera creată de Arhitectul universului, şi aşezată pe planeta Pământ, ca chiriaş al Timpului, pentru aproximativ 26.650 de zile, adică vreo 70 de ani, ca să-ţi pregăteşti sufletul, în |coala vieţii de pe Pământ, pentru a te muta în Cerul lui Dumnezeu ?…
Dumnezeu a pus în om creierul ce macină mintea, pe care o simţim şi fără de care n-am putea exista. În corpul nostru, avem aşezate „motoraşe”, care lucrează fără încetare, ca să ne susţină existenţa, pe timpul acordat de Creator, ca să urmăm |coala vieţii. Sunt plămânii noştri, inima, ficatul, rinichii, pancreasul – adevărate „uzine chimice”, care lucrează fără încetare în cei „câţiva ani” ce-i petrecem, ca nişte călători prin câmpiile, văile şi munţii acestui pământ, pe soare, pe zăpadă, pe ploaie, pe vânt… Organele acestea – şi altele mai mici – fără de care n-am putea trăi – sunt conectate unele de altele prin tuburi şi tubuleţe, prin care ne circulă viaţa, sub forma de sânge ce ne ţine căldura şi bucuria oportunităţii să fim creaţi unicaţi, ca să trăim şi să ne pregătim veşnicia.
Definiţia dată de Dictionarul limbii române omului este că acesta „este o fiinţă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligenţă şi limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic prin poziţia verticală a corpului şi structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere şi apte a efectua mişcări fine şi creierul deosbit de dezvoltat.”Din definiţia aceasta lipseşte esenţa omului: sufletul său, pus în cortul lui de lut, ca să-i dea viaţă, chiar de Dumnezeu…
Sufletul este locatarul ceresc, invizibil şi intangibil, fără greutate, al fiinţei umane, sculptată cu măiestrie şi grijă divină de Dumnezeu. El este misterul de viaţă ce ne ţine trează mintea, izvorul logicii, dar şi al entităţii ce ne dirijează sentimentele şi acţiunile. Eu simt şi cred că sufletul este un atom de lumină din Dumnezeu, aşezat invizibil, undeva-n corpul meu…
Un om al lui Dumnezeu a scris că „sufletul este un suflu de la Dumnezeu şi deşi este de natură celestă, se lasă amestecat cu pământul. El este lumina închisă în peşteră, dar care nu este mai puţin o lumină divină şi nepieritoare”.
Cu alte cuvinte, sufletul face din interiorul corpului meu un lăcaş, în care se află lucruri din Cer, sosite în mine prin căile tainei divine ce m-a miluit cu harul divin direct de la Dumnezeul meu.
…va continua…
e-mail: ProfBuhaiD@aol.com
Topic: Meditaţii | Comments Off on DOAMNE, CE MINUNE SĂ FII OM! (1)
« AnteriorulUrmătorul »
